Dorinta

Aţi urmărit vreodată cum umbra apropierii împlinirii unei speranţe dragi, intime nouă ne însufleţeşte brusc, ne înveseleşte, ne determină creşterea unei perechi de aripi? Iar, apoi, îndepărtarea sau stingerea iluziei satisfacerii aspiraţiei produce căderea în prăpastia abruptă a suferinţei, prin depresie? Termenul lingvistic de “deziluzie”, consecutiv nerealizării năzuinţei mult visate, desemnează exact caracterul fantasmatic, diafan, virtual al dorinţei, imaterialitatea ei evidentă. Din pasajul de mai sus concluzionăm că una dintre sursele constante de extragere a sevei dureroase o constituie dorinţa. Contemplată dintr-o perspectivă exterioară, aspiraţia formează un fel aparte de fata morgana a mentalului. Dorinţa este un instrument motivaţional excepţional, mobilizând întreaga energie a organismului, angrenând capacităţile psihice şi fizice ale organismului uman, unificând aptitudinile cu temperamentul, înfrângând uneori mecanismele de apărare. În mintea şi atitudinea noastră occidentală, aspiraţia acompaniată de tăria sa dătătoare de entuziasm, capătă o semnificaţie pozitivă. Rezidenţa unei năzuinţe împinge organismul la anduranţă, la rezistenţă şi îi oferă capacitatea de a tolera eforturi considerabile până la atingerea scopurilor propuse. La nivel mental, propăşirea unei dorinţe îndeamnă psihismul să scotocească şi să născocească o sumedenie de idei noi, căi de acţiune inedite, propagând creativitatea în viaţa omului respectiv. Un lucru bine făptuit conferă umanului o satisfacţie greu de înlocuit, o mulţumire interioară specifică, binefăcătoare şi intrinsec recompensatoare. La polul opus, filosofia şi mentalitatea orientale atribuie năzuinţei o conotaţie negativă, sumbră. “Dorinţa reprezintă sursa durerii” afirmă unul dintre preceptele esenţiale ale budismului. Buddha afirma că “oamenii se împresoară cu cercuri de dorinţe, precum iepurele prins în plasă, supunându-se pe această cale, la suferinţe îndelungate”. Cum ne descurcăm cu o năzuinţă pătimaşă, arzătoare, recurentă de decenii întregi, pentru desăvârşirea căreia am rupt treizeci de perechi de pantofi, ne-am chinuit spiritul torsionat, am tânjit zile de a rânsul, dar care însă refuză cu obstinenţă să se înduplece şi să se izbândească?! Sufletul se topeşte de disperare, se răsuceşte în van, se zbate, se străduieşte să înţeleagă mesajul dosit între firele de păr ale dorinţei sperate. Ce lecţie neasimilată răzbeşte din spatele durerii necontenite? Ce pedeapsă karmică răzbate dintre razele torturii neînchipuite? De ce unii posedă cu lejeritate ceea ce eu mă străduiesc din răsputeri şi inutil, să procur? Întrebări fără răspuns, suferinţe fără speranţă, nopţi agitate, marcate de jaloanele tornadei interioare. Există circumstanţe în care spiritul jinduieşte cu însetare după împlinirea unei aspiraţii, însă concomitent se teme cu ardoare de ceea ce i-ar aduce adeverirea năzuinţei sale. Splitarea efortului în două direcţii contrare, a voinţei şi a perseverenţei, a energiei mentale determină blocarea efectivă (la nivel acţional şi cosmic) a materializării dorinţei. Independent de dogmele religioase, existenţa curentă ne indică o serie de caracteristici ale dorinţei, pe care nu putem să le ignorăm. Astfel, o aspiraţie profundă, o jinduire mistuitoare perpetuu zgândărită, îndelung exersată la latitudinea fanteziei, însă nesatisfăcută veridic, în practică se converteşte în obsesie devorantă, pustiitoare, ce pradă totul în calea posesorului sau devine foame la propriu, conducând spre bulimie, obezitate şi alte dereglări alimentare cunoscute. În plus, Eul ar putea să-şi dorească cu ardoare lucruri, relaţii sau evenimente neprielnice pentru persoana respectivă, contraindicate stadiului său de evoluţie. Săvârşirea lor, materializarea în viaţă a acestora i-ar crea prejudicii majore. Situaţia ar fi analogică unui copil năzbâtios, care se supără pe mama sa şi plânge cu lacrimi de crocodil fiindcă părintele său nu i-a îngăduit să-şi vâre degetele în priză sau se joace cu o grenadă militară. Plecând de la exemplul odraslei suferinde, curiozitatea mă îndemnă să răspund la următoarea chestiune fierbinte: De ce suferim când ni se năruie o aspiraţie? - O primă explicaţie ar rezida în faptul că avem senzaţia că ni se restricţionează libertatea personală, aria de acţiune şi brusc intervine frustrarea. Eul simte că are dreptul să-şi dorească orice şi se percepe