Sursa primară a durerii sufleteşti

Paradoxal, despre piesele esenţiale supravieţuirii în acesta realitate, nu învăţăm nimic. “Nu învăţăm”, în sensul că nu studiem în mod conştient şi sârguincios, că pentru probele de admitere la liceu sau ca pentru un examen de licenţă. Asimilăm “după ureche” ce afirmă cu emfază mătuşa sau ce şopteşte tainic colegul de la serviciu. Dar suferinţa sufletului persistă indiferent ce facem, cum procedăm sau unde călătorim. Uneori e amorţită temporar cu anestezice de forma cumpărăturilor, alcoolului, sexului, unei excursii, etc. După o scurtă perioadă de repaus, reapare. Se manifestă ca o senzaţie difuză, zbârnâitoare, de nemulţumire interioară, de gol, de neîmplinire, de lipsă acută. Ca şi cum ceva fundamental absentează. Cumva ratăm cel mai hotărâtor element al vieţii noastre fără însă să înţelegem ce anume este misteriosul, eternul, crucialul pribeag. Trăim cu iluzia că dacă împlinim un obiectiv (finalizăm o facultate, ne căsătorim, avem un copil sau construim o casă fabuloasă sau variaţiuni pe aceeaşi temă) se va stinge mistuirea jalnică dinlăuntru. Dar ea nu se disipă şi nici nu ne părăseşte vreo clipă. Indiferent cât ne străduiam sau ce ţeluri măreţe, sofisticate desăvârşim, nimic nu pare să fie de ajuns pentru forul nostru interior, veşnic nesăţios. Astfel, casa construită nu e suficient de spaţioasă, partenerul de cuplu e prea preocupat cu afacerea şi nu are timp disponibil pentru noi, copii nu învaţă îndeajuns de bine, banii nu sunt în cantitatea dorită si apoi alte sute de nimicuri sâcâitoare nu se aşează pe făgaşul imaginat de mintea noastră. Nimic nu e deajuns şi multe alte lucruri se găsesc disponibile pentru noi în cantităţi prea strâmtorate. Trăim perpetuu gândind şi tânjind viitorul, făurind planuri de vacanţă, ţeluri pentru realitatea curentă, toate scopuri îndepărtate. Dar momentul prezent când îl trăim? Cand suntem fericiti doar pentru ca fiinţăm sau multumiţi doar cu ceea ce posedam acum? Cateodată uităm chiar să admirăm un trandafir magnific, roşu, suav. Trecem pe langa el preocupati de atotprezentele probleme cotidiene, ratând cu inconştienţă o clipă de bucurie simplă, plenară. Am auzit nenumărate persoane care susţineau cu emfază: ”când copii mei vor creşte mari, voi scăpa de griji, de necazuri, de temeri”, “dacă izbutesc să plec în Italia să lucrez, voi fi fericit”, fără să priceapă că oriunde se deplasează şi orice activitate împlinesc, cară propria personalitate şi mentalitate psihică. Apoi ţelurile sunt atinse, urmează o adiere de bucurie eliberatoare, însă prea curând realitatea se reaşează în făgaşul ei “normal” şi dâra persistentă de supliciu emoţional răzbate spre suprafaţă, îmbibând cu mirosul ei pestilenţial acţiunile cotidiene. Trist este faptul că nimeni din jur nu sesizează starea de fapt a lucrurilor. Indivizii consideră această nemulţumire perpetuă drept sănătate psihică (de vreme ce toţi simţim la fel!). În fapt, manualele de psihiatrie definesc termenul