marți, 6 mai 2014

De ce ne e frica de moarte?

Trăim permanent în prezenţa şi sub miasma stranie a morţii, însă ne prefacem că nu o mirosim, că nu inhalăm subtilele ei semnale; o ignorăm conştient şi raţional, altminteri nu am mai fii capabili să ne desfăşurăm viaţa în mod paşnic. Cineva afirmă că moartea este absenţa prezentă, în timp ce morţii sunt prezenţii absenţi. Abisul lugubru care se cască dincolo de pragul trecerii „dincolo” frământă şi înspăimântă orice suflare vie prin însăşi esenţa ei misterioasă, opac de placidă şi uneori implacabilă, necruţătoare. De ce ne este frică de moarte ? Ne temem de necunoscut, de hăurile căscate brusc, faţă de care nu deţinem vreo fărâmă de control şi care ne întrerupe brutal, posibil permanent, existenţa pământească. Cu o undă a psihicului îl atrage, îl fascinează îl împinge să cerceteze, să afle. De aici izvorăşte plăcerea filmelor de groază, a practicării bungee-jumpingului şi altor manifestări care îmbrânceşte organismul atât de aproape de muchia morţii încât parcă ar dori să arunce o privire prin mantia ei impenetrabilă. Ne desparte de fiinţe îndrăgite. Suferim prin absenţa lor, prin curmarea efluviilor de dragoste irumpte între trupurile noastre fizice şi ne temem de despărţiri veşnice. Ne-am însoţit luni, ani sau decenii şi acum, prin decizia implacabilă a morţii suntem extraşi de lângă familie, de lângă casă şi chiar din ceva în care eram intricaţi mult mai profund: trupul nostru material. Avem senzaţia că pierdem ceva important că ni se smulge ceva ce e al nostru şi pentru care am depus efort. Am muncit anii întregi pentru “realizări“ efemere ( de genul titlurilor universitare, pentru construirea caselor sau cumpărarea unui automobil). Plecăm rapid, fără drept de apel şi deposedaţi de orice iluzii că am putea lua ceva “dincolo”. Am căutat admiraţia colegilor, am urât sau am luptat pentru împlinirea unei cauze, ne-am zbătut uneori până la epuizare sa „ iasă lucrurile aşa cum dorim noi “ şi toate acestea se vor disipa într-o clipită, rămânând (cu puţin noroc) doar urme mnezice. Spiritul viu pulsează în interioritatea noastră şi cerşeşte perpetuu nemurirea. El simte că e viu, că are dreptul să supravieţuiască, că extincţia este absurdă şi ilogică. El înţelege, prin însăşi existenţa lui, că viaţa nu se poate reduce la a mânca, a bea şi a îndeplini celelalte sute de operaţiuni menite să umple “viaţa” , în fapt să deturneze atenţia omului de la scopul său existenţial esenţial.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu