Cum un program mental ne dirijează gândirea

La nivelul actual de dezvoltare a conștiinței, omenirea funcționează de pe nivelul chakrei a treia, cea egotică. Acesta nu înseamnă că celelalte chakre sunt moarte sau în vegetează, ci doar că individul respectiv gândește și adoptă decizii filtrând orice percepție prin intermediul programelor rezidente în chakra de reședință a egoului, respectiv chakra 3. Această chakră te predispune să crezi că tu ești centrul Universului, că meriți totul în lumea aceasta, că orice acțiune a cuiva trebuie raportată numai la interesele tale, că trebuie să te lupți ca să-ți procuri cele trebuincioase supraviețuirii, că e necesar să te aperi constant fiindcă totul în jur atestă un atac, etc. Toate aceste convingeri intim înrădăcinate în minte constituie programe mentale. Acum înțelegem că orice cuget și fiecare hotărâre a noastră va fi filtrată prin programele mentale mai sus menționate. Ca să descifrăm mai concret cum funcționează lucrurile, haideți să adoptăm un exemplu: O nepoată își vizitează mătușa din altă localitate. Spre seară, fata se oferă să ducă gunoiul la ghenă, felicitându-se că face o faptă bună întrucât o scutește pe bătrână de o ieșire intempestivă în frig. La revenirea în locuință, mătușa ignoră gestul nepoatei și nici nu se sinchisește să-i mulțumească. Fata nu ripostează verbal, dar se înfurie în regim silențios. La suprafața vizibilă, comportamentală totul pare în ordine, căci nici una dintre interlocutoare nu-și exteriorizează emoțiile nefaste (vârstnica lipsa de recunoștință, iar tânăra, furia). Absența autoobservării propriilor sentimente le predispune să rateze ceea ce trăiesc efectiv. Astfel, fata nici măcar nu e conștientă că a reprimat instant acea mânie pasageră. Acest lucru însă își va arunca efectele a doua zi când mătușa va spune ceva despre gunoi, dar fata orbită de resentimentele de ieri va auzi că i se reproșează că nu a dus nici măcar gunoiul. Urmarea logică va fi că tânîra se va încărca cu o nouă porție de furie. Dacă ar fi derulat filmul evenimentelor, dacă ambele ar fi fost conștiente de ceea ce se petrece în sufletele lor ar fi depistat programele ce sălășluiau în subconștientul fiecăruia. Să investigăm filiera mentală a fetei: Din punctul ei de vedere, fata se enervează fiindcă a efectuat o „faptă bună” și nu a primit mulțumirile așteptate, iar în ziua următoare ea cumulează o altă doză de iritare întrucăt a fost mustrată. În capul ei, adică conform logicii programului ei mental, ceea ce a auzit ea e purul adevăr, iar bătrâna a procedat incorect. Modul de gândire îmbibat în logica programului ei mental o determină să creadă că are dreptul să fie furioasă. Această legitimare a furiei contravine flagrant adevărului divin. Conform legii Dumnezeiești nicio mânie nu poate fi justificată. În realitate, mânia din seara precedentă i-a convertit auzul. Tânîra efectiv nu a auzit vorbele mătușii, ci numai ceea ce dospea in mintea ei de cu o seară înainte. Bătrâna nu i-a repoșat că nu a dus gunoiul, dar furia neprocesată din seara precedentă a făcut-o să audă, să perceapă ceea ce sălășluia deja in mintea ei. Astfel observăm cum a doua șarjă de furie a fetei era gratuită, autoprovocată. Săpând mai în adâncimea lucrurilor, investigația ne conduce spre a descoperi că prima doză de furie a fetei deriva din opinia ei că oamenii trebuie să-i fie recunoscători pt acțiunile pe care ea le îndeplinește pt alții. Sub imperiul furiei crescânde, fata decide să nu mai ajute niciodată pe nimeni, de vreme ce oamenii nu sunt in stare să fie recunoscători. Acum haideți să vedem cum ar fi fost benefic să decriptăm această întâmplare aparent nesemnificativă: Despicând conștient ansamblul programului sesizăm că el se compune din două componente: - Una care stipulează că orice individ trebuie să-i mulțumească ei pt faptele bune efectuate in favoarea lui - Alta care o obligă pe ea să fie recunocătoare celorlalți care o ajută. Amândouă declarațiile mentale furnizează proprietarului o senzație de “normal”. Adică respectivul trăiește cu impresia că așa e nomal să decurgă lucrurile de fiecare dată, că oricine posedă responsabilitatea de a mulțumi. Caracteristica pregnantă a unui program mental imprimă gândirii această obligativitate. În traducere, omul simte în interior că a fost redreptățit, că nu-i s-a acordat ceea ce i se cuvenea, ceea ce produce frustrare și iritare, chiar dacă posesorul nu le obsevă cum cresc in interiorul său. Dacă cercetăm detașat această normativă mentală observăm cum ea impune efectiv altora ce să facă și ce să simtă. Mai detaliat, acea secțiune a programului mental care susține că “orice individ trebuie să-i mulțumească ei pt faptele bune efectuate in favoarea lui” comandă altuia ce să facă. Aceasta reprezintă o formă clară de control, chiar dacă el se situează la un nvel atât de subtil încât nici măcar nu este sesizat conștient. Fiecare dintre noi este responsabil numai de actele și cugetele proprii. Nu avem dreptul să obligăm pe cineva să ne acorde ceea ce pretindem. Bucata aceasta de program mental acționa contant în viața ei, ori de câte ori un străin nu-i mulțumea pt o indicație stradală ocazională, pt o grijă, o vorbă frumoasă, etc. Nedepistarea conștientă a acestui fragment de program mental o făcea pe fată să acumuleze mereu furie, cu repercursiuni dramatice asupra sănătății sale. Analizând o doua porțiune a programului ei mental, cea care argumenta că “ea trebuie să fie recunocătoare celorlalți atunci când ei o ajută” observăm că el era menit să dezvolte recunoștința. Prin hotărârea ei, adoptată în plină criză de furie, de a nu mai face nimic pt nimeni, fata anihila întregul program. Urmarea ar fi fost închiderea inimii, o decizie cu consecințe extrem de dăunătoare. Concluzia tinerei că nu merită să mai facă nimic pt nimeni decurgea din procesarea informațiilor (a celor petrecute in cele două zile) prin prisma opiniilor egoului, din nedevoalarea conștientă a acelui program mental depozitat în mintea sa. În absența unei astfel de investigații conștiente, tânăra ar fi rămas la concluzia ei fatală (că nimeni nu merită minic). Însă beneficind de avantajele observării conștiente, ea a priceput că ceea ce părea a fi o nedreptate s-a dovedit a fi un imens cadou al Universului. Acesta alcătuiește numai un exemplu simplu de program mental, dar sute sau mii de atare specimene mucegăiesc neștiute in subsolurile minții noastre. Numai autoobservarea perpetuă a modului in care gîndim, vigilența continuă de a despista ce simțim ne va scoate din suferință.