îndrituit să-l primească urgent. Neîmplinirea dorinţei se traduce ca un afront personal, ca un atac mârşav. - Credem că dorinţa încorporată în eu devine parte componentă a sinelui, ceea ce evident e o iluzie. Pe măsură ce investim intenţie, acţiune şi voinţa în realizarea dorinţei, ni se pare frustrant, injust şi revoltător ca năzuinţa să nu prindă viaţă Prin nematerializare ni se sfărâmă ceva în interior. - Aveam impresia că am găsit piatra magică, un drum unic pe care trebuia neapărat să păşim, iar alunecarea în neant a dorinţei ne arată că nu suntem infailibili, că adesea greşim. Prelungirea perioadei de aşteptare conduce invariabil la pierderea speranţei în realizarea ei. Însă unele dorinţe sunt atât de aderenţe de sufletul posesorului încât individul nu se îndura să se dezlipească de aspiraţia corespunzătoare nici după ce s-au scurs în van 30-40 de ani. Cum poţi să scapi teafăr dintr-o asemenea năzuinţă istovitoare? Dezamăgirea pândeşte la poartă într-o manieră explozivă. Năruirea fantomatică a aspiraţiei, prin sfărâmarea ei fabrică o dezamăgire cruntă, o cădere în infern. Concluzia ce emerge arată că trebuinţa ce determină izvorârea aspiraţiei respective tronează la un nivel extrem de adânc, poziţionată în măruntaiele profunde ale psihismului uman. Proximitatea satisfacerii unei dorinţe intense, fierbinţi târăşte reprezentantul uman într-o lume a fanteziei, populată de himere măreţe, cauzată de apropierea lavei de fericire utopică, ireală. Contactul cu trofeul mult râvnit produce o descărcare bruscă a tensiunii acumulate. Frecvent, ziua consecutivă adeveririi unei dorinţe îndelung râvnite e însoţită şi de un subtil gust amar. Nectarul sorbit în decursul visărilor cu ochii deschişi e hăt departe în spate. Realitatea arată complet diferit de ţesătură de borangic a visurilor anterioare. În plus, proiectul sperat s-a realizat şi viitorul pare pustiu. Ar fi interesant şi instructiv să deţinem un manual care să ne indice ce dorinţe se împlinesc şi care eşuează. În felul acesta nu am mai înveşti efort, timp şi energie pentru acţiuni sortite eşecului. Sau poate că nu am asimilat încă mecanismul propriu de aducere la liman a unei dorinţe, practic nu ştim să gestionăm realizarea ei. Lumea în care locuim se prezintă într-o manieră atât de complex întreţesută încât e virtual imposibil pentru o persoană să-şi împlinească toate visele. Prin urmare apare inevitabil că vor exista dorinţe al căror soroc vă rămânea atârnat în neant. Pentru a nu suferi excesiv ar fi benefic să fim atenţi în legătură cu următoarele: § Posibilităţile noastre umane de a procura ceea ce ne dorim (şi vorbim aici de resurse, voinţă, tenacitate, aptitudini, etc) § Caracterul realizabil sau fantezist al năzuinţei (una este să-ţi doreşti legitim să-ţi achiziţionezi un automobil şi altceva este să visezi perpetuu la o călătorie pe Marte) § Oportunităţile sau restricţiile scoase în cale de destin Există situaţii în care, oricât de mult ne-am strădui, ne-am zbate şi am persevera cu nădejde, dorinţa eşuează de a se materializa. În aceste ipostaze, devine avantajos pentru mental şi moral că persoană să ia în calcul şi eventualitatea renunţării la aspiraţie. Uneori dorinţele nu ni se împlinesc şi pentru că posedăm o gândire îmbibată de negativitate. Avem prostul obicei de a aşeza neîncrederea în forţele proprii înaintea rezultatelor palpabile. Ne propunem un obiectiv însă înlăuntru nostru credem că nu merităm să obţinem realizarea imaginată, că nu suntem capabili să sfârşim onorabil sarcina sau că nu posedăm suficiente resurse. Balansarea permanentă între o dorinţă intensă, care impulsionează şi o gândire pesimistă reduce avântul acţional. O lege universală stipulează că absenţa speranţei în legătură cu o năzuinţă produce exact efectul scontat, adică eşecul. Apoi mai rezidă şi categoria de cetăţeni care fantazează că nu merită să îşi procure acea realizarea închipuită. Alţii merg în direcţii nefericite în momentele de supărare extremă, când e posibil să ajungă până la a se autoblesteamă. După ce înşiră toată suita de judecăţi nefaste, se miră din rărunchi de ce le merge rău şi de ce nu izbutesc să-şi satisfacă nevoile. În anumite cazuri, condiţiile astrale, intricate cu restricţii karmice dobândite din vieţile anterioare împiedică obiectiv, blochează literalmente îndeplinirea ţelurilor respective, conducându-i în direcţii variate, nebănuite.

