Cum putem să ne utilizăm conştiinţa

Conceptul de conştiinţă este destul de dificil de îngurgitat. Mie mi-a luat 3 ani de studiu intensiv în biblioteca Universităţii de Psihologie, ca să-l asimilez la veridica lui valoare, în timp ce-mi bombardam profesorii cu întrebări. Degeaba v-aş înşira definiţia academică sau alte tone de definiţii de prin cărţi. Am studiat multe şi tot nelămurită am rămas. Numai travaliul cu mine, desfăşurat la masterul de psihoterapie, sub orchestrarea profesorilor mei m-a ajutat semnificativ. Aşa că mi-am frământat mintea şi am ajuns la concluzia că e mai bine să v-o devoalez în exerciţiul funcţiunii. Zilele trecute găteam o prăjitură împreună cu verişoara mea. Pe măsură ce desfăşuram operaţiunea, am decis amândouă că reţeta nu e satisfăcătoare astfel încât ea s-a oferit să o rescrie. Dar, pe măsură ce ea aşternea etapele procesului, eu am început să o contrazic, spunându-i că „nu e bine cum aşează în pagină itemii reţetei, că îi scrie sub formă de poveste şi o să-mi ia o jumătate de oră să o citesc ulterior.” Cert este că m-am enervat şi am ridicat tonul la verişoara mea, cu care mă înţeleg foarte bine. Aparent, motivul iritării mele era că „nu este bine organizată reţeta”, însă 10 minute mai târziu, după ce m-am liniştit complet, după ce m-am afundat în interiorul meu să descifrez ce se petrecea pe acolo am înţeles că furia mea era disproporţionată faţă de evenimentul în sine. Sondând in interiorul meu cu ajutorul conştiinţei, focalizându-mi raţiunea asupra circumstanţei menţionate am descoperit că argumentul meu „că o să-mi ia mult timp să citesc reţeta” părea acum absurd (deşi la vremea listării lui părea extrem de convingător şi pertinent). Cine mă grăbea? Aveam termen limită să fac o prăjitură? Meditând în continuare, staţionând cu intelectul pacificat, orientat exclusiv asupra conjuncturii respective a erupt originea supărării mele profunde. Când am făcut prima facultate, pe la 20 de ani, mai chiuleam de la cursuri. Trebuia să împrumut cursurile colegilor de grupă şi să le xeroxez. Cum pe atunci nu învăţam decât în sesiune şi cum cursurile lor nu erau structurate, ci înşirate sub formă de poveste consumam o grămadă de timp să pricep despre ce e vorba acolo. Presiunea examenului ce bătea la uşă mă umplea de nervi, de stres. Exact această presiune neperlaborată (adică neprocesată conştient) de a lungul vremurilor se ridica acum la suprafaţă, facilitată de similaritatea stranie cu evenimentul prezent. Psihismul meu n-a contorizat „amănuntul” că e vorba doar de o banală reţetă, că nu am dead line pentru finalizarea ei, că nu mă controlează nimeni dacă o „învăţ bine”, că nu mă ascultă ulterior nici un profesor. Practic, m-am enervat reînviind trecutul şi suprasunându-l peste clipa de acum. Câteva amănunte ale situaţiilor erau identice (urma să citesc după scrisul altcuiva, acesta nu era organizat astfel încât memoria mea vizuală să scaneze rapid foaia şi să o parcurgă rapid), iar aparent restul nu mai conta. Patternul recurent din facultate găsea o portiţă deschisă să-şi descarce gunoiul. Dacă eu nu aş fi întreprins acest travaliu minor cu mine şi aş fi considerat până la sfârşit că eu am dreptate, că vară-mea e „vinovată”, el s-ar fi fortificat. Cetăţuia ce se închegase demult s-ar fi consolidat încă o dată. Numai lumina, ordinea reimpusă de conştiinţă, de faptul că mi-am îndreptat atenţia asupra incidentului, că l-am descâlcit, că mi-am limpezit motivele autentice, că mi-am însuşit, retras proiecţia şi i-am cerut scuzele de rigoare verişoarei mele au izbutit să dărâme fortăreaţa egoului meu. A rămâne cu impresia că altcineva e vinovat de ceea ce simt eu, indiferent de modul cum se derulează evenimentul nu face decât să întărească eul şi să mă afunde în iluzie. Această mărturisire e o mostră de cum trăim şi reiterăm trecutul, în loc să ne menţinem proaspătă, detaşată, trăirea în prezent. Dacă în acele secunde eu aş fi vieţuit perfect ancorată în prezent, dacă nu m-aş fi lăsat agăţată de ancora patternului rezident în cognitivul meu, dacă aş fi sesizat că situaţia reţetei era diferită de citirea cursurilor pentru examen nu aş fi găsit niciun motiv să fiu iritată şi nici să o acuz pe verişoara mea de „deficienţă de ordine”. Slăbiciunea conştiinţei noastre ne împiedică să observăm că incidentul de acum nu „seamănă atât de bine” cu ce s-a petrecut în trecut (cândva, nici noi nu ştim când) pe cât doreşte egoul să ne lase să credem. Acesta e motivul pentru care vă îndemn să nu mai acordaţi atât de multă încredere gândurilor automate care vă vin în minte, în diverse situaţii. Acest mod de a lucra cu tine nu e analogic nocivei ruminaţii. Ultima presupune rularea obsesivă a gândurilor conexe incidentului: ce am spus eu, ce a replicat vară mea, să aduc în minte argumente colaterale pt care eu am avut dreptate (consolidându-mi egoul, care crede că el e desăvârşit mereu), să o condamn încă o dată fiindcă a greşit (activând mecanismul proiecţiei întrucât nu-mi asum responsabilitatea propriilor afecte, cred că alţii sunt vinovaţi de ceea ce simt