Mituri disfuncționale conexe iubirii

1. Faptul de a avea un partener de cuplu va rezolva orice problemă din viața mea. Astfel de credințe sunt extreme de răspândite. Majoritatea femeilor cresc inoculate cu dezideratul de a se mărita. Se manifestă pregnant sindromul alergăturii după Făt frumos, lait motivul multor povești. Adesea fetele sunt împinse de mame de la spate, dar mult mai frecvent travaliul se desfășoară in subsidiar, prin remarci aluzive vizând fetele bătrâne, prin comparații defavorizante social, etc. Rezidă și mulți masculi care consideră că o relație de cuplu le va șterge nefericirea din suflet. Când partenera va eșua în misiunea aferentă ei de a-l salva de la chinul afectiv, va fi aruncată fără milă. Fără să înțeleagă că numai munca cu sine îl poate smulge din marasmul propriei dureri emoționale, individual va porni cu frenezie spre o nouă căutare. Soluția constă în înțelegerea și acceptarea faptului că nu poți fi fericit cu altcineva dacă nu ești mulțumit cu tine însuți. Nimeni nu poate să-ți extragă amărăciunea cu un clește, indiferent cât de mult te iubește sau cât de frumos se poartă cu tine. 2. Dacă perechea mea nu e disponibilă pt mine 24 de ore din 24 înseamnă că nu mă iubește. Reminiscențele neprelucrate din perioada infantilității perinatale se remarcă prin dorința de a deține o mamă protectoare, care lasă orice și aleagă la cel mai mărunt scâncet al bebelușului. Acest comportament tipic copilului se perpetuează până la maturitate, iar posesorul are pretenția ca perechea sa să preia îndatoririle părinților săi. 3. Un soț care preferă să iasă cu amicii lui o zi pe săptămână mă respinge. In acest caz vorbim despre teama profundă de abandon, care s-a transferat și s-a fixat asupra companionului diadic. Astfel, el nu mai are voie să acționeze ca o personalitate autonomă, ci ca un surogat atașat perechii. Evident că în această categorie nu menționez numai bărbații, ci și doamnele care procedează așa. Atitudinea derivă din neprocesarea ei in pârgul tinereții. Noi toți s-ar cuveni să regurgităm toate aspectele amprentate in decursul vieții și să le reexaminăm conștient. Automatismele instalate ne dirijează viața din umbră, ne manipulează și ne amărăsc. 4. Iubitul care nu mă întreține, care nu-mi cumpără tot ce-mi doresc nu e demn de mine. Independența proprie, responsabilitatea autoîntreținerii este dezavuată in favoarea unei comoditați dubioase in care iubitul trebuie să-și asume obligatoriu satisfacerea capriciilor celuilalt. Intervine aici un soi de simbioza oarecum tolerată fiindcă numai un partener rigidizat intr-o postura parentală va pacta la un astfel de cuplu 5. E suficient să reușesc să mă căsătoresc cu omul iubit fiindcă mai apoi totul va curge foarte lesne. Din nefericire acesta este unul dintre cele mai insidioase mituri ce bântuie mentalul colectiv. În realitate, obstacolele abia acum survin. Traiul in comun decopertează adevăratul chip al individului. Măștile sociale cad in intimidate. Curând după cununie descoperi că din subsoluri necunoscute s-a inserat in apartamentul conjugal un animal straniu, un personaj dubios, cu totul necunoscut. Spaima și uimirea s-ar putea să blocheze viețuirea. Numai angajamentul determinat, comunicarea autentică și o onestitate de fier vor perpetua căsătoria. Alternative ar fi: retragerea in sine, indepărtarea interlocutorului sau minciuna care susține fațada, dar macină sufletul si erodează bucuria de a trăi, pasiunea, fiorul vieții. 6. Iubirea e dificilă și generează chin emoțional. Laborioasă este operațiunea de maturizare, de purificare, de triere a credințelor disfuncționale din capul nostru. Iubirea veridică doar curge prin noi. Blocajele mentale de la nivelul egoului obturează mișcarea necontenită a iubirii prin noi. Existența însăși echivalează cu deplasarea dragostei. Doar prejudecățile si interferențele minții produc tortură psihică, nicidecum iubirea. Toate așa-zisele suferințe din dragoste sunt eruperi ale minciunilor vulcanice găzduite in mintea posesorului, sunt surpări ale fantasmelor proprii, sunt izbiri brutale de pereții cimentuiți ai realității. Când sugerăm că ne amărâm din dragoste de fapt himerele din intelectul propriu întâmpină rezistența în fața adevărului, a realității crude. 