Unde trasăm linia de demarcaţie dintre egoism şi dorinţa de a nu invada pe celălalt?

Un exemplu banal, lejer ar fi considerat acela în care îmi invit partenerul de cuplu la “masa de dimineaţă” deşi e trecut de prânz, într-o zi senină de toamnă, în weekend şi el întârzie să sosească, fiind prins cu învârtitul unor hârtii de la job. Simt foamea cum roade în stomac, cum mă cuprind fiori de frig (ader la credinţa nefastă că dacă nu mănânc mult timp mi se răceşte organismul) ceasornicul indicând ora 13.15. Trezită la 7, odată cu revărsatul zorilor şi fără să înghit nimic de aseară, mă gândesc că am permisiunea legitimă să-mi zoresc bărbatul. Cum să procedez în continuare? Înfulec singură sau mă rog de el să vină să ne hrănim împreună? Oare dacă mănânc silenţios şi solitar se cheamă că dau dovadă de egoism? Dar, în acelaşi timp, dacă îl presez să-şi întrerupă lectură sau organizarea materialelor, nu sunt intruzivă, încălcând spaţiul şi motivele din spatele raţionalităţii alterităţii? În acesta situaţie nu întrevăd o a treia posibilitatea, o aşa numită cale de mijloc. Îmi doresc să împart hrana şi ritualul alimentării cu iubitul meu, l-am convocat o dată să vină. Însă nici nu vreau să mă convertesc într-o consoartă pisăloagă, intruzivă, care-şi impune cu forţa voinţa. Am ales să mănânc singură, dar curând m-a năpădit mustrarea de conştiinţă. Spre sfârşitul mesei soseşte şi el, vesel că s-a debarasat de organizarea hârtiilor. Nu pare deranjat de faptul că eu aproape am terminat gustarea frugală. Am rămas însă cu nedumerirea referitoare la alegerea efectuată. Probabil că dacă aş fi insistat, ar fi lăsat hârţoagele. Frecvent el uită că mai trebuie să se hrănească. Pare să trebuiască să-i amintesc eu de acest minuscul amănunt. Totuşi nu sunt mama lui, astfel că e cazul să-şi asume responsabilitatea îngrijirii propriului trup. Atunci când ceilalţi de lângă noi dau dovadă (în opinia noastră) de inconştienţă, oare trebuie să-i salvăm de ei înşişi? Nu le încălcăm teritoriul? Şi dacă nu o facem, nu suntem egoişti? Meditând la tema propusă am ajuns la concluzia că, exceptând ipostaza maternă, fiecare adult e obligat de destin să-şi poarte de grijă. Dacă bărbatul meu mânca cu o jumătate de oră mai târziu decât mine, nu murea de foame. Egoul meu îşi dorea să savureze masă alături de el. A fost frustrat, atâta tot! Eul intervine mereu cu tot soiul de explicaţii savante, aşa numite “justificative”, pentru a ne determina să acţionăm în favoarea împlinirii aspiraţiilor sale temporare. El e în stare să găsească explicaţii pentru orice în lumea acesta, argumentând frecvent poziţii contrare, doar fiindcă aşa îi dictează interesele sale meschine. De aceea, conştiinţa e obligatoriu să apelăm la conştiinţă, acel far luminos, ce ne desluşeşte cărarea, în pofida tentaţiilor lumeşti.

De ce ne e frica de moarte?

