Cum ajungem să considerăm că obiectele din jur fac parte din noi înşine?

Recent am vizionat pe net un video conţinând un experiment extrem de relevant. În principiu, un savant american aşeza muşteriul în faţa unei măsuţe şi-l ruga să-şi posteze mâna stângă pe masă. Apoi plasa un mini perete despărţitor pe blat astfel încât omul să nu-şi mai zărească braţul. Cercetătorul punea o mână falsă cumva in continuarea braţului subiectului şi acoperea golul cu un şervet. Acum, individul avea senzaţia vizuală că mâna de plastic este prelungirea propriei sale mâini. Un mic truc ce păcălea ochiul. Subiectul vedea acum numai mâna de plactic, în timp ce degetele sale veridice erau ascunse de bucata de pânză. Întreaga construcţie se desfăşura sub ochii amuzaţi ai „victimei”. Apoi cercetătorul declanşa obiectul de studiu propriu-zis. El atingea degetele vizitatorului cu o perie fină, executând o mângâiere delicată şi plăcută. Concomitent el producea aceeaşi mişcare şi pe mâna de plastic, sub privirile amuzate ale individului cercetat. Subiectul devenea relaxat şi se distra copios. Brusc, savantul lua un ciocan şi strvea degetele de plastic. Omul tresărea violent, ca şi cum propria sa mână fusese atacată. În căteva zeci de secunde acompaniate de senzaţii tactile agreabile, mintea subiectului încorporase obiectul de plastic, atribuindu-l sieşi. Trnaspunând in viaţa individuală acest experiment uimitor mă trec fiori pe şira spinării gândindu-mă ce se petrece in mintea mea atunci când trăiesc decenii in proximitatea altor fiinţe, când stau de ani buni la mine in casă, când port o rochie cu plăcere de mai multe ori. Cu câte fire invizibile sunt legată de obiectele intens utilizate? Aţi observat cum cadourile de pesoanele dragi nouă strălucesc mai intens, sunt mai preţioase decât cele primite de la fiinţe care se sunt indiferente? Brusc, lucrul cu pricina capătă o aureolă magnifică, ca şi cum însuşi personajul respectiv s-ar fi prelungit în marfa căpătată. Dacă vei fi sucifient de vigilent vei vedea că îţi este mult mai dificil să arunci (adică să te desprinzi) de îmbrăcămintea primită de la un apropiat de suflet, în vreme ce o piesă vestimentară obţinută cadou de la o fiinţă dispreţuită nici nu va fi purtată cu plăcere. Prin similaritate, darurile de la persoanele antipatizate vor fi rejectate şi dispreţuite. Parcă mâna aceluia s-ar fi strecurat prin fibrele obiectului, însufleţindu-l şi impregnându-l cu mizerie şi urâţenie. Câţi dintre noi nu păstrăm fleacuri investite intens cu „valoare sentimentală”. Adică? În traducere ar suna cam aşa: bucata respectivă de hârtie şi-a transcens statutul şi a fost întronată la rang de amintire, de micuţă entitate ce prezervează o parte din noi, din suflet. În acest fel înşelător mintea ne aduce in postura să credem că ne lăţim asupra obiectelor neînsufleţite dimprejur. Printr-o prestidigitaţie de înaltă calitate propria noastră minte ne joacă o festă de secole: uităm că obiectele sunt numai lucruri de care ne folosim o vreme şi le impregnăm cu trăsături magice, le donăm o parte din suflet. Astfel ajungem să ne înnegrim de supărare fiindcă s-a stricat aspiratorul, să îl urăsc pe acel cineva care mi-a furat eşarfa preferată, să mă