eu şi am impresia că modul meu de a organiza lucrurile e unicul valabil, cel mai performant cu putinţă), să mă lamentez că sunt chinuită şi că ea m-a iritat (adică să mă victimizez), să mă las pradă discursului interior despre cât de grozavă am fost eu, cum i-am întors vorba şi „am câştigat conversaţia în contradictoriu”(dând frâu liber orgoliului) şi alte lighioane de acelaşi calibru, care denotă inconştienţă. A face ordine şi lumină în mintea proprie, prin aducerea în câmpul nostru conştient a ceea ce s-a petrecut cu noi în acele momente intense emoţional ne eliberează de sub teroarea inconştienţei. Augmentarea frecvenţei unor atare momente ne conferă malabilitate psihică, ne adânceşte în noi înşine (nu vom mai fi atât de confuzaţi de părerile opozite ale altora), vom deveni mai autentici, mai sinceri cu noi şi cu ceilalţi şi, cu timpul vom extrage din ce în ce mai numeroase grade de libertate interioară. Iritarea mea nu era foarte manifestă, prea pregnantă: nu m-am înroşit, n-am ţipat, nu m-am rostogolit în incoştienţă. Şi totuşi frământam o maree de nervozitate, deşi eram conştientă de ea. Ne-am putea interoga: Oare ce ascunde o veritabilă criză de nervi, escaladată la paroxism, când oamenii ajung să se înjure, să-şi verse insulte referitoare la prieteni, la părinţi? Câtă furie musteşte în sufletul cuiva care plonjează integral într-o degringoladă spumoasă, când reactualizează fel de fel de întâmplări străvechi, deformat memorizate? Ce se întâmplă cu toate afectele, după ce buba se sparge, iar individul rămâne cu impresia că celălalt e culpabil pentru tot ce a păţit el? Şi ce sort de hotărâri se iau în această stare emoţională exaltată? Vă las pe voi să meditaţi la aceste aspecte, la gradul lor de periculozitate. E important de menţionat că psihismul se împachetează în straturi, dispuse unele peste altele. Astfel, aspecte precum orgoliul, invidia, furia sunt aşezate la suprafaţă, iar altele înfundate mult mai adânc (traume, lezări majore, umiliri groaznice, părăsiri ale părinţilor în copilărie, evenimente dramatice petrecute în alte vieţi, duşmănii profunde, etc). Acestea sunt mult mai grave, mai anevoios de accesat în manieră directă. În clipa în care germinează şi penetrează în câmpul conştient, fremătul lor produce un tumult fantastic, deturnând major viaţa afectivă a individului. Şi culmea e că el habar nu are de ce se întâmplă asta! Numai introspecţia ţintit orientată poate decoperta staturile. Nu vă mulţumiţi cu primul răspuns venit din interiorul psihismului. Cel mai adesea, el formează primul nivel. Sub el zac alte iluzii, iar pentru a fi îndepărtate e necesar să fie privite cu ajutorul conştiinţei. Doar lumina ei dizolvă toate minciunile pe care ni se spunem singuri. Să vă ofer un exemplu grăitor: Un client e necăjit fiindcă s-a certat cu o vecină. Când a încercat să se împace, ea i-a întors spatele şi nu i-a adresat niciun cuvânt. De atunci bărbatul a avut vreo două tentative, după care a lăsat lucrurile în suspans. S-au scurs 3 luni. El a tot sperat că incidentul se va rezolva de la sine. Însă vecina îl evită constant, iar când se întâlnesc se preface că nu-l observă. La un moment dat a adus subiectul în discuţie, în decursul terapiei. Simţea că-l apasă. Am investigat împreună. Iată mormanul de straturi suprapuse: - Mai întâi află o modestă părere de rău referitoare la parcursul conflictului, la însăşi existenţa lui. Îi displace să aibă în istoric altercaţii nefinalizate - Bărbatul descoperă că îi e teamă de gura vecinei, fiindcă ea obişnuieşte să meargă cu vorba de colo –colo şi să răspândească minciuni. El se teme pt buna sa reputaţie în bloc. - Dedesupt rezidă vinovăţie pentru faptul că nu a izbutit să gestioneze scandalul astfel încât nici femeia, dar nici el să nu se amărască. Aici întâlnim o extrapolare exagerată a responsabilităţii, de vreme nu poţi prevedea ce reacţii au semenii şi nici nu ai capacitatea de a înlătura furia cuiva. Mânia porneşte din proiecţii şi nimeni nu poate manageria proiecţiile altuia. - Înlăturând-o şi pe aceasta aflăm că domnul are impresia (evident hazardată, himerică) că poate controla sentimentele anturajului. - Sub ea, întâlnim credinţa care stipulează că el e obligat să rezolve problemele tuturor. Cum vecina a rămas cu supărarea, el se percepe dator să-i soluţioneze necazul. Travaliul cu această convingere va fi mult mai dificil de perlaborat, întrucât posedă derivaţii colaterale, bine înrădăcinate în psihism. - Dar chiar sub acest nivel tronează gogoaşa dospită, bomboana de pe tort. Egoul său crede că e mai presus de Isus Cristos, mai performant decât el, fiindcă Isus a lăsat oameni mâhniţi, dar el nu se cuvine să facă acest lucru. Iată la ce se ajunge printr-o investigaţie amănunţită. Pentru a obţine rezultate rapide şi corecte trebuie să ne fortificăm instrumentul de lucru. Conştiinţa se ascute prin utilizare intensivă, prin perseverenţă în sporirea nivelului ei. Remarcăm că pornind de la un incident mărunt, aparent nesemnificativ decriptăm itemi însemnaţi, ce creează efecte dubioase în viaţa proprie.