Imaginea de sine

Aceasta reprezintă o structura mentală foarte vehiculată in epoca contemporană. Ea se referă la o colecție de opinii adunate de la persoanele semnificative care s-au perindat în viața personajului, la care se mai adaugă: concluzii personale, judecăți de valoare, criterii de apreciere, standarde de performanță, modele admirate, plus o sumedenie de alte lucruri îngrămădite, amalgamate, care ne confuzează. Normele vehiculate in societate își aduc și ele aportul glorios la stimulare și popularea imaginii de sine. Prin reclame, prin itemii prezentați ca fiind valoroși, mass media aruncă o umbră asupra minților cetățenilor, sugerându-le să aprecieze anumite obiecte, bunuri, idei și să deprecieze altele. Astfel suntem manipulați fără ca măcar să detectăm aceasta. Ce nu sesizeză numeroase persoane este faptul că imaginea de sine e o iluzie, o construcție fantasmatică, care nu face decât să ne creeze probleme emoționale, relaționale și să ne târască în disperare. E suficient ca un străin să enunțe o remarcă inocentă (în viziunea lui) pt ca eu să mă simt jignit, să mă înfurii, să rumeg zilele întregi afrontul și eventual să caut să mă răzbun ori măcat să rupt orice contact cu insul respectiv. De ce un simplu enunț produce atâtea pagube afective im mintea cuiva? Pt că lezează acea fațadă fantomatică. Imaginea de sine poate fi descrisă exact ca un frontispiciu, ca o mască pe care o afișăm pretutindeni, cu care ne străduim să-i impresionăm pe ceilalți și în spatele căruia ne ascundem terifiați de o eventuală respingere. Teama de respingere constituie o temă spinoasă a întregului mental uman și din acest motiv ne chinuim să părem cât mai dezirabili cu putință, ne prezentăm ca fiind valoroși. Imaginea de sine funcționează ca un paravan atât de eficient (mai ales dacă proprietarul nu are o conștiință antrentă să se observe) încât chiar și purtătorul este indus în eroare. Așa ajungem să ne mințim pe noi, să nu vedem că săvârșim aceleași fapte care ne oripilează la alții, care ne irită și ne indignează când le zărim în afara propriului eu. Deși psihologii o ridică în slăvi și consideră că orice om normal trebuie să aibă o imagine de sine puternică, închegată, coerentă și stabilă, în realitate aceasta constituie un impediment major al funcționării noastre conștiente, o armă fabuloasă în mâna despotică a egoului. Prin intermediul ei suntem târâți în diverse încurcături, executăm acțiuni reprobabile de restabilire a integrității ei, ne dăm de ceasul morții atunci când este ciobită. Suferim pt o ficțiune și ne amărâm absurb. Inagine de sine e numai o adunătură de idei, care nu reflectă defel ceea ce suntem noi cu adevărat, adică spirite create de Dumnezeu și unificate la nivel mental. E spectaculos de observat cum noi avem impresia că părerea pe care ne-o facem noi despre calitățile si defectele noastre coincide cu atributele pe care ni le asignează cunoscuții. Atunci când se vădește că cele două ficțiuni din capul interlocutorilor nu se potrivesc ne apucă furia, depresia, uimirea, revolta. Mulți concetățeni sunt in stare să întreprindă acțiuni ciudate numai pt a-și apăra acest “bun neprețuit”. Dar și mai curios rămâne faptul că suntem în stare să credem și să ne torturăm pt un cuvânt aruncat într-o doară de un străin, care ne ochește pt prima dată. Dacă el ne aruncă un prostule, ne rănește. Ce știe omul respectiv despre mine? De ce e această imagine de sine himerică? Pt că ea e alcătuită din credințele subiective ale oamenilor din jur, indivizi cu care am fost mult timp în contact sau din concluziile noastre asupra unor evenimente care ne-au marcat. Ambele surse sunt eronate. Educatorii din copilăria timpurie (sorgintea primordială a imaginii de sine) au emis asumpții despre cum sunt noi, fiind străbptuți de clipe de furie (când ne apostrofau), proiectându-și propriile nemulțumiri sau neîmpliniri, criticându-ne sau dorind să ne pedepsească. Cât de relevante sunt niște evaluări îmbibate de furie, de trecutul propriu sau de nerăbdare, de nemulțumire? Doar un genitor conștient înțelege că odrasla sa îl copiază fidel, că acumulează și reproduce masiv orice minică, fiecare expresie verbală a părintelui său. În aceste condiții devine evident că așa zisele defecte ale copilului sunt numai reflexii ale părintelui. Dar cadrul parental nu se vede pe sine ce face , cum acționează, ce spune, cum se manifestă în varias împrejurări, însă sesizează aceleași lucrurile la progenitura sa și i le reproșează cu violență. Acum pricepem ce vrea să afirme dictonul spiritual că fiecare vorbește numai despre sine și că atunci când judecăm, admonestăm pe alții, în realitate ne blamăm pe noi. În cazul celei de a doua obârșie din care își extrage seva imaginea de sine atunci când traversăm circumstanțe puternic încărcate afectiv, temporar rațiunea noastră este suspendată. Emoțiile violente ne blochează capacitatatea de a extrage concluzii valide, așa cum au descoperit studiile de specialitate. Chiar coeficientul de inteligență scade dramatic. Astfel vedem că sub imperiul unor afecte zguduitoare, cum sunt cele ce ne bântuie atunci când parcurgem situații șocante nu suntem capabili să desprindem concluzii acurate. Opiniile rezultate din asemenea judecăți de valoare asupra noastră, asupra prestației desfășurate de noi sunt pline de erori. Ele se întipăresc însă in subconștientul noastru și rămân in vigoare până vor fi observate conștient și șterse de acolo. Însă în cele mai multe cazuri, omul nu-și mai reamintește concluziile desprinse și totuși ele vor continua să ne influențeze procesele mentale prin trimiterea de efecte din subconștient. Deși trăim cu iluzia că suntem conștienți de ceea ce gândim, de fapt mare parte a procesului se desfășoară cu viteză sporită, care scapă conștientului. În plus, intervin in cadrul operațiunii și o serie impresionantă de rutine, de programe mentale, de emoții reprimate, etc. Toate distosionează drastic cogniția. Ceea ce rezultă este un simulacru, o fantasmagorie și totuși persoana trăiește cu impresia că a extras concluzia potrivită, că a văzut lucrurile cu acuratețe. Și de aici survine încrederea nețărmuită pe care o acordăm judecăților noastre de valoare. Imaginea de sine deține un rol impresionant îm producerea și mentenanța vinovăției. Toată puzderia de sentimente de culpabilitate sunt intim conectate cu standardele de calitate depozitate in imaginea de sine. Modelele parentale inoculate și criteriile de performanță admirate in societate converg într-un ideal de perfecțiune, la care se va raporta de acum în colo mintea omului atunci când face o comparație cu altcineva, când dorește ceva, când se zbate să obțină ceva. Toate lucrurile pe care le valorizam sunt rezultatul unor criterii stabilite de alții. și atunci noi la ce ne mai întrebuințăm mintea? Să urmăm regulile emise alte egouțe? Așa o să procedăm și nici măcar nu o să sesizăm acest fapt dacă nu purcedem să ne observăm propria minte și să o curățăm de dejecțiile pe care le-au aruncat alții înăuntru. Copii fiind am preluat intr-o manieră nediscriminativă orice expresie a părinților, a profesorilor, orice referire la persoana noastră, orice cuvânt care părea să ne definească. Și fiindcă credem in ele, acestea ne influențează maniera de a gândi, de a ne raporta la noi înișe, la alții, de a ne edifica relațiile. Dar cum produce imaginea de sine acea vinovăție de care aminteam? Întotdeauna există o discrepanță solidă între idealul proiectat in mintea copilului și ceea ce este el de fapt. Acest decalaj produce o tensiune interioară, care este resimțită de individ drept vinovăție, adică un sentiment cronic de a nu fi așa cum cer standardele de calitate (ale părinților, ale societății). Crescând omul rămâne cu această așa zisă deficiență, de a nu corespunde, ceea ce se va traduce mai târziu prin bântuiala subtilă de a crede că ești nu suficient de bun, că nu ești iubit, că ești un nimeni. Afectul vinovăției este atât de toxic ăncât devine greu de tolerat psihic și va fi reprimat la greu, adică împins într-o zona mentală inaccesibilă conștientului. Ajunsă în inconștient ea nu dispare, ci va continua să ne influențeze existența prin directivele pe care le creează. Așa ajungem să fim convinși că suntem nedemni de iubire, că nu merităm nimic, că au dreptate ceilalți să ne respingă, că nu suntem valoroși, etc. Alții nu pot suporta nici aceste asumpții mentale astfel încât le compensează la greu. Prin fenomenul compensării acești indivizi se transformă miraculos în zei în viață, dotați cu proprietăți magice. Ei se cred extrem de potenți în toate domeniile, sunt convinși că au mereu dreptate in orice spun, că sunt frumoși, deștepți și vitejii precum eroii din mituri, că oricine trebuie să-i admire și să-i pună în ramă. Așa se naște un orgoliu nemăsurat. Dar acum vedem că trufia nu este decât un plasture, care să oblojească o rana atât de abisală încât bietul om nici măcar nu poate să o privească la chip.

