Traim dureri mute, adica suferinte coplesitoare care nu au glas, fiindca noi insine nu le exprimam, noi alegem sa le pastram in surdina. De ce supliciul trupului ar fi mai important decat cel al sufletului? Evident ca nu este. Tot noi suntem cei care induram tortura, care ne perpelim si ne zbatem. In final, tot pe noi ne framanta schingiuirea psihica. Doar ca, acel chin fizic este acceptat la nivel social pe cand infernul interior al spiritului ramane nestiut, dosit, uneori atat de ignorat incat il infundam in strafundurile abisale ale craterelor launtrice. Cateodata chiar si noi, victimile zbaterilor sufletesti, uitam locul unde l-am dosit. Preferam sa indeplinim alte activitati, "doar ca sa pierdem urma durerii".
Interesant este faptul ca atunci cand, intalnindu-te cu un amic pe strada, afirmi cu emfaza ca te doare maseaua, interlocutorul devine instantaneu empatic, o grimasa de suferinta apare pe chipul sau si porneste sa te sfatuiasca in privinta ameliorarii calvarului oral. Putem intelege compasiunea de care da dovada instant, intrucat mai devreme sau mai tarziu el insusi a indurat aceasta forma de "petrecere a timpului". Insa cand vine vorba despre cazna sau patimirea sufletului, cel mai uzual raspuns pe care-l poti capata este: " lasa ca-ti trece" sau " da-l incolo, nu mai pune atat la suflet".
De ce aici s-a nascut curiozitatea mea: de unde izvoraste si de ce oare rezida discrepanta aceasta? Ce ne da dreptul de a ignora un soi de povara, in timp ce o alta este atent cercetata si ingrijita? Sa capete oare corpul fizic o valoare mai mare in constiinta umana decat scanteia noastra divina?
Ne lasam purtati pe valurile mentalitatilor societale care stipuleaza primatul indiscutabil al organismului material in defavoarea spiritului. Ceea ce slaveste epoca actuala este tineretea, prospetimea aspectului exterior, impingand in planul secund intelepciunea varstei mai avansate, adora mobilitatea miscarilor trupesti, ignorand flexibilitatea cugetarilor, preainalta viteza si ritmul accelerat al activitatilor si uita complet de contemplatie. Nu propun sa procedam unilateral afundand in bezna tineretea, sportul sau munca. Dar pentru a fi oameni completi, unificati sunt necesare moderatia si echilibrul. Sa ne bucuram de binefacerile unora, amintindu-ne totusi si de celelalte.
