Unde trasăm linia de demarcaţie dintre egoism şi dorinţa de a nu invada pe celălalt?

Un exemplu banal, lejer ar fi considerat acela în care îmi invit partenerul de cuplu la “masa de dimineaţă” deşi e trecut de prânz, într-o zi senină de toamnă, în weekend şi el întârzie să sosească, fiind prins cu învârtitul unor hârtii de la job. Simt foamea cum roade în stomac, cum mă cuprind fiori de frig (ader la credinţa nefastă că dacă nu mănânc mult timp mi se răceşte organismul) ceasornicul indicând ora 13.15. Trezită la 7, odată cu revărsatul zorilor şi fără să înghit nimic de aseară, mă gândesc că am permisiunea legitimă să-mi zoresc bărbatul. Cum să procedez în continuare? Înfulec singură sau mă rog de el să vină să ne hrănim împreună? Oare dacă mănânc silenţios şi solitar se cheamă că dau dovadă de egoism? Dar, în acelaşi timp, dacă îl presez să-şi întrerupă lectură sau organizarea materialelor, nu sunt intruzivă, încălcând spaţiul şi motivele din spatele raţionalităţii alterităţii? În acesta situaţie nu întrevăd o a treia posibilitatea, o aşa numită cale de mijloc. Îmi doresc să împart hrana şi ritualul alimentării cu iubitul meu, l-am convocat o dată să vină. Însă nici nu vreau să mă convertesc într-o consoartă pisăloagă, intruzivă, care-şi impune cu forţa voinţa. Am ales să mănânc singură, dar curând m-a năpădit mustrarea de conştiinţă. Spre sfârşitul mesei soseşte şi el, vesel că s-a debarasat de organizarea hârtiilor. Nu pare deranjat de faptul că eu aproape am terminat gustarea frugală. Am rămas însă cu nedumerirea referitoare la alegerea efectuată. Probabil că dacă aş fi insistat, ar fi lăsat hârţoagele. Frecvent el uită că mai trebuie să se hrănească. Pare să trebuiască să-i amintesc eu de acest minuscul amănunt. Totuşi nu sunt mama lui, astfel că e cazul să-şi asume responsabilitatea îngrijirii propriului trup. Atunci când ceilalţi de lângă noi dau dovadă (în opinia noastră) de inconştienţă, oare trebuie să-i salvăm de ei înşişi? Nu le încălcăm teritoriul? Şi dacă nu o facem, nu suntem egoişti? Meditând la tema propusă am ajuns la concluzia că, exceptând ipostaza maternă, fiecare adult e obligat de destin să-şi poarte de grijă. Dacă bărbatul meu mânca cu o jumătate de oră mai târziu decât mine, nu murea de foame. Egoul meu îşi dorea să savureze masă alături de el. A fost frustrat, atâta tot! Eul intervine mereu cu tot soiul de explicaţii savante, aşa numite “justificative”, pentru a ne determina să acţionăm în favoarea împlinirii aspiraţiilor sale temporare. El e în stare să găsească explicaţii pentru orice în lumea acesta, argumentând frecvent poziţii contrare, doar fiindcă aşa îi dictează interesele sale meschine. De aceea, conştiinţa e obligatoriu să apelăm la conştiinţă, acel far luminos, ce ne desluşeşte cărarea, în pofida tentaţiilor lumeşti.