Duşmanii invizibili

Unii dintre cei mai insidioşi factori care ne amărăsc existenţa sunt pretenţiile. Acţionează tăcut, in regim camuflat, fiind foarte dificil de depistat. Deşi am la activ cel puţin 12 ani de travaliu cu mine, de efort permanent de ridicare a gradientului de conştiinţă până mai ieri nu am observat bântuirea fantomatică a pretenţiilor din intelectul propriu. La ce se referă ele? Majoritatea umanităţii se lasă manipulată de o serie de impuneri ciudate, rezidenţi oficiali ai propriilor lor psihisme. Oamenii cer imperios diverse revendicări de la situaţii exterioare ori de la persoanele ocurente în viaţa lor. Solicitările lor sunt atât de categorice, de rigide şi insistente încât nu se lasă înduplecaţi. Orice abatere de la „regula” din capul lor îi azvârle in nefericire cruntă, împiedicându-i să savureze ceea ce le oferă realmente universul. Oare de ce ne manifestăm cu atâta aroganţă încât să credem că ştim ce ne trebuie, ce e mai profitabil pentru dezvoltarea noastră decât decriptează Dumnezeu?! Să adoptăm un exemplu pt a înţelege mai precis despre ce e vorba, cât de comune sunt pretenţiile! Să presupunem că trebuie să merg neapărat la Piteşti, ca să rezolv o problemă. Când ajung la ghişeul gării sunt nemulţumită şi îngrijorată. Nu realizez care e starea mea emoţională, însă mă frământ, execut mişcări inutile, mă irită nenumărate lucruri, care de fapt nu prea interacţionează cu mine, etc. Doar îndreptându-mi conştiinţa asupra melanjului afectiv ce mă străbate aş detecta că răzbat din interior o sumedenie de cereri nerăbdătoare, ireconciliante: să nu fie aglomerat în tren, să capăt loc la fereastră, cetăţeanul care va şedea lângă mine să nu fie obez, compartimentul să fie încălzit, locul meu să fie poziţionat cu faţa înspre sensul de mers al trenului, să nu întârzie vehicolul, etc. Chiar dacă numai una dintre aceste pretenţii nu e îndeplinită de soartă, mintea mea va furniza motive de nemulţumire. Pericolul este că ele rulează automat, in subsidiarul intelectului. Cei mai mulţi indivizi nici măcar nu sesizează ce se petrece in sufletul lor. Sunt aruncaţi in vârtejul emoţiilor rezultate din aceste procesări inconştiente şi se pomenesc cu furtuna de insatisfacţii, cu înfricoşări ce le încordează la maxim musculatura cefei. Atunci când sunt văzute cu adevărat in interiorul nostru, când conştiinţa e suficient de capabilă să le tolereze prezenţa incomodă şi nu le rejectează, doar atunci vor putea fi examinate şi numai in acel moment va porni travaliul de extirpare a lor. Ceea ce nu este depistat nu poate fi înăturat. Straniu este că nici măcar nu le catalogăm drept „solicitări pretenţioase”, ci fiecare umblă cu un set complet de motive, de justificări absolut „întemeiate şi logice”. Nu doresc să fie aglomerat fiindcă nu suport înghesuiala, un ins supraponderal se va revărsa peste scaunul meu, sunt sensibilă la frig, ador să privesc peisajul din goana trenului, etc. Legitimitatea individuală atribuită propriilor pretenţii le metamorfozează in caracteristici „normale”, deloc deplasate. Nici măcar nu realizăm cât de multe se strâng la un moment dat. Tot colecţionând solicitări adresate universului ne trezim cu o sumedenie de restricţii impuse nouă înşine. Fiindcă toate caracteristicile enumerate se transformă în surse de nefericire. Orice trăsătură „nerespectată” va fi pt mine izvor de tortură afectivă, de teamă, de stare de incomoditate. Cosmosul are tupeul să nu se conformeze solicitărilor mele! Cumva mintea nostră condiţionată crede că ceilalţi (adică mapamondul) sunt obligaţi să se muleze pe solicitările noastre, în loc să ne adaptăm noi realităţii. Carenţa tuturor acestor prescripţii ne irită teribil. Deşi e clar că nu pot aranja eu lucrurile in tren, că nu pot împiedica lumea să urce atunci când doreşte, că nu pot să indic eu calculatorului gării să aşeze lângă mine o persoană silfidă, eu mă tensionez şi sper cu nădejde, iar dacă faptele nu coincid cu himera din capul meu, mă chinui. Evident că solicitările imperioase provin din experienţe neplăcute trecute, care m-au amprentat cu fierul roşu al fricii, dar e necesar să decantez prezentul de trecut. Amintirile ce năvălesc continuu asupra mentalului îmi imprimă emoţii bulversante. Se vădeşe rigiditatea insuportabilă a mentalului uman, care eşuează să se adapteze la realitatea în desfăşurare. Egoul tinde să croiască viaţa după gustul, ideile sale fixiste, să modeleze fluxul curgător al existenţei conform cu asumpţiile, convicţiunile sale înrădăcinate şi se supără instant atunci când evenimentele îl contrazic. O atitudine mult evoluată şi care ne-ar dispensa de o multitudine de necazuri ar fi să ne abandonăm ficţiunea că avem control asupra circumstanţelor vieţii şi să luăm conjuncturile aşa cum ne parvin. Atunci când te abandonezi vieţii reale survine o pacificare naturală, o liniştire a sistemului nervos, care se detensionează în profunzime. Chiar în acele secunde vieţuim cu adevărat, suntem inspiraţi şi ne eliberăm decisiv de nefericire ori teamă. Pretenţiile se ivesc şi în cadrul relaţiilor. De pildă, mă supăr, mă enervez şi ţip la un prieten că nu a putut să-mi îndeplinească comisionul promis sau că nu vrea să mă ajute să dezleg un obstacol. Observând cu vigilenţă vom constata că ne scăldăm într-un ocean de pretenţii inconştiente: solicităm să fim iubiţi, să ni se acorde atenţie, cerem lui Dumnezeu îndeplinirea dorinţelor, o slujbă mai bună. Avem impresia că dacă alţii au reuşit fulminant într-un domeniu ni se cuvine şi nouă acelaşi rang. Şi intitulăm acest fapt „dreptate”! Dar nu ne gândim că poate acela a lucrat multe încarnări la rând pt a cumula informaţii, pt a-şi însuşi competenţe referitoare la arealul cu pricina, pt a-şi ridica nivelul general de conştiinţă. Orice muncă desfăşurată cu sine, orice achiziţie ce modifică psihismul ne va întovărăşi de a pururi. Având in vedere acest mecanism spiritual, oare ce merită să facem in această viaţă: Să tezaurizăm bani sau să ne perfecţionăm aptitudinile, să căutăm să pricepem modul de funcţionare al minţii proprii şi să elevăm pe scala conştiinţei?