învinovăţesc şi să mă critic că am pierdut mânuşile de la bunica, să adun resentimente fiindcă soră-mea îmi poartă pantofii şi pt 100 de alte lighioane analogice. Pe măsură ce realizez amploarea nebuniei mă crucesc de a binelea! Dorinţa egoului de a se gonfla permanent acaparează pregnant orice îi iese in cale. Senzaţia plăcută de mândrie la gândul posesiunilor îi sporeşte egoului tendinţa de a îşi întinde tentacolele spre mărfuri, persoane sau abstracţiuni din jur. Înglobând fictiv in propria pesonalitate obiecte sau entităţi vii, eul îşi măreşte dominionul. Tragic este că persoana nici măcar nu realizează pe deplin cât de prinsă trăieşte. Resimte fiorul dulce ce-l leagănă la reamintirea proprietăţilor deţinute, la reactualizarea diplomelor căpătate, atitulurilor, a statutului, însă îi scapă conexiunea nodală. Lama Surya Das punctează în Trezirea lui Buddha lăuntric următoarele picături de înţelepciune: „Mândria joacă un rol important în menţinerea rigidităţii unei persoane, ne ţine in loc, ne încurcă şi ne prinde in capcană, izolându-ne fluxul viu al autenticităţii şi spiritului.” Ataşamentul nostru pt lucruri, pt bani derivă din insecuritate. Credem prosteşte că acele obiecte neînsufleţite ne pot proteja de calamităţi, de rele de felurile sorturi, in final de moarte. Oare oameni avuţi nu decedează, nu se îmbolnăvesc, nu sunt părăsiţi de iubiţi? Oare savanţii extrem de erudiţi nu suferă? Oare un manger de succes pluteşte într-o maree de fericire perpetuă, ocolit de anxietate? Evident că nu! Însă ne legănăm in mrejele lipicioase ale poveştilor de adormit copii pe care ni le susurăm singuri in urechea interioară. Primejdia se amplifică şi prin faptul că toţi oamenii din jur procedează identic. Cumva se legitimează starea grotească. Cineva ar gândi: Dacă cunoscuţii mei se lipesc cu aşa ardoare de realizări, de finanţele agonisite, de legătura de cuplu, de diplomele procurate, de învăţăturile acumulate semnifică că acesta e normalul. Dacă tentativa mea de dezataşare e nebunie? Dacă nu mai rămân cu nimic? Apare frica că îţi va fi furată viaţa integrală, că nu vei mai deţine niciun motiv de a supravieţui, că deşertăciunea fierbinte se va revărsa potop peste tine. Dar te chestionez eu: Fiinţând agăţat de bunuri, eşti fericit? Priveşte cu onestitate atentă in tine şi descoperă că victoriile şi câştigurile te umplu numai cu surescitare emoţională, adică o excitare, o exaltare a simţurilor care nu are nimic in comun cu fericirea autentică. Mulându-ne strâns pe senzaţiile plăcute furnizate de posesie şi acroşare mentală ne indentificăm cu obiectele lângă care sălăşluim. Alipirea se produce atât de subtil încât ratăm momentul decisiv. Sudura e serioasă şi trebuie să întreprindem eforturi serioase de evadare din îmbrăţişarea superglue-ului. Rezolvarea răsare prin conştientizare. Puterea conştiinţei este atât de perfomantă încât simpla îndreptare perseverativă a felinarului propriu asupra închegărilor nefireşti, le dizolvă. Vă reamintesc că dacă întâmpinaţi probleme îmi puteţi scrie pe adresa de mail: ruxandra13l@yahoo.com. Ps. Numele din adresa de mail nu are nicio legătură cu mine, ci constituie o veche tentativă eşuată de a mea de a-mi transcede egoul.