7. Iubirea dizolvă toate obstacolele intr-o diadă. Acest mit este nepermis de răspândit. Numeroși cetățeni trăiesc cu impresia că e suficient să spui da la biserică. In realitate problemele abia atunci incep să se ivească. Curând se disipă noutatea. Viața cotidiană nu seamănă cu plimbările prin parc sau cu excursiile la munte. Apar facturi, aparate de reparat, lipsuri sau nervozități, cad măștile, se interpun obstacolele din cariera fiecăruia, intervine gelozia netratată, invidia camuflată, etc. Numai o asumare a responsabilității și o muncă solidă cu sine va determina continuare mariajului. Nu pot rezista satisfăcător împreuna decât personalitățile aflate pe același nivel de conștientizare sau cei angajați serios intr-o relație evolutivă. Acesta presupune o comunicare autentică, onestă, un travaliu permanent cu sine al ambilor companioni. Când cei doi vizează in cel mai înalt grad elevarea conștiinței, parteneriatul se metamorfozează intr-un ascensor, o relație de sprijin reciproc, in pofida oricăror bariere inevitabile. Dragostea veridică permite continuarea relației, însă fără sinceritate, respect reciproc, in absența intăriri autonomiei, a responsabilității, iubirea devine neputincioasă. Survine obișnuința, se stinge pasiunea, se acumulează resentimentele, etc. Totul degenereaza in urâțenie, răzbunare, indiferență, nesimțire, egoism. 8. Numai femeile proaste și urâte nu izbutesc să se mărite până la 30 de ani. Evident este o prejudecată. 9. O nevastă are îndatorirea să spele, să calce, să deretice prin casă, să gătească și să-și servească bărbatul. O variantă ar fi: Locul femeii e la cratiță. În oglindă, întâlnim mitul: Bărbatul e capul familiei și trebuie să-i asigure veniturile necesare. Se relevă aici înțepenirea în rolurile tradiționale ale femeii si bărbatului. 10. Toate femeile sunt proaste versus toți bărbații sunt nesimțiți. Bântuie o adiere de discriminare cronică. Sub acest aspect vehiculat frecvent se află o frică degenerativă de interacțiune cu sexul opus. Prejudecata acționează ca o barieră protectoare față de expunerea la compania sexului celălalt. Dacă eu cred cu fervoare că toți bărbații, fără excepție sunt nesimțiți atunci îi voi evita. Firesc, din puntul meu de vedere vina va a lor întrucât ei se comportă cu bădărănie și eu nu pot face nimic să schimb asta. Astfel, susținând acest slogan de fațadă nu voi fi nevoită să mă confrunt cu suferința atroce din sufletul meu care nu-mi îngăduie să mă apropii de ei. 11. Dacă mă iubește va face cum vreau eu. Egoismul feroce al omului dominat de ego se manifestă pretutindeni, chiar și in conduita față de persoana iubită. Justificarea dorințelor sale ia o aureolă de legitimitate prin invocarea acestui camuflaj. 12. Dacă nu fac ce vrea partenerul, mă va părăsi reprezintă varianta opusă a celei de mai sus. Aici panica este motorul principal ce vine la rampă. Nesiguranța cronică bântuie mentalul ființei. Ea viețuiește cu impresia sumbră că numai prin aprobare permanent și totală va reuși să-și păstreze alesul. Se lepădă de propria identitate și o adoptă pe a celuilalt, 13. Pot să-mi determin soțul să facă cum vreau eu dacă refuz să mă culc cu el/ dacă il cicălesc/ dacă sunt aspră cu el/ dacă îi supraveghez orice mișcare. Manevrele de exercitare a controlului sunt variate, însă toate dosesc frică, disconfianță și slăbiciune psihică. 14. Creșterea și educația copiilor cad eminamente in grija femeii. Prin această mișcare “ingenioasă” soții se eschivează de la îndatoririle lor față de progenituri, invocând lipsa lor de pricepere, de timp ori chiar decăderea din statutul lor de bărbați genuini. 