Tristetea, teama si bucuria

Tristeţea este legată de o pierdere (a unei relaţii, a unui job, a sănătăţii, etc). Indiferent de sentimentul de irosire şi de semnificaţia lui, tristetetea este cea care ne ajută să facem faţă deficitului. Cu alte cuvinte, rolul durerii este de a vindeca rana. Acceptarea desprinderii de trecut (în particular de ceea ce au fost relaţia, slujba sau prietenul pierdute) se realizează treptat, în directă conexiune cu suferinţa. În fapt, simplul fapt de a consimţi în interior că s-a sfârşit, uşurează tranziţia spre o nouă conjunctură de viaţă. Agăţarea de persoana care doreşte să plece sau care chiar ea insăşi a purces la drum deteriorează opţiunile sănătoase, viguroase ale pesoanei, prin auto-impiedicare de a privi spre viitor. Legarea de trecut, de imposibil împinge individul în fantasmă, într-o lume iluzorie, populată de speranţe deşarte. Mulţi oameni nu-şi permit să fie trişti şi să accepte pierderea. Negarea întâmplării, sentimentul persistent de ratare şi refuzul de trece mai departe nu fac decât să agraveze starea interioară de jale, reprimarea ei (cu consecinţe directe asupra dispoziţiei psihice şi sănătăţii organismului). În plus, imposibilitatea exprimării într-o manieră benefică a tristeţii împiedică mobilizarea resurselor adaptative, a flexibilităţii şi supleţii mentale. Consecinţele vorbesc de la sine. Individul va fi incapabil să se adapteze dinamic la noile provocări ale destinului. Tristeţea neexprimată direct, se poate manifesta indirect, corporal, de exemplu, prin dureri de inimă, angina pectorala, respectiv junghiuri in capul pieptului, lentoare, pierderea poftei de viaţă, a energiei vitale, stres si iritabilitate. Teama este acel sentiment care ne semnalizează pericolul şi ne ajută să ne apărăm, prin mobilizarea resurselor vitale ale organismului. Problema vitală la acest capitol o reprezintă tendinţa organismului de a intepreta drept circumstanţe periculoase, anumite situaţii frecvent întâlnite în societatea actuală, care însă nu conţin potenţiale primejdii, ci doar sunt interpretate la nivel mental într-o astfel de manieră. Exemplul cel mai elocvent este vorbitul în public. a trasmite infomatii unor grupuri de oameni nu ne lezează integritatea fizică sau psihică în nici un fel. Însă o grămadă de indivizi sunt terorizaţi doar la gândul unui discurs. Toţii izbutim să comunicăm şi executăm activitatea pretutindeni (la job, acasă, pe stradă, la magazin). Oriunde mergem întâlnim oameni străini, necunoscuţi şi vorbim cu ei (mai mult sau mai puţin lejer). Când vine însă termenul să susţinem o expunere publică, ceva din mentalul nostru pare “să se sucească” brusc, interpretând ipostaza drept una deosebit de ameninţătoare, cu risc mare. Logic, a te adresa unui grup de oameni nu implică un risc major la adresa vieţii. Nimeni nu te va mânca sau jupui de viu indiferent cât de oribil a-i expune conferinţa sau cât de multă plictiseală ar pluti prin aer. Cercetările experimentale psihologice au demonstrat fără tăgadă că anxietatea resimţită de trup în decursul susţinerii unui discurs, atinge cote ridicate în preajma şi în timpul exprimărilor orale publice. Teama de a vorbi în faţa unei audienţe largi ocupă un loc fruntaş în ierarhia fricilor umane, alături de frica de moarte. Ce rezidă atât de periculos în activitatea de orator? Este vorba despre anxietatea de performanţă. Cei care suferă de trac (aproximativ 79% din populaţie) îşi doresc cu ardoare să fie aibă succes, iar creierul lor interpretează virtualitatea de a eşua, ca pe o catastrofă de talie mondial, cu impact iremediabil asupra întregii existenţe individuale. Persoanele care se expun unor situaţii de risc ridicat, îşi reprimă teama. În condiţiile de frică agresivă, panică majoră, trupul descarcă o cantitate sporită de adrenalină şi norepinefrină, hormoni, care prin acţiunile lor (furnizarea de oxigen şi glucoză în muşchi şi creier începe să crească, dilatarea