Pânza de păianjen a ficţiunilor

Mintea noastră îmbibată de credinţe dubioase ne amăgeşte să credem că orice persoană drăguţă sau lucru frumos fasonat, ornamentat sunt neapărat şi plini de calităţi. Prin această manevră dibace, egoul scoate în relief forma, in detrimentul conţinutului. Adevărul este că în secunda in care zărim pe cineva arătos, noi nu ştim absolut nimic despre el. Însă mintea proprie vine şi umple golul cu o sumedenie de proiecţii. Şi chiar mai târziu, interacţionând frecvent cu el tot nu izbutim să-i pătrundem esenţa fiindcă individul îşi are activate măştile sociale. În plus, odată ce mintea a stabilit, prin proiecţie că omul din faţa lui figurează cu X,Y şi Z trăsături comportamentale, toate interacţiunile ultarioare vor fi orientate exclusiv pt verificarea ipotezelor iniţiale. Practic nu vom mai încerca să cunoaştem cetăţeanul veridic, ci ne vom testa propriile concepte iniţiale hazardate. Şerban Ionescu în Mecanismele de apărare, carte lansată pe piaţă de editura Polirom, specifică definiţia proiecţiei:”Operaţia prin care subiectul expulzează în lumea exterioară gânduri, afecte şi dorinţe de care nu are ştiinţă sau pe care le refuză în el atribuindu-le altora, persoane sau lucruri din mediul său înconjurător”. Referindu-se la aceeaşi temă stringentă, iată ce consemnează fabulosul Curs de miracole, editat de Foundation Inner Peace:”Proiecţia face percepţia. Ne uităm mai întâi înăuntru, hotărâm ce fel de lume vrem să vedem şi apoi proiectăm lumea respectivă în afară, făcând din ea adevărul aşa cum îl vedem. O facem adevărată prin felul în care interpretăm ce anume vedem. Dacă folosim percepţia pentru a ne justifica propriile greşeli – mânia, impulsurile de a ataca, lipsa de iubire, sub orice formă ar apărea – vom vedea o lume a răului, a distrugerii, a maliţiei, a invidiei şi a disperării. Toate acestea trebuie să învăţăm să le iertăm, nu pentru că suntem „buni” şi „milostivi”, ci pentru că ceea ce vedem nu e adevărat. Noi am distorsionat lumea cu sucitele noastre mecanisme de apărare şi, de aceea vedem ceea ce nu este. Pe măsură ce învăţăm să ne recunoaştem erorile perceptuale, învăţăm totodată să le trecem cu vederea sau să le „iertăm”. În acelaşi timp, ne iertăm pe noi înşine, privind dincolo de sucitele noastre concepte de sine, spre Sinele pe Care L-a creat Dumnezeu să fie în noi, să fie noi.” Mintea condiţionată la care apelăm aproape in întreaga viaţă, ne lasă impresia că atunci când gândim chiar efectuăm ceva constructiv. De fapt, rulăm iluzii, adică ruminăm itemi ai trecutului ori ai viitorului virtual. În momentele in care nu suntem ferm ancoraţi in prezent (adică mai tot timpul) mintea e pustie, fiindcă învârte nimicul, inexistentul. Nu mă credeţi pe cuvânt, ci coborâţi în interioritatea proprie şi urmăriţi cât timp alocaţi frecării gândurilor despre orice din trecut ori anticipând variante ale viitorului şi cât timp chiar sunt conectaţi efectiv la clipa de acum. Depistaţi şi câtă voinţă posedaţi să rămâneţi atent la ceea ce se desfăşoară in prezent şi să nu vă întoarceţi la cugete despre trecut. Indiferent ce revelaţie executaţi nu vă învinuiţi! Molima trecutului bântuie majoritatea covârşitoare a populaţiei umane. Necesită exerciţiu şi o reamintire constantă de reîntoarcere a vigilenţei spre prezent. Veridic este faptul că odată cu sporirea cantităţii de prezenţă va creşte considerabil şi eficacitatea muncii proprii. Indiferent ce job aveţi, indiferent ce sport sau activitate depuneţi, orientarea atenţiei exclusiv asupra ceea ce faceţi conduce automat la augmentarea calităţii acesteia. Încercaţi şi vă veţi convinge singuri! Gândurile au viteză şi curg aproape in flux continuu. Ele deţin o incredibilă forţă de atracţie, fascinând raţiunea şi captând-o. Numai o conştiinţă antrenată poate rezista tentaţiei de a urma gândul. Dacă manifestaţi curiozitatea să vă examinaţi mintea şi curgerea gândurilor veţi observa că noemele (gândurile) ne poartă in salturi, de la o idee la alta. Ca şi cum am fi adezivi la o cascadă spumoasă ce ne târâie in ritmul şi in direcţia voită de ea. Ne lovim de colţurile de stâncă ce răsar deasupra şuvoiului, ne înecăm in varias momente, ne izbim de maluri şi ne jupuim pielea de prundişul aspru, însă nu ne trezim să ne uităm in jur şi să vedem că suntem purtaţi de val. Noi nu fiinţăm în realitate până ce nu ne stabilizăm atenţia in prezent, ci suntem vieţuiţi de mintea noastră condiţionată (denominată şi ego). Un ceva scăpat de sub control ne dictează erori fatale, decizii îndoielnice, alegeri calamitate. Ne supunem fără crâcnire, aderând la falsul sfătuitor din interior, pe care-l credem noi înşine şi care acţionează adesea după o agendă secretă. Când propriile noastre hotărâri ne azvârle in genunea cea mai neagră ne plângem cu jale, inculpându-i pe alţii, soarta, karma, pe Dumnezeu, partenerul de cuplu şi oricine ne mai iese in cale. E vremea să ne trezim!