Trăim permanent în prezenţa şi sub miasma stranie a morţii, însă ne prefacem că nu o mirosim, că nu inhalăm subtilele ei semnale; o ignorăm conştient şi raţional, altminteri nu am mai fii capabili să ne desfăşurăm viaţa în mod paşnic. Cineva afirmă că moartea este absenţa prezentă, în timp ce morţii sunt prezenţii absenţi. Abisul lugubru care se cască dincolo de pragul trecerii „dincolo” frământă şi înspăimântă orice suflare vie prin însăşi esenţa ei misterioasă, opac de placidă şi uneori implacabilă, necruţătoare. De ce ne este frică de moarte ? Ne temem de necunoscut, de hăurile căscate brusc, faţă de care nu deţinem vreo fărâmă de control şi care ne întrerupe brutal, posibil permanent, existenţa pământească. Cu o undă a psihicului îl atrage, îl fascinează îl împinge să cerceteze, să afle. De aici izvorăşte plăcerea filmelor de groază, a practicării bungee-jumpingului şi altor manifestări care îmbrânceşte organismul atât de aproape de muchia morţii încât parcă ar dori să arunce o privire prin mantia ei impenetrabilă. Ne desparte de fiinţe îndrăgite. Suferim prin absenţa lor, prin curmarea efluviilor de dragoste irumpte între trupurile noastre fizice şi ne temem de despărţiri veşnice. Ne-am însoţit luni, ani sau decenii şi acum, prin decizia implacabilă a morţii suntem extraşi de lângă familie, de lângă casă şi chiar din ceva în care eram intricaţi mult mai profund: trupul nostru material. Avem senzaţia că pierdem ceva important că ni se smulge ceva ce e al nostru şi pentru care am depus efort. Am muncit anii întregi pentru “realizări“ efemere ( de genul titlurilor universitare, pentru construirea caselor sau cumpărarea unui automobil). Plecăm rapid, fără drept de apel şi deposedaţi de orice iluzii că am putea lua ceva “dincolo”. Am căutat admiraţia colegilor, am urât sau am luptat pentru împlinirea unei cauze, ne-am zbătut uneori până la epuizare sa „ iasă lucrurile aşa cum dorim noi “ şi toate acestea se vor disipa într-o clipită, rămânând (cu puţin noroc) doar urme mnezice. Spiritul viu pulsează în interioritatea noastră şi cerşeşte perpetuu nemurirea. El simte că e viu, că are dreptul să supravieţuiască, că extincţia este absurdă şi ilogică. El înţelege, prin însăşi existenţa lui, că viaţa nu se poate reduce la a mânca, a bea şi a îndeplini celelalte sute de operaţiuni menite să umple “viaţa” , în fapt să deturneze atenţia omului de la scopul său existenţial esenţial.

Spinii vieţii

Ne năpădesc grijile precum înconjură şi sufocă spinii, plantele tămăduitoare. Adesea se întâmplă ca nici măcar clipe îmbibate de plăcere să nu fie tratate la veridica lor valoare. Mâncarea şi sexul reprezintă unele dintre activităţile care furnizează organismului uman o serie de momente delicioase, agreabile, seducătoare. Dar Eul, cu nesfârşitele sale tânguiri, cu pretenţiile sale fantomatice şi propensiunea spre dramă ocultează savoarea acestora. Oare câţi dintre pământeni mănâncă cu adevărat într-o manieră conştientă? A îngurgita pe nerăsuflate e total opus cu delectarea hranei, urmărirea fiecărei înghiţituri de la introducerea în gură, explozia de arome şi miasme ce la răspândeşte fără zgârcenie şi până la topirea ei în lichidul digestibil. Procesualitatea formării bolului alimentar constituie un dar divin, însă listele cu trebuiri de îndeplinit, teama perpetuă pentru “ce mai am de făcut” ascund acesta sursă de plăcere şi o îneacă în amărăciune. Care e motivul pentru care sporturile sunt atrăgătoare? Ne permit să uităm de griji, de iureşul fără sfârşit al vieţii cotidiene, să na afundăm adânc în vâltoarea satisfăcătoare a jocului şi să tărâm la maxim prezentul. În decursul jocului nu mai există probleme de serviciu, nu mai ne revin în minte certuri din trecut sau facturi de plătit în viitor. Rezidă doar bucuria, ce se scurge alene sau cu meandre, competiţia şi efortul plăcut. De ce ne facem atâtea griji fără rost? Oare chiar se schimbă destinul propriu dacă ne îngrijorăm noi? Sau decalăm timpul dacă frământăm fără încetare o sumedenie de gânduri ce ne macină şi sănătatea odată cu ele? Evident, nu! De aceea a afirmat răspicat Isus: “ Şi cine dintr voi, îngrijorându-se poate să adauge un cot la înălţimea lui? Şi de ce să vă îngrijoraţi de îmbrăcăminte? Uitaţi-vă cu atenţie cum cresc crini de pe câmp: ei nu torc, nici nu ţes. Totuşi nici chiar Solomon în toată slava lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Nu vă îngrijoraţi deci pentru ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ea însăşi. Ajunge zilei necazul ei.” M-am întrebat frecvent de ce ne zbatem şi ne auto chinuim cu mormanul acela neîncetat de gânduri?! Răsfoind cărţi întregi am înţeles că Eul adoră drama. Tot acesta e şi motivul pentru care există apetenţa deosebită a adulţilor şi copiilor pentru filme, pentru lacrimogenele telenovele sau pentru piesele de teatru, ca şi pentru bârfă (care reprezintă o dramă de proporţii mai mărunte şi mult mai aproape de uşa apartamentului nostru). Pentru fiecare individ, eroul naraţiunii vieţii sale este el însuşi. Când străbate circumstanţe spectaculoase, periculoase sau răsturnări de situaţie, omul se înspăimântă, însă la o cercetare mai atentă a interiorului se observă că undeva palpită cu frenezie o bucurie suspectă, un soi de intensificarea emoţională: este chiar plăcerea Eului faţă de desfăşurarea dramei. Conştientizarea plăcerii sadice, a atracţiei inutile pentru dramă a Eului permite conştiinţei să se desprindă din mrejele capcanei fără rost şi să înţeleagă că viaţa se desfăşoară doar în momentul prezent, fără ruminaţii sterile despre ce mi-a făcut vecinul şi cum am să mă răzbun eu, fără dorinţe sterpe conexe îmbogăţirii peste măsură. Fiorul vieţii reprezintă mai mult decât mâncare, griji, facturi, etc. Există şi flori, opere de artă, cărţi interesante, oameni prietenoşi, cer senin şi soare. Ne face bine să le vedem şi pe ele!