Animalul nostru de companie - Creatura intitulată Ego (partea a doua)

Cel care ar fi trebuit să fie animalul nostru preferat de companie, eul s-a ridicat împotriva mâinii care i-a dat viaţă, care încă îl hrăneşte şi pe care a muşcat-o rău. Imaginea dresorului, sfâşiat de tigrul pe care tot el l-a „educat” de când era pui de o şchioapă e cât se poate de revelatoare şi ar trebui să ne trezească. S-ar cuveni să ne chestionăm de ce avem atât de multe cugete sumbre, de ce mustim de enervare, de pizmă, de ce luăm câteodată nişte hotărâri care ne fac rău nouă înşine, dar şi anturajului? Ce ne împinge să ne admonestăm partenerul, părinţii, fraţii şi de ce ne îmbolnăvim când există implementat în organism un fabulos sistem imunitar? Toate aceste dileme cu iz existenţial îşi găsesc un răspuns facil dacă ne învrednicim să ne scrutăm interiorul. În sinea noastră zac toate răspunsurile care ne chinuiesc. Egoul se străduieşte mai mereu să perpetueze nefericirea astfel încât, dacă nu găseşte în mediu motive de care să se lipească, scormoneşte prin amintiri ipostaze dureroase, pe care le afişează mândru pe tapetul actualităţii. El caută cu îndârjire raţiuni solide de supărare. Dacă într-o zi totul merge bine şi cerul e senin, eul se îndeletniceşte cu dezgroparea de argumente pentru care ar trebui să fie îngrijorat, să se mâhnească, să se necăjească. Dialogul său interior se răsteşte astfel: „Cum poţi să fi vesel când tocmai ai pierdut 10 lei, când ieri ai făcut criză de fiere şi acum iei medicamente. Ai uitat cât de nesuferit îţi este să înghiţi chimicalele acelea sintetice?! Cum să râzi şi să te bucuri de radianţa solară de afară când toate acestea sunt aievea?” Problema principală de care ne izbim mereu este că-i dăm crezare! De ceva vreme practic rugăciunea isihastă, cu scopul declarat de a stopa această veşnică văicăreală interioară. După ce o vreme egoul meu nu a ripostat, la manevra mea, la un momnet dat s-a enervat şi mi-a zis-o în plen: - Ia mai încetează cu chestia asta, că mă irită! Eu nu mai am loc să zic nimic! Am răs în sinea mea. după ce s-a mai scurs ceva timp îndeletnicidu-mă cu rugăciunea amintită, egoul meu a inventat altă stratagemă: - Tu nu te gândeşti că-l enervezi pe Isus? Cum ar fi să te strige permanent cineva? Îl deranjezi? Nici nu-mi trecuse prin cap o atare idee. O fracţiune de secundă am fost tentată să-l cred, dar m-am repliat rapid. Era doar eul meu îmbibat uneori de păreri stupide, care nu fac decât să-i protiguiască lui poziţia de putere. Însă am priceput concomitent că dacă nu aş fi fost vigilentă şi conştientă de gânduri aş putut să fiu convinsă că e o opinie pertinentă şi să renunţ la preţioasa rugăciune. O conştiinţă elevată ne ajută să cernem adevărul de falsitate şi să separăm asumpţiile care ne vor binele de cele mai puţin inspirate, care nu fac decât să ne afunde în materialitate. Trăncăneala perpetuă reprezintă meniul cotidian al Eului. Atâta vreme cât el depistează probleme, drame, tragedii e cel mai fericit, ca un câine în faţa osului. Proprie egoului este senzaţia pregnantă de gol interior, care de regulă se propagă de a lungul întregului organism uman. Prezenţa ei în minte, ca senzaţie difuză, dificil de localizat sau de îndepărtat, produce durere pură, pe care fiinţa va încerca să o umple în diferite modalităţi: agonisire de bunuri materiale, încărcarea programului de muncă, adunarea unui număr impresionant de amici ori când