Modelele culturale

Suntem impregnaţi de o varietate de imperative, de modalităţi de interacţiune culese de la nivel social. Ele ne determină să acţionăm în anumite moduri prestabilite, despre care credem că sunt general valabile, că sunt cunoscute şi respectate de toată lumea. Astfel ignorăm diferenţele zonale, care amprentează minţile nativilor cu alte forme de cultură şi cu alte obiceiuri. De aceea, un ins care este născut într-o ţară străină (uneori chiar într-o regiune mai îndepărtată a României) este hrănit din pruncie cu şabloane ritualice diferite. Acestea acţionează automat, de îndată ce este prezentat un stimul corespunzător, adică în situaţia ce pare potrivită. Egoul are prostul obicei de a compara circumstanţele din trecut cu cele ce se ivesc în prezent. Pentru mintea umană e suficientă o mică asemănare pt ca ea să aducă la suprafaţă o metodă de tratare a conjuncturii, o soluţie pregândită şi intens folosită. Adică mintea nu mai analizează secvenţial fiecare incident în parte, ci global pe categorii. De aici rezultă o gramadă de erori, de derapaje în interpretarea realităţii şi evident de dureri emoţionale suportate de toţi cei implicaţi în situaţie. Un astfel de tipar comportamental social foarte răspândit este reprezentat de „obligaţia” de a da bineţe cunoscuţilor. Cum el formează o speţă extrem de populară, toată lumea îl utilizează pe scară largă. Cunoscându-se inserţia lui foarte intimă în sufletul fiecărui om, există şi specimene umane care fac din el o armă: „Hai că individul acesta m-a enervat rău, aşa că nu-l mai salut.” Ignorarea este resinţită foarte dureros de către orice persoană astfel încât iniţiatorul „proiectului” îşi va atinge răzbunarea plănuită. Fără să fim pe deplin conştienţi, în mintea noastră rulează şi multe alte varietăţi de modele, unele atât de subtile încât nici măcar nu ne închipuim că le utilizăm pe scară largă. Ca să înţelegem mai concret despre ce e vorba să exemplificăm: La o reuniune se întâlnesc un bărbat şi o femeie. Cei doi se plac reciproc. Din vorbă în vorbă el destăinuie că este hair-stilist şi o invită la o şedinţă în salonul personal. După finalizarea operaţiunii propriu-zise de aranjare a parului, cei doi pornesc o conversaţie amicală agreabilă. Apoi domnul, proaspăt sosit dintr-o localitate mai mărginaşă a ţării pronunţă un „bineee” prelungit, care în mintea femeii sună teribil de asemănător cu cel întrebuinţat la terminarea conversaţiilor telefonice din zona ei de provenienţă. Ea recepţionează cuvântul ca pe un pumn în plex şi văzându-se gonită atât de brutal, se ridică şi iese pe uşă. Bărbatul, care utilizase cuvântul ca pe ceva banal, la rândul lui nu înţelege nimic şi rămâne stupefiat, supărat de părăsirea bruscă. Cei doi se percep amândoi ultragiaţi, lezaţi şi nu-şi mai vorbesc deloc. Ambii cred că au dreptate şi povestesc amicilor cum au fost ei desconsideraţi. Fiindcă prietenii primesc variantele distorsionate ale fiecărui participant, îi cred pe aceştia, le susţin părerea, ceea ce nu face decât să le întărescă participanţilor senzaţia că au fost ofensaţi. Incapacitatea prozagoniştilor de a observa intruziunea modelului cultural, de a-şi altera perspectiva asupra incidentului şi de a ierta conduce la ruperea relaţiei abia înmugurite. De aici se desprinde clar dovada că în cadrul altercaşiilor interumane nu este nimic de iertat (aşa cum precizează Cursul de Miracole). De ce? Pentru că femeia nu a plecat că i s-a năzărit ei, aşa din răutate sau indiferenţă, ci împinsă de programul mental cules social, ce rula în capul ei, iar bărbatul nu a izgonit-o crud şi mojic, ci doar nu deţinea în memorie şi nu întrebuinţa uzual acelaşi model cultural. Şi aici vorbim numai despre un soi aparte de programe mentale. Dar toţi oamenii posedă alte mii de programe depozitate in memorie şi habar nu au că le folosesc. Ele rulează in mod automat, de la nivel subconştient şi pot fi evidenţiate numai prin elevarea propriului nivelul de conştiinţă. Programele menţionate provin din obiceiurile familiei de origine, din întâmplări repetate de a lungul existenţei, din opinii despre propria persoană aruncate de alţii, din mentalităţile profesorilor, prietenilor apropiaţi, etc. Niciun dintre protagonişti nu sesizează neînţelegerea şi cu cât îşi repetă mental mai des că celălalt a greşit, cu atât se va amprenta mai tare supărarea lui. Va rămâne întipărit in suflet că a fost tratat urât, pe nedrept. Pentru a ieşi din capcana minţii proprii: - femeia trebuie să vadă că e posibil ca ea să fi interpretat eronat intonaţia cuvântului „bine” susurat de bărbat - iar el s-ar cuveni să se informeze asupra obiceiurilor locale sau măcar să o fi întrebat pe doamnă ce a supărat-o ori de ce pleacă. Numai o conversaţie sinceră, dublată de o capacitate de autoobservare va putea dezlega misterul incidentului. Dacă ambii îşi scrutează interiorul, depistează ce a gândit în acele clipe, admite că interpretarea lui nu e infailibilă, că e posibil să nu aibă dreptate, că el în realitate nu ştie de intenţii posedă interlocutorul său, doar atunci se va ameliora conflictul. Apoi e necesar ca ambii să deţină curajul de a mărturisi celuilalt ce s-a petrcut in mintea şi in sufletul lui în clipele cu pricina. Dar şi mai esenţială rămâne prezenţa conştiinţei care va fi capabilă să observe toate aceste operaţiuni interioare. Dacă săpăm şi mai în adâncimea poveştii vom înţelege că de fapt nimeni in lumea asta nu greşeşte cu nimic. De ce? Pentru că omul este angrenat mental într-o sumedenie de programe inconştiente şi le rulează pe acestea ori de câte ori apare ocazia, fără să observe acest lucru. Dacă femeia nu ar fi avut întipărită în mintea existenţa modelului cultural, care susţinea că atunci când amfitrionul spune un bineee prelungit, el anunţă sfârşitul vizitei atunci ea nu ar fi avut cum să alunece atât de rapid în acea traducere mentală a evenimentului. Numai repetarea cutumei de zeci de ori a împins-o să decripteze cuvântul în acel fel. Dacă mintea ei ar fi fost liberă, probabil că ar fi ales altă variantă de interpretare a cuvântului. Tocmai despre acesta e vorba când vorbim despre inconştienţă: de absenţa libertăţii mentale, care ne împinge spre trasee predefinite cu mult timp în urmă. Ce am învăţat de la educatorii noştri timpurii, exact acele forme educative cele mai folosite în trecut sunt „alese” acum cu precădere pt a interpreta realitatea. Ajungem să nu mai trăim, să nu mai experimentăm prezentul, ci numai trecutul. Acest fapt ne predispune să repetăm mereu aceleaşi greşeli, să atragem situaţiile care ne-au traumatizat altădată, să alegem ca parteneri mereu şi mereu un anume gen de om, care ne-a rănit în multiple ocazii. Numai observându-ne mintea, reacţiile, comportamentele, numai schimbându-ne perspectiva asupra vieţii putem evada din capcană.

Cât de mult ne influenţează trecutul propriu?

Evenimentele marcante, ce şi-au pus amprenta emoţională asupra psihismului nostru creează nişte filtre perceptive. Adică, incidentul dramatic din istoria noastră de viaţă ne-a deturnat sistemul afectiv în asemenea măsură încât de acum în colo, ori de câte ori ne ciocnim cu o situaţie ce pare similară o vom traduce prin prisma circumstanţei din trecut. În loc să vedem şi să decriptăm conjunctura în relaţie cu prezentul, cu ceea ce este ea de fapt, noi ne alipim de o parte a incidentului sau de un anume personaj şi denaturăm totul. Aceasta este identificarea: adică lipirea minţii de o parte a unei situaţii. Ce e rău aici? Tocmai faptul că prin această lipire de un segment al conjuncturii pierdem din vedere ansamblu, căpătăm o viziune ciuntită, deformată şi înţelegem altceva decât este. Aşa se nasc interpretările noastre mentale, care de pildă ne şoptesc că un străin ne-a jignit când de fapt omul a intenţionat cu totul altceva. Ca să observăm dinamica problematicii mult mai acurat să luăm un exemplu. Să presupunem că eu citesc o povestioară despre o pisiscă. Istorisirea curge astfel: O doamnă primeşte un pui de pisică. Copiii ei sunt super încântaţi şi cu timpul se ataşează de animăluţ. Apoi vremea se prelinge şi foştii copii părăsesc casa părintească. Pisica, obişnuită cu compania copiilor devine deprimată. Părinţii se îngrijorează şi-i aduc un pisoi negru. Dar pisica „principală” îl rejectează, astfel încât puiul este înlăturat din domiciliul familiei şi donat unei rude. La o primă lectură, pare un înşiruire de evenimente ce au în centru o pisică, deci aparent nimic legat de mine-cititorul. Dar cum eu cititorul mă identific, mintea mea se leagă de personajul care seamănă cel mai bine cu mine, care păţeşte drama pe care am trăit-o şi eu în trecutul meu. Să mai presupunem că eu, cititorul m-am născut într-o familie, ca al doilea copil, având un frate mai mare. Ciudat de similar, acest frate m-a respins încă de la naştere, simţindu-se ameninţat de invadarea „teritoriului lui”. Adică egoul său credea că toată casa îi aparţine numai lui, că părinţii sunt numai ai lui şi nu percepea nici un imbold să împartă ceva cu un „intrus”. Acestea fiind faptele trecutului meu, ca cititor, cu cine o să mă îndemne inima să mă identific in povestea pisicii? Cu puiul de pisică izgonit, evident! Deci, ce va traduce mintea mea din povestea citită? Că pisica cea mare era rea şi egoistă, că stăpânii pisicii iniţiale erau egoişti şi nu le păsa decât de prima pisică, că ei făceau totul numai pt plăcerea şi satisfacţia pisicii iubite, că puiul adus nu era iubit deloc, că pisoiul a trebuit să fie gonit de acasă numai ca să fie mulţumită pisica cea mare. Ce nedrptate va zbiera mintea mea, gândindu-se de fapt numai şi numai la drama mea din trecut. Adică mintea se va văicări şi se va victimiza de mama focului pe ea, dar comentând cu foc ce nedreptate i s-a întâmplat „amărâtului” de pui de pisică. Cum egoul se vede pe sine în locul puiului de pisică, îl va căina pe pisoi (ce a păţit, săracul!), dar în forul său înterior se va plânge pe sine de fapt. Aşa pricepem de ce unii cetăţeni sunt teribil de indignaţi de anumite incidente, care aparent nu au nici o conexiune cu ei. Astfel, în loc ca intelectul meu să vadă o simplă poveste cu personaje pisici, ea va sesiza drama lui din trecut. Va reînvia durerea din suflet vis a vis de preferinţa părinţilor faţă de fratele mai mare, va critica cu furie gestul stăpânilor care au aruncat pisicuţa „cea firavă” numai pt distracţia pisicii bătrâne, îi va condamna virulent de parcă aşa ar fi normal. E interesat de remarcat cum raţiunea fiecăruia dintre noi se crede îndreptăţită în judecăţile emise, are impresia că absolut tot restul omenirii va interpreta povestea in exact aceeaşi manieră. Acum înţelegem cum de doi indivizi zăresc aceeaşi scenă a realităţii, dar când şi-o reamintesc va fi diferită. Oricare dintre ei va trece informaţia prin filtrele trecutului său. Ce va răsări la căpătul procesului de filtrare va fi o deformare a realităţii întrucât pragramele cognitive stocate în depozitele noastre memorative schimbă totul. Ne fac să privim scena cu pricina prin prisma chinurilor îndurate in trecut. Acesta reprezintă o tentativă a minţii de reparare a trecutului. Însă atât timp cât nu reanalizăm conştient totul nu vom descoperi mesajul ascuns în evenimentele apărute in viaţa noastră. Soluţia predilectă a egoului în situaţii de acest gen este să-şi urască fratele şi să-şi învinovăţească părinţii şi fratele pt că „s-au purtat rău şi nedrept”. Dar toată vrăjmăşia din suflet nu va rămădui rana sufletească şi nici durerea, ci dimpotrivă o vor acutiza. Ce ar trebui concret, să fac eu ca să mă desprind de trecut şi să nu mă mai ardă sufletul când aud relatări analogice? În primul rând să văd că interpretez povestea prin lentila trecutului meu. Că tind să observ istorisirea din perspectiva micuţei pisicuţe gonite din casă. Că mă doare sufletul pt ea şi că-i blamez pe stăpâni. Toate aceste derulări mentale se datorează situaţiilor trăite de mine in copilărie. Deci, în loc să admonestez stăpânii pisicii pe motiv că au alungat o „biată pisicuţă fără apărare” mai instructiv pt mine ar fi să mă reîntorc şi să survolez propriul meu trecut. Să observ detaşat tortura afectivă care încă zace în subsolurile psihismului meu şi mă pertubă ori de câte ori apare vreun evenimente asemănător. Să încerc să extrag de acolo chinul cu pricina pt a mă elibera din lanţul durerii emoţionale. Cum procedez? În nenumărate cazuri, suferinţa este ţinută sub pragul atenţiei conştiente, astfel încât e nevoie de un eveniment oarecare ca să o facă vizibilă. În cazul de faţă, fenomenul declanşator e format tocmai din povestea pisicuţei izgnite. Deci când citesc istorisirea mă impresionez până la lacrimi (aparent de necazul pisicuţei), dar dacă îmi cercetez mintea mai profund sesizez că de fapt îmi plâng mie de milă. Pt ca să mă scap de „înduioşarea” inutilă: - Privesc suferinţa drept in faţă, rămân lângă ea în mod conştient Deşi mă doare inima, o accept. A o accepta nu semnifică să mă identific cu ea, ci să nu o resping pt că respingând-o o întăresc. - Îmi spun că „eu nu sunt această emoţie” şi continui să o contemplu de la o oarecare distanţă interioară. Refuz să fug din calea ei, deşi e teribil de anevoios să-i tolerez compania. Acceptând-o şi observând-o conştient, după ceva vreme energia ei se va disipa. Acesta e momentul în care am curăţat locul mental. - Un adjuvant al operaţiunii rezidă în inundarea locului cu pricina cu iubire. Dacă nu dispunem de enegia ei, putem face apel la o entitate superioară, de pildă la Isus Cristos. Vizualizându-L şi rămânând conectat la El vom simţi linişte şi pace in suflet. Să sesizez că mă consider o victimă, că vociferez pe tema „nedreptăţilor parentale” ori de câte ori se iveşte ocazia. În loc să încerc să desprind lecţia intenţionată de Univers vis a vis de mine, eu condamn mereu ce s-a întâmplat. Se naşte dilema: De ce n-am născut eu în familia aceea, tocmai în poziţia secundă, cu un frate mai mare, mai puternic, care să mă respingă şi mă bată? În loc să îmi plâng de milă toată viaţa, mai benefic ar fi să înţeleg mesajul, lecţia pitită în acest eveniment crucial al istoriei mele. Această vindecare emoţională nu se obţine decât prin travaliu conştient cu sine. Investigând cum am perceput impactul respingerii fraterne e posibil ca răvaşul Universului să fie: Uite cum se trăieşte respingerea unui membru apropiat al familiei! Observând asupra mea dezastru există mari şanse ca eu să nu mai procedez identic. Aceasta e maniera vie în care Excistenţa ne îndemană să-i asimilăm lecţiile şi să ne decopertăm straturile noroioase ce obturează iubirea!

Autosabotarea

Autosabotarea se referă la expresiile mentale care ne împiedică să ne atingem scopurile prefigurate. Mai precis, un individ se gândeşte să realizeze ceva, dar nu ştie că în mintea lui există îngropat un program mental, care se va opune înfăptuirii acelui plan iniţial. Cum oamenii nu prea au obiceiul de a se observa, de a-şi supraveghea gândurile, cetăţeanul noastru va pune eşecul pe seama condiţiilor exterioare, a rău-voitorilor, a „ghinionului”, deşi în lumea acesta nimic nu e întâmplător. Intelectul uman tinde să se disculpe de orice sort de vinovăţie şi atunci el va căuta „responsabili” oriunde în afara sa. Dacă presupunem că omul nostru e dotat cu o fire perseverentă atunci el va încerca din nou să-şi adeverească nădejdea. Evident că va repurta un nou insucces şi tot aşa. Depinde de cât de tenace e pesoana, însă la un moment dat inteligenţa nativă îl va conduce spre a-şi pune întrebări. De ce nu reuşesc eu să obţin acel lucru (sau relaţie, titlu, poziţie, etc) râvnit? Ataşarea de o aspiraţie fierbinte creează o tensiune interioară, ce se va transforma curând în durere emoţională. Ea poate lua forma obsesiei, în care persoana vede pretutindeni numai obiectul doleanţei sale şi implicit chipul neputinţei individuale. Adesea reuşita altora in domeiul vizat de el îi naşte invidie în suflet, îl torturează, îi reaminteşte permanent de eşecul lui,. Poate ajunge să creadă că este blestemat, că destinul îi e potrivnic, că e deficient, că Dumnezeu lucrează în contra omului. E grav fiindcă interpretările sale iau turnuri dintre cele mai nefaste şi nu fac decât să răsucească cuţitul în rană. Confruntat cu o sumedenie de variabile pe care el pare să nu le poată controla, cetăţeanul nostru nu ştie încotro să o apuce, ce îi cauzează insuccesul. Cum să rezolve problema? Hai mai bine să luăm un exemplu, ca să sesizăm mai concret modul de desfăşurare a autosabotajului. Să presupunem că o femeie vrea să se mărite. Într-o primă etapă a tentativei de a soluţiuona pozitiv problema, doamna recurge la ajutorul prietenilor, al cunoştinţelor, al internetului. Dar fiindcă personajul principal care o obstrucţionează este chiar mentalul ei, ea va eşua la fiecare nouă întâlnire. Ca să-şi justifice nereuşita, intelectul ei (care evident aparţine egoului) va găsi tot felul de cusururi potenţialilor parteneri de cuplu. În acest mod ingenios, egoul va ocoli resimţirea poverii culpabilităţii. Dacă ceilalţi au defecte, pare logic ca ea să nu-i dorească. Deci nu ea e de vină pentru că nu are o relaţie maritală, ci ceilalţi nu corespund solicitărilor sale. Însă ea omite asumpţia că nimeni nu e perfect, nici ea şi că mintea poate inventa la nesfârşit o sumedenie de alte motive ca să împiedice o relaţie. La acest capitol, soluţia provizorie constă în a-ţi prioritiza nevoile. Astfel, iei fiecare pretenţie, o răsuceşti pe toate feţele, decizi dacă chiar îţi trebuie sau e numai o toană. În funcţie de deliberările persoanle, de compoziţia personalităţii fiecăruia renunţi la ea ori o aşezi pe lista de verificare, în poziţia cuvenită. De exemplu, dacă nu poţi să ai o relaţie decât cu un bărbat cult, acest item rămâne pe listă şi urmează să fie verificat pe viu. Se va observa că cu cât şirul de „trebuinţe obligatorii” se lungeşte cu atât mai dificil va fi mai anevoios de găsit un domn care să corespundă tutturor ideilor stipulate în mintea femeii. Rezovarea definitivă însă a oricărei nemulţumiri constă în lucrul cu sine. Cercetându-şi trecutul, ea va depista că mama sa, care fusese părăsită de soţ era foarte ataşată de ideea de a se recăsători. Ca orice copilă, fosta fetiţă şi-a urmărit părintele matern în demersurile ei disperate de a găsi un bărbat. Astfel, din comportamentul perseverativ al mamei, fetiţa a înţeles că un sot este ceva foarte preţios. Cu alte ocazii, când venea vorba despre relaţiile dintre sexe, aluziile verbale ale mamei lăsau să transpară propriile sale convingeri. Astfel, fetiţa era îndopată cu aserţiunile mamei vis a vis de relaţiile cu bărbaţii. Genitorii transmit odraslelor lor, fără să-şi dea seama, toate credinţele, fricile şi dorinţele lor chiar numai prin cuvintele alese atunci când comunică cu progenitirile pe subiecte aparent banale. Subtilităţile vocii parentale, tonalităţile, inflexiunile nestudiate, neconştientizate stridenţele vocale, accentuările unor silabe, apoi posturile şi gesturile, precum şi alte indicii nonverbale trădează o anume mentalitate. Toate aceste elemente sunt reţinute inconştient de orice interlocutor şi procesate subconştient. O analiză conştientă a lor va permite auditoriului să înţeleagă cam ce credinţe bântuie pshismul celuilalt. La copii, această cercetare raţională nu e posibilă din cauza imaturităţii structurilor lor cognitive. Prin urmare, ei îşi însuşesc de-a valma orice spune cadrul parental ori un alt adult sau chiar un copil mai mare, investit cu încredere şi autoritate. Acel item se păstrează în memorie pentru toată viaţa, chiar dacă este remis şi trecut în depozitele subconştiente. Nedetectat de atenţia conştientă, acest program mental îşi va trimite antenele şi va influenţa viaţa individului în toate aspectele care au conexiune cu conţinutul său. În pilda studiată de noi aici, să considerăm că micuţa a învăţat de la mama sa că „bărbaţii sunt toţi nişte profitori şi că îşi obligă partenerele să facă sex când au ei chef”. Într-un acces de supărare profundă, într-o ieşire furioasă a mamei, pe terenul unei boacăne copilăreşti, fetiţa este gratulată cu o acuză gravă: „Tu nu meriţi nimic!” Cum scena se mai repetă de câteva ori, în momente temporale diferite, fetiţa ajunge chiar să creadă că ea nu merită nimic. Acel „tu nu meriţi nimic” este extrem de dificil de tolerat de o un mental fraget, astfel că in timp el va fi compensat. Adică pentru a obtura durerea insuportabilă, intelectul aşterne pe deasupra expresiei respective un fel de plasture emoţional, o frază construită exact pe dos. Programul mental „tu nu meriţi nimic” devine astfel „tu meriţi totul”, ceea ce va răsări la suprafaţa conţştientă printr-o listă nesfârşită de pretenţii la adresa altora. Acum fetiţa, împinsă inconştient, condiţionată de plasturele mental din sufletul ei va căuta să ceară servicii, să aibă pretenţii, să fie arogantă, să creadă că ea merită totul. Tradusă în domeniul căutării soţului, aserţiunea devine acea listă interminabilă de pretenţii despre care am discutat puţin mai sus. Niciun bărbat nu pare potrivit fiindcă nu îndeplineşte cârdul de cerinţe interioare. Absenţa travaliului cu sine al doamnei va face ca toate programele mentale menţionate să rămână nevăzute. În conduida uzuală acest fapt aparent insignifiant se va traduce prin impulsuri comportamentale obligatorii. Doaman va simţi că nu poate proceda altfel. Ea va fi impulsionată din interior să ceară, să aibă pretenţii de la bărbaţi şi nu va pricepe de ce aceştia se depărtează de ea. Faptul că acel program rulează de mult timp în psihicul ei o determină să considere că „aşa e normal să proceseze cu bărbaţii”. Conform mentalităţilor ei, solicitările ei sunt legitime. Dacă le-ar pune sub semnul întrebării ar fi nevoită să se confrunte cu suferinţa (desemnată drept imposibil de tolerat) rezidentă în sufletul ei: aceea de a nu merita nimic de la viaţă. În regim silenţios, invizibil, intelectul ei operează alegeri: Între a resimţi tortura afectivă de a ştii că nu merită nimic şi durerea de a nu avea un partenr de cuplu. Aici intervine cu adevărat autosabotarea fiindcă omul nu deţine libertatea de a decide conştient. Deşi el crede că e raţional şi conştient, în realitate programele mentale timpurii îi dirijează viaţa şi alegerile. Fără o descoperire conştientă a tuturor acestor expresii mentale, asimilate în infantilitatea timpurie, femeia va continua să se autosaboteze, cerând imposibilul de la fiecare bărbat întâlnit în cale. Acum înţelegem de ce apelul la prieteni (pt a-i prezenta posibili parteneri) ori alte surse exterioare (internet) nu vor funcţiona. Sau e posibil ca la un moment dat, în decursul unei crize, doamna să aleagă un partener de cuplu, dar el va reproduce în viaţă acel dicton ascuns în mentalul femeii şi o trata ca „pe o persoană care nu merită nimic”. Ceea ce în psihoterapie poate deveni extrem de laborios se iveşte într-o secundă în viaţa curentă. Astfel, dacă cercetăm în continuare cazul nostru vedem cum o strădanie masivă de ani de zile de terapie, cu progrese mărunte, cu reveniri şi codeli se soldează cu o răbufnire majoră printr-un eveniment inedit. Deci, după ce femeia noastră s-a supus psihoterapiei şi şi-a cercetat propriul trecut, încă nu ajunsese la expresia bazală a problemei şi anume că ea nu merită nimic. Dar într-o împrejurare de la job, un client îi propune un cadou de 1000 de euro. Doamna, aderentă dictonul ei că nu merită nimic a luat propunerea ca pe o glumă foarte amnuzantă şi a râs cu poftă. Bărbatul s-a supărat şi a dispărut. Revenită în terapie, senora a reluat toată întâmplarea. A revăzut cu ochii amintirii că în momentul propunerii, clientul nu râdea defel, deci vorbea serios. În acest punct, doamna s-a simţit brusc invadată de o jignire profundă. Programul ei mental care spunea că „bărbaţii sunt doar nişte profitori, care obligă partenerele să facă sex când au ei chef” o determina să interpreteze totul prin prisma unor avansuri sexuale. Ea s-a simţit ca o prostituată, ce urma să fie cumpărată. Lucrând şi asupra acestei perspective, ea a coborât mai adânc în mentalul propriu şi şi-a amintit scenele acuzelor mamei, care o învinuia că „ea nu merită nimic”. Sesizăm acum cum un eveniment oarecare, care neînţeles până la capăt s-ar fi soldat cu o nouă supărare majoră (doamna ar fi rămas cu ideea că e luată drept târfă) s-a devenit o binecuvântare uluitoare. Ea văzut că cineva o aprecia şi că el considera că ea merita 1000 de euro. Un cineva susţinea că „ea merită”. Acum femeia avea în tolbă două programe care se băteau cap în cap. Hotărârea îi aparţinea: pe care să-l creadă şi la care să renunţe. Evident că atunci când procesele mentale se desfăşoară într-o manieră trasnparentă, deciziile sunt luate mult mai uşor. E suficient că observi ce e în beneficiul tău şi ce te sabotează. Privind din altă perspectivă circumstanţa cu bărbatul ce-i oferea cadou 1000 de euro, aceasta reprezintă numai o oportnitate de creştere, de evadare de sub tutela programelor mentale înrobitoare. Descifrată necorespunzător, ea va aduce suferinţă, dar văzută prin prisma adevăratei ei intenţii alcătuieşte o nestemată. Fără aportul bărbatului, doamna nu ar fi rezolvat problema din suflet, întrucât nu ar fi reuşit să-şi reamintească acuzele mamei şi nici expresia care spunea că „nu merită nimic”. Observăm astfel, că evenimentele exterioare ce ajung în viaţa noastră nu sunt cele care ne provoacă daune emoţionale, ci numai legităţile pe care le găzduim noi în inconştient, pe care le lăsăm să zacă în linişte, necercetate conştient. Nu bărbatul care îi oferea 1000 de euro îi provoca durerea însuflet, ci expresia din mintea femeii, care îi şoptea că ea nu merită cei 1000 de euro, că nu merită nimic şi o îndemna să refuze orice gest de bunăvoinţă din partea anturajului. Astfel, asumpţia interioară îi reteza orice ajutor din partea altora. Defectul neinvestigării conştiente a propriului mental rezidă în obligativitatea cărării pe care o apuci. Mânat compulsiv de a o serie de legităţi interioare neştiute ajungi să nu poţi proceda în altă manieră decât în cea trasată de ele. Dacă părintele a repetat de mai multe ori că nu meriţi nimic şi tu ai ajuns să crezi, acest fapt îţi va răsturna viaţa. Până când silit de suferinţe te vei întoarce spre tine şi-ţi vei cerceta psihismul. Doar renunţând la sentinţele inconştiente ale educatorilor te vei elibera de torturile afective. De aici nu rezultă că trebuie să ne înveninăm împotriva celor care ne-au crescut. Ei au făcut ce au crezut de cuviinţă că e mai bine. Se ridică întrebarea: De ce am ajuns tocmai în familia ori lângă mama care să ne transmită atare expresii mentale? Ne reamintim că nimic în lumea acesta nu e fortuit. Karma e răspunsul. Acea mamă, acei mentori timpurii erau cei mai potriviţi pt noi, cei care puteau să ne ajute să ne eliberăm de inscripţionările mentale inconştiente. Mai precis, aceste mentalităţi existau în inconştientul nostru din alte vieţii, iar acum doar sunt reactivate pt ca incidente ulterioare să ne permită să le vedem şi să le aruncăm. Depinde numai de noi să le interpreăm la veritabila lor valoare!