Tristetea, teama si bucuria

Tristeţea este legată de o pierdere (a unei relaţii, a unui job, a sănătăţii, etc). Indiferent de sentimentul de irosire şi de semnificaţia lui, tristetetea este cea care ne ajută să facem faţă deficitului. Cu alte cuvinte, rolul durerii este de a vindeca rana. Acceptarea desprinderii de trecut (în particular de ceea ce au fost relaţia, slujba sau prietenul pierdute) se realizează treptat, în directă conexiune cu suferinţa. În fapt, simplul fapt de a consimţi în interior că s-a sfârşit, uşurează tranziţia spre o nouă conjunctură de viaţă. Agăţarea de persoana care doreşte să plece sau care chiar ea insăşi a purces la drum deteriorează opţiunile sănătoase, viguroase ale pesoanei, prin auto-impiedicare de a privi spre viitor. Legarea de trecut, de imposibil împinge individul în fantasmă, într-o lume iluzorie, populată de speranţe deşarte. Mulţi oameni nu-şi permit să fie trişti şi să accepte pierderea. Negarea întâmplării, sentimentul persistent de ratare şi refuzul de trece mai departe nu fac decât să agraveze starea interioară de jale, reprimarea ei (cu consecinţe directe asupra dispoziţiei psihice şi sănătăţii organismului). În plus, imposibilitatea exprimării într-o manieră benefică a tristeţii împiedică mobilizarea resurselor adaptative, a flexibilităţii şi supleţii mentale. Consecinţele vorbesc de la sine. Individul va fi incapabil să se adapteze dinamic la noile provocări ale destinului. Tristeţea neexprimată direct, se poate manifesta indirect, corporal, de exemplu, prin dureri de inimă, angina pectorala, respectiv junghiuri in capul pieptului, lentoare, pierderea poftei de viaţă, a energiei vitale, stres si iritabilitate. Teama este acel sentiment care ne semnalizează pericolul şi ne ajută să ne apărăm, prin mobilizarea resurselor vitale ale organismului. Problema vitală la acest capitol o reprezintă tendinţa organismului de a intepreta drept circumstanţe periculoase, anumite situaţii frecvent întâlnite în societatea actuală, care însă nu conţin potenţiale primejdii, ci doar sunt interpretate la nivel mental într-o astfel de manieră. Exemplul cel mai elocvent este vorbitul în public. a trasmite infomatii unor grupuri de oameni nu ne lezează integritatea fizică sau psihică în nici un fel. Însă o grămadă de indivizi sunt terorizaţi doar la gândul unui discurs. Toţii izbutim să comunicăm şi executăm activitatea pretutindeni (la job, acasă, pe stradă, la magazin). Oriunde mergem întâlnim oameni străini, necunoscuţi şi vorbim cu ei (mai mult sau mai puţin lejer). Când vine însă termenul să susţinem o expunere publică, ceva din mentalul nostru pare “să se sucească” brusc, interpretând ipostaza drept una deosebit de ameninţătoare, cu risc mare. Logic, a te adresa unui grup de oameni nu implică un risc major la adresa vieţii. Nimeni nu te va mânca sau jupui de viu indiferent cât de oribil a-i expune conferinţa sau cât de multă plictiseală ar pluti prin aer. Cercetările experimentale psihologice au demonstrat fără tăgadă că anxietatea resimţită de trup în decursul susţinerii unui discurs, atinge cote ridicate în preajma şi în timpul exprimărilor orale publice. Teama de a vorbi în faţa unei audienţe largi ocupă un loc fruntaş în ierarhia fricilor umane, alături de frica de moarte. Ce rezidă atât de periculos în activitatea de orator? Este vorba despre anxietatea de performanţă. Cei care suferă de trac (aproximativ 79% din populaţie) îşi doresc cu ardoare să fie aibă succes, iar creierul lor interpretează virtualitatea de a eşua, ca pe o catastrofă de talie mondial, cu impact iremediabil asupra întregii existenţe individuale. Persoanele care se expun unor situaţii de risc ridicat, îşi reprimă teama. În condiţiile de frică agresivă, panică majoră, trupul descarcă o cantitate sporită de adrenalină şi norepinefrină, hormoni, care prin acţiunile lor (furnizarea de oxigen şi glucoză în muşchi şi creier începe să crească, dilatarea