Cunoaşte-te pe tine însuţi!

Una dintre cele mai prolifice modalităţi de ocolire a suferinţei vieţii este reprezentată de cunoaşterea de sine. Pt a iniţia această procedură laborioasă e necesar să deprindem arta fabuloasă de a descoperi ce nu face parte din noi: - obiectele, casa, maşina, vesela, orice lucru pe care-l preţuim - persoanele de care ne agăţăm pt a obţine atenţie, admoraţie, sex, bani, poziţie socială, favoruri, etc - titulurile, diplomele, onorurile, - profesia, calitatea de membru intr-o asociaţie, cariera in ansamblu, statutul - trupul, frumuseţea, statura, forma picioarelor şi drăgălăşenia chipului. Identificarea cu organismul de carne reprezintă una dintre cel e mai insidioase şi elaborate capcane ale umanităţii, iar depăşirea ei o sarcină ingrată. - inteligenţa, aptitudinile, cunoştiinţele - istoria de viaţă. Chiar dacă memoria ne ispiteşte să credem că ce s-a petrecut ne aparţine, misitificarea poate fi lesne îndepărtată dacă cugetăm la faptul că numai accesarea prin amintiri o reînvie. Unde sălăşluiesc întâmplările trecute, ce se petrece cu ele dacă noi refuzăm să ne mai gândim vreodată la ele? - Aspiraţiile, proeictele de viitor. Dacă nu investim timp, energie, sudoare, acţiune pt materailizarea lor se vor adeveri? Nu sunt ele fum? - Emoţiile, sentimentele stimulative (plăcere fizică, savoare intelectuală, curiozitate, etc) sau repulsive (ură, invidie, gelozie, etc) - Credinţele de toate genurile, care ne manageriază viaţa cu o mână de fier Un semn de întrebare se ridică in curtea raţiunii: Oare ce ne mai rămâne? Atunci cine suntem sau ce suntem? Cercetând îndemnaţi de fiorul interior al intuiţiei vom depista sinele veridic, magnifica fiinţă a spiritului, conştiinţa veşnică, invulnerabilă, nelezată niciodată de nimeni şi de nimic. Meditaţia „Eu sunt” inaugurată de Nisargadatta Maharaj, un iluminat modern, nativ indian ne poziţionează exact pe traseul menţionat al descoperii de sine. El susţine că propoziţia Eu sunt formează o joncţiune, o punte de legătură între formaţiunea egotică şi spirit, un pod suspendat, ce ne transportă de la identificarea cu Eul mărunt spre descoperirea adevăratei noastre naturi spirituale. Într-o schiţă simplistă e obligatoriu să ne concentrăm atenţia asupra sentimentului difuz al fiinţării, ce răzbate sub imediata suprafaţă a pielii. Aţi sesizat că nu există nici un om care să afirme în vreun moment al vieţii că el nu este? Dacă ne concentrăm suficient vigilenţa vom descoperi un fior ce rezonează în organismul integral, ce se intensifică la contactul cu propria conştiinţă. Cu suport mental, evidenţiem senzaţia de a fi prin toate cotloanele trupului fizic, de la degetele mici de la picioare până în vârful extrem al capului, insistând asupra zonelor mai rebele. Acestea sunt reprezentate de locuri mai amorţite, mai dificil de conturat în conştiinţă, mai reci, atinse de afecţiuni. Cu vigilenţă vom descoperi că deţinem puncte mai tenebroase, care arată rezistenţă faţă de dorinţa noastră de a evidenţia fiinţa. Acestea sunt chiar locurile cele mai umbroase, mai opacizate de eu şi care suportă totodată probleme fizice. Contrar credinţelor contemporane că ne bolile sunt produse de viruşi care ne atacă, ştiinţa spirituală postulează că maladiile sunt indicatori domoli ai unor credinţe şi atitudini ale omului, ce se abat de la legile in vigoare ale universului. Concentrarea îndelungată asupra locurilor respective va permeabiliza materialul fizic, grosolan, iar radianţa magnifică a conştiinţei focalizate va dizolva straturile neguroase ale depunerilor egotice.

Cum rezolvăm o problemă?

Cum rezolvăm o problemă: - îi conştientizăm existenţa. Atât timp cât nu suntem dispuşi să o sesizăm nu vom reuşi să o depăşim. Cea mai obliterantă şi insidioasă alternalivă a acestui pas îl constituie proiecţia, adică tendinţa fiecăruia dintre noi de a arunca obstacolul in grădina partenerului de interacţiune. Câtă vreme consider că eu am dreptate şi celălalt greşeşte, el trebuie reformat, îmbunătăţit. - acceptăm că transportă un mesaj destinat nouă. Orice obstacol nu e gratuit, ci va fi tradus drept un mesager care ne indică o rigiditate interioară, o abatere de la legea divină, o zonă psihică in care ne-am împotmolit. Privaţi de evenimentul exterior nu am fi depistat blocajul şi am fi perseverat in acţiuni subversive la adresa bunăstării proprii. - cerem ajutor divin şi asistenţă îngerească - acum e momentul propice să experimentă variate procedee de soluţionare. Istoria de viaţă, inteligenţa, creativitatea, sfaturile prietenilor, urmărirea unor modele de succes pot fi coroborate într-o tentativă vrednică de eradicare a barierei. - rezolvarea răsare permanent din interior. Scopul suprem al oricărei circumstanţe este să ne reformeze. Dacă nu lucrăm cu noi, dacă nu ne alterăm comportamentul, maniera de a decripta realitatea înseamnă că nu am învăţat nimic de acolo şi situaţia deranjantă ne va vizita in viitor. Ca urmare, travaliul cu noi, conştientizarea şi metamorfozarea sunt pionii primordiali ai dezlegării. Răspunsul la orice dilemă zace in noi. - găsind ceva ce parea fi o variantă de răspuns, ne aplecăm meditativ asupra ei şi încercăm să o dezvoltăm, să o aplicăm pe noi. - travaliul propriu se realizează privind in interior cu onestitate, solicitând feedback de la prietenii sinceri,. Admitem că orice neajuns sosit in viaţa noastră are rădăcini fizice, psihologice şi spirituale. Căutăm rezolvări la toate aceste niveluri. - avem răbdare şi încredere că soluţia va sosi la timpul potrivit şi in forma cea mai indicată pt noi. Dacă întârzie înseamnă că nu am atins punctul cheie, vital al problematicii şi reluăm introspecţia dirijată.