Dorinta

Aţi urmărit vreodată cum umbra apropierii împlinirii unei speranţe dragi, intime nouă ne însufleţeşte brusc, ne înveseleşte, ne determină creşterea unei perechi de aripi? Iar, apoi, îndepărtarea sau stingerea iluziei satisfacerii aspiraţiei produce căderea în prăpastia abruptă a suferinţei, prin depresie? Termenul lingvistic de “deziluzie”, consecutiv nerealizării năzuinţei mult visate, desemnează exact caracterul fantasmatic, diafan, virtual al dorinţei, imaterialitatea ei evidentă. Din pasajul de mai sus concluzionăm că una dintre sursele constante de extragere a sevei dureroase o constituie dorinţa. Contemplată dintr-o perspectivă exterioară, aspiraţia formează un fel aparte de fata morgana a mentalului. Dorinţa este un instrument motivaţional excepţional, mobilizând întreaga energie a organismului, angrenând capacităţile psihice şi fizice ale organismului uman, unificând aptitudinile cu temperamentul, înfrângând uneori mecanismele de apărare. În mintea şi atitudinea noastră occidentală, aspiraţia acompaniată de tăria sa dătătoare de entuziasm, capătă o semnificaţie pozitivă. Rezidenţa unei năzuinţe împinge organismul la anduranţă, la rezistenţă şi îi oferă capacitatea de a tolera eforturi considerabile până la atingerea scopurilor propuse. La nivel mental, propăşirea unei dorinţe îndeamnă psihismul să scotocească şi să născocească o sumedenie de idei noi, căi de acţiune inedite, propagând creativitatea în viaţa omului respectiv. Un lucru bine făptuit conferă umanului o satisfacţie greu de înlocuit, o mulţumire interioară specifică, binefăcătoare şi intrinsec recompensatoare. La polul opus, filosofia şi mentalitatea orientale atribuie năzuinţei o conotaţie negativă, sumbră. “Dorinţa reprezintă sursa durerii” afirmă unul dintre preceptele esenţiale ale budismului. Buddha afirma că “oamenii se împresoară cu cercuri de dorinţe, precum iepurele prins în plasă, supunându-se pe această cale, la suferinţe îndelungate”. Cum ne descurcăm cu o năzuinţă pătimaşă, arzătoare, recurentă de decenii întregi, pentru desăvârşirea căreia am rupt treizeci de perechi de pantofi, ne-am chinuit spiritul torsionat, am tânjit zile de a rânsul, dar care însă refuză cu obstinenţă să se înduplece şi să se izbândească?! Sufletul se topeşte de disperare, se răsuceşte în van, se zbate, se străduieşte să înţeleagă mesajul dosit între firele de păr ale dorinţei sperate. Ce lecţie neasimilată răzbeşte din spatele durerii necontenite? Ce pedeapsă karmică răzbate dintre razele torturii neînchipuite? De ce unii posedă cu lejeritate ceea ce eu mă străduiesc din răsputeri şi inutil, să procur? Întrebări fără răspuns, suferinţe fără speranţă, nopţi agitate, marcate de jaloanele tornadei interioare. Există circumstanţe în care spiritul jinduieşte cu însetare după împlinirea unei aspiraţii, însă concomitent se teme cu ardoare de ceea ce i-ar aduce adeverirea năzuinţei sale. Splitarea efortului în două direcţii contrare, a voinţei şi a perseverenţei, a energiei mentale determină blocarea efectivă (la nivel acţional şi cosmic) a materializării dorinţei. Independent de dogmele religioase, existenţa curentă ne indică o serie de caracteristici ale dorinţei, pe care nu putem să le ignorăm. Astfel, o aspiraţie profundă, o jinduire mistuitoare perpetuu zgândărită, îndelung exersată la latitudinea fanteziei, însă nesatisfăcută veridic, în practică se converteşte în obsesie devorantă, pustiitoare, ce pradă totul în calea posesorului sau devine foame la propriu, conducând spre bulimie, obezitate şi alte dereglări alimentare cunoscute. În plus, Eul ar putea să-şi dorească cu ardoare lucruri, relaţii sau evenimente neprielnice pentru persoana respectivă, contraindicate stadiului său de evoluţie. Săvârşirea lor, materializarea în viaţă a acestora i-ar crea prejudicii majore. Situaţia ar fi analogică unui copil năzbâtios, care se supără pe mama sa şi plânge cu lacrimi de crocodil fiindcă părintele său nu i-a îngăduit să-şi vâre degetele în priză sau se joace cu o grenadă militară. Plecând de la exemplul odraslei suferinde, curiozitatea mă îndemnă să răspund la următoarea chestiune fierbinte: De ce suferim când ni se năruie o aspiraţie? - O primă explicaţie ar rezida în faptul că avem senzaţia că ni se restricţionează libertatea personală, aria de acţiune şi brusc intervine frustrarea. Eul simte că are dreptul să-şi dorească orice şi se percepe