15. O femeie care nu-și dorește copii e anormală. Această reprezintă o altă formă de manipulare, în care un mascul se străduiește să acapareze o senoră ori să îi furnizeze o ocupație, să o lege de el și să o cramponeze in casă. O doamnă cu un bebeluș in brațe are puțină libertate de mișcare și e respinsă de alți potențiali masculi. În plus, e știut faptul că un copil alcătuiește o punte de legătură între parteneri. Vor fi conectați unul de celălalt pe durata întregii lor vieți. 16. Îndrăgostirea și iubirea adevărată sunt același lucru. Nimic mai fals. În cazul îndrăgostirii, barierele interioare cad singure, totul decurge lesne. Intervin masiv proiecții, fantasme personale. Se întrepătrund atribuiri de trăsături de personalitate inexistente alături de restrângeri ale unor defecte, care vor fi minimalizate forțat. Se conturează un profil ideal, suprapus peste omul real. Apoi totul este mixat fără jenă cu distorsionarea percepției vizuale. Se formează un melanj fabulous care nu aduce defel cu individul încarnat ce respiră lângă noi. Visarea cu ochii deschiși, filmele mentale romanțate aduc o intimidate neveridică care propagă o încredere nemeritată. Pare că Făt frumos e mirific, rupt din soare, un zeu coborât lângă noi. Odată cu scurgerea timpului și a interacțiunilor cotidiene, proiecțiile își limitează arealul de acțiune, fricțiunile erodează ficțiunea din capul nostru și începem să întrezărim ceva din persoana adevărată. Acum ies la iveală convingerile noastre dosnice, ne ciocnim de automatismele inconștiente, care evident nu se potrivesc cu cele rezidente in capul celuilalt. De aici se iscă furtuni tropicale cu cicloane și tsumani-uri violente. Iubirea veracică presupune travaliu cu sine pt degrevarea de intruziunile parentale ori ale altor specii de educatori timpurii. Iubirea adevărată include in meniu: respect reciproc, atenție, acordarea autonomiei si a încrederii, retragerea proiecțiilor, conștientizarea permanent a mecanismelor implicate, comunicare autentică, onestitate la puterea 1000. Rezolvarea pașnică a diferendelor, discutarea lor, asumarea responsabilității reciproce și asanarea resentimentelor constituie porți esențiale. 17. E normal ca un bărbat /o femeie frumos/oasă să se uite numai la un partener cu bani. Aici înfumurarea face legea. Un individ care se autoprețuiește egotic tinde să-și vândă o trăsătură dezirabilă pt cel care licitează prețul cel mai ridicat. Domolirea aroganței va face diferența. 18. Bărbatul care nu-și lovește nevasta nu e un bărbat adevărat, in casa lui cântă găina. Agresiunea de orice tip vădește frică, slăbiciune psihică, lipsa argumentelor. 19. De aceea m-am căsătorit ca să țin finanțele casei. Se vădește lupta acută pt putere, de vreme ce banii sunt un instrument de control. 20. Numai fraierii își consultă nevestele/soții in luarea deciziilor, conduce la perpetuarea prejudecăților și a discriminărilor in familie. Unii bărbați chiar tind să-ți consulte partenerele, însă când întâmpină badjocora semenilor de același sex renunță, pt a nu ajunge de râsul lor. Similar procedează și femeile in cercul lor de surate. Când egoul vorbește in detrimentul sufletului, țintește puterea și orgoliul. Nu ține seama de sentimentele intimilor, ci îți umflă doar aroganța. 21. Ca să ai liniște in cuplu, aproba-ți formal perechea și apoi fă ce crezi tu că e bine. O variantă a acestei erori ar fi: Zi ca el si fă ca tine. In psihologie acest tip de manevră poartă numele de agresivitate pasivă și reprezintă o carență crasă de respect la adresa companionului. De asemenea conduce la subminarea puterii celuilalt, la restrângerea stimei sale de sine. 22. Norocul in iubire semnifică ca partenerul să te țină acasă și să-ți ofere tot confortul. Chiar și in epoca contemporană dedicată carierei, întâlnim nenumărați indivizi, femei și bărbați de valma, super încântați să fie întreținuți de perechile lor. Autonomia e devalorizată, responsabilitatea vieții e aruncată la coșul uitării. 23. Numai femeile frumoase atrag bărbații, vorbește invidia și stima de sine restrânsă.