mecanismul se compensează satisfăcător virează spre opere de caritate compulsive, donare săptămânală de sânge, privarea de lucruri pt a-i ajuta pe săraci, ajutorarea altora cu sacrificarea bunăstării individuale. Accentuarea subită a acestui chin egotic se transformă uneori în expectanţe fierbinţi, intensificate. Dacă ieri trăiai bine mersi în epiderma proprie, azi ca urmare a conversiei interioare te torturezi cu sârguinţă fiindcă îţi lipseşte materialul pe care l-ai zărit acum două săptămâni într-un magazin (şi de care între timp uitaseşi cu desăvârşire). Renasc aspiraţii pitite prin colţuri prăfuite, dosnice şi se repun în discuţie leziuni antice de 5 decenii. Privirile toropite rătăcesc din ce în ce mai des la succesele înregistrate de vecinul de peste drum şi enervări vetuste se îndeasă în rândurile din proximitatea scenei. Totul apare inutil, steril, cerul intelectual se înnourează, partenerul e mai plictisitor decât oricând. Existenţa devine monotonă, fără sens, decolorată, nimic senin şi vesel la orizont. Un gest banal capătă valenţe existenţiale nefaste, lipsuri cotidiene devin bariere fără putinţă de rezolvare, o amânare a unui comision promis declanşează al treilea război conjugal. Valul imens de afecte de superioritate, de mofturi şi fasoane de toate speţele posibile, pe care le etalează cu voioşie anumite personalităţi denotă credinţa înrădăcinată a egoului că el este deasupra tuturor, mai presus de orice altcineva. De aici izvorăşte o mentalitate dubioasă că ceilalţi îi sunt datori, că el merită un tratament special, preferenţial, că el trebuie cocolit, menajat, nicidecum supus atitudinii manifestată faţă de “oamenii obişnuiţi”. Aceşti indivizi chiar nu realizează identificarea deplină cu eul lor şi experimentează intens mânie, ofuscare şi frustrare atunci când alte persoane refuză să-i perceapă drept VIP-uri în plină glorie. Egoul protejează cu îndârjire o imagine falsă despre sine compusă dintr-o colecţie de afirmaţii referitoare la cine este el, ce face, cum acţionează, cum se descurcă în anumite situaţii, cât de glorios şi de viteaz munceşte, etc, aserţiuni despre care el crede cu tărie că sunt riguros adevărate în orice circumstanţă. Orice fiinţă care atentează la veridicitatea credinţelor sale înrădăcinate va fi întâmpinată cu ostilitate, inclusiv o fracţiune din el însuşi, care îndrăneşte să întrezărească adevărul. Egoul se agită perpetuu, jinduieşte să se situeze în centrul acţiunii, să fie primadonă, adulată. Numai dezidentificarea conştientă, travaliul cu sine şi desprinderea de sub vraja umbrelor scornite de ego ne va dirija spre sănătate mentală veridică. Aprehensiunea permanentă, duşmănia viscerală, egoismul monstros nu ne permit să ne înfrumuseţăm existenţa, nici să vieţuim în pace şi armonie alături de semeni. Sfâşâind iluzia egotică vom descoperi că o credinţă instalată confortabil în mentalul propriu are puţin ori deloc de a face cu realitatea autentică. O convingere solidă se construieşte printr-o experienţă ce amprentează mentalul individului. Generalizând excesiv, raţionalul lui extrapolează acea unică întâmplare la toate conjuncturile relativ asemănătoare, crezând că de fiecare dată când acţionează acel stil, el va păţi acelaşi lucru iniţial. Inconştientul nu face distincţie între zona personală şi restul umanităţii. egoul este cel care trasează graniţele individualităţii. Astfel, se fac loc pt interpretări, pt erori monstuoase.