îndrituit să-l primească urgent. Neîmplinirea dorinţei se traduce ca un afront personal, ca un atac mârşav. - Credem că dorinţa încorporată în eu devine parte componentă a sinelui, ceea ce evident e o iluzie. Pe măsură ce investim intenţie, acţiune şi voinţa în realizarea dorinţei, ni se pare frustrant, injust şi revoltător ca năzuinţa să nu prindă viaţă Prin nematerializare ni se sfărâmă ceva în interior. - Aveam impresia că am găsit piatra magică, un drum unic pe care trebuia neapărat să păşim, iar alunecarea în neant a dorinţei ne arată că nu suntem infailibili, că adesea greşim. Prelungirea perioadei de aşteptare conduce invariabil la pierderea speranţei în realizarea ei. Însă unele dorinţe sunt atât de aderenţe de sufletul posesorului încât individul nu se îndura să se dezlipească de aspiraţia corespunzătoare nici după ce s-au scurs în van 30-40 de ani. Cum poţi să scapi teafăr dintr-o asemenea năzuinţă istovitoare? Dezamăgirea pândeşte la poartă într-o manieră explozivă. Năruirea fantomatică a aspiraţiei, prin sfărâmarea ei fabrică o dezamăgire cruntă, o cădere în infern. Concluzia ce emerge arată că trebuinţa ce determină izvorârea aspiraţiei respective tronează la un nivel extrem de adânc, poziţionată în măruntaiele profunde ale psihismului uman. Proximitatea satisfacerii unei dorinţe intense, fierbinţi târăşte reprezentantul uman într-o lume a fanteziei, populată de himere măreţe, cauzată de apropierea lavei de fericire utopică, ireală. Contactul cu trofeul mult râvnit produce o descărcare bruscă a tensiunii acumulate. Frecvent, ziua consecutivă adeveririi unei dorinţe îndelung râvnite e însoţită şi de un subtil gust amar. Nectarul sorbit în decursul visărilor cu ochii deschişi e hăt departe în spate. Realitatea arată complet diferit de ţesătură de borangic a visurilor anterioare. În plus, proiectul sperat s-a realizat şi viitorul pare pustiu. Ar fi interesant şi instructiv să deţinem un manual care să ne indice ce dorinţe se împlinesc şi care eşuează. În felul acesta nu am mai înveşti efort, timp şi energie pentru acţiuni sortite eşecului. Sau poate că nu am asimilat încă mecanismul propriu de aducere la liman a unei dorinţe, practic nu ştim să gestionăm realizarea ei. Lumea în care locuim se prezintă într-o manieră atât de complex întreţesută încât e virtual imposibil pentru o persoană să-şi împlinească toate visele. Prin urmare apare inevitabil că vor exista dorinţe al căror soroc vă rămânea atârnat în neant. Pentru a nu suferi excesiv ar fi benefic să fim atenţi în legătură cu următoarele: § Posibilităţile noastre umane de a procura ceea ce ne dorim (şi vorbim aici de resurse, voinţă, tenacitate, aptitudini, etc) § Caracterul realizabil sau fantezist al năzuinţei (una este să-ţi doreşti legitim să-ţi achiziţionezi un automobil şi altceva este să visezi perpetuu la o călătorie pe Marte) § Oportunităţile sau restricţiile scoase în cale de destin Există situaţii în care, oricât de mult ne-am strădui, ne-am zbate şi am persevera cu nădejde, dorinţa eşuează de a se materializa. În aceste ipostaze, devine avantajos pentru mental şi moral că persoană să ia în calcul şi eventualitatea renunţării la aspiraţie. Uneori dorinţele nu ni se împlinesc şi pentru că posedăm o gândire îmbibată de negativitate. Avem prostul obicei de a aşeza neîncrederea în forţele proprii înaintea rezultatelor palpabile. Ne propunem un obiectiv însă înlăuntru nostru credem că nu merităm să obţinem realizarea imaginată, că nu suntem capabili să sfârşim onorabil sarcina sau că nu posedăm suficiente resurse. Balansarea permanentă între o dorinţă intensă, care impulsionează şi o gândire pesimistă reduce avântul acţional. O lege universală stipulează că absenţa speranţei în legătură cu o năzuinţă produce exact efectul scontat, adică eşecul. Apoi mai rezidă şi categoria de cetăţeni care fantazează că nu merită să îşi procure acea realizarea închipuită. Alţii merg în direcţii nefericite în momentele de supărare extremă, când e posibil să ajungă până la a se autoblesteamă. După ce înşiră toată suita de judecăţi nefaste, se miră din rărunchi de ce le merge rău şi de ce nu izbutesc să-şi satisfacă nevoile. În anumite cazuri, condiţiile astrale, intricate cu restricţii karmice dobândite din vieţile anterioare împiedică obiectiv, blochează literalmente îndeplinirea ţelurilor respective, conducându-i în direcţii variate, nebănuite.