de “normalitate astfel: "normalitatea poate fi în general exprimată de o stare sau desfăşurare firească (naturală) a obiectelor, fenomenelor, proceselor etc. sau concordantă cu intenţiile raţionale ale făuritorului." Într-o traducere liberă acesta înseamnă că normal este ceea ce înfăptuieşte, se poartă, vorbeşte, se mişcă, etc, majoritatea oamenilor dintr-o societate sau comunitate. Dacă, de exemplu, la un moment dat majoritatea persoanelor dintr-o ţara ar începe să umble în mâini, acel comportament ar impune normalitatea. Iar indivizii răzleţi, care ar îndrăzni să calce pe picioare, ar fi huiduiţi zdravăn şi etichetaţi bolnavi psihic. Ceea ce vreau să punctez este faptul că durerea din suflet ne însoţeşte cu conştiinciozitate de atâta amar de vreme, pretutindenti, în variaş ocazii, am audiat informaţii despre ea de la absolut toate cunoştinţele, prietenii noştri încât PARE normală salasuirea ei în vizuina spiritului nostru. Aparent pare, dar nu este! Totul nu este decât o iluzie creată de minte, de tiparurile gândirii, de obişnuinţe profund înrădăcinate, de mentalităţi stupide sădite în fragedă copilărie, de convingeri moştenite din familie, de legi nescrise vehiculate printre rubedenii. Suferim şi suferim inutil, în virtutea şi consecvenţi unor loialităţi stupide, dar inconştiente. Să vă ofer un exemplu elocvent. În familia mea era absolut „normal” ca membrii să-şi descarce furia prin ţipete violente şi să-şi rezolve diferendele prin zbierete infernale, şi tonalităţi stridente. Cine ţipa mai tare părea să câştige războiul. Dupa descărcarea aferentă, cerul casnic se însenina şi interacţiunile decurgeau ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Nici un membru nu purta ranchiună. Am crescut asimilând tiparul cu pricina, înţelegând, crezând cu convingere că aceasta este calea eficientă şi acceptabilă de setare a conflictelor. Surpriză ....când m-am mărit şi am intrat în alte comunităţi. La început nici măcar nu înţelegem motivul pentru care unii prieteni sau colegi îmi întorceau brusc spatele şi se arătau bosumflaţi sau mă ocoleau. Eram derutată, fiindcă nu făceam decât să aplic ceea ce dobândisem în familie, adică CEEA CE ERA NORMAL în familia mea de provenienţă. Însă normalul nu e similar cu NATURALUL. Normalul este doar o secvenţă de comportament sau un pattern cognitiv pe care le-am exersat îndelung şi ca urmare le-am memorizat temeinic. A sosit momentul să renunţăm la programele automate şi să analizăm ce facem, cum procedăm şi mai ales de ce acţionăm într-o situaţie de o anume manieră şi nu în altă formă. Urmărind cu perseverenţă modalitatea concretă în care ne manifestăm, devenind mai conştienţi la noi înşine vom descoperi amănunte surprinzătoare despre noi. Sursa acestor blocaje care împrăştie suferinţa se află înlăuntrul nostru şi nu ceea ce afirmă sau în ceea ce face interlocutorul nostru. Dacă aveţi întrebări sau dileme personale vă invit să-mi scrieţi pe adresa mea de mail: psiholog_maria@yahoo.com