Mecanismul de acţiune al dorinţei

Răsare o doleanţă în spectrul nostru mental. Ne dăm peste cap să o împlinim şi dacă lucrurile nu ies precum visăm noi, suferim de mama focului. Noi înghiţim momeala năzuinţei, precum pelicanul lacom şi alergăm să o satisfacem. Dar de ce nu ne trece prin cap să ne chestionăm asupra validităţii ei, asupra oportunităţii sau asupra răvaşului pe care-l poartă? Ce vrea ea de fapt? Ce vrea dorinţa aceasta să mă înveţe despre mine? Prin conştientizare şi investigaţie activă reuşim să-i decopertăm straturile intermediare şi in final să atingem miezul fierbinte. În sala tronului, în chiar inima sufletului propriu musteşte o credinţă dubioasă despre mine, despre lume, care mă manipulează, mă stoarce de energie şi cel mai rău, care creează contexte pt a se pune in evidenţă. Prin solidificare, prin reiterare frecventă ea devine mai persistentă, mai puternică şi se autoîntăreşte. Eu încep să cred din ce in ce mai mult in ea, devin din ce in ce mai convins că e valabilă la nivel universal. Investesc energie, efort pt a îi demonstra consistenţa. Urmarea logică este că părăsind echilibrul natural voi fi tărât din ce in ce mai frecvent in amărăciune. La un moment dat, detresa va deveni intolerabilă şi voi începe să-mi pun întrebări. Depinde de inerţia şi de rezistenţa la durere a fiecăruia. Unii se satură de tribulaţiile sufleteşti mai curând şi absorb o cantitate mai redusă de mâhnire inutilă, alţii se consideră mai bravi şi se alimentează cu infinit mai mult zbucium sufletesc, de asemenea futil. Totuşi, cum gradul de tolerare a nefericirii e finit şi cum Dumnezeu a pus limite capacităţii noastre de a crea greşit (pt propria noastră protecţie), la un punct de cotitură oricare om va ajunge să conştientizeze credinţa lui eronată. Depinde de fiecare clipa în care se va apuca de travaliul cu sine şi de tenacitatea de a munci cu sine până la eradicarea completă a aserţiunilor disfuncţionale, care evident întinează legile spirituale. Munca mea de a scrie aici pe blog este dsfăşurată pt a vă scurta perioada de suferinţă şi a vă îndemna să vă utilizaţi instrumentele din dotare: conştiinţa, raţiunea pură (porţiunea neîntinată de pattenruri disfuncţionale), intenţia şi perseveremţa, cu scopul de a vă elibera de tristeţile, de furiile, de indiviile, absolut inutile. Să luăm un exemplu pt a desluşi mai bine mecanismul dorinţei, expus teoretic mai sus. O doamnă, după ce a parcurs 3 căsnicii şi un lung şir de relaţi diadice ratate începe să se întrebe ce se întâmplă cu viaţa ei. Ajunsă la psihoterapeut, acesta o ajută să privească in ea cu mai mult aplomb, cu o acurateţe sporită şi să descopere un pattern repetitiv in alegereri ei maritale. Ea selecta intotdeauna un anumit gen de bărbaţi, care după o vreme invariabil ajungeau să o trateze mizerabil, să nu o respecte, să se folosească de ea. Excavând mai in profunzimea psihismului am ajuns împreună la stupefianta concluzie că ea deţinea credinţa că „femeile sunt bune numai pt sex”. Toată viaţa ei alergase ca să întărească acest dicton restrictiv, discrimintoriu. Chinul afectiv parcurs de a lungul unor decenii o împinseseră in corzi, iar ele se strângeau de gât pe zi ce trecea. Deşi se enerva ori de câte ori auzea asemenea remarci in gura unor bărbaţi şi sărea să-i contrazică, niciodată nu şi pus intrebarea: De ce mă irită atât de tare opinia aceasta? Nu a incercat să purceadă să căute răspunsul in interiorul ei. Ne nevrozăm de spusele altora numai atunci când şi noi credem în ele, dar nu vrem să acceptăm această credinţă, nu vrem să o vedem in noi. Ea luptă să iasă la suprafaţă, aruncându-şi antenele prin intermediul furiei. Aceasta este proiecţia in acţiune, un mecanism de apărare care mistifică totul in cale, distorsionând flagrant adevărul. Revenind la contextul cu doamna observăm că toate alegerile ei parteneriale au fost in acord cu convingere ei limitatoare. Ea selecta numai masculii care nu o respectau, care o ţineau numai pt sex şi care nu vroiau nimic altceva de la relaţia cu ea. Interesant de observat este faptul că ochiul ei (ajutat de funcţionarea mecanismului proiecţiei) considera atrătoşi, interesanţi numai pe cei care îndeplineau condiţiile expuse mai sus, care subscriau credinţei că femeile nu sunt bune decât pt sex. Ceea ce gândeşti (chiar dacă e inconştient) acesta atragi, notează o maximă psihologică importantă.

Ce înseamnă şi ce ne oferă creşterea nivelului de conştiinţă?