Unde trasăm linia de demarcaţie dintre egoism şi dorinţa de a nu invada pe celălalt?

Un exemplu banal, lejer ar fi considerat acela în care îmi invit partenerul de cuplu la “masa de dimineaţă” deşi e trecut de prânz, într-o zi senină de toamnă, în weekend şi el întârzie să sosească, fiind prins cu învârtitul unor hârtii de la job. Simt foamea cum roade în stomac, cum mă cuprind fiori de frig (ader la credinţa nefastă că dacă nu mănânc mult timp mi se răceşte organismul) ceasornicul indicând ora 13.15. Trezită la 7, odată cu revărsatul zorilor şi fără să înghit nimic de aseară, mă gândesc că am permisiunea legitimă să-mi zoresc bărbatul. Cum să procedez în continuare? Înfulec singură sau mă rog de el să vină să ne hrănim împreună? Oare dacă mănânc silenţios şi solitar se cheamă că dau dovadă de egoism? Dar, în acelaşi timp, dacă îl presez să-şi întrerupă lectură sau organizarea materialelor, nu sunt intruzivă, încălcând spaţiul şi motivele din spatele raţionalităţii alterităţii? În acesta situaţie nu întrevăd o a treia posibilitatea, o aşa numită cale de mijloc. Îmi doresc să împart hrana şi ritualul alimentării cu iubitul meu, l-am convocat o dată să vină. Însă nici nu vreau să mă convertesc într-o consoartă pisăloagă, intruzivă, care-şi impune cu forţa voinţa. Am ales să mănânc singură, dar curând m-a năpădit mustrarea de conştiinţă. Spre sfârşitul mesei soseşte şi el, vesel că s-a debarasat de organizarea hârtiilor. Nu pare deranjat de faptul că eu aproape am terminat gustarea frugală. Am rămas însă cu nedumerirea referitoare la alegerea efectuată. Probabil că dacă aş fi insistat, ar fi lăsat hârţoagele. Frecvent el uită că mai trebuie să se hrănească. Pare să trebuiască să-i amintesc eu de acest minuscul amănunt. Totuşi nu sunt mama lui, astfel că e cazul să-şi asume responsabilitatea îngrijirii propriului trup. Atunci când ceilalţi de lângă noi dau dovadă (în opinia noastră) de inconştienţă, oare trebuie să-i salvăm de ei înşişi? Nu le încălcăm teritoriul? Şi dacă nu o facem, nu suntem egoişti? Meditând la tema propusă am ajuns la concluzia că, exceptând ipostaza maternă, fiecare adult e obligat de destin să-şi poarte de grijă. Dacă bărbatul meu mânca cu o jumătate de oră mai târziu decât mine, nu murea de foame. Egoul meu îşi dorea să savureze masă alături de el. A fost frustrat, atâta tot! Eul intervine mereu cu tot soiul de explicaţii savante, aşa numite “justificative”, pentru a ne determina să acţionăm în favoarea împlinirii aspiraţiilor sale temporare. El e în stare să găsească explicaţii pentru orice în lumea acesta, argumentând frecvent poziţii contrare, doar fiindcă aşa îi dictează interesele sale meschine. De aceea, conştiinţa e obligatoriu să apelăm la conştiinţă, acel far luminos, ce ne desluşeşte cărarea, în pofida tentaţiilor lumeşti.