pupilelor şi constricţia arteriolelor prezente în piele, anxietate, stres, tensiune arterială crescută, hiperactivitate) facilitează antrenarea maselor musculare şi uşurează adaptare la eveniment. Prin expunerea curentă la circumstanţe stresante, generatoare de epinefrină , se poate institui o dependenţă de efectele pompării masive de adrenalină (ca urmare a trăirii unor senzaţii înălţătoare de putere, excitare cognitivă, afectivă sau de altă natură). Aşa se explică reiterarea periodică a celor care sar de pe acoperişurile zgârie-norilor, de pe buzele prăpăstiilor de mii de metrii altitudine sau a celor care sar cu coarda elastică (bungee jumping). Există şi situaţia inversă, când anumite persoane exacerbează prezenţa pericolului şi trăiesc cu sentimentul de teamă aproape în permanenţă, zărind pretutindeni numai obstacole ascunse. Bucuria este modalitatea de a celebra lucrurile bune din viaţa noastră, adică acele întâmplări care corespund complet opţiunilor noastre motivaţionale. Fericirea reprezintă un paneceu pentru organism. Ea întăreşte sistemul imunitar, reduce tensiunea arterială (şi în consecinţă posibilitatea de infarct sau de atac cerebral), scade nivelul cortizonului (hormonul ce se varsă în sistemul circulator în situaţii de stres), creşte intensitatea şi amplitudinea respiraţiei (cu efect benefic asupra oxigenării celulelor), practic ducând la regenerarea întregii structuri morfologice. Zece minute de râs sănătos, din toată inima pot preveni boli de orice categorie. Când râdem, corpul nostru eliberează endorfine, care sunt capabile să anihileze durerea. Umorul şi optimismul, ca mod de a-ţi parcurge existenţa, reprezintă veritabile călătorii spirituale. Aceasta ar fi una dintre explicaţiile pentru care mulţi oameni adoră bancurile sau se întâlnesc în diade, triade şi râd cu poftă, povestindu-şi variate întâmplări hazlii. Apropo, am citit zilele trecute o glumă care mi s-a părut reuşită: “Un pasager întreabă pe o stewardesă de ce zborul cu acest avion este cu zgâlţâituri. La care femeia răspunde senin: avem un pilot nou şi îi este greu să-şi ridice complet piciorul de pe frână.” Din păcate, chiar şi la acest nivel al bucuriei libere pot exista blocaje, prin aceea că oamenii nu-şi dau voie să savureze deliciile simple ale vietii, să râdă cu plinătate, să guste din propriile succese. Un copil îşi exprimă sentimentele natural: este furios când nu primeşte ce are nevoie şi se bucură când mama se joacă cu el. Mai târziu însă, când unii părinţii sunt deranjaţi de cererile copilului şi nu-i vor permite să fie furios (fiindcă exteriorizarea furiei nu este îngăduită de cutumele familiei respective sau fiindcă ei înşişi nu tolerează la nivel psihic mânia), copilul îşi va reprima furia. Ca adult, nu-şi va exprima nevoile şi nu va protesta când o situaţie nu este acceptabilă pentru el. Acest dificit rezidă din faptul că el nu a asimilat cognitiv şi reprezentaţional, în decursul existenţei, modelul furiei. În copilărie, progeniturile memorizează modalitatea în care mama îşi exprimă furia, bucuria sau orice alt sentiment, urmărind pur şi simplu cum se manifestă părintele emoţionat în circumstanţe specifice. În mintea lui fragedă, acest pattern observat apare drept unic şi reprezintă modalitatea universală, bazală, de traslatare din interior în afară, a emoţiei respective. De asemenea, dacă bucuria unui copil este respinsă în mod sistematic de părinţi (fiindcă creează zgomot, ce-i incomodează pe părinţi), minorul va înceta să o exprime, reprimându-şi acest mecanism fabulos de însănătoşire. În locul bucuriei, copilul se va manifesta conform dorinţelor de moment ale genitorului, arătând pe chip, orice altceva: de la furie la indiferenţă. Astfel, învăţăm la un moment dat, să nu ne folosim sentimentele în mod adecvat; adică suntem trişti în loc să fim furioşi, sau putem fi veseli când de fapt suntem trişti sau suntem indiferenţi când avem un succes.