Reverberaţiile unei boli

Unui individ i se întâmplă ceva rău şi pe mine mă apucă panica. Frica e molipsitoare, activează temerile latente sau neprocesate. La modul general, noi ştim că oamenii sunt internaţi in spitale, că unii dintre ei au cancer, dar faptul nu ne afectează prea profund fiindcă ei sunt conturaţi ca nişte siluete fără chip. Funcţionează generalizarea inconştientă. Când însă cumplita boală atinge un cunoscut, brusc ameninţarea se materializează extrem de concret. Impactul e devastator. Mintea raţionează prin translaţie: dacă prietenul meu a păţit aşa ceva e foarte posibil ca acest cancer să privescă puţin alăturea şi să mă vadă pe mine. Procesul identificării funcţionează foarte abil fiindcă materialul de bază pare similar. Amicul lovit e un teren propice asimilării cu mine. Dacă individul face parte din familie, teroare se amplifică întrucât înţelegem că boala are un substrat genetic şi că evident noi împărtăşim acelaşi fond. Are importanţă şi palierul generaţional: astfel, dacă persoană afectată are vârstă apropiată (deci e situată pe acelaşi nivel ierarhic transgeneraţional, cum e cazul verilor, fraţilor) atunci mintea calculează scoruri amplificate de probabilitate. Bumerangul psihic nu loveşte atât de dur, dacă e vorba despre un unchi pentru că este plasat pe o treaptă superioară a arborelui genealogic. Surpriza creşte dacă te-ai întâlnit cu personajul respectiv cu 3 luni in urmă şi părea vesel, sănătos. Acum afli subit că are cancer, că-l mănâncă un tumoară de 5 cm lăţime, ce se împrăştie necontrolat. Imaginaţia cu tentă sumbră îşi aduce tributul inoportun. În realitate, nici măcar nu s-a prognosticat că persoana are cancer (i s-a comunicat că are o gâlmă), însă spaima mea abisală fabrică supoziţii sinistre, înspăimântându-mă şi mai tare. Duşmanii sunt camuflaţi şi insinuaţi mai aproape decât suntem dispuşi să vedem. Acel atribut ridicat adesea in slăvi de către mine, imaginaţia, îmi surpă substratul afectiv. Îmi devastează intelectul pentru mai multe ore. În continuare, manufacturăm ipoteze aberante şi apoi ne înfricoşăm, crezându-le genuine. Scăparea de sub tutela raţionalităţii a unei găşti de celule ne poziţionează în faţa realităţii: nu deţinem control nici măcar asupra activităţilor din propriul organism. Nu suntem capabili să ne influenţăm curgerea sângelui, glucogenogeneza din ficat ori eliberarea de hormon STH din adenohipofiză, certifică intelectul. În acest punct, emoţionalitatea erupe precum un vulcan încins şi ne dictează cum ne simţim în următoarele ore sau zile. Ne prăbuşim în mâinile fricii care ne poartă prin porţi doar de ea ştiute. Parcă am uitat cine suntem şi ne lăsăm modelaţi de toanele ei. Mintea noastră condiţionată chiar crede cu tărie lozincile de mai sus, însă maeştrii iluminaţi au probat in repetate rânduri că o conştiinţă puternică poate gestiona şi influenţa orice in univers. Încă o dată ne întărim necesitatea ridicării nivelului de conştiinţă. Ea pare să fie soluţia oricărei probleme. Lumina reflectorizantă a conştiinţei spulberă orice îndoială, orice temere. E timpul să nu ne mai prăbuşim în genunea anxietăţii, să nu mai zăbăvim în patria minţii condiţionate şi să ne reîntoarcem acasă, în tărâmul magic al Sinelui nostru veridic. Uităm că universul fabrică câte o lecţie potrivită fiecăruia, că instrumentele de învăţare sunt croite personalizat. Omitem că o inteligenţă magnifică manageriază fenomenele pământeşti şi destinele oamenilor. Febra materialităţii aride ne arde