Dovezi ale nemuririi

 Senzaţia că nu ne-am modificat ce ne însoţeşte de a lungul vieţii, că suntem tot aceiaşi dintotdeauna, că nu am îmbătrânit, că nu vom muri niciodată. Noi nu depistăm urmele trecerii timpului decât dacă ne comparăm fotografia prezentă cu una captată mai demult.  Prezenţa în celule a talomerilor, a unor capete din spira de ADN, care deşi au capacitatea de a se perpetua identic la nesfârşit, la un moment dat încetează să se mai dividă. Acesta este clipa declanşării îmbătrânirii, iar secunda în care se produce transformarea determină durata vieţii. Astfel, unii oameni decedează devreme, în timp de alţii ating 90 de ani.  Pozele efectuate asupra persoanelor ce trăgeau să moară au evidenţiat desprinderea din trup a unui abur albicios.  Mărturiile unor indivizi care au experimentat moartea clinică, precum şi ale unor fiinţe care au relatat şi au descris cu lux de amănunte încarnări anterioare.  Sentimentele pregnante că am trăit „o viaţa alături de acest om” ce apar atunci când întâlnim un necunoscut. Deşi nimic nu explică senzaţia, ea se manifestă cu o acurateţe şi o fervenţă incredibilă. Sentimentul de familiaritate rezidă în pofida oricăror tentative de reziliere pe cale raţională.  Visele nocturne ce ne înfăţişează detaliat ipostaze în care noi am trăit în alte vieţi. Visul derulează aspectele cruciale ale vieţii de atunci, ne îmbracă exact în costumaţia din epoca respectivă, ne arată comportându-ne cu totul altfel decât suntem noi obişnuiţi acum. Acele circumstanţe dramatice ce ne sunt prezentate se leagă stupefiant de corect cu bariere pe care ne străduim să le depăşin actualmente. Intelectul actual întâlneşte pe cel vechi într-o amalgamare uimitoare, dar separată. De exemplu, chiar dacă mentalul prezent cunoaşte noţiunea de lumină electrică cel din trecut nu are cunoştiinţă de aşa ceva, iar orice referire la lumina electrică îl lasă nedumerit.  Spaţiul interior al nemişcării, în care cuibăreşte spiritul. Acel teritoriu misterios îşi relevă prezenţa în cadrul meditaţie recurente. Acest loc profund intim este detaşat de dramele în desfăşurare din exterior, nu se văicăreşte şi nici nu pactează cu plăcerile lumeşti jinduite de ego. El se aseamănă cu pacificarea neclintită a abisului oceanului în opoziţie cu valurile înspumate, violent măturate de un uragan în acţiune.  Învierea lui Isus, atestată de cei 12 apostoli şi de cele două Marii (Mama Mântuitorului şi Maria Magdalena) reprezintă un model şi o contramandare a prejudecăţilor moştenile din generaţie în generaţie. Învierea lui Lazăr şi a fetei învăţatului formează alte exemple de reîntoarceri ale spiritelor respective în corpurile lor.  Teoriile hinduse ale karmei, care susţin că spiritul migrează de la un trup la altul, dintr-o epocă în alta.  Mărturiile iluminaţilor, care nu numai că nu se tem de moarte, dar afirmă răspicat că rămân alături de discipolii lor pentru a-i încuraja şi ghida spiritual.  Minunile sfinţilor demult răposaţi, care efectuează vindecări, răspund la întrebări după rugăciuni persistente. Acesta înseamnă că spiritul lor nu s-a disipat în eter şi continuă să audă şi să interacţioneze cu pământenii rămaşi.  Abilităţile şamanilor, ale mediumurilor care izbutesc să comunice cu decedaţii ori călătoresc în alte tărâmuri.  Capacitatea copiilor mici de a vedea şi a se juca cu rude, bunici recent decedaţi. Un cunoscut de al meu în vârstă de 3 ani a fost auzit de părintele său râzând cu poftă. Când adultul l-au întrebat de ce se hlizeşte a răpuns candid: Ce tată nu vezi că joc cu tataia, aşa cum îl numea el pe bunicul său mort de 3 zile.  Apariţiile fantomelor şi existenţa caselor bântuite de stafii, care nu sunt decât spirite rătăcite ce nu înţeleg că au murit şi consideră că noii proprietari sunt invadatori ai locuinţelor lor.  Somnul e o dovadă clară că spiritul are nevoie de eliberare din strânsoarea organismului material. El doreşte să călătorească, să se plimbe să se regenereze cu fluid astral. Acesta este motivul pentru care ne simţim revigoraţi după un pui de somn. A fi conştient în somn reprezintă o dovadă clară a existenţei spiritului. Deşi dormi poţi vedea ce se petrece în jurul tău, că şi cum a-i fi în treaz. Nu te miră faptul că putem părăsi starea de veghe doar închizând ochii şi relaxându-ne? Optica materialistă, ce asigură primatul trupului şi declamă inexistenţa spiritului consideră că starea de veghe e unica reală. Totuşi o abandonăm atât de frecvent şi nonşalant. În timpul somnului corpul îşi continuă funcţiile. Atunci de ce dormim? Oamenii de ştiinţă susţin că somnul serveşte odihnei trupului. Dar există cazuri în care, dacă omul stă tolănit toată ziua, vegetând, seara tot simte nevoia somnului. Acea senzaţie de cădere resimţită exact în momentul adormirii certifică eliberarea spiritului din prizonieratul organismului grosier, iar senzaţia de tresărire urmată imediat după adormire indică relocarea bruscă a spiritului în corpul fizic. Într-o noapte m-am trezit din somn în spaţiul astral, lângă o planetă. Am văzut un cordon luminos ce atârna de la mine şi se întindea până foarte departe, pierzându-se în direcţia Pământului. Conştientizarea subită m-a aruncat într-un tunel extrem de luminos. Călătoream cu o viteză fantastică, apoi am străbătut o zonă de întuneric şi am ajuns aproape de corpul meu, lăsat întins pe pat. Reintrarea în el a fost neplăcută. M-am simţit înghesuită într-un ceva amorţit, tare, rigid. Pentru câteva momente mi-a fost frică să nu rămân permanent cu senzaţia aceasta şi cugetam intrigată: Cum de percep această senzaţie de incomoditate când am trăit atâţia ani aici în corp şi am adormit de mii de ori?! Curând spiritul s-a reobişnuit cu senzaţia de a locui trupul şi totul a reintrat în normal.