De ce ne e frica de moarte?

Trăim permanent în prezenţa şi sub miasma stranie a morţii, însă ne prefacem că nu o mirosim, că nu inhalăm subtilele ei semnale; o ignorăm conştient şi raţional, altminteri nu am mai fii capabili să ne desfăşurăm viaţa în mod paşnic. Cineva afirmă că moartea este absenţa prezentă, în timp ce morţii sunt prezenţii absenţi. Abisul lugubru care se cască dincolo de pragul trecerii „dincolo” frământă şi înspăimântă orice suflare vie prin însăşi esenţa ei misterioasă, opac de placidă şi uneori implacabilă, necruţătoare. De ce ne este frică de moarte ? Ne temem de necunoscut, de hăurile căscate brusc, faţă de care nu deţinem vreo fărâmă de control şi care ne întrerupe brutal, posibil permanent, existenţa pământească. Cu o undă a psihicului îl atrage, îl fascinează îl împinge să cerceteze, să afle. De aici izvorăşte plăcerea filmelor de groază, a practicării bungee-jumpingului şi altor manifestări care îmbrânceşte organismul atât de aproape de muchia morţii încât parcă ar dori să arunce o privire prin mantia ei impenetrabilă. Ne desparte de fiinţe îndrăgite. Suferim prin absenţa lor, prin curmarea efluviilor de dragoste irumpte între trupurile noastre fizice şi ne temem de despărţiri veşnice. Ne-am însoţit luni, ani sau decenii şi acum, prin decizia implacabilă a morţii suntem extraşi de lângă familie, de lângă casă şi chiar din ceva în care eram intricaţi mult mai profund: trupul nostru material. Avem senzaţia că pierdem ceva important că ni se smulge ceva ce e al nostru şi pentru care am depus efort. Am muncit anii întregi pentru “realizări“ efemere ( de genul titlurilor universitare, pentru construirea caselor sau cumpărarea unui automobil). Plecăm rapid, fără drept de apel şi deposedaţi de orice iluzii că am putea lua ceva “dincolo”. Am căutat admiraţia colegilor, am urât sau am luptat pentru împlinirea unei cauze, ne-am zbătut uneori până la epuizare sa „ iasă lucrurile aşa cum dorim noi “ şi toate acestea se vor disipa într-o clipită, rămânând (cu puţin noroc) doar urme mnezice. Spiritul viu pulsează în interioritatea noastră şi cerşeşte perpetuu nemurirea. El simte că e viu, că are dreptul să supravieţuiască, că extincţia este absurdă şi ilogică. El înţelege, prin însăşi existenţa lui, că viaţa nu se poate reduce la a mânca, a bea şi a îndeplini celelalte sute de operaţiuni menite să umple “viaţa” , în fapt să deturneze atenţia omului de la scopul său existenţial esenţial.

Spinii vieţii

Ne năpădesc grijile precum înconjură şi sufocă spinii, plantele tămăduitoare. Adesea se întâmplă ca nici măcar clipe îmbibate de plăcere să nu fie tratate la veridica lor valoare. Mâncarea şi sexul reprezintă unele dintre activităţile care furnizează organismului uman o serie de momente delicioase, agreabile, seducătoare. Dar Eul, cu nesfârşitele sale tânguiri, cu pretenţiile sale fantomatice şi propensiunea spre dramă ocultează savoarea acestora. Oare câţi dintre pământeni mănâncă cu adevărat într-o manieră conştientă? A îngurgita pe nerăsuflate e total opus cu delectarea hranei, urmărirea fiecărei înghiţituri de la introducerea în gură, explozia de arome şi miasme ce la răspândeşte fără zgârcenie şi până la topirea ei în lichidul digestibil. Procesualitatea formării bolului alimentar constituie un dar divin, însă listele cu trebuiri de îndeplinit, teama perpetuă pentru “ce mai am de făcut” ascund acesta sursă de plăcere şi o îneacă în amărăciune. Care e motivul pentru care sporturile sunt atrăgătoare? Ne permit să uităm de griji, de iureşul fără sfârşit al vieţii cotidiene, să na afundăm adânc în vâltoarea satisfăcătoare a jocului şi să tărâm la maxim prezentul. În decursul jocului nu mai există probleme de serviciu, nu mai ne revin în minte certuri din trecut sau facturi de plătit în viitor. Rezidă doar bucuria, ce se scurge alene sau cu meandre, competiţia şi efortul plăcut. De ce ne facem atâtea griji fără rost? Oare chiar se schimbă destinul propriu dacă ne îngrijorăm noi? Sau decalăm timpul dacă frământăm fără încetare o sumedenie de gânduri ce ne macină şi sănătatea odată cu ele? Evident, nu! De aceea a afirmat răspicat Isus: “ Şi cine dintr voi, îngrijorându-se poate să adauge un cot la înălţimea lui? Şi de ce să vă îngrijoraţi de îmbrăcăminte? Uitaţi-vă cu atenţie cum cresc crini de pe câmp: ei nu torc, nici nu ţes. Totuşi nici chiar Solomon în toată slava lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Nu vă îngrijoraţi deci pentru ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ea însăşi. Ajunge zilei necazul ei.” M-am întrebat frecvent de ce ne zbatem şi ne auto chinuim cu mormanul acela neîncetat de gânduri?! Răsfoind cărţi întregi am înţeles că Eul adoră drama. Tot acesta e şi motivul pentru care există apetenţa deosebită a adulţilor şi copiilor pentru filme, pentru lacrimogenele telenovele sau pentru piesele de teatru, ca şi pentru bârfă (care reprezintă o dramă de proporţii mai mărunte şi mult mai aproape de uşa apartamentului nostru). Pentru fiecare individ, eroul naraţiunii vieţii sale este el însuşi. Când străbate circumstanţe spectaculoase, periculoase sau răsturnări de situaţie, omul se înspăimântă, însă la o cercetare mai atentă a interiorului se observă că undeva palpită cu frenezie o bucurie suspectă, un soi de intensificarea emoţională: este chiar plăcerea Eului faţă de desfăşurarea dramei. Conştientizarea plăcerii sadice, a atracţiei inutile pentru dramă a Eului permite conştiinţei să se desprindă din mrejele capcanei fără rost şi să înţeleagă că viaţa se desfăşoară doar în momentul prezent, fără ruminaţii sterile despre ce mi-a făcut vecinul şi cum am să mă răzbun eu, fără dorinţe sterpe conexe îmbogăţirii peste măsură. Fiorul vieţii reprezintă mai mult decât mâncare, griji, facturi, etc. Există şi flori, opere de artă, cărţi interesante, oameni prietenoşi, cer senin şi soare. Ne face bine să le vedem şi pe ele!