A mânca este o metaforă a felului in care trăim

A mânca este o metaforă a felului în care trăim

Ai analizat vreodată cu conştientă, comportamentul tău alimentar?

Nu, nu te întreb dacă, după ce ai îngurgitat pe nerăsuflate 3 feluri de mâncare, te-ai simţit vinovat! Remuşcările nu sunt sinonime cu meditaţia detaşată de orice afectivitate negativă. „A analiza conştient “ înseamnă a diseca fără răutate sau culpabilitate ce mănânci, de ce mănânci şi câte alimente introduci în tubul digestiv la o singură masă. Dilema esenţială, căpătând pe alocuri proporţii existenţiale este: mă hrănesc fiindcă îmi e foame sau pentru că sunt supărat, sunt nervos, îmi este frică, nu ştiu dacă pot rezolva proiectul de la servici şi nu pot tolera aceste sentimente în interiorul psihicului meu?

A consuma nevrotic orice bucate, a îndesa la repezeală prima legumă sau halcă de carne pe care-ţi cad ochii nu se numeşte nutriţie, ci compulsie alimentară.

Dex-ul on-line, defineşte compulsia prin următoarea formulare:

„COMPÚLSIE (‹ fr.) s. f. Trebuință imperioasă și tendință obsesivă spre desfășurarea unei conduite repetitive, cu semnificație patologică care, dacă nu se manifestă, conduce la tensiune psihică, neliniște etc. Specific compulsiei este caracterul său neintenționat, involuntar, conduită determinată astfel neavând utilitate pentru individ.”

Compulsia (de orice natură) este disperare la nivel emoţional.

Substanţele, oamenii sau activităţile faţă de care dezvoltăm obsesii sunt cele despre care credem că ne ajută să scăpăm de disperare.

Compulsiile de toate modurile sunt rareori ceea ce par a fi. Compulsia nu este o alegere conştientă, ceva de genul: „Parcă anul acesta e la modă compulsia de a mânca. Ia să o probez şi eu, să văd dacă mi se potriveşte!” , ci este o strategie a eului de a tolera o suferinţă fără margini, un supliciu atât de profund încât riscă să ameninţe însăşi supravieţuirea. Într-o traducere aproximativă din limbajul codat simbolic al trupului, comportamentul de a mânca compulsiv este o exprimare a durerii de a nu ne ridica la nivelul pretenţiilor noastre. În ochii proprii nu suntem suficienţi de buni pentru a urma relaxaţi călătoria vieţii.

 Internalizarea unor criticii, devalorizări, standarde absurde adesea inconştiente sau uneori răutăcioase ale figurilor parentale ne-au determinat, în copilărie, să înţelegem că nu corespundem dorinţelor părinţilor noştri. Din nefericire, acest mesaj criptat s-a tălmăcit în mintea noastră imatură, căpătând semnificaţia: ”oricât de mult te străduieşti nu vei izbuti să contezi pentru cineva”. Evident, ideile amprentate variază în funcţie de gravitatea neglijenţei genitorilor noştri sau în acord cu intensitatea indiferenţei lor faţă de nevoile noastre fireşti. Inscripţionările pe care le purtăm în suflet iau forme variate, de la banalul „pentru a obţine ceva de la viaţă, trebuie să sufăr mai întâi”, la ”sunt rea, am făcut ceva rău şi de aceea a plecat tata şi nu s-a mai întors”, „vreau prea mult de la ceilalţi, îi deranjez mereu cu pretenţiile mele exgerate, de aceea bunica mă bate toată ziua” şi până la „e mai bine să mănânci excesiv decât să iubeşti pe cineva deoarece mâncarea nu te părăseşte, dar mama, da”, etc.

Voi reveni într-un articol viitor asupra acestui subiect spinos.

Dacă aveţi întrebări conexe acestui subiect sau dacă vă frământă alte probleme îmi puteţi trimite un mail pe adresa: psiholog_maria@yahoo.com

Doresc să vă anut pe această cale că începând cu data de 9 august 2013 iniţiez o serie grupuri care au ca obiectiv modalităţi viabile de slăbire, fără a ţine regim alimentar. Grupul va avea ca scop declarat înţelegerea sursei primare a dereglărilor alimentare, ceea ce va conduce in final la atingerea unei greutăţii corporale normale si la stabilizarea acesteia.

Un grup este alcătuit din 5-6 persoane, care se vor întâlni o dată pe săptămână, vreme de 8 săptămâni. O şedinţă costă 20 de lei.

Cine doreşte să participe se poate înscrie la adresa de mail mai sus menţionată.

Alte detalii sau informaţii le puteţi obţine, fie scriindu-mi pe mail, fie la tel: 0729004961.

De ce e benefică autoevaluarea propriilor trăsături de personalitate?

Autoreferentialitatea – sau - De ce e benefică autoevaluarea propriilor trăsături de personalitate?

Ce este autoreferentialitatea? Este tendinţa unor indivizi de a se defini pe sine prin criterii stabilite prin propriul efort intelectual sau estimativ. Mai exact este vorba despre capacitatea de a îşi atribui trăsături de caracter dezirabile sau mai puţin dorite, în nuanţe şi intensităţi stabilite de el. Ideea de bază este ca individul să hotărască în ce categorie pozitivă sau negativă îşi plasează propriile însuşiri de personalitate.

