Apologia banilor

Majoritatea oamenilor se raportează la bani ca la un scop în sine. Ei nu sunt valorizaţi în principal pentru beneficiile furnizate, ci mai degrabă ca un resort împotriva zilelor negre. Mulţi oameni trudesc din greu, deşi au acumulat destul. Alţii devin workaholici pentru a-şi dosi prin pliuri psihice nefericirea din suflet. Ei sunt incapabili să o vadă, să o accepte ca pe o parte integrală a sinelui. Fiindcă nu o pot tolera, muncesc până la epuizare. Întâlnim şi o grămadă de indivizi milionari în euro, care se trezesc dimineaţa numai cu gândul la cum să câştige mai mulţi bani. Nu e nebunie? Din păcate, ei nici măcar nu realizează cât rău îşi fac singuri, prin frământarea permanentă. Atitudinea opozită, de dispreţuire a averii, nu e nici ea potrivită. Din moment ce banii există înseamnă că Dumnezeu a considerat că ei ne sunt de folos. Ce drept avem noi să respingem un item al Creaţiei? Orice element constituent al lumii în care sălăşluim ne reflectă o facţiune din noi înşine. A o dezavua oglindeşte intoleranţă, dezagregare de sine. Câţi dintre noi îşi reamintesc constant că aceste instrumente de plată se întrebuinţează numai pentru supravieţuire? Adesea ne comportăm cu banii ca şi cum ne-ar asigura traiul unei eternităţi (strângem atât de mulţi de parcă am avea nevoie de ei pentru 50 de vieţi puse cap la cap) ori mai rău, ca şi cum ne-ar propaga nemurirea. Îmi vine în minte acum remarca unui om de afaceri de vârf, care a spus: Am făcut o avere, prin urmare nu am nici un motiv să mor. Ca şi cum Moartea l-ar întreba pe el dacă doreşte să se prezinte la Judecata de Apoi! Culmea este că după câteva luni, chiar a decedat. Moştenitorii au rămas să se bată pe sumele uriaşe staţionate în această lume. Oare cum de ne scapă din vedere permanent că nu luăm nimic cu noi, pe lumea cealaltă? Aprehensiunea ce ne spumegă în valuri mintea ne îndeamnă să credem că dacă nu tezaurizăm multe posesiuni, la ivirea unei crize ne vom izbi de suferinţă, de foame, de boală (şi nu vom deţine bani să ne tratăm), de necazuri. Ca şi cum totul în lumea acesta s-ar rezolva numai cu bani. Oare persoanele îngheţate în propriile autoturisme nu aveau cămara plină de provizii? Oare numai săracii fac cancer? Oare în 1930 când s-a prăbuşit Bursa nu au fost afectaţi şi cei care strânseseră averi colosale numai cu gândul de a se proteja de calamităţi financiare? Am constat pe propria mea piele că atunci când ai neapărată nevoie de ceva, acel lucru, obiect, persoană vine singură la tine. Dacă am avea un dram de încredere în iubirea Divină nu ne-ar mai fi frică niciodată şi nici nu ne-am mai prăvăli în abisurile grijilor. Mi-ar plăcea să strălucească constant în atenţia mea faptul că Dumnezeu e iubire pură, condensată şi că El ştie mai bine decât mine ce-mi trebuie, când îmi trebuie şi sub ce formă.