Criticul interior

Ţi se întâmplă des să auzi în minte o serie de remarci maliţioase care comentează în surdină cam tot ce înfăptuieşti, ce observi sau ce fac ceilalţi indivizi? Sunt convinsă că răspunsul tău este afirmativ. La alţi indivizi, situaţia degenerează sau mai precis se exacerbează în asemenea măsură încât exprimă cu voce tare, tot ceea ce aud, criticând orice mişcare a lor sau a partenerilor de interacţiune. Acea voce insidioasă, critică, adesea răutăcioasă poartă numele de criticul interior. Slujba lui principală este să ne amareasca viata, iar noi, obedienţi ascultăm şi luăm în considerare supoziţiile sale nefondate. Astfel ajungem să credem că suntem urâţi, proşti, incapabili să îndeplinim acţiuni elementare, că nu merităm să ne căsătorim, că nu există nimeni care să ne iubească, că nu putem avea succes în atingerea unui obiectiv de orice natură şi alte lucruri “drăguţe”, caracteristice criticului interior. Obiectul sau de muncă îl reprezintă lumea înconjurătoare, noi ca persoane, evenimente sau acţiuni proprii sau unfaptuite de alţii, trecătorii de pe stradă şi orice intră în raza sa vizuală, auditivă sau imaginativă. Criticul interior pare să aibă o părere (evident negativă) despre fiecare şi despre tot. Seamănă cu acele personaje stranii, comice (privite de la distanţa unui spectator calm, ce urmăreşte relaxat o piesă de teatru) care îşi închipuie că diseminează dreptatea şi înţelepciunea în lume, prin maximele lor “iluminate”. Culmea este, că el crede cu tărie că are dreptate, că frazele susţinute de el reflectă adevărul pur şi intangibil. Dacă însă, cineva îi replică cu asprime un raspuns întemeiat, se supără, se revoltă, se contorsionează intelectual, punând în mişcare o serie de mecanisme menite “să repare” imaginea sa aparent ciobită. Nimic nu-i displace mai mult criticului interior decât să fie el obiectul remarcilor negative, injurioase sau dispreţuitoare ale altora. Reacţia sa de apărare este de cele mai multe ori disproporţionată faţă de conjunctura reală. Atacă virulent, denaturează adevărul cel mai manifest, reliefat sau vădit, proiectează propriul ciob ascuţit asupra “atacatorului”, simţindu-se răzbunat doar în situaţia umilirii complete a interlocutorului. Cum se naşte acest monstru subversiv? În copilărie, prescolarii sunt precum unor table goale, unor bureţi avizi de informaţie. Orice aud sau văd se grefează ardent în materia lor cenuşie, ca o amprentă marcată cu profunzime. Acea urmă mnezică posedă o putere atât de mare încât chiar şi după zeci de ani ea îşi face cunoscute efectele, evident fiind extrem de dificil de alterat sau înlăturat. Genitorii copilului, modelel imperfecte, au momente de impacienţă, izbucniri de furie, dorinţe neîmplinite, nevoi stringente ignorate prea mult timp, întâmpine circumstanţe ne mai experimentate, în care nu ştiu cum să se descurce, etc. toate aceste bâlbe părinteşti se reflectă negativ în mintea copilului, tălmăcindu-se drept respingeri, dovezi ale lipsei de iubire pentru el (cel mic), ale neimportanţei lui. Astfel, tatăl vine acasă după o zi istovitoare la serviciu (unde a experimentat nervii şefului, un control inopinant al Gărzii financiare, plus o răsturnare periculoasă de situaţie la Bursă). Un incident mărunt al fiului va declanşa al treilea război nuclear în variantă familială. Porgenitura, care nu a asistat la descarile norilor nimbus de pe cerul jobului părintesc, va interpreta că el este cauza originară a furtunii tatălui său, convertind informaţia în autoacuzare, blam la adresa sa. Acea ipostază se va reţine şi apoi converti într-un mod stupid de a se critica, de a se învinui, conform eşantionului patern. Mama, chinuită de lipsa de somn (micuţului tocmai îi cresc dinţii) va întâmpina ceasuri în care răbdarea ei căpătă valori “intens negative”. Privată în trebuinţele ei esenţiale, atingând nevoile de supravieţuire, ea va ţipa, eventual va brusca copilul care nu se supune instant, comenzilor sale, care face mofturi în perioada de alimentare. Progenitura, inconştientă vis a vis de alte dorinţe decât cele proprii va transla împrejurarea, înţelegând că el este vinovatul ce creează neplăceri mamei, datorită răutăţii sale înnăscute. Şi exemplele pot curge. Cuvinte aruncate al întâmplare de rudele ce participă la creşterea copiilor (de genul, “semeni exact cu maică-ta, eşti ca fel de dezordonată”), injurii aleatoare (“băiat rău ce eşti” varsă mama cu obidă, către copilul care se juca cu o farfurie şi din neatenţie a spart-o, deşi şi ei îi se poate întâmpla exact acelaşi lucru, în orice moment), afirmaţii jignitoare, gratuite sau izvorâte din deliruri de grandoare refulate (“eşti prost ca noapte, nu eşti în stare nici o adunare să faci, nu ştiu cu cine o-i samana”), generalizări excesive (“dacă acum nu eşti capabil să înveţi să mergi pe bicicletă, cum o să fii capabil să conduci maşina, mai târziu”), şi lista poate extrage nenumărate pilde, al căror unic ţel este de a rănii adânc şi uneori iremediabil acel suflet inocent. Neştiinţa părinţilor, lipsa de informare de documentare în vastul material referitor la modalităţile concrete de creştere şi educare a tinerilor, generează erori regretabile. Inconştientă, lipsa de maturitate spirituală a genitorilor se converteşte într-una dintre cauzele perpetuue ale apariţiei criticului interior. Proiectarea propriilor dorinţe asupra traseului de viaţă al copilului deturnează micuţul de la aptitudinile sale naturale, inerente. Prin constrângeri frecvente şi perseverente ale părinţilor, copilul devine un soi de animal dresat să asculte şi să se supună intereselor şi aspiraţiilor altora, ignorându-şi propriile doleanţe, devenind pasiv şi lipsit de indrazneazala, de motivaţie spre împlinirea potenţialului cu care a fost înzestrat de la natură. Travaliul cu sine, ar trebui să devină un pas obligatoriu al acelor indivizi care se hotărăsc să-şi perpetueze genele. Înţelegerea propriilor reacţii în prezenţa contextelor anevoioase, complicate, pretenţioase se converteşte într-o muncă indispensabilă pentru a izbuti să educi un tânăr. Privind spre înălţimea adulţilor, de nenumărate ori, copii îşi investesc părinţii cu aure de zeităţi mistice, atotpotente şi atotştiutoare. În loc să demistifice această perspectivă eronată, cadrele parentale, se auto-aduleaza, inaltantu-se prin sentimentul de putere izvorât de privirea admirativă a progeniturii. Dorinţa de a continua să apară drept idol în ochii micuţilor, îi orientează spre a se amăgi, de a nu recunoaşte de multe ori, că greşesc, de a evită să-şi ceară scuze, de a oculta propria neştiinţă, etc. Toate aceste denaturări ale realităţii se constituie în tot atâtea surse de promovare în lume a criticului interior.