Creatura intitulată Ego (partea întâi)

Am continuat să tot pomenesc de Ego. Cred că a sosit clipa fericită să-l deconspirăm. Cine este egoul şi ce doreşte el? În manualele psihanalitice, titulatura de Eu sau de Ego (conform modelului dezvoltat de Freud, în 1923) este atribuită unei instanţe psihice, postată la frontiera dintre conştient şi inconştient. În obligaţia sa cad sarcini precum: trecerea în revistă a doleanţelor instanţei Sinelui, investigaţia şi adaptarea lor la realitate, reamintirea şi respectarea interdicţiilor, idealurilor, valorilor depozitate în Supraeu, o altă instanţă mentală postulată de Freud. Pentru a se proteja de impulsuri inacceptabile provenite de la Sine, Eul elaborează o serie de mecanisme de apărare, de genul proiecţiei, deplasării, refulării, etc. Buba principală a Eului, aşa cum este configurată în prezent viziunea mea, este că, în loc să se supună docil conştiinţei pure, el intervine în relaţia dintre trup şi spirit cu propriile sale opţiuni, aspiraţii, valori, idei, programe fixe. În plus, tara principală a Egoului este că nu se satură niciodată. Pentru el, întotdeauna mai mult înseamnă mai bine. Sentimentul acut de “lipsă” ne acompaniază cu conştiinciozitate fiecare acţiune, orice gând. Mintea scomonitoare se acroşează de o idee şi o urmează cu perseverenţă, până în pânzele albe, chiar cu preţul propriei dureri. Acel lucru de care s-a ataşat formează obiectul ce trebuie neapărat procurat, indiferent de câtă suferinţă naşte şi din cauza căruia Egoul nu poate să se simtă împlinit. El are impresia artificială că poate fi fericit doar în viitor, în speţă în clipa magică când va deţine elementul tânjit, undeva departe în timp, niciodată în momentul actual. Cursul existenţial ne-a probat de multiple ori că indiferent ce procurăm, el va eşua să ne satisfacă, să ne confere fericire şi liniştea vizate. Însă eul intervine prompt in această secundă, ce ar putea să ne trezească şi ne propune soluţia sa aberantă: un alt proiect după care să alergăm disperaţi. Egoul intervine sugerând că următoarea achiziţie va fi elixirul tămăduitor, dezrobitor. Însă chiar din clipa in care îl credem am şi picat in capcană fiindcă am păşit conştiincioşi in mrejele aderente ale cilcului dorinţei- alergăturii după obţinerea bunului respectiv, fapt ce ne prăbuşeşte excat in caruselul plăcere-durere. Astfel , eşuând să sesizăm cum orice plăcere e fidel urmată de suferinţă ne rotim la nesfârşit in roata ignoranţei. Existenţa uzuală a egoului este alcătuită dintr-un flux interminabil de cugetări, admonestări, păreri la adresa prestaţiei altora ori a celui proprie, regurgitări şi ruminaţii ale trecutului neplăcut, ale injustiţiilor îndurate ori visări spectaculoase cu privire la virtualele experienţe neconturate încă. Toată această vorbărie chioară, iritantă, obositoare prin distrugerea liniştii interioare distorsionează percepţia realităţii, alterează simţirea şi constituie filtrele perceptive. Acestea sunt bariere ce se interpun in calea analizatorilor umani, a organelor noastre de simţ şi ne alterează modul in care decriptăm incidentele realităţii. Practic, noi nu vedem lumea, ci memorizăm interpretările noastre personale despre ceea ce s-a petrecut. Acum pricepem în ce mod grosolan denaturăm perpetuu realitatea. Trăim izolaţi pe nişte insule, îngrădiţi de creneluri sofisticate pe care le admirăm cu fervoare. Nu vedem că suntem captivi ai propriilor puncte de vedere, sclavi ai credinţelor auto-menţinute şi ne războim cu întreaga lume pt a le prezerva tronul. Egoul adoră certurile, starea de conflict. Cu cât se perpetuează beligeranţa, cu atât el se prelige mai fericit ca peştele prin apă. Nu e de mirare o atare dispoziţie, de vreme ce şi el se găseşte într-o disociere crasă, divizat în mii de fragmente opozite, cu dorinţe, pasiuni, pretenţii dintre cele mai diferite, cu personalităţi ce se bat cap în cap, cu idei şi convingeri straniu de divergente. Urzupând