Un feedback pertinent la adresa articolelor de pe blogul meu, sosit de la un prieten mi-a relevat necesitatea explicării pe îndelete a coeficientului de conştiinţă. Ce relevă această sintagmă? Deşi viziunea materialistă ne îndeamnă să credem că noi suntem entităţi edificate numai din carne, respectiv că ne limităm numai la trupul material pe care-l zărim, ştiinţa spirituală şi multe alte aspecte din viaţa curentă (senzaţia că eşti privit, deşi stai cu spatele, intuiţia, durerea din suflet când vorbeşti pe cineva de rău, strania impresie că ştii că un apropiat te minte, gândul insistent la un cunoscut pentru ca ulterior el să te sune, telepatia, etc) ne obligă să nu mai dosim adevărul, să nu ne mai ascundem după deget şi să vedem că dincolo de organism, mai există ceva. Acel ceva miraculos suntem chiar noi, adică conştiinţa, materialul constituent al spiritului. Cea mai comună atestare a sporirii nivelului de conştiinţă se prezintă sub o subită stare de înţelegere mai profundă a lucrurilor. Ca şi cum deodată eşti mai înţelept şi vezi faptele vieţii într-o lumină complet nouă. Te minunezi singur cum te până atunci nu ai sesizat faptul cu pricina. Ca şi cum ai fi dintr-odată luminat, în legătură cu ceva ce te-a preocupat până atunci! Travaliul cu noi înşine depus pentru conştientizarea aspectelor vieţii noastre ne propulsează pe un palier mai înalt de libertate interioară. Adică? Cad fortăreţele interioare, în sensul că nu ne mai izbim de acel insidios „trebuie interior”, care ne împinge compulsiv spre un unic răspuns la provocările existenţei sau ne îndepărtează cu regret de oportunităţile ivite in cale. Un exemplu banal ar fi următorul: Eşti femeie şi eşti nevoită să participi la un eveniment social colectiv. Majoritatea covârşitoare a doamnelor au încastrată, in programul lor, nevoia de a fi plăcute. Neconştientizată, aceasta rulează silenţios, producând efecte din umbră, obligând fiecare senoră să se machieze, să se îmbrace sexi, să se epileze, să se penseze, etc, chiar dacă trebuie să consume o grămadă de timp, chiar dacă nu are bani, dispoziţia propice. Uneori ea se simte vinovată că nu respectă „regulile de aur”, ignorând faptul că e obosită, că e bolnavă, că ţi-a asumat prea multe obligaţii. Adesea ea vede în privirea soţului sau a prietenelor mustrări sau aşa îşi imaginează. Rezultă un veritabil ritual de înfrumuseţare, desfăşurat compulsiv ori de câte ori iese in oraş. La unele specimene, această trebuinţă se accentuează atât de mult încât nu mai pot nici măcar să stea in casă fără machiaj, indiferent dacă locuieşte singură sau cu prietenul intim. Deci, doamna noastră se examinează din cap până în picioare şi având in vedere proximul eveniment social, unde se vor reuni mulţi colegi de la birou, ea simte pregnant impulsul de a desfăşura întreaga rânduială pomenită mai sus. Imaginea ei de sine va fi fatal afectată dacă nu se aranjează, dacă „nu va fi prezentabilă”. Şi-ar petrece întreaga seară frîmântându-se in legătură cu „ce vor spune ceilalţi despre faptul că ea nu s-a aranjat”, cum va fi criticată şi făcută de ruşine a doua zi la job, etc. În loc să se bucure, să savureze petrecerea, ea se va tortura singură, listând cugete, ce reflectă atacuri la propria persoană. Ce ar putea face pt persoana descrisă mai sus, un proces de sporire a gradientului de conştiinţă? I-ar furniza un arsenal redutabil: ea ar asimila raţional şi afectiv asumpţia că valoarea ei nu derivă din zorzoane, din smulgerea firelor de păr, din piesele de îmbrăcăminte, din pantofii cu toc cui, etc. I-ar acorda mentalului posibilitatea să proclame că reprezintă prejudecaţi opiniile că o femeie nearanjată după ultimile prescripţii ale modei este neglijentă, murdară, că nimeni nu o va plăcea, că va fi respinsă total. Ea îşi va acorda sieşi valoare din curgerea fluxului vieţi prin ea însăşi, prin esenţa ei spirtuală, detaşată de mentalităţi retrograde, de trufie ieftină. I-ar oferi o seară plăcută, lipsită de torturi sterile, derivate din propriul intelect. Doaman noastră ar fi mult mai puţin preocupată de ce crede că spun alţii şi se va concentra asupra parcurgerii unei seri de calitate, bucurându-se de compania altor personalităţi. I-ar răsări ocazia să înveţe despre ea însăşi, să-şi observe comportamentul şi afectele, să facă cunoştinţă cu alţii, să deprinde informaţii folositoare, etc. I-ar da prilejul să-şi verifice limitele, să-şi înregistreze fluctuaţiile de dispoziţie, să vadă in vivo cum intelectul ei derapează în relaţia cu alţii. Odată cu depistarea erorilor vehiculate de mintea condiţionată proprie ne vom reîmputernicii. Un soi de fermitate internă ne va străbate, o stabilitate mentală, un calm şi o pacificare deosebite. Vom ştii cine suntem cu adevărat, care e rostul şi sensul nostru aici pe Pământ, ce merită să fie făcut şi ce e benefic să fie aruncat. Prin înţelegerea profundă a tuturor acestor considerente, prin integrarea lor intimă în raţiunea proprie, femeia din povestea noastră ar căpăta libertatea de a se aranja (dacă are chef, timp, dispoziţie) sau ar alege să se ducă la petrecere aşa cum e şi să se simtă foarte bine cu ea însăşi, fără să se