Ce am descoperit zilele trecute despre vinovăţie?

Studiind şi răsucind pe toate feţele problematica culpabilităţii m-a străbătut brusc, ca o străfulgerare, o idee magnifică. De vreme ce toată biblioteca de date mentale pe care o deţinem am acumulat-o prin învăţare, rezultă că şi modelele vinovăţiei au parcurs acelaşi itinerariu. Părinţii şi normele societale în vigoare ne-am servit drept modele. Socrate afirma răspicat că oamenii iau întotdeauna cea mai bună decizie pentru ei. Adică bazându-se pe informaţiile colectate, ei procesează şi ajung la o hotărâre în funcţie de setul de experienţe, poveţe, interdicţii internalizate. Miton Erickson, o autoritate în materie de hipnoterapie a demonstrat că indivizii îşi construiesc de a lungul vremurilor un model interior, o grilă cu care ajustează şi decriptează stimulii realităţii. Toate elementele care cadrează, care se potrivesc cu grila internă vor trece „testul” şi vor pătrunde în sistemul cognitiv respectiv. Restul vor fi ignorate cu succes. În concluzie, degeaba răcnim la un prieten că-şi face singur rău. Putem să-i oferim o soluţie genială, slipitoare. Dacă ea nu rezonează cu modelul său perceptiv nici nu o va auzi, darmite să o înţeleagă sau să încerce să o evalueze. Dar ce legătură au toate acestea cu vinovăţia? Ei bine, toate acţiunile întreprinse, orice decizie adoptată are în substraturile abisale lucruri învăţate de individ, la un moment anume. Chiar dacă el le-a uitat, ele sunt depozitate în inconştient. Orice lipseşte, orice abatere reprezintă o absenţă a unor învăţături cruciale. Practic, ne simţim stingheriţi, suferim, ne perpelim cu durere sufletul fiindcă nu am deţinut la momentul oportun o informaţie. Analog, ar fi moral să acuzăm un copil de grădiniţă pentru faptul că e analfabet? Concomitent cu insightul acesta am simţit cum mă eliberez brusc de o piatră de moară. Ceva ce atârna în cugetul meu a căzut. Desfăcând nodurile propriilor culpabilităţi handicapante vom deveni mai apţi să iertăm deviaţiile comportamentale ale altora. Aruncaţi toate prostiile pentru a fi liberi să savuraţi existenţa! Cu toţii, noi oamenii sunt prunci în materie de spiritualitate şi lucrul cel mai de bun simţ (în loc să ne învinovăţim) ar fi să ne apucăm de învăţat. De pildă, sunt timid în preajma sexului opus? Voi învăţa de ce simt ruşine, de unde izvorăşte, cum aş putea să procedez altfel, ce e ruşinea, în ce condiţii imerge, etc. Şi nu mă refer aici exclusiv la informaţii sterile, teoretice, ci în special la introspecţie, experienţă în vivo, practicarea compasiunii, a iertării de sine. Să aruncăm prejudecăţile care ne mint că iubirea se simte, că vine „de la sine”. Absolut orice pe lumea aceasta se asimilează prin intenţie, voinţă, tenacitate şi evident cu ajutor şi graţie Divină. Practic, culpabilitatea este numai un construct mental, indus de genitori, de preoţi, de membrii distinşi ai autorităţilor care se complac în gestionarea sentimentelor noastre, coordonate spre proliferarea intereselor lor. În acest context, imerge importanţa nodală pe care trebuie să o atribuim nivelului de conştiinţă. Când aceasta se ridică suficient de mult apare creierul eteric, de factură spirituală care impregnează materialitatea, gândirea şi o orientează spre depistarea deviaţiilor de la adevăr. Acum pricepem de ce repercursiunile vinăvăţiei sunt atât de dramatice: ea escaladează, destituie adevărul, îl ocoleşte pe departe. Voi relata într-un viitor articol ce este şi cum acţionează creierul eteric. Până atunci aveţi grijă de voi! Vă reamintesc că dacă aveţi întrebări referitoare la materialele prezentate pe blog sau dileme personale, tulburări existenţiale ori de altă natură psihică, ne conexe neapărat celor afişate aici, vă invit să-mi scrieţi pe adresa mea de mail: ruxandra13l@yahoo.com