marți, 17 octombrie 2017

Cât de perfid lucrează asupra noastră mecanismele inconştiente!

Tocmai aterizasem la cununia religioasă a fiicei unui văr mai îndepărtat. Nu cunoşteam prea multă lume prin zonă, aşa că nu a trebuit să salut decât 2-3 apropiaţi. O verişoară, topită după o nepoţică de 2 ani mi-a pus în braţe hăinuţa fetiţei, apoi pe a ei şi s-a evaporat cu ea de mână. M-am trezit încărcată cu un maldăr de haine. M-a invadat o scenă din trecut: exact aşa procedăm şi eu când eram copil. Îl procopseam pe tata cu tot surplusul meu, cu tot ce mă incomoda, pentru a-mi păstra libertatea de mişcare. - Am ajuns ca tata, am murmurat eu în surdină. Ce făcea tata în conjuncturi de acest gen? mi-a fulgerat deodată prin minte. L-am revăzut cum stătea stingherit, copleşit de mulţimea de necunoscuţi şi nici nu se clintea. Ca un infant năstruşnic ce eram, eu încercam să-l ademenesc spre jocurile mele, îi trăgeam de mână să pornim în explorarea ţinuturile. Dar el refuza ferm. Mie nu-mi pasa de regulile sociale. Îmi prezervam spontaneitatea naturală. El devenise înrobit de normele etichetei, deşi în mod curent se manifesta cu veselie şi ludicitate. Apoi s-a întâmplat ceva memorabil. Pe măsură ce regurgitam amintirile am alunecat în rolul tatălui mea. Nici măcar nu am sesizat când am devenit băţoasă, concentrată pe ceea ce se petrecea în faţa mea, desprinsă de orice dâră artistică, necesară pentru a contempla împrejurimile (aşa cum procedez atunci când ajung în spaţii necunoscute). Fermecatele picturi murale din biserică nici nu intrau în raza mea perceptuală. Parcă eram hipnotizată. Mi-a luat vreo 10 minute să realizez că nu sunt tata şi că nici nu am nevoie să intru în rolul prescris de reţetarul din mintea mea, acel ceva ce standardiza absurd maniera în care “trebuia să mă comport într-o adunare formală”. M-am desprins de prescripţia forţată şi am pornit să găsesc un loc mai bun, să mă aşez, să depistez unde fugiseră vară-mea împreună cu nepoţica noastră favorită. Le-am localizat şezând pe o treaptă, chiar în proximitatea feţelor bisericeşti. M-am tolănit lângă ele fericită. Ce se întâmpla dacă nu conştientizam suprapunerea din mintea mea? Evident, aş fi considerat că “nu e frumos, nu e civilizat, nici normal” să fiu autentică, să mă port astfel decât ceilalţi. Mintea noastră condiţionată inventează orice explicaţie ca să ne determine să ne conformăm prerogativelor sale stupide. Numai conştiinţa şi procesul de conştientizare ne poate salva de idioţeniile ei ciudate. Am privit roată şi am detectat cât de înţepeniţi erau martorii evenimentului. Numai vară-mea, nepoţica şi cu mine zâmbeam şi reuşeam să rămânem noi înşine, în decursul derulării “momentului ceremonial”. Ca şi cum împietrirea devenea seriozitate, îngheţarea zâmbetului se convertea în religiozitate şi rigiditatea corpului se traducea prin solemnitate. Nimeni nu mişca, nu vorbea, nu iradia fericire. Păreau transfiguraţi de plictiseală, dar rezistau stoic. Noi mai şoşoteam, înţelegând că un pui de 2 ani are nevoie de explicaţiile de rigoare. Cum nu mai văzuse niciodată o nuntă mă apucasem să-i explic ce se petrece la faţa locului. Însă un preot bătrân m-a apostrofat, mustrându-mă şi arătându-mi ameninţător cu degetul, sugerând că nu am voie să vorbesc în timpul slujbei. Oare de ce-l deranja şoapta mea? Orgoliul lui era lezat fiindcă îndrăzneam să nu-i acord lui atenţia mea integrală. Câtă infatuare! Mă întreb dacă el se înţelege pe sine şi propriul comportament?! Revenind la subiectul nostru de azi am descifrat cât de insidios se inserează inconştientul. Ego e în stare să ne sugereze orice baliverne, numai să credem că el are dreptate, că motivele invocate de el sunt juste şi plauzibile, că a te purta autentic, a fi tu însuţi, indiferent de conjunctură e deranjant. Egoul e ameninţat de ADEVĂR, de orice îi atacă supremaţia. De aceea cei mai mulţi indivizi protestează violent faţă de orice frază care le înfăţişează un adevăr. În acest context, va întreb: Merită să ne lăsăm copleşiţi de fantasme? Nu vi se pare că preţul ce vom fi obligaţi să-l achităm va fi colosal? Chinul emoţional ne loveşte ori de câte ori refuzăm să ne vedem aşa cum suntem în realitate. Iluziile întreţesute de mintea noastră condiţionată ne leagănă periculos, susură ademenitor. Nici măcar nu sesizăm cât de îndoctrinaţi suntem. Ce credeţi că este suferinţa? “Este o întâlnire faţă în faţă cu ceva cu care sinele fals nu doreşte să se confrunte, este rezistenţă în faţă Adevărului, împotriva Realităţii” aşa cum explică genial un necunoscut în spectaculoasa şi mustoasa carte Eliberarea de jocurile minţii, redactată de Marius Mihai Lungu. Vă recomand cu căldură această bijuterie scriptică. Pedeapsa faptului că ne autoamăgim e similară unei căderi de pe o stâncă înaltă, iar recompensa travaliului cu tine însuţi răsare sub forma libertăţii interioare. Te detaşezi de convenţii, de invectivele altora, de răutăţile lor sugerate subtil. Îţi păstrezi serenitatea şi simţul umorului în decursul primejdiilor. Comparând cele două stări de spirit: Oare care e preferat? Oricine e capabil să evadeze de sub tutela infernală a amărăciunii, de sub lanţurile egoului. Numai să vrea cu adevărat!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu