Raporturile vinovăţiei

Formele cele mai răspândite sub care apare vinovăţia sunt: regretele, auto-incriminarea, masochismul, remuşcările, victimizarea. Sclipirile de groază ale culpabilităţii apar sporadic, în special în minutele post-mergătoare unor greşeli. Când vine timpul scadenţei, intelectul pare să-şi socotească balanţa faptelor, dar de fapt întreg incidentul se metamorfozează într-un veritabil proces de acuzare. Acţiunea desfăşurată devine automat un motiv de devalorizare. Ea va fi în bloc respinsă şi blamată, chiar dacă abaterea ocupă numai o mică porţiune din ea. Cel mai adesea erorile sunt pur umane, însă mintea refuză să le califice astfel şi le ridică la o înălţime ameţitoare, de unde azvârle omul cu totul. În loc să vadă numai acea scăpare ori minusculă încurcătură, egoul deschide o întreagă curte de justiţie şi frământă subiectul până la epuizarea de sine. Întotdeauna fiinţa va fi găsită patetică, iar incidentele produse vor fi aspru condamnate. Problema principală derivă din carenţa crasă de îngăduinţă faţă de propria individualitate, faţă de actele derulate. Erorile sunt amplificate, strălucesc precum reginele îmbodobite, iar meritele sunt dosite în umbră. Acesta este mecanismul specific neîncrederii în sine, care cel mai frecvent lucrează în subsidiarul minţii şi susură: nimic din ce fac eu nu e bine, întotdeauna greşesc, ceilalţi sunt mai buni ca mine, nu o să reuşesc niciodată şi alte corelative depreciative. Este important să remarcăm prezenţa cuvintelor cheie nimic, întotdeauna, niciodată care reflectă rigiditatea egotică. Ele nu se subscriu realităţii, aflată în continuă reînnoire. Vinovăţia derivă din substraturi foarte adânci, din copilărie, când infantul era foarte des apostrofat pentru fapte mărunte, pentru aproape orice mişcare sau demers. Indivizii care au trăit în preajma unor părinţi avizi de putere, critici, nemulţumiţi de sine şi de viaţa lor sunt mult mai predispuşi să se osândească singuri. Ei au internalizat un model al vinovăţiei, preluat de la genitori. Culpabilitatea îşi extrage seva din frică supradimensionată şi se modelează uneori în tiparul perfecţionismului. Fiindcă nu vrei să mai greşeşti, fiindcă te-ai săturat să-ţi mai fie expuse defectele te hotărăşti să fii desăvârşit. Evident că sentinţa te va târî în groapa dezamăgirilor perpetue, în caruselul grotesc al încordării şi frustrării. Dacă nu ne auto-îngăduim deviaţiile de la preceptele idealului ne spulberăm singuri spontaneitatea, se lezăm creativitatea şi libertatea de a trăi simplu şi fericit. Frământările culpabilităţii sunt foarte nocive, surpă speranţa, consumă o cantitate masivă din energia vitală disponibilă a organismului. Ea indică un supraeu punitiv şi intransigent. Dr. David Hawkins consemnează în Transcenderea nivelurilor conştiinţei că „vinăvăţia şi remuşcarea excesive sunt o formă deghizată de egocentrism, în care sinele devine exacerbat, iar rolul de erou al tragediei e jucat de negativitatea din care se hrăneşte eul.” Absenţa totală a vinovăţiei face şi mai mari ravagii. Ea e proprie personalităţilor antisociale, criminalilor ori narcisicilor. Lipsa culpabilităţii dă frâu liber actelor sadice, cruzimilor inimaginabile, de vreme ce nu există un contra-ponderator. Rememorarea acţiunilor desfăşurate de noi, parcurgerea lor prin prisma conştiinţei ne oferă răgazul de a ne auto-analiza, de a ne depista scăpările, de a învăţa din erori. Programul decurge în scopuri pur educative, păstrând în gând dezideratul că a greşi e omeneşte şi că eroarea face corp comun cu procesul de creştere. Cea mai validă procedură este cea în care omul resimte un regret moderat faţă de întâmplările în care alţii au ieşit prejudiciaţi. Când greşelile menţionează lucruri minore (de genul, ai folosit un cuvânt într-un sens impropriu contextului) cel afectat este de fapt orgoliul egoului. Iar un strop de smerenie nu strică nimănui, cu atât mai mult egouţului. Dacă mintea cercetează fapte reprobabile, decizii cu urmări catastrofale amplasate în istoria veche a individului, de care nu se poate debarasa defel, calea de izbăvire constă în recontextualizarea greşelii. Trecutul nu poate fi schimbat, dar poate fi privit din altă perspectivă. E necesar să înţelegem că nu sunt perfecţi, că la vremea când am adoptat decizia păgubaşă deţineam un set de informaţii, iar analizarea lor a condus la concluzia cu pricina. Decizia luată părea să fie cea mai benefică variantă, altminteri nu am fi înclinat spre ea. Indiferent de consecinţele ulterioare, oamenii aleg numai acele opţiuni care li se par cele mai favorabile pentru ei. Imaturitatea conştiinţei şi ignoranţa filtrelor perceptive sunt responsabile pentru deciziile care evoluează spre calamităţi. O altă variantă susţine că la momentul adoptării erorii sinele nostru avea o structură, iar ulterior el s-a îmbogăţit cu multe date, ceea ce îi conferă o privire panoramizată asupra situaţiei. Adică sinele trecut, care a dat dispoziţia, nu mai este acelaşi cu cel de azi, cel care emite verdictul culpabilităţii. Privit retrospectiv e mult mai simplu să vedem unde am greşit şi ce ar fi trebuit să facem. Însă să ne amintim că la momentul iniţial, spectrul nostru de informaţii era altul. Habar nu aveam cum vor evolua fenomenul. Evident că egoul va riposta spunând: ar fi trebuit să ştiu mai bine. Dar să privim natura şi să ne hrănim sufletul cu învăţăminte. O sămânţă nu dezvăluie ce plantă va creşte din miezul ei! Cum ar putea cineva dotat cu o perspectivă temporală liniară, limitată să cunoască modul în care vor evolua evenimentele? În altă ordine de idei, curgerea timpului va proba că tot ce ni se întâmplă, chiar şi cele pe care noi le socotim greşeli monstroase se vădesc în final a fi lecţii valoroase, efectuate cu scopul de a ne mobiliza munca spre trezirea conştiinţei. De aici nu trebuie să deducem că putem face orice, oricând. Consecinţele actelor noastre se vor rostogoli peste noi, ca un tăvălug. Ideal ar fi să ne cercetăm pe noi, să învăţăm despre noi şi să activăm permanent ca să ne ridicăm nivelul de conştiinţă. O conştiinţă evoluată va înclina din ce în ce mai mult spre binele suprem. Dacă aveţi întrebări referitoare la materialele prezentate pe blog sau dileme personale, tulburări existenţiale ori de altă natură psihică, ne conexe neapărat celor afişate aici, vă invit să-mi scrieţi pe adresa mea de mail: ruxandra13l@yahoo.com

Mintea umană nu e în stare să discearnă adevărul!

Acest postulat e susţinut de dr David Hawkins un reputat învăţător spiritual contemporan. Vă recomand cu căldură cărţile sale! Deşi am studiat psihologia, care pune la îndemâna doritorilor diverse instrumente utile, deşi am terminat masterul de psihoterapie, deşi am îngurgitat sute de cărţi de specialitate, cu toate că de mai bine de 11 ani lucrez permanent la evoluţia conştiinţei mele recunosc că tot nu sunt capabilă să discriminez adevărul de minciună. Parcă în ultima vreme am început să recepţionez o slabă semnalizare, fără însă să fiu cu totul convinsă. Ceva ce aduce a minciună pare să palpite în fundalul feţei individului, dar nu-i detectez mobilul. Habitudinea de o viaţă mă orbeşte uneori şi recad în vechiul cusur de a crede egoul, în defavoarea intuiţiei sau a observaţiilor empirice proaspete. Există anumite calibrări ale reacţiilor omeneşti, însă acestea necesită întâlniri recurente cu personajul în cauză, un veritabil studiu asupra personalităţii individului. Am devenit intrigată de subiect şi am purces la cercetări. Aşa cum afirmă şi dr Hawkins, o fiinţă care vădeşte intenţia clară să te înşele şi pe care o priveşti pentru întâia dată are toate şansele să reuşească, în special dacă şi-a sporit abilităţile, prin antrenament îndelungat. Pur şi simplu mentalul nostru, atât de investit cu bravură, preaslăvit şi adorat de către întrega societate modernă nu e capabil să recunoască scamatoria. Cărţile specializate în limbajul non-verbal ne îndeamnă să credem că putem observa reacţiile unei fiinţe şi detecta minciuna. Însă suntem atât de diferiţi încât e imposibil să extrapolezi limbajul non-verbal la nivelul întregii populaţii. Adevărul pluteşte în spatele cortinei materialităţii, încorporat intrinsec conştienţei. Întrebată despre un subiect, ea răspunde, reacţionează numai la adevăr, întrucât numai acesta există în Realitate. Obstacolul este de a decripta răspunsurile conştiinţei fiindcă aparatul nostru de traducere are încorporat egoul, adică însăşi acel element care deformează percepţia noastră, modul de a gândi, de a simţi, de a alege orice, chiar şi ceea ce este important în viaţă. Cum ne protejăm?  Cea mai prolifică cale este intuiţia, acel simţământ interior care şopteşte domol „că ceva nu e în regulă”. Plecaţi urechea interioară la spusele lui!  Când ceva e prea frumos ca să fie adevărat, atunci aşa e!  O cale laborioasă, dar durabilă este creşterea nivelului de conştiinţă. Cu cât acesta se augmentează cu atât capacitatea de a decela adevărul de falsitate devine mai performantă.  Nu credeţi că un necunoscut perfect vă caută să vă ofere o bunătate. Mai problematic este când rude, prieteni urmăresc cu îndârjire să vă escrocheze, să vă fure sau să vă rănească!  Detectarea kinesiologică e aplicabilă numai celor cu gradiente de conştiinţă peste valoarea de 200, însă necesită practică şi chiar şi in aceste condiţii (din raţiuni necunoascute) nu funcţionează la orice persoană  Solicitarea ajutorului Divin  Acordarea urechii interioare la vocea îngerului păzitor. Şoaptele lui sunt nepreţuite. Adesea veţi confunda glasul său cu gândurile proprii. Intenţia clară de a te racorda la sfaturile lui vă va ghida spre a-i desifra mesajele.

Apologia banilor

Majoritatea oamenilor se raportează la bani ca la un scop în sine. Ei nu sunt valorizaţi în principal pentru beneficiile furnizate, ci mai degrabă ca un resort împotriva zilelor negre. Mulţi oameni trudesc din greu, deşi au acumulat destul. Alţii devin workaholici pentru a-şi dosi prin pliuri psihice nefericirea din suflet. Ei sunt incapabili să o vadă, să o accepte ca pe o parte integrală a sinelui. Fiindcă nu o pot tolera, muncesc până la epuizare. Întâlnim şi o grămadă de indivizi milionari în euro, care se trezesc dimineaţa numai cu gândul la cum să câştige mai mulţi bani. Nu e nebunie? Din păcate, ei nici măcar nu realizează cât rău îşi fac singuri, prin frământarea permanentă. Atitudinea opozită, de dispreţuire a averii, nu e nici ea potrivită. Din moment ce banii există înseamnă că Dumnezeu a considerat că ei ne sunt de folos. Ce drept avem noi să respingem un item al Creaţiei? Orice element constituent al lumii în care sălăşluim ne reflectă o facţiune din noi înşine. A o dezavua oglindeşte intoleranţă, dezagregare de sine. Câţi dintre noi îşi reamintesc constant că aceste instrumente de plată se întrebuinţează numai pentru supravieţuire? Adesea ne comportăm cu banii ca şi cum ne-ar asigura traiul unei eternităţi (strângem atât de mulţi de parcă am avea nevoie de ei pentru 50 de vieţi puse cap la cap) ori mai rău, ca şi cum ne-ar propaga nemurirea. Îmi vine în minte acum remarca unui om de afaceri de vârf, care a spus: Am făcut o avere, prin urmare nu am nici un motiv să mor. Ca şi cum Moartea l-ar întreba pe el dacă doreşte să se prezinte la Judecata de Apoi! Culmea este că după câteva luni, chiar a decedat. Moştenitorii au rămas să se bată pe sumele uriaşe staţionate în această lume. Oare cum de ne scapă din vedere permanent că nu luăm nimic cu noi, pe lumea cealaltă? Aprehensiunea ce ne spumegă în valuri mintea ne îndeamnă să credem că dacă nu tezaurizăm multe posesiuni, la ivirea unei crize ne vom izbi de suferinţă, de foame, de boală (şi nu vom deţine bani să ne tratăm), de necazuri. Ca şi cum totul în lumea acesta s-ar rezolva numai cu bani. Oare persoanele îngheţate în propriile autoturisme nu aveau cămara plină de provizii? Oare numai săracii fac cancer? Oare în 1930 când s-a prăbuşit Bursa nu au fost afectaţi şi cei care strânseseră averi colosale numai cu gândul de a se proteja de calamităţi financiare? Am constat pe propria mea piele că atunci când ai neapărată nevoie de ceva, acel lucru, obiect, persoană vine singură la tine. Dacă am avea un dram de încredere în iubirea Divină nu ne-ar mai fi frică niciodată şi nici nu ne-am mai prăvăli în abisurile grijilor. Mi-ar plăcea să strălucească constant în atenţia mea faptul că Dumnezeu e iubire pură, condensată şi că El ştie mai bine decât mine ce-mi trebuie, când îmi trebuie şi sub ce formă.