Stresul derivă din emoţii reprimate

Dr. David Hawkins notează în Letting go, Calea renunţării: „Predispoziţia noastră către stres este rezultatul direct al cantităţii de sentimente reprimate sau suprimate acumulate. Cu cât renunţăm mai mult la presiunea emoţională, cu atât devenim mai puţin vulnerabili la stres şi la bolile pe care acesta le cauzează.” Deşi concepţiile materialiste accentueză faptul că stresul depinde de condiţiile exterioare în care vieţuim, în realitate stresul e direct proporţional cu factori interni dintre care pot fi enumeraţi: vulnerabilitatea emoţională, experienţa trecută cu evenimentul respectiv, credinţa noastră referitoare la cât de competenţi suntem să gestionăm existenţa, sentimentul de neajutorare rezident în subconştientul fiecăruia. Cu alte cuvinte ne stresăm singuri, iluzionându-ne că ne ameninţă rata la casă, frecând gânduri de panică, imaginând „ce e mai rău”. Pericolele par reale pt mintea noastră înfricoşată, alipită de un trup vulnerabil. Să luăm drept exemplu avertizarea de la tv care proclamă sistematic că „excesul de zahăr, sare şi grăsimi dăunează grav organismului”. La prima vedere gestul pare unul iubitor şi grijuliu. Dar hai să-l disecăm: Nu se precizează ce înseamnă exces! Cât de mult e prea mult? Oare e similar pt toţi, că doar avem greutăţi diferite? 5 grame de sare poate e suficient pt un copil de 7 kg, dar face rău unui adult care cântăreşte 95 de kg? Apoi nu se ia in considerare activitatea desfăşurată de o fiinţă: unui sportiv de performanţă care pierde intens minerale prin transpiraţie, oare nu i-ar fi de folos o cantitate puţin mai mare care să suplinească pierderea? Avertizarea publică lucrează numai la nivel material. Nu ia în considerare impactul psihologic pe care-l produce reclama cu pricina. Tot auzind sistematic acest mesaj, se imprimă în mentalul fiecăruia ideea că sare, zahărul şi grăsimile sunt dăunătoare. Adică încet încet ajungem cu toţi să fim convinşi că sarea, zahărul şi grăsimile ne pot îmbolnăvi. Mintea e cea care dirijează funcţionarea corpului fizic. Ce credem se reflectă la nivelul trupului confirmă Cursul de miracole. Dacă nouă ni se inoculează părerea că sarea, zahărul şi grăsimile ne cauzează boli ori de câte ori le vedem în faţa ochilor ni se ve reactiva mesajul. Vom ajunge să fim convinşi că elemente cu care ne întâlnim zinic sunt toxice. Dar ele sunt prezente în nenumărtate alimente: pâine, brânză, mezeluri, lapte, etc. În plus, reclama nu specifică că numai zahărul rafinat e posibil să nu fie tocmai sănătos, dar nu şi cel din fructe, miere, legume. Adiţional, reclama nu precizează în ce fel ne dăunează astfel lăsând frica să se insinuează şi să activeze cele mai nrege coşmaruri ale fiecăruia. E suficient să credem că ceva ne face rău şi brusc ne înfricoşăm, ceea ce ne stresează organismul. Prin credinţele pe care le adoptăm ne limităm singuri. Ne facem să credem că există ceva din lumea acesta care ne dăunează. Dacă ne reamintim că suntem spirite, că suntem veşnici şi invulnerabili vom realiza cât de absurdă e pretenţia celor din mass media care vor să ne sperie să credem că zahărul, sare şi grăsimile ne îmbolnăvesc. Frica şi gândurile negative ne slăbesc sistemul imunitar de zeci de ori mai tare decât orice aliment considerat toxic. Nimic din natură nu are puterea de a ne îmbolnăvi sau de a ne dăuna decât dacă noi îi acordăm permisiunea.a cest lucru se realizează crezând că acel lucru e dăunător. Credinţa e o putere persoanlă, o cantitate de energie vitală pe care noi o deviem şi o investim în lucrul respctiv. Retrăgând puterea investită, lucrul devine inofensiv. E suficient să nu mai credem cu toată inima şi mintea că ceva nu ne face rău şi acela nu ne va mai face rău. Eu obişnuiesc să verific pe propria piele toate metodele pe care le propun pe blog. Aşa am procedat şi în cazul de faţă, în ceea ce priveşte puterea credinţei. Înainte vreme obişnuiam să fiu convinsă că răceala se ia. Aşa că ori de câte ori cineva era răcit în preajma mea, eu mă feream de el ca de dracu, iar dacă faptul nu era posibil după câteva zile răceam şi eu. De când am citit cărţile dr. David Hawkins şi am înţeles cât de tare mă autosabotez prin propriile mele credinţe am renunţat la convingerea că răceala e molipsitoare. După câţiva ani de practică a renunţării la credinţele limitative, acum stau lejer în proximitatea persoanelor bolnave şi nu mă mai îmbolnăvesc. Ne stresăm singuri prin gândurile negative pe care le întreţinem, în care ne investim puterea credinţei. Cursul de miracole susţine că nimic din această lume nu ne ameninţă în afara prorpiilor noastre cugete. Deci, atenţie la propriile gânduri! În majoritatea timpului oamenii sunt atât de pârjoliţi de propriile cugete, atât de lipiţi de ele încât nici măcar nu-şi dau seama prea bine ce gândesc. Autoobservarea câmpului conştient va devoala o serie de surprize. Pt sporirea eficacităţii e necesar ca exerciţiul să se deruleze pe întreaga zi, păstrând între propriile gânduri şi conştiinţă un spaţiu. A ne contempla gândurile ce ne străbat cerul interior de la o distanţă de siguranţă ne va permite să recepţionăm şi să demontăm schemele cognitive care ne conduc existenţa şi ne amărăsc.

Gândul e mai puternic decât fapta!