preocupe „de ce vor zice ceilalţi”. Se va distra de minune savurând compania prietenilor, trăind momentul festiv, indiferent de felul cum e îmbrăcată, dacă respectă sau nu convenţiile rigide, dacă e satisfăcut orgoliul egoului ei fiindcă e „bine îmbrăcată”, „în trend”, „la nivel cu celelalte doamne”, etc. În realitate, nimeni nu ştie cu acurateţe ce gândesc ceilalţi în varias circumstanţe, ci numai frământăm propriile noastre idei şi, atâta vreme cât nu ne ridicăm nivelul de conştiinţă le proiectăm asupra celorlaţi. Însă, cum minţile tuturor oamenilor sunt îngemânate, acest fapt preţios se reflectă in postulatul că studiind propria minte o devoalăm şi pe a celorlalţi. Avantajul acestei leme este şi că înţelegându-ne propriul comportament şi acceptându-l cu blândeţe vom ajunge să tolerăm ieşirile in decor ale anturajului şi să le tratăm cu răbdare. Toate fiinţele din jurul nostru caută acelaşi lucruri, chiar dacă ele realizează sau nu acest fapt şi anume: fericirea şi armonia. Unii au impresia că le vor căpăta adunând averi, alţi prin carieră şi acumularea unui număr mare de diplome, alţii tânjesc după mulţi amici, după unicitate şi admiraţie, etc. Fiecare e convins că parcursul lui e mirific şi calea lui e cea mai potrivită. În adevăr însă toţi alergăm după acelaşi obiectiv: fericirea. Bariera care ne separă rezidă în faptul că decelăm mijloacele puse la îndemână prin filtrul minţi condiţionate, care (aşa cum am scris într-un articol mai vechi) habar nu are ce a bun şi ce e rău, nu reuşeşte să separe adevărul de falsitate. Unicul instrument viabil pt separarea grâului de neghină rămâne conştiinţa. Şi atunci nu e firesc şi logic să întrebuinţăm unealta potrivită? Însă conştiinţa, aşa cum se prezintă ea la 78% din populaţie este adormită. Cum să lucrezi eficient dacă dormi? Aşa că e nevoie să ne trezim! Cum facem asta? Primul pas e o graţie a Domnului. Nimeni nu se poate trezi prin el însuşi. E nevoie de ajutor de la Dumnezeu, de un impuls iniţial pogorât precum un har. Frecvent vieţuim cu impresia artizanală că lui Dumnezeu nu –i pasă de noi fiindcă ceea ce speră mintea noastră să obţină nu se potriveşte cu ceea ce ne trebuie cu adevărat pt elevarea nivelului nostru de conştiinţă. Din această nepotrivire aparentă răsare frustrarea, dezamăgirea, depresia, frica. Dar pe măsură ce avansăm in proces, contemplându-ne traseul retrospectiv vom sesiza cu uimire că acel fenomen, catalogat la vremea lui drept „oribil” a fost in esenţă un pas hotărâtor in evoluţia personală, care ne adus un car de bine spiritual. Vestea bună este că dacă citiţi aceste rânduri, dacă simţiţi interes pt ele înseamnă că aţi purces deja pe drum. Acum urmează pasul doi, adică munca cade in sarcina noastră. Avem nevoie de interes, perseverenţă, răbdare, stabilitate. Restul ne vor fi oferite, fiindcă acolo unde se maniefestă cele menţionate, Universul sare să ne ajute. Ceea ce afirm aici nu e vorbă goală, ci experienţă trăită pe viu de mine in ultimii 15 ani. Ce mai ne mai trebuie ca să ne ridficăm nivelul de conştiinţă? Informaţie şi practică din belşug. Informaţia va veni pe păsură ce sunteţi pregătiţi pt ea sau la cerere. Adică, dacă solicitaţi o informaţie, ea va sosi prin mijloace diverse, numai să vă ţineţi mintea deschisă pt receptarea ei. Răspunsul poate îmbrăca multiple forme: o frază citită într-o carte, o vorbă aruncată de un amic, un mesaj de la televizor, o intuiţie proprie ce erupe brusc, etc. În ce constă practica? A fi atent la tine însuţi minut după minut, pt a sesiza: - Cum reacţionezi la diverse situaţii întâlnite de a lungul zilei, - Punându-ţi întrebări de ce reacţionezi in modul in care ai observat că o faci, - Eşti consecvent? Adică oare chiar răspunzi tuturor incidentelor identic? Când replici altfel, de ce faci asta? - Ce te îndeamnă să răspunzi aşa şi nu altfel? De ce nu poţi să te schimbi, deşi ai vrea? Ce te împiedică? - Ce iluzii îţi bântuie mentalul şi te târăsc după ele? - A depista fiorul de viaţă ce palpită în spatele perdelei de fum a corpului fizic - A înregistra constant faptul că existăm. Nu e necesar să vină cineva să ne comunice că trăim. Pur şi simplu ştim! Însă pt a ne ridica gradientul de conştiinţă se pare că trebuie să ne reamintim constant acest fapt grandios. Iniţial munca va părea anevoiasă. O să ai senzaţia că nu poţi ieşi din mâl, că eşti înăclăit, că nu o să răzbaţi niciodată spre lumină. Ai răbdare. Sosesc ajutoare! NU EŞTI SINGUR! A conştientiza plenar că într-adevăr nu eşti singur şi a-l crede până in măduva oaselor e un aset fabulos, ce te va propulsa spre lumină. O să pricepi să in realitate nu ai fost niciodată abandonat, deşi aşa te-ai crezut, că nu eşti separat de Dumnezeu, cu toate că egoul te îndeamă să crezi astfel, că ai împrejur o armată de ajutoare, numai să le accepţi.

