Raporturile vinovăţiei

Formele cele mai răspândite sub care apare vinovăţia sunt: regretele, auto-incriminarea, masochismul, remuşcările, victimizarea. Sclipirile de groază ale culpabilităţii apar sporadic, în special în minutele post-mergătoare unor greşeli. Când vine timpul scadenţei, intelectul pare să-şi socotească balanţa faptelor, dar de fapt întreg incidentul se metamorfozează într-un veritabil proces de acuzare. Acţiunea desfăşurată devine automat un motiv de devalorizare. Ea va fi în bloc respinsă şi blamată, chiar dacă abaterea ocupă numai o mică porţiune din ea. Cel mai adesea erorile sunt pur umane, însă mintea refuză să le califice astfel şi le ridică la o înălţime ameţitoare, de unde azvârle omul cu totul. În loc să vadă numai acea scăpare ori minusculă încurcătură, egoul deschide o întreagă curte de justiţie şi frământă subiectul până la epuizarea de sine. Întotdeauna fiinţa va fi găsită patetică, iar incidentele produse vor fi aspru condamnate. Problema principală derivă din carenţa crasă de îngăduinţă faţă de propria individualitate, faţă de actele derulate. Erorile sunt amplificate, strălucesc precum reginele îmbodobite, iar meritele sunt dosite în umbră. Acesta este mecanismul specific neîncrederii în sine, care cel mai frecvent lucrează în subsidiarul minţii şi susură: nimic din ce fac eu nu e bine, întotdeauna greşesc, ceilalţi sunt mai buni ca mine, nu o să reuşesc niciodată şi alte corelative depreciative. Este important să remarcăm prezenţa cuvintelor cheie nimic, întotdeauna, niciodată care reflectă rigiditatea egotică. Ele nu se subscriu realităţii, aflată în continuă reînnoire. Vinovăţia derivă din substraturi foarte adânci, din copilărie, când infantul era foarte des apostrofat pentru fapte mărunte, pentru aproape orice mişcare sau demers. Indivizii care au trăit în preajma unor părinţi avizi de putere, critici, nemulţumiţi de sine şi de viaţa lor sunt mult mai predispuşi să se osândească singuri. Ei au internalizat un model al vinovăţiei, preluat de la genitori. Culpabilitatea îşi extrage seva din frică supradimensionată şi se modelează uneori în tiparul perfecţionismului. Fiindcă nu vrei să mai greşeşti, fiindcă te-ai săturat să-ţi mai fie expuse defectele te hotărăşti să fii desăvârşit. Evident că sentinţa te va târî în groapa dezamăgirilor perpetue, în caruselul grotesc al încordării şi frustrării. Dacă nu ne auto-îngăduim deviaţiile de la preceptele idealului ne spulberăm singuri spontaneitatea, se lezăm creativitatea şi libertatea de a trăi simplu şi fericit. Frământările culpabilităţii sunt foarte nocive, surpă speranţa, consumă o cantitate masivă din energia vitală disponibilă a organismului. Ea indică un supraeu punitiv şi intransigent. Dr. David Hawkins consemnează în Transcenderea nivelurilor conştiinţei că „vinăvăţia şi remuşcarea excesive sunt o formă deghizată de egocentrism, în care sinele devine exacerbat, iar rolul de erou al tragediei e jucat de negativitatea din care se hrăneşte eul.” Absenţa totală a vinovăţiei face şi mai mari ravagii. Ea e proprie personalităţilor antisociale, criminalilor ori narcisicilor. Lipsa culpabilităţii dă frâu liber actelor sadice, cruzimilor inimaginabile, de vreme ce nu există un contra-ponderator. Rememorarea acţiunilor desfăşurate de noi, parcurgerea lor prin prisma conştiinţei ne oferă răgazul de a ne auto-analiza, de a ne depista scăpările, de a învăţa din erori. Programul decurge în scopuri pur educative, păstrând în gând dezideratul că a greşi e omeneşte şi că eroarea face corp comun cu procesul de creştere. Cea mai validă procedură este cea în care omul resimte un regret moderat faţă de întâmplările în care alţii au ieşit prejudiciaţi. Când greşelile menţionează lucruri minore (de genul, ai folosit un cuvânt într-un sens impropriu contextului) cel afectat este de fapt orgoliul egoului. Iar un strop de smerenie nu strică nimănui, cu atât mai mult egouţului. Dacă mintea cercetează fapte reprobabile, decizii cu urmări catastrofale amplasate în istoria veche a individului, de care nu se poate debarasa defel, calea de izbăvire constă în recontextualizarea greşelii. Trecutul nu poate fi schimbat, dar poate fi privit din altă perspectivă. E necesar să înţelegem că nu sunt perfecţi, că la vremea când am adoptat decizia păgubaşă deţineam un set de informaţii, iar analizarea lor a condus la concluzia cu pricina. Decizia luată părea să fie cea mai benefică variantă, altminteri nu am fi înclinat spre ea. Indiferent de consecinţele ulterioare, oamenii aleg numai acele opţiuni care li se par cele mai favorabile pentru ei. Imaturitatea conştiinţei şi ignoranţa filtrelor perceptive sunt responsabile pentru deciziile care evoluează spre calamităţi. O altă variantă susţine că la momentul adoptării erorii sinele nostru avea o structură, iar ulterior el s-a îmbogăţit cu multe date, ceea ce îi conferă o privire panoramizată asupra situaţiei. Adică sinele trecut, care a dat dispoziţia, nu mai este acelaşi cu cel de azi, cel care emite verdictul culpabilităţii. Privit retrospectiv e mult mai simplu să vedem unde am greşit şi ce ar fi trebuit să facem. Însă să ne amintim că la momentul iniţial, spectrul nostru de informaţii era altul. Habar nu aveam cum vor evolua fenomenul. Evident că egoul va riposta spunând: ar fi trebuit să ştiu mai bine. Dar să privim natura şi să ne hrănim sufletul cu învăţăminte. O sămânţă nu dezvăluie ce plantă va creşte din miezul ei! Cum ar putea cineva dotat cu o perspectivă temporală liniară, limitată să cunoască modul în care vor evolua evenimentele? În altă ordine de idei, curgerea timpului va proba că tot ce ni se întâmplă, chiar şi cele pe care noi le socotim greşeli monstroase se vădesc în final a fi lecţii valoroase, efectuate cu scopul de a ne mobiliza munca spre trezirea conştiinţei. De aici nu trebuie să deducem că putem face orice, oricând. Consecinţele actelor noastre se vor rostogoli peste noi, ca un tăvălug. Ideal ar fi să ne cercetăm pe noi, să învăţăm despre noi şi să activăm permanent ca să ne ridicăm nivelul de conştiinţă. O conştiinţă evoluată va înclina din ce în ce mai mult spre binele suprem. Dacă aveţi întrebări referitoare la materialele prezentate pe blog sau dileme personale, tulburări existenţiale ori de altă natură psihică, ne conexe neapărat celor afişate aici, vă invit să-mi scrieţi pe adresa mea de mail: ruxandra13l@yahoo.com