Ce se întâmplă cu o faptă după ce s-a isprăvit? Pur şi simplu dispare în neant. Dacă n-ar fi cugetul bazat pe memorie, care să-şi amintească de ea, ar fi ca şi cum nu s-ar fi întâmplat niciodată. În contrast, un gând poate supravieţui o viaţă întreagă complet neatins de scurgerea timpului. Un gând ce reactualizează un eveniment de acum 55 de ani pare la fel de proaspăt. Justiţia pământeană incriminează numai faptele fiindcă cugetele nu pot fi dovedite. Astfel, omul rămâne cu fantasma că poate gândi orice, vis a vis de oricine şi nu va păţi nimic. Dar orice gând rămâne înregistrat în memoria universală a Cosmosului, în aşa numitele Cronici Akashe. Nimic din ce ne trece prin minte nu se pierde, iar dreptatea Divină se bazează tocmai pe ele. Mai precis, actul de justiţie divină depinde fundamental de intenţia cu care desfăşurăm o acţiune. În spijinul acestei afirmaţii stă şi testul kinesiologic. El răspunde acurat numai unor verificări în scopuri integre. Dacă indivul deţine gânduri de răzbunare sau urmăreşte profituri individuale, testul nu-i va indica adevărul. Aceeaşi faptă va fi recompensată la nivel spiritul dacă este altruită şi va fi cotată drept karmă negativă dacă a fost executată cu gânduri necurate. Este recomandat să privim în interiorul nostru ca mare sinceritate pt a devoala ţelul exact pt care urmărim să obţinem ceva. Eul nostru are propensiunea de a ne amăgi. Ajungem să credem că tânjim după procurarea unui lucru pt scopuri nobile, însă o privire mai atentă ne poate dezvălui că mai curând tindem spre răzbunare. Ancoraţi în materialism, induşi în eroare de formele trupurilor pe care le zărim pretutindeni ne înşelăm crezând că ne limităm numai la contururile fizice. Refuzăm existenţa spiritului şi ne reducem vieţuirea numai la aspecte cotidiene, la obiective meschine, la distracţii. Parcă aşteptăm să treacă timpul pe lângă noi. Oare la atât să se reducă viaţa omului, la a mânca, a bea, a munci şi a se distra? Şi care e scopul tuturor acestor activităţi? Această trebăluială continuă cu fleacuri, această veşnică ocupare a minţii cu prostioare reprezintă o strategie a minţii condiţionate care să ne abată de la a observa adevărul despre noi, de la a depista cum ne iluzionăm singuri. Gândurile au urmări cosmice. Un atac mental la adresa unui confrate ne poate îmbolnăvi. Prin judecăţi strâmbe ne postăm singuri în poziţii de vulnerabilitate, ce cauzează „accidente”, pierderi, „lovituri ale sorţii” sau boli fizice. Deşi mentalitatea generală susură că nenorocirile care ne lovesc vin din afara noastră, că nu au nici o inserţie în noi, adevărul este taman pe dos. Gândurile noastre ce nesocotesc legile divine le atrag pe toate. Vibraţia specifică a gândurilor noastre poftesc la în existenţa noastră tot soiul de dubioşenii nefaste. O decizie neinspirată poate produce consecinţe in mai multe lumi astrale. Acum ceva vreme m-am supărat rău şi am hotărât in sinea mea să exclud o fiinţă din viaţa mea. Liniştea sufletească ce a urmat deciziei m-a condus la ipoteza că era una justă, argumentată. Era însă numai reverberaţia stopării unei tribulaţii îndelungate. Curând mi s-a pus in vedere prin mijloace oculte că decizia mea va produce dereglări grave în multiple sectoare ale universului. Am rămas stupefiată fiindcă nu aveam habar că o hotărâre a unui om poate influenţa cumva o parte a universului, însă am purces urgent la revizuirea deciziei. Din fericire, gândurile pot fi întoarse din drum. Iertarea şi reconectarea la iubire ne va îndruma pe cărarea cea mai in acord cu divinitatea. Aşa că atunci când vă treziţi admonestând pe cineva sau adoptând o decizie strâmbă nu vă mai sprijiniţi pe mintea condiţionată, atât de supusă erorilor, ci faceţi apel la conştiinţă. Cereţi ajutorul divin şi aşteptaţi răspunsul! Simplul fapt de a medita dorind sănătate şi fericire tuturor apropiaţilor sau întregii lumi produce efecte mult mai puternice decât s-ar crede. E un gest de iubire dezinteresată, ce pontează la creearea karmei pozitive. La un moment dat in evoluţia mea m-am găsit în situaţia de a fi nevoită să execut un ritual de iertare. Am ales un aşa zis„vrăjmaş” şi m-am concentrat asupra sarcinii impuse. Mi-am dat silinţa fără însă să cred că ritualul meu mental va avea vreo repercursiune în plan fizic şi la ceva vreme, mare mi-a fost surpriza să constat că relaţia mea cu individul duşmănit s-a modificat radical. Simplul fapt de a ierta in sinea mea a confecţionat efecte palpabile interrelaţionale. Având in vedere toate aceste consideraţii expuse se cuvine să cercetăm direcţia în care se îndreaptă preponderent mintea noastră. Lăsată nesupravegheată, mintea produce năzbâtii, ale căror consecinţe le suportăm tot noi. Fiţi atenţi ce gândiţi ! Detectarea cugetelor personale produce teamă la început datorită afluxului masiv de prostii, răutăţi, nebunii care sunt observate. Individul are impresia că toate acele monstruozităţi sunt emise de el, că îl reprezintă şi va fi inundat de vinovăţie. Când am iniţializat procesul de urmărire a gândurilor mele am căzut în depresie, murmurând continuu că sunt cea mai rea persoană din lume, că sunt vinovată şi nu merit nimic. Nu vă îngrijoraţi şi nu vă acuzaţi! Autoblamarea nu rezolvă nimic. Ba din contră înrăutăţeşte lucrurile. Iată ce notează dr. David Hawkins în spumoasa sa carte Sinele: realitate şi subiectivitate, editată de Editura Daath: „Pentru a face lucrurile şi mai complicate nivelurile de comportament şi atitudinile programate emit un câmp energetic în câmpul energetic colectiv al întregii omeniri. Ele sunt deci întărite din câmpul de influenţă, care este inaccesibil conştienţei obişnuite.” Ce vrea să ne transmită cu aceste rânduri? Că in univers există o serie de câmpuri energetice care influenţează cugetele oamenilor. Fiecare individ atrage din univers acele structuri energetice care sunt in acord cu nivelul său de dezvoltare al conştiinţei. Mai precis, ceea ce gândim emite un soi de semnal in cosmos şi se întoarce la noi aducând cu sine alte gânduri asemenea celor trimise. Cu cât ne ancorăm gândirea mai mult in nefericire, in ură, in mânie şi materialitate, cu atât universul ne va răspunde cu aceeaşi monedă. Ieşirea din capcana gândurilor recurente se realizează prin meditaţie, conştientizare şi iertare. O colecţie de gesturi orientate intenţionat spre adevăr şi iubire ne propulsează spre straturi mai pure ale conştiinţei. Cu cât omul se orientează mai abitir spre iubire, cu cât rumegă gânduri focalizate spre adevăr, spre ajutorarea altruistă a altora, cu atât universul îi va întoarce aceeaşi categorie de cugete. Aceste gradiente ale conştiinţei despre care am tot pomenit constituie gradaţii din ce in ce mai mari ale dezlipirii de programele mentale negative ale egoului. Nu înseamnă că un cetăţean cu un nivel de conştiinţă mai ridicat e mai performant decât altul cu un coeficient de conştiinţă mai scăzut. Termenul se referă numai la gradul de îndepărtare de adevăr, la cât de tare ne lăsăm păcăliţi de programul egoului. Dr. David Hawkins explică: „Scala calibrată a conştiinţei nu desemnează judecăţi de genul 500 este mai bun decât 355, deoarece acestea nu reprezintă decât un program al eului. Un arbore mai mare nu este mai bun decât unul mai mic. Astfel, nivelul conştiinţei reprezintă un anumit loc pe o curbă de învăţare, precum şi un stadiu in evoluţia conştiinţei. Fiecare nivel are propriile recompense şi propiile aversiuni.” Revenind la tema noastră de bază remarcăm că gândul este cel care creează. Nimic nu se poate transpune in material, adică în faptă până ce nu a fost iniţial prelucrat la nivel mental. Orice idee inovativă va fi fost iniţial gândită. Pt a se pune in practică o faptă are nevoie de spaţiu şi timp. Ori este atestat documentar că teleportarea şi telekinezia sunt manipulări ale gândului fără a ţine cont de legile mundane ale mecanicii newtoniene, care iau in calcul şi nu pot fi desfăşurate in absenţa spaţiului si a timpului. Viteza cu care călătoreşte un gând este de departe superioară celei faptice. Telepatia trasmite informaţii şi atenţionări la distanţe fabuloase. Inainte de fi pus în aplicare un plan de răzbunare de pildă, omul cugetă de 100 de ori mai multe gânduri. El visează minute in şir la felul in care să se răzbune, ce va simţi, cum îl va pedepsi pe răufăcător. Mormanul de cugete se acumulează, iar fapta rezultată va fi singulară. Cauzalitatea in care credem noi nu este decât a egoului. Ea depinde de alte fenomene ce aparţin planurilor astrale. Gândurile sunt cauza faptelor. Atitudinile de suprafaţă dezvăluie forma gândurilor din interior. Devenim transparenţi prin urmărirea conduitei, a reacţiilor, a gesturilor. Mimica e o expresie, o punere pe chip a unor gânduri. Astfel se relevă legătura dintre trup şi mental. Simptomele fizice pot fi produse prin fantasme.

Cum am ajuns să ne amărăm singuri?