Furia

Furia este acel sentiment care ne semnalizează faptul că o nevoie a noastră nu este împlinită sau o limită personală este încălcată. Apariţia furiei propagă energia necesară pentru ca noi să rezolvăm problema. Dacă, de exemplu, cineva spune sau face ceva ce nu este acceptabil pentru noi, furia este sentimentul care ne semnalizează problema. Ca în orice alt aspect al personalităţii umane, şi aici intervin diferenţe de la un individ la altul. Ceea ce pentru un membru al societăţii pare tolerabil, pe altul îl înfurie la maxim. De asemenea, variază intensitatea fenomenului. Psihologii de renume afirmă în unanimitate că ceea ce ne enervează la alţii, reprezintă părţi ale structurii nostre, pe care însă nu le acceptăm la propria persoană, nici măcar nu le observăm la noi, ci le sesizăm doar la ceilalţi. Aşa, spre exemplu, pe George îl irită hainele împrăştiate de soţia lui. O critică de câte ori vede rochii sau ciorapi aruncaţi neglijent în dormitorul conjugal. Însă George nu înregistrează faptul că şi el, când iese de sub duş, lasă prosopul pe scaunul din hol, iar cămaşa şi şosetele stau căzute lângă vasul de toaletă. El se consideră o persoană organizată şi ordonată fiindcă niciodată pe biroul său de lucru nu există hârtii neclasate. În această ordine, natura ne semnalează o problemă personală. Eşuăm să sesizăm propria trăsătură de caracter neadecvată integrării în societate. Pentru a ne facilita bună coabitare, universul ne pune faţă în faţă cu un instrument util (partenerul de inetractiune) pentru ca noi să izbutim totuşi să observăm şi să ne depăşim limitele comportamentale. Tot furia este aceea care ne ajută să depăşim barierele propriei inerţii şi să reacţionăm faţă de acea persoană ce a păşit neinvitată pe teritoriul nostru (adică ne-a atacat într-un punct vulnerabil). Mai departe, suntem responsabili de a exprima furia într-un mod socialmente necesar, adică de a face cunoscut celuilalt ce nu este satisfăcător pentru noi şi ce avem nevoie. Acel val de energie caldă, ce însoţeşte furia ne permite să părăsim pasivitatea inerentă şi să dobândim puterea de a ne exprima în exterior, neplăcerea. Toate manifestările non-verbale, fiziologice (înroşirea feţei, accelerarea ritmului respirator, augumentarea frecvenţei cardiace, tensionarea musculaturii striate, mărirea reacţiei galvanice a pielii, etc ) caracteristice furiei sunt reacţii ale organismului care susţin fizic acele componente necesare creşterii nivelului energetic. Dat fiind că nu trăim într-o lume ideală, este important să fim deschişi la negociere şi să convenim cu noi înşine, că nu putem obţine întotdeauna tot ce dorim. Deşi ne înfuriem (adică utilizăm părţile benfice ale mâniei), deşi exprimăm furia într-o manieră acceptabilă, este totuşi posibil să înregistrăm un eşec. Este esenţial să deprindem arta de a face compromisuri tolerabile şi reciproc avantajoase. Putem exprima mânia într-un mod ok, asertiv (spunând ce nu este convenabil pentru noi şi care sunt punctele inacceptabile, care sunt trebuinţele noastre ce rămân neacoperite) sau într-un mod non-ok, agresiv (verbal sau fizic). Mai rezidă şi varianta periculoasă pentru sănătatea trupului, de a alege să nu exprimăm furia, caz în care ea va fi somatizata şi convertită de organism în boli cardiovasculare. Adesea furia este confundată cu agresivitatea, însă raportul dintre ele este de genul parte-întreg. Mânia reprezintă doar a fracţiune a agresivităţii (considerată ca un întreg). Sub umbrelă mai largă a agresivităţii, se pot adăposti critica, agresivitatea pasivă, invidia, umorul acid (o formă sublimată a agresivităţii).

Ce ne indeamna sa ne comparam permanent cu altii?

In societatea actuala, comparatia apare atotputernica. Uita-te la Stefanel ce cuminte e! spune o mamica. Tu de ce nu poti fii ca el??!!" Si uite asa s-a insinuat alteritatea, distorsionarea personalitatii inca din frageda copilarie. Ce intelege copilul din cererea mamei? Ca asa cum este el nu e in ordine, ca daca vrea sa pastreze dragostea parintelui (adica in traducere a zeului care are grija de nevoile lui, datorita caruia el supravietuieste) trebuie sa devina la fel ca Stefanel, cuminte, adica ALTFEL decat este el. Si ce mai traduce copilul? Ca daca doreste sa afle cum ar TREBUI sa fie, ca sa " fie in regula" e necesar sa recurga la comparatia cu un altul. Intrebarea esentiala este: de ce trebuie sa si modifice copilul felul de afi? Pentru a corespunde dorintelor mamei, adica unui anume model de gandire, de structura de personalitate, de viziune asupra lumii. Ca si cum judecata sau felul de a fi al copilului ar fi gresit, nu doar jucaus. Acesta e doar un exemplu. Insa daca urmarim cu atentie sporita, observam ca acest scenariu se perpetueaza cu indaratnicie de a lungul intregii istorii de viata a omului. Nu doar in familie, ci pretutindeni, la servici, la scoala, la cinematograf, oriunde exista alte suflete. Putem riposta cu acuratete, spunandu ne ca un copil nu poseda capacitatile necesare pentru a filtra informatia si a deduce esentialul. Adica la o varsta atat de frageda nu are inca fixate repere interioare. De acord! Insa de ce se propaga aceeasi situatie si la varsta maturitatii? De ce continuam sa ne comparam cu cei din jur? Din nesiguranta, din frica, din cauza unei stime de sine scazute. Incercand sa creem uniformitate, conformism atent distribuit riscam sa distrugem potentialul de dezvoltare detinut de fiecare individ, fiindca fiecare dintre noi este unic in felul lui. "Cand imiti pe altii, inteligenta moare", afirma Osho si cred ca are dreptate. "Copiind pe altii, inteligenta se sinucide. Cum sa vezi cu ochii imprumutati de la altii?" mai predica Osho. Nimeni nu stie mai bine decat tine ce ti se potriveste sau cum sa-ti traiesti viata. Nu e nevoie sa te uiti la vecina de peste drum ca sa observi ca un taior se aseaza mai frumos pe talia ta decat un pullover marimea XXL. Tot ce-ti trebuie e o oglinda si un calup de bun simt. Indrazneste sa fii tu insuti si vei fi recompensat!