De exemplu, o persoană se poate hotărî să se vadă pe sine altruist. Dacă meditează suficient de mult timp asupra capacităţii sale de dărui (timp, bani, obiecte, sfaturi, etc) concluzionează că este predispus să ofere toate aceste foloase familiei şi eventual, prietenilor apropiaţi, însă când vine vorba despre străini, situaţia nu se mai prezintă în aceeaşi manieră relaxată. Omul nostru începe să se gândească de două ori înainte de a furniza lucruri sau chiar timpul său, survenind un soi de egoism bine dozat, nu neapărat patologic, ci oarecum raţional, dacă apreciem că resursele unei familii sunt limitate (şi dacă individul urmărind cu perseverenţă generozitatea va procura orice pentru oricine cere, va constata că familiei şi progeniturilor sale, nu-i mai rămân prea multe, necesare traiului cotidian).

Autoreferentialitatea ar trebui să constituie pentru noi toţi baza acordării de valoare pentru propria persoană, întrucât, astfel, stabilizăm stima de sine. Nu mai are nici o importanţă dacă cineva (într-un acces de furie) îmi spune că sunt “proastă” fiindcă eu pot înţelege că aceasta este părerea lui despre mine şi că (foarte important) ea nu coincide cu opinia mea despre mine. Ştiu că oricine are dreptul de a ridica o observaţie vis-a-vis de un anumit fapt, situaţie sau individ. Dacă credinţa interlocutorului mea se suprapune sau nu, cu impresia mea despre mine, chiar nu are nici o relevanţă. De ce ar fi mai judicioasă, mai bună sau valabilă părerea lui?

În plus, nimeni nu ştie mai bine decât mine cum să mă definească. Eu stabilesc ce cantitate şi în ce grad există o trăsătură în panoplia mea temperamentală. Nu este vorba aici de o autosuficienţă rigidă şi deranjantă ( de genul “doar eu sunt în stare să mă descriu”), ci mai degrabă o raţionalitate bine poziţionată. Ceea ce mă îndreptăţeşte la o atare poziţie şi-mi conferă autoritate crucială este faptul incontestabil că numai EU sunt persoana care a fost prezentă la toate situaţiile în care a intervenit trăsătura respectivă (în care am fost sau nu altruistă), la modul înţelept sau nechibzuit în care am utilizat generozitatea, în ce dozaj am dat sau nu din resursele proprii sau în ce măsură am fost nevoită ori am fost dispusă (fără constrângere) să ofer.

De asemenea, eu sunt singura persoană care a a înregistrat în ce măsură actul în sine poate fi considerat o dovadă de altruism. De exemplu, există o diferenţă categorică între a răspunde cu calm, răbdare şi bunăvoinţă la cererea unui străin care te roagă să-l ajuţi să ajungă într-un anume loc din oraşul tău natal şi altceva între a-i arunca printre dinţi (fără măcar să te opreşti din drum) un răspuns în doi peri, care eventual mai mult îl lasă confuz pe vizitatorul din exemplul nostru. Cineva ar putea acum să replice: bine, dar fapta celui de al doilea trecător, nu ar fi corect să fie categorisită de el drept act de altruism! S-ar constitui într-o înregistrare nerealistă, distorsionantă. Răspunsul este că da, ar fi nerealistă şi distorsionantă, dar doar în raport cu criteriile noastre de evaluare. Din punctul lui de vedere, el a dat dovadă de altruism, aşa cum îl defineşte el.

Prin aceste măsuri, prin definirea trăsăturilor de persoanlitate în manieră proprie îmi pot delimita graniţele eului personal. Astfel, nu mai am nevoie de nicio oglindă umană care să mă reflecte, nu mai am nevoie de aprecierea altora, de schiţarea conturului meu cu creionul altei fiinţe umane.

Ştiu cine sunt şi mă accept aşa cum sunt!

