Reverberaţiile unei boli

Unui individ i se întâmplă ceva rău şi pe mine mă apucă panica. Frica e molipsitoare, activează temerile latente sau neprocesate. La modul general, noi ştim că oamenii sunt internaţi in spitale, că unii dintre ei au cancer, dar faptul nu ne afectează prea profund fiindcă ei sunt conturaţi ca nişte siluete fără chip. Funcţionează generalizarea inconştientă. Când însă cumplita boală atinge un cunoscut, brusc ameninţarea se materializează extrem de concret. Impactul e devastator. Mintea raţionează prin translaţie: dacă prietenul meu a păţit aşa ceva e foarte posibil ca acest cancer să privescă puţin alăturea şi să mă vadă pe mine. Procesul identificării funcţionează foarte abil fiindcă materialul de bază pare similar. Amicul lovit e un teren propice asimilării cu mine. Dacă individul face parte din familie, teroare se amplifică întrucât înţelegem că boala are un substrat genetic şi că evident noi împărtăşim acelaşi fond. Are importanţă şi palierul generaţional: astfel, dacă persoană afectată are vârstă apropiată (deci e situată pe acelaşi nivel ierarhic transgeneraţional, cum e cazul verilor, fraţilor) atunci mintea calculează scoruri amplificate de probabilitate. Bumerangul psihic nu loveşte atât de dur, dacă e vorba despre un unchi pentru că este plasat pe o treaptă superioară a arborelui genealogic. Surpriza creşte dacă te-ai întâlnit cu personajul respectiv cu 3 luni in urmă şi părea vesel, sănătos. Acum afli subit că are cancer, că-l mănâncă un tumoară de 5 cm lăţime, ce se împrăştie necontrolat. Imaginaţia cu tentă sumbră îşi aduce tributul inoportun. În realitate, nici măcar nu s-a prognosticat că persoana are cancer (i s-a comunicat că are o gâlmă), însă spaima mea abisală fabrică supoziţii sinistre, înspăimântându-mă şi mai tare. Duşmanii sunt camuflaţi şi insinuaţi mai aproape decât suntem dispuşi să vedem. Acel atribut ridicat adesea in slăvi de către mine, imaginaţia, îmi surpă substratul afectiv. Îmi devastează intelectul pentru mai multe ore. În continuare, manufacturăm ipoteze aberante şi apoi ne înfricoşăm, crezându-le genuine. Scăparea de sub tutela raţionalităţii a unei găşti de celule ne poziţionează în faţa realităţii: nu deţinem control nici măcar asupra activităţilor din propriul organism. Nu suntem capabili să ne influenţăm curgerea sângelui, glucogenogeneza din ficat ori eliberarea de hormon STH din adenohipofiză, certifică intelectul. În acest punct, emoţionalitatea erupe precum un vulcan încins şi ne dictează cum ne simţim în următoarele ore sau zile. Ne prăbuşim în mâinile fricii care ne poartă prin porţi doar de ea ştiute. Parcă am uitat cine suntem şi ne lăsăm modelaţi de toanele ei. Mintea noastră condiţionată chiar crede cu tărie lozincile de mai sus, însă maeştrii iluminaţi au probat in repetate rânduri că o conştiinţă puternică poate gestiona şi influenţa orice in univers. Încă o dată ne întărim necesitatea ridicării nivelului de conştiinţă. Ea pare să fie soluţia oricărei probleme. Lumina reflectorizantă a conştiinţei spulberă orice îndoială, orice temere. E timpul să nu ne mai prăbuşim în genunea anxietăţii, să nu mai zăbăvim în patria minţii condiţionate şi să ne reîntoarcem acasă, în tărâmul magic al Sinelui nostru veridic. Uităm că universul fabrică câte o lecţie potrivită fiecăruia, că instrumentele de învăţare sunt croite personalizat. Omitem că o inteligenţă magnifică manageriază fenomenele pământeşti şi destinele oamenilor. Febra materialităţii aride ne arde creierul. Înfierbântaţi, credem că hazardul e atotstăpânitor. Ceea ce este potrivit vecinului, materia la care trebuie el să promoveze (şi la care tocmai dă acum examen prin cancerul intempestiv) nu corespunde cu domeniul in care sunt eu obligată să exersez. Aşa că angoasa mea răscolită e inutilă. Se vădeşte lipsa de încredere in dreptatea şi înţelepciunea divine. Ne lipseşte orizonul panoramizat ce cuprinde întreaga suită de încarcări ale individului cu pricina. De unde ştiu eu ce metodă i se potriveşte cel mai bine lui? Funcţionează şi pe negativ neacceptarea diferenţwlor dintre oameni: dacă colegul are parte de ceva bun, urgent vreau să am şi eu, iar reversul ar suna astfel: dacă lui i se întâmplă un rău e posibil să mă lovească şi pe mine. Eşuăm să remarcăm că suntem unici, cu o istorie de viaţă diferită, cu resurse şi aptitudini variate şi prin urmare, nu ni se potrivesc nici aceleaşi daruri, dar nici aceleaşi lovituri scadente. Forând dincolo de tentaculele superficiale ale fricii întrezăresc propriile mele butoane ce au fost apăsate. Cineva spunea că oamenii pot învăţa şi din nenorocirile altora, că nu e musai să le experimenteze pe propria lor piele. O întâmplare agresivă la adresa unui cunoscut a năvălit peste mine şi m-a răvăşit. Am săpat ca un arheolog încăpăţânat şi am trecut prin oglinda magică a anxietăţii, dincolo de care am luminat pt întâia dată un teren necunoscut. Şedeau acolo la taclale vechi amici: frica de boala, fitilul imaginaţiei înspăimântătoare, disconfianţa in Dumnezeu, in planurile lui vis a vis de mine, îndoiala extinsă peste tot. Am descoperit că temerea poate fi contestată printr-o investigaţie conştientă, onestă, dornică să răscolească şi să înlăture, să cureţe straturile murdărite de uneltirile egoului. Acum mă simt bine. Valul de panică s-a disipat.