statutul divin al spiritului, egoul s-a autointitulat stăpân al trupului, al unei porţiuni a minţii, conducător peste sentimentele, controlând totul până în cel mai insignifiant amănunt. El acătuieşte mintea condiţionată, formată din scheme cognitive repetitive, ce s-au amprentat datorită unei uzitări necorespunzătoare, forţate. Săpând veritabile şanţuri mentale, aceste patternuri tind să se impună cu forţa in comportament, creeând omului senzaţia „că nu are alternativă”. Detalii aparent minore, care relevează o dispoziţie accentuată de control, de stăpânire într-un cuplu ar trebui să vă pună pe gânduri deoarece acolo companionul se converteşte în slugă preaplecată a intereselor eului. Trebuinţa eului de a iniţia şi păstra duşmănii e o realitate tristă, ce nu trebuie verificată, ci doar sesizată. Egoul se lipeşte cu atâta adeziune de o doleanţă scornită de el încât e în stare să altereze coordonatele realităţii pentru a încadra cu ceea ce îşi visează el să se întâmple. Astfel, eul porneşte să înregistreze semne şi dovezi ale posibilităţii de împlinire a aspiraţiei, chiar şi acolo unde ele nu există. Egoul ne aţâţă, ne îmboldeşte să considerăm că suntem îndreptăţiţi să-i judecăm pe ceilalţi. Suntem perfect responsabili numai de cugetele, părerile, reacţiile individuale. În năzuinţa sa ahtiată după condamnări, egoul răstălmăceşte cuvintele partenerului de interacţiune astfel încât să se potrivească mai bine scopurilor sale tainice. Această manieră comportamentală deschide larg calea resentimentelor, mâniei, atacului. În tentativa mea de a zugrăvi egoul aş utiliza o metaforă, sugerând că este un văl aburit, o draperie de fum, întunecoasă, dar aparent densă, care opacizează libera contemplaţie efectuată de către spirit asupra realităţii. De câte ori conştientizăm un amănunt despre noi, îndepărtăm una dintre numeroasele cortine înşelătoare egotice. Astfel înţelegem de ce militez eu cu răbdare pentru creşterea nivelului de conştiinţă. Acesta e unica manieră de a ne elibera cu toţii de festele egoului, căruia noi singuri îi conferim atâta putere. Eul consideră posesiunile sale drept terenul său primordial de acţiune, curtea sa de joacă. Consecutiv acestei mentalităţi limitatoare, acaparatoare, el procedează cu ferocitate la apărarea “domeniului” său, iar fapta ce însoţeşte asumpţia este tendinţa de a dirija, de a manipula orice intră în raza sa. Egoul se vede un împărat al fortăreţei sale. Nimeni şi nimic nu are dreptul să-i încalce prerogativele, legităţile. Din păcate toţi ceilalţi participanţi la traficul vieţii au riguros aceleaşi deliruri de domnitori in exerciţiul funcţiunii. Zilele trecute mi-am surprins eul cum susţinea o contradicţie feroce, in care două egalităţi ce se băteau cap în cap erau prezentate ca adevăruri imuabile. I-am pus in vedere acest lucru, iar răspunsul lui halucinant m-a uimit, însă m-a ajutat să-i desifrez mai bine natura şi mentalitatea. El a replica textual: „Cele două idei sunt adevărate fiindcă vreau eu să fie adevărate. Iar in lumea asta tot ce vreau eu să fie adevărat, e adevărat.” Pe bune? Din păcate, până nu-i depistăm manevrele ne învârte cum vrea el. A ne studia şi observa propria minte echivalează cu a cunoaşte mintea tuturor oamenilor din lume, întrucât minţile sunt îngemânate. Putem discuta despre trupul meu şi al tău ca fiind separate, însă la nivelul minţii nu există mintea mea şi a ta, ci MINTEA. Telepatia, descoperirile ştiinţifice similare ale unor cercetători aflaţi la mare distanţă unul de altul, găsirea pesoanele dispărute şi multe alte fenomene intitulate „paranormale” se explică prin acest proces absolut uman şi NORMAL. Cercetările avansate din fizica cuantică modernă susţin pe deplin procesul. Deşi descoperim deosebiri flagrante între conţinuturile stocate in mintea condiţionată (care constituie rampa de lansare a certurilor), la nivel subatomic, în profunzimea cea mai bazală, mintea tuturor oamenilor e unificată.