Cum se converteste iubirea in ura, in cadrul relatiilor de cuplu?

Patrundem in relatiile parteneriale romantice cu aspiratii, iluzii, sperante, dar si cu viziuni diferite asupra ceea ce gandim noi ca ar trebui sa fie o relatie intima. Detinem sfaturi de la mama, bunica, am urmarit modelul parental de interactiune si am extras de acolo concluzii proprii. In alte cazuri mai rafinate, viitorii insuratei au citit carti practica de autoinvatare sau au parcurs cu incredere seminarii psihologice cu teme conexe. In orice caz fiecare pleaca cu speranta ca lucrurile or sa decurga pasnic, senin si ca acele oribilitati auzite prin vecini, batai, certuri , injuraturi si alte “grozavii” nu li se pot intampla lor….pentru simplul fapt ca se iubesc. Ca si cum milioanele de inaintasi nu se iubeau. Insa cumva fiecare cuplu nou inchegat se leaga cu iluzia si speranta ca in “cazul lor lucrurile vor decurge altfel, ca ei se vor intelege, se vor respecta si iubi pana la adanci batranete”. Ce intervine de strica planurile initiale?  Mentalitati diferite, inoculate in familiile de origine ale insurateilor. Un exemplu banal l-ar constitui ora mesei: in familia ei, se manca intotdeauna la ora 14, avand intreaga familie adunata in jur, in timp ce el este obisnuit ca fiecare membru al familie sa se hraneasca dupa voie, fara sa-i astepte pe ceilalti. Daca fiecare va proceda dupa obiceiul impamantenit in familia de origine, vor iesi curand scantei si se vor aduna resentimente  Lipsa de maturitate – maturitatea gandirii nu are, neaparat, legatura directa cu varsta, ci mai degraba cu experientele de viata traite si asimilate, din care au fost extrase invataturi, concluzii valide sau lectii profitabile  Flexibilitatea gandurii – se refera la intelegerea faptului ca noi oamenii suntem complet diferiti unii de altii, ca avem structuri de personalitate variate cu trasaturi proprii, dorinte si aspiratii categoric diferite. Toleranta ar trebui predata ca materie esentiala in scoala  Probleme de comunicare – adesea femeia spune ceva, iar barbatul intelege altceva. Acest fapt se intampla, nu din rea vointa, ci pentru ca fiecare dintre celel doua sexe sunt echipate cu filtre perceptive diferite.  Nestiinta de a sustine afectiv partenerul – barbatii au nevoie de un anumit suport emotional (respectiv de respect, admiratie), iar femeile de un lat tip de suport afectiv (de a fi ascultata, protejata). Problema care intervine adesea este aceea ce fiecare dintre parteneri ofera acel fel de suport de care stie ca ar avea el nevoie in momente existentiale dramatice, iar receptorul se ocnsidera neinteles, neiubit.  Neimpartasirea emotiilor pe masura ce ele apar – lipsa intimitatii afective creeaza grave dezechilibre in cuplu, prin acumularea resentimentelor. Acestea blocheaza efectiv curgerea naturala a iubirii si converteste dragostea in ura.  Neacordarea de respect partenerului – in nenumarate cazuri intimitatea este prost inteleasa ca libertatea de a ne varsa nervii, frustrarea sau nefericirea pe partener (ca tot e acolo la indemana). Critica, cicaleala (specifice in special femeilor) sau (controlul, posesivitatea) caracteristice in special barbatilor, deterioreaza increderea reciproca, erodeaza comunicarea libera, stopeaza acordarea de atentie si dragalasenie.