creierul. Înfierbântaţi, credem că hazardul e atotstăpânitor. Ceea ce este potrivit vecinului, materia la care trebuie el să promoveze (şi la care tocmai dă acum examen prin cancerul intempestiv) nu corespunde cu domeniul in care sunt eu obligată să exersez. Aşa că angoasa mea răscolită e inutilă. Se vădeşte lipsa de încredere in dreptatea şi înţelepciunea divine. Ne lipseşte orizonul panoramizat ce cuprinde întreaga suită de încarcări ale individului cu pricina. De unde ştiu eu ce metodă i se potriveşte cel mai bine lui? Funcţionează şi pe negativ neacceptarea diferenţwlor dintre oameni: dacă colegul are parte de ceva bun, urgent vreau să am şi eu, iar reversul ar suna astfel: dacă lui i se întâmplă un rău e posibil să mă lovească şi pe mine. Eşuăm să remarcăm că suntem unici, cu o istorie de viaţă diferită, cu resurse şi aptitudini variate şi prin urmare, nu ni se potrivesc nici aceleaşi daruri, dar nici aceleaşi lovituri scadente. Forând dincolo de tentaculele superficiale ale fricii întrezăresc propriile mele butoane ce au fost apăsate. Cineva spunea că oamenii pot învăţa şi din nenorocirile altora, că nu e musai să le experimenteze pe propria lor piele. O întâmplare agresivă la adresa unui cunoscut a năvălit peste mine şi m-a răvăşit. Am săpat ca un arheolog încăpăţânat şi am trecut prin oglinda magică a anxietăţii, dincolo de care am luminat pt întâia dată un teren necunoscut. Şedeau acolo la taclale vechi amici: frica de boala, fitilul imaginaţiei înspăimântătoare, disconfianţa in Dumnezeu, in planurile lui vis a vis de mine, îndoiala extinsă peste tot. Am descoperit că temerea poate fi contestată printr-o investigaţie conştientă, onestă, dornică să răscolească şi să înlăture, să cureţe straturile murdărite de uneltirile egoului. Acum mă simt bine. Valul de panică s-a disipat.

Cât de perfid lucrează asupra noastră mecanismele inconştiente!

Tocmai aterizasem la cununia religioasă a fiicei unui văr mai îndepărtat. Nu cunoşteam prea multă lume prin zonă, aşa că nu a trebuit să salut decât 2-3 apropiaţi. O verişoară, topită după o nepoţică de 2 ani mi-a pus în braţe hăinuţa fetiţei, apoi pe a ei şi s-a evaporat cu ea de mână. M-am trezit încărcată cu un maldăr de haine. M-a invadat o scenă din trecut: exact aşa procedăm şi eu când eram copil. Îl procopseam pe tata cu tot surplusul meu, cu tot ce mă incomoda, pentru a-mi păstra libertatea de mişcare. - Am ajuns ca tata, am murmurat eu în surdină. Ce făcea tata în conjuncturi de acest gen? mi-a fulgerat deodată prin minte. L-am revăzut cum stătea stingherit, copleşit de mulţimea de necunoscuţi şi nici nu se clintea. Ca un infant năstruşnic ce eram, eu încercam să-l ademenesc spre jocurile mele, îi trăgeam de mână să pornim în explorarea ţinuturile. Dar el refuza ferm. Mie nu-mi pasa de regulile sociale. Îmi prezervam spontaneitatea naturală. El devenise înrobit de normele etichetei, deşi în mod curent se manifesta cu veselie şi ludicitate. Apoi s-a întâmplat ceva memorabil. Pe măsură ce regurgitam amintirile am alunecat în rolul tatălui mea. Nici măcar nu am sesizat când am devenit băţoasă, concentrată pe ceea ce se petrecea în faţa mea, desprinsă de orice dâră artistică, necesară pentru a contempla împrejurimile (aşa cum procedez atunci când ajung în spaţii necunoscute). Fermecatele picturi murale din biserică nici nu intrau în raza mea perceptuală. Parcă eram hipnotizată. Mi-a luat vreo 10 minute să realizez că nu sunt tata şi că nici nu am nevoie să intru în rolul