Ultima afirmaţie nu interferează cu spiritul gregar, specific umanităţii. Eu mă autodefinesc conform principiilor mele, dar aceasta nu exclude o apreciere sau o critică bine fundamentată a unui prieten. Remarcile atribuite cu dragoste şi bineintentionate reprezintă surse de progres, ele putând fi înglobate în sistemul nostru de referinţă.

Dacă eu utilizez cu stăruinţă autoreferentialitatea, un alt individ, care va avea ca obiectiv să mă rănească sau să-mi perforeze cu persistentă încrederea în mine (pentru a dobândi control asupra acţiunilor mele), va eşua în planurile sale perfide.

Autoreferentialitatea se constituie într-o unealtă benefică stimei mele de sine. Ea nu va mai fluctua haotic în funcţie de mediul în care trăiesc, de persoanele pe care le frecventez, ci în acord cu credinţele, dispoziţiile sau intelectualizările mele.

Dacă aveţi dileme în raport cu articolul prezentat său întrebări referitoare la probleme personale îmi puteţi scrie pe adresa mea de mail:

psiholog_maria@yahoo.com

Trasaturi esentiale ale unei relatii reusite

M-am chestionat adesea de ce unele relatii esueaza in timp ce altele nu numai ca supravietuiesc, ba chiar mai mult, se dezvolta, cresc, se metamorfozeaza intr-o creatura aparte, dulce, vie, hranitoare, ce ma incarca cu energie si pofta de viata.
 Psihologii sustin ca unul dintre ingredientele principale ale unei legaturi reusite este proximitatea. Oare? ma indoiesc eu. Eu experimentez de mai bine de 25 de ani o legatura la distanta (250 de km) cu o alta persoana. Relatia noastra de prietenie este pura, transfomatoare si revigoranta. Deci se poate si fara apropiere fizica constanta. Importanta este vointa noastra mutuala de a continua.
Am studiat ce scriu cartile, am cautat pe net, am intrebat experti si apoi am scormonit bunul simt al oamenilor obisnuiti.
Iata la ce concluzie am ajuns: pentru a promova si intretine o relatie optima cu o alta persoana sunt necesare dorinta reciproca de a initia si continua relatia, sinceritate profunda si intimitate emotionala
Sa le analizam pe rand:

1. Dorinta de a mentine relatia respectiva.
Pare o trasatura simplista, insa necesita o analiza detaliata a ceea ce reprezentam noi insine, spre ce ne indreptam, ce nevoi sau ce aspiratii detinem. Ar fi utile intrebari de genul: de ce ma simt bine in prezenta acestei persoane? Ce nevoi intime imi implineste? Ce trasaturi oglindeste si cum ma face sa percep lumea? In acest fel, reflectat in ochii altei fiinte umane, reusesc sa inteleg cine sunt eu.

2.  Sinceritate profunda.
Sinceritatea presupune in primul rand sa spun adevarul fata de mine insami si apoi sa posed taria si curajul de a-l recunoaste fata de prietenul meu. Sinceritatea implica necesitatea de a nu ascunde ceea ce cred eu ca " nu da bine in fata altuia", de a renunta la clisee conformiste, de a nu ma piti dupa paravane colectionate in urma experientelor traumatizante (de genul umilirilor traite la scoala, a criticilor din familie, etc). Sinceritatea mai inseamna sa am curajul de a ma infatisa unui alter ego asa cum sunt eu cu adevarat, cu defecte si calitati, cu reactii exagerate fata de paianjeni, cu dragoste fata de ploaie, cu dorinta de a alerga desculta prin iarba umeda.

3.  Intimitate emotionala.
Aceasta trasatura se refera la capacitatea de a-mi deschide sufletul cu onestitate in fata altei persoane si a de a-i ingadui acesteia sa ma zareasca in stare pura, nealterata, fara false pudori, fara mecanisme de aparare, fara emotii de fatada, care " dau bine" in ochii pervertiti ai societatii.
Evident ca aceasta calitate nu se poate implini fara sa un sprijin esential al sinceritatii.