pupilelor şi constricţia arteriolelor prezente în piele, anxietate, stres, tensiune arterială crescută, hiperactivitate) facilitează antrenarea maselor musculare şi uşurează adaptare la eveniment. Prin expunerea curentă la circumstanţe stresante, generatoare de epinefrină , se poate institui o dependenţă de efectele pompării masive de adrenalină (ca urmare a trăirii unor senzaţii înălţătoare de putere, excitare cognitivă, afectivă sau de altă natură). Aşa se explică reiterarea periodică a celor care sar de pe acoperişurile zgârie-norilor, de pe buzele prăpăstiilor de mii de metrii altitudine sau a celor care sar cu coarda elastică (bungee jumping). Există şi situaţia inversă, când anumite persoane exacerbează prezenţa pericolului şi trăiesc cu sentimentul de teamă aproape în permanenţă, zărind pretutindeni numai obstacole ascunse. Bucuria este modalitatea de a celebra lucrurile bune din viaţa noastră, adică acele întâmplări care corespund complet opţiunilor noastre motivaţionale. Fericirea reprezintă un paneceu pentru organism. Ea întăreşte sistemul imunitar, reduce tensiunea arterială (şi în consecinţă posibilitatea de infarct sau de atac cerebral), scade nivelul cortizonului (hormonul ce se varsă în sistemul circulator în situaţii de stres), creşte intensitatea şi amplitudinea respiraţiei (cu efect benefic asupra oxigenării celulelor), practic ducând la regenerarea întregii structuri morfologice. Zece minute de râs sănătos, din toată inima pot preveni boli de orice categorie. Când râdem, corpul nostru eliberează endorfine, care sunt capabile să anihileze durerea. Umorul şi optimismul, ca mod de a-ţi parcurge existenţa, reprezintă veritabile călătorii spirituale. Aceasta ar fi una dintre explicaţiile pentru care mulţi oameni adoră bancurile sau se întâlnesc în diade, triade şi râd cu poftă, povestindu-şi variate întâmplări hazlii. Apropo, am citit zilele trecute o glumă care mi s-a părut reuşită: “Un pasager întreabă pe o stewardesă de ce zborul cu acest avion este cu zgâlţâituri. La care femeia răspunde senin: avem un pilot nou şi îi este greu să-şi ridice complet piciorul de pe frână.” Din păcate, chiar şi la acest nivel al bucuriei libere pot exista blocaje, prin aceea că oamenii nu-şi dau voie să savureze deliciile simple ale vietii, să râdă cu plinătate, să guste din propriile succese. Un copil îşi exprimă sentimentele natural: este furios când nu primeşte ce are nevoie şi se bucură când mama se joacă cu el. Mai târziu însă, când unii părinţii sunt deranjaţi de cererile copilului şi nu-i vor permite să fie furios (fiindcă exteriorizarea furiei nu este îngăduită de cutumele familiei respective sau fiindcă ei înşişi nu tolerează la nivel psihic mânia), copilul îşi va reprima furia. Ca adult, nu-şi va exprima nevoile şi nu va protesta când o situaţie nu este acceptabilă pentru el. Acest dificit rezidă din faptul că el nu a asimilat cognitiv şi reprezentaţional, în decursul existenţei, modelul furiei. În copilărie, progeniturile memorizează modalitatea în care mama îşi exprimă furia, bucuria sau orice alt sentiment, urmărind pur şi simplu cum se manifestă părintele emoţionat în circumstanţe specifice. În mintea lui fragedă, acest pattern observat apare drept unic şi reprezintă modalitatea universală, bazală, de traslatare din interior în afară, a emoţiei respective. De asemenea, dacă bucuria unui copil este respinsă în mod sistematic de părinţi (fiindcă creează zgomot, ce-i incomodează pe părinţi), minorul va înceta să o exprime, reprimându-şi acest mecanism fabulos de însănătoşire. În locul bucuriei, copilul se va manifesta conform dorinţelor de moment ale genitorului, arătând pe chip, orice altceva: de la furie la indiferenţă. Astfel, învăţăm la un moment dat, să nu ne folosim sentimentele în mod adecvat; adică suntem trişti în loc să fim furioşi, sau putem fi veseli când de fapt suntem trişti sau suntem indiferenţi când avem un succes.