prescris de reţetarul din mintea mea, acel ceva ce standardiza absurd maniera în care “trebuia să mă comport într-o adunare formală”. M-am desprins de prescripţia forţată şi am pornit să găsesc un loc mai bun, să mă aşez, să depistez unde fugiseră vară-mea împreună cu nepoţica noastră favorită. Le-am localizat şezând pe o treaptă, chiar în proximitatea feţelor bisericeşti. M-am tolănit lângă ele fericită. Ce se întâmpla dacă nu conştientizam suprapunerea din mintea mea? Evident, aş fi considerat că “nu e frumos, nu e civilizat, nici normal” să fiu autentică, să mă port astfel decât ceilalţi. Mintea noastră condiţionată inventează orice explicaţie ca să ne determine să ne conformăm prerogativelor sale stupide. Numai conştiinţa şi procesul de conştientizare ne poate salva de idioţeniile ei ciudate. Am privit roată şi am detectat cât de înţepeniţi erau martorii evenimentului. Numai vară-mea, nepoţica şi cu mine zâmbeam şi reuşeam să rămânem noi înşine, în decursul derulării “momentului ceremonial”. Ca şi cum împietrirea devenea seriozitate, îngheţarea zâmbetului se convertea în religiozitate şi rigiditatea corpului se traducea prin solemnitate. Nimeni nu mişca, nu vorbea, nu iradia fericire. Păreau transfiguraţi de plictiseală, dar rezistau stoic. Noi mai şoşoteam, înţelegând că un pui de 2 ani are nevoie de explicaţiile de rigoare. Cum nu mai văzuse niciodată o nuntă mă apucasem să-i explic ce se petrece la faţa locului. Însă un preot bătrân m-a apostrofat, mustrându-mă şi arătându-mi ameninţător cu degetul, sugerând că nu am voie să vorbesc în timpul slujbei. Oare de ce-l deranja şoapta mea? Orgoliul lui era lezat fiindcă îndrăzneam să nu-i acord lui atenţia mea integrală. Câtă infatuare! Mă întreb dacă el se înţelege pe sine şi propriul comportament?! Revenind la subiectul nostru de azi am descifrat cât de insidios se inserează inconştientul. Ego e în stare să ne sugereze orice baliverne, numai să credem că el are dreptate, că motivele invocate de el sunt juste şi plauzibile, că a te purta autentic, a fi tu însuţi, indiferent de conjunctură e deranjant. Egoul e ameninţat de ADEVĂR, de orice îi atacă supremaţia. De aceea cei mai mulţi indivizi protestează violent faţă de orice frază care le înfăţişează un adevăr. În acest context, va întreb: Merită să ne lăsăm copleşiţi de fantasme? Nu vi se pare că preţul ce vom fi obligaţi să-l achităm va fi colosal? Chinul emoţional ne loveşte ori de câte ori refuzăm să ne vedem aşa cum suntem în realitate. Iluziile întreţesute de mintea noastră condiţionată ne leagănă periculos, susură ademenitor. Nici măcar nu sesizăm cât de îndoctrinaţi suntem. Ce credeţi că este suferinţa? “Este o întâlnire faţă în faţă cu ceva cu care sinele fals nu doreşte să se confrunte, este rezistenţă în faţă Adevărului, împotriva Realităţii” aşa cum explică genial un necunoscut în spectaculoasa şi mustoasa carte Eliberarea de jocurile minţii, redactată de Marius Mihai Lungu. Vă recomand cu căldură această bijuterie scriptică. Pedeapsa faptului că ne autoamăgim e similară unei căderi de pe o stâncă înaltă, iar recompensa travaliului cu tine însuţi răsare sub forma libertăţii interioare. Te detaşezi de convenţii, de invectivele altora, de răutăţile lor sugerate subtil. Îţi păstrezi serenitatea şi simţul umorului în decursul primejdiilor. Comparând cele două stări de spirit: Oare care e preferat? Oricine e capabil să evadeze de sub tutela infernală a amărăciunii, de sub lanţurile egoului. Numai să vrea cu adevărat!