Banala şi nevinovata....poftă

Aparent inocentă, pofta cercetată în detaliu relevă aspecte primejdioase şi insidioase. Ea reprezintă o verficare a egoului asupra continuităţi poziţiei sale de lider în sistem. Cum? Dacă examinaţi conştient procesul veţi descoperi amănunte stupefiante. Pofta se insinuează brusc şi luminează un item dorit. Apoi, prin repetări bine ticluite ea se conturează din ce în ce mai intim, în vreme ce intensitatea apăsării devine din ce în ce mai grea. Acum pofta se impune în câmpul conştient şi începe să ne bântuie. Egoul mânuie biciul pe spinarea minţii şi intelectul se supune instant, emite comenzi ferme pt iniţiere acţiunii propriu zise de satisfacere. Indiferent de încărcătura necesară, de timpul disponibil precar, omul se mobilizează să parcurgă etapele şi muncile necesare finalizării poftei. După consumarea alimentului jinduit, individul chiar obosit şi surmenat după atâta alergătură pare totusi împăcat cu sine. Apare o detensionare majoră, pe care mentalul o interpretează drept bucurie. Aceasta e recompensa furnizată de „stăpân” pt supuşenia vasalului său, spiritul. Adică am noi am fost încă o dată păcăliţi şi mângâiaţi pe creştet (ca pe un câine docil) de către ego, după ce am fugit disperaţi să aducem şefului, obiectul cerut. Adesea itemul vizat de ego nici măcar nu-l mai încântă. Parcă un ceva din interior susură mormăit: Hmmm, nu mai chef de el. De ce? Fiindcă acolo era numai dorinţa egoului de a-şi verifica puterea de convingere, de a puncta încă o dată că are competenţa de a face ce vrea cu spiritul, căruia îi apartine de drept şi de fapt toată puterea. Acesta este mirajul fenomenului de identificare dintre spirit şi ego. Dacă personajul din povestea noastră (absolut reală) conversează cu o amică şi se făloşeşte faţă de ea că el a consumat o savarină (de pildă) descoperim o altă faţetă obscură a operaţiunii cercetate. El se va prezenta arogant din cauza asumpţiei că celălalt nu dispune de savarina cu pricina, acum in momentul de faţă. Mai precis, fiindcă prietena nu are acum pe masă dulcele respectiv şi deci, pofta ei în dezvoltaer nu poate fi satisfăcută instant, mentalul condiţionat al primului se va considera superior. Oare câtă raţiune poate aloca, cât este de conştient de sine cineva care îşi extrage stima de sine, valoarea, din simplul fapt că s-a hrănit cu o savarină?! Aparent faptul e hilar, însă disecat în felii şi cercetat sub microscopul conştiinţei îi decriptăm amărăciunea intensă. Şi mai tragic este faptul că aceasta este o habitudine extrapolată la nivelul întregii populaţii umane şi niciodată văzută în dimensiunea ei galactică. Orgoliul se insinuează până la aceste străfunduri minuscule. A o întrezări e de competeţa conştiinţei! Până nu depunem eforturi susţinute in direcţia creşterii nivelului de conştiinţă, (care poate dizolva infatuarea) vom fi târâţi in diverse încurcături, din cauza caracterului subversiv şi sabotor al împăunării. Mergând pe stradă îţi verifici stomacul şi el răspunde indiferent, că nu doreşte nimic. Apoi priveşti vitrinele încărcate cu alimente apetisante, frumos ornate, ocheşti alţi trecători muşcând hămesiţi dintr-un sendviş, gogoaşă, pateu şi brusc te invadează o foame nebună. Unde a dispărut armonia interioară? Spre ce ne târâşte pofta? Când ai de terminat un proiect cu dead-line presant, vine un coleg de birou şi te întreabă dacă pofteşti din alunele lui proaspăt prăjite. Aroma lor se răspândeşte pe sub nasul tău, dar o ignori integral. Răspunsul tău izbucneşte automat, parcă filtrat într-o altă manieră decât era pe stradă. NU vrei nimic! Mintea e prinsă in finalizarea proiectului, presată de timpul limitat şi refuză să fie distrasă. În această situaţie cum de rezistăm tentaţiei? De ce alimentele nu mai sunt brusc apetisante, deşi e posibil să nu fi consumat hrană de peste 7 ore? Iar in alte ocazii festive, deşi suntem ghiftuiţi, la sfârşitul mesei parcă ne e poftă de cozonac?! Pofta ordonează hrana după criterii aleatorii. Adică o hrană sănătoasă poate fi refuzată, iar o alta nocivă să fie căutată. Pofta e insistentă şi imperioasă. Ea pare scăpată de sub control şi imposibil de amânat. Dă senzaţia că nu i se poate rezista. Dar ideea cu proiectul, expusă mai sus, precum şi alte situaţii ( de pildă, nu avem bani la noi, nu găsim alimentul cerut) ne vădeşte că nu este atât de nestăpânit pe cât ne lasă impresia. Iar a învăţa conştient să o domolim, să nu-i mai cedăm ne propulsează spre achiziţionarea toleranţei la frustrare, care reprezintă unul dintre atributele maturităţii. Iată ce putem observa dintr-un aspect aparent banal al existenţei noastre, dacă avem curiozitatea şi aplecarea să ne focalizăm conştiinţa asupra lui. Şi iată ce ratăm mereu şi mereu dacă nu ne învrednicim să ne uităm conştient la propria noastră viaţă. Nu degeaba maestrii spirituali recomandă amânarea satisfacerii impulsurilor şi cercetarea conştientă a tuturor dorinţelor apărute.