Vieţuim zile, ani în şir în mlaştina zbaterilor sufleteşti şi în plasa mistuitoare a durerilor trupeşti încât la un moment dat ne obişnuim atât de tare cu situaţia încât ajungem să credem că asta e viaţa, că nu se poate exista decât în acest fel. Aşa am crezut şi eu mult timp până am descoperit calea evolutivă. De atunci sunt pe o pantă ascendentă în domeniul fericirii. Cu cât sap mai adânc in mintea mea, cu atât mai mult elimin torturile emoţionale de dedesupt răsare natura mea adevărată. Evident aceasta e valabilă pt oricine. Toţi cei dispuşi să excaveze în ei înşişi, să decoperteze straturile de scheme cognitive înşelătoare vor fi răsplătiţi cu doze de fericire. E ciudat că iniţial aceste cuvinte par doar vorbe. Aşa am păţit şi eu. Nu credeam o iotă din ce citeam în cărţile diverşilor maeştri spirituali. Dar mi-am zis că nu strică să încerc! Ce mă costa? Rezultatul a început să apară mulţi ani mai târziu. O vreme îndelungată părea că mă lupt cu morile de vât, că mă prăbuşesc degeaba în abisuri de suferinţă, că nu înaintez nici cu un pas. În astfel de momente perseverenţa e cheia succesului. Dar vin şi zile bune. Totuşi mi-am pus chestiunea originii: De unde izvorăşte atât de multă suferinţă? Din faptul că am uitat cine suntem cu adevărat. Ne-am uitat originea divină şi credem că suntem doar nişte trupuri grosiere. Aceasta reprezintă o parte din condiţia umană, a încarnării pe Terra. Dumnezeu posedă un respect nemăsurat pentru vrerile Fiului Său astfel încât nu se opune acestora, cu excepţia celor care i-ar dăuna foarte tare. Locat pe Terra, sub influenţa condiţiilor specifice ale încarnării, spiritul a uitat cine e. Prin urmare, nu a mai reuşit să distingă ce e greşit şi ce e veridic, ce dăunează şi ce hrăneşte. Uitându-şi natura iubitoare, un fragment al minţii s-a încărcat de scheme dubioase, o parte din mintea sa a fost pervertită de programe negative. Această secţiune e denominată ego. Pentru a ne reaminti cine suntem e necesar să renunţăm la toate aceste patternurile cogntive, să ne decontaminăm mintea condiţionată şi să epurăm întreagul spectru de emoţii şi gânduri asociate. Obstacolul ce se iveşte pe cărarea acestui ţel îl constituie amprentarea puternică a programelor întunecate, dar şi identificarea minţii noastre cu ele. Suntem atât de lipiţi de ceea ce noi credem a fi nişte „înlănţuiri logice” încât avem impresia că aceastea sunt cele mai inspirate modalităţi de a ne rezolva anumite probleme relaţionale. Deşi pe alocuri mai întrezărim că soluţiile noastre sunt limitative, că ne plafonează sau chiar ne rănesc, ne prostim singuri cu iluzii de genul: răspunsul la ură e doar ura, o răutate trebuie răzbunată, invidia ne propulsează spre succes, gelozia ne asigură iubirea partenerului de cuplu, forţarea intimităţii e o proptea pt a nu rămâne singuri, minciuna ne apără, etc. Dar toate aceste mitaje nu fac decât să ne îngroape şi mai abisal iubirea, să o obtureze sub straturi din ce in ce mai grosolane. Astfel ne separăm mintea de ceea ce suntem, de natura noastră autentică. Izgonind iubirea, compasiunea şi spiritul de împărtăşire ne lipsim pe noi de fericire. Iată ce am notat azi în jurnalul meu: „Citisem mai demult că noi, oamenii facem parte din Dumnezeu, dar erau doar nişte cuvinte goale. Nu rezonam cu ele. Nu le credeam. Aveam impresia că cineva se joacă cu mintea mea, că doar vrea să mă amăgească. Că poate afirmaţiile sunt adevărate pt sfinţi, dar nicidecum pt mine, un păcătos vinovat. Azi se petrec miracole. Mi se schimbă percepţia. Cumva am înţeles că fac parte din Dumnezeu, că sunt in siguranţă, că nu pot fi lezată niciodată. Cine să-l atace pe Dumnezeu? Tot ce pare să mă necăjească loveşte în programele negative inserate in mintea mea condiţionată. Iar stimulii respectivi sunt numai indicatori spre probleme nerezolvate, care merită atenţie şi nu supărare. Simţirea faptului că sunt parte din Dumnezeu vibrează în interior, îmi creează plăcere şi securitate. Îmi încălzeşte sufletul. Înţeleg că nu am cum să fiu singură sau părăsită. Cumva s-a cuibărit in minte certitudinea că El e alături de mine oriunde merg, orice fac. Numai focalizarea noastră permanentă asupra exteriorului, asupra materialităţii ne desprinde de Gândurile şi iubirea divină. Fiindcă ne gândim mereu la bani, la cum să ne sporim admiraţia celorlalţi, la ce proiecte să mai dezvoltăm ne umplem mintea cu fleacturi şi ne depărtăm de iubire, uităm cine suntem şi ajungem să credem că suntem aruncaţi undeva într-o lume primejdioasă, plină de invidie şi răutate.” Ce e spectaculos derivă din trăirea in interior a naturii veracice. Nici un cuvânt nu poate descrie magnitudinea extazului şi spectaculozitatea sentimentului. Acum pătrund într-adevăr miezul spuselor maeştrilor iluminaţi. Toate manuscrisele parcurse stipulau mereu şi mereu acelaşi refren: Nu poţi înţelege ceva decât trăindu-l! Cuvintele au forţă, dar ele doar indică spre locul unde trebuie să privim. Puterea veridică , transformatoare vine numai din observarea pe propria piele a interiorului propriu, din ieşirea din cercul vicios al patternurilor asupritoare. Prin iertare şi meditaţie, prin dorinţa de a renunţa la resentimente, la ură şi vinovăţie primim intrumente utile. E suficient să gustăm o dată din nectarul fericirii adevărate, necondiţionate de nici un lucru material, de nici o dorinţă împlinită pt a nu ne mai dori să revenim la cloaca eforturilor stupide de altădată. Oare se întreabă cineva de ce se căzneşte atât de tare să procure orice? Care e sensul trudei disperate? Merită orgoliul de a ajunge „în vârful ierarhiei” sacrificarea armoniei interioare? Vestea bună este că odată cu creşterea nivelului de conştiinţă ceea ce altă dată părea imposibil se obţine cu uşurinţă. Nu spun că vom procura orice trăznaie îi străbate circuitele egoului, dar ceea ce ne trebuie va veni la noi lejer. Uneori vom fi uimiţi de cât de simplu e să ne satisfacem o dorinţă pt care altă dată am fi tras la jug. E suficient un gând şi ea se materializează.

Procesele afective împlinesc ţeluri importante

§ Armonizarea ori conflictul individului cu ambianţa înconjurătoare. Starea afectivă de bine ne sugerează că am experimentat un aspect al realităţii care se află în consonanţă cu dorinţele noastre curente. Mânia scăpată de sub control ne arată că frustrarea noastră interioară a depăşit cotele tolerabile de organism şi se revarsă; § Prin prezenţa lor, sentimentele ne asigură un feedback privind relevanţa personală a circumstanţelor trăite; § Comunicăm în exterior dispoziţia personală. Expresiile dinamicilor sufleteşti au roluri multiple: de comunicare, de manipulare a altora, de autoreglare, contagiune afectivă, de catharsis; § Învăţând să le recunoşteam simptomatologia specifică, le putem identifica în decursul apariţiei interioare, căpătând un instrument util de gestionare şi autocontrol al propriei reacţii în ipostaze critice. Paralizia mentală sau atitudinală datorată unui aflux emoţional colosal nu zugrăveşte beneficii sociale; § Pun bazele empatiei, cărămidă destoinică a relaţiilor interpersonale armonioase. În cazul în care partenerii de interacţiune umană eşuează în a ne realiza aşteptările, rezultatul este că ne supărăm. În acest dans social, se creează o relaţie interactivă între organism şi mediu; § Omul caută activ să-şi satisfacă nevoile şi doleanţele. Pentru a făuri acest deziderat, el îşi mobilizează energia organismului. Emoţionalitatea exprimă tocmai acel furnizor capabil să ne ajute să funcţionăm, să investim efort pentru a ne conduce la îndeplinire planurile imaginate. Dacă tensiunea afectivă scade atingând starea de indiferenţă, se va tempera şi capacitatea individului de a soluţiona problemele noi. Dezacordul dintre raţional şi afectiv duce la dezadaptare tranzitorie. Intensitatea sentimentului trăit are o importanţă covârşitoare în dimensiunea realităţii curente. Este cvasi-cunoscut faptul că emoţia ce depăşeşte o intensitate extremă, indiferent de polaritatea sa pozitivă sau negativă, se manifestă în interior ca o furtună sau este resimţită cu aceeaşi fervoare, producând efecte dezorganizatoare ale conduitei umane. La intensităţi moderate ale emoţiilor, efectele sentimentelor pozitive sunt stimulatoare, mobilizând corpul, împingându-l spre realizarea ţelurilor, aprovizionându-l cu energie. Dacă însă se depăşeşte o valoare critică, emoţia (fie pozitivă, fie negativă) devine perturbatoare. § Sentimentele modifică orientarea câmpului atenţiei şi dirijează procesul de învăţare fiindcă urmărim mai conştient evenimentele care sunt în concordanţă cu dorinţele noastre şi învăţăm mai multe despre ele. Acele materii şcolare sau domenii care ne plac, ne furnizează o recompensă intrinsecă, motivându-ne să continuăm să acumulăm informaţii şi să ne petrecem mai mult timp studiind. § Sentimentele ne modifică evaluările şi judecăţile în sens pozitiv, dacă iubim persoana şi în manieră drastică, aspră dacă individul este categorisit drept repugnant. Am experimentat cu toţii situaţia în care un prieten apropiat şi fidel este iertat mai uşor. Aceeaşi eroare este ignorată, trecută cu vederea dacă se întâmplă din culpa unui membru al familiei decât în situaţia în care este comisă de un străin. O emoţie intensă te obligă să trăieşti ancorat în ea. Să luăm drept exemplu mersul la dentist. Când ştii că e iminentă vizita la medicul stomatolog, mintea nu-şi mai permite să colinde prea departe de subiectul acului seringii de anestezie, de zgomotul frezei, de mirosul infect al medicamentelor utilizate, de gustul abominabil al substanţelor vehiculate. Orice reacţie afectivă poartă în sine un mesaj generic, ce necesită să fie transmis posesorului, adresat derulării existenţei sale. Vorbesc aici de sentimente care nu sunt în consonanţă cu situaţiile de viaţă, adică care nu survin ca răspuns la o circumstanţă în desfăşurare. De pildă, senzaţia de anxietate apărută subit în trup, în timp ce individul stă în propriul apartament, fără nici un stimul exterior. Astfel, frica sugerează fiinţei să devină mai vigilentă fiindcă trăieşte desprinsă de prezent, evadând prea frecvent în trecut sau în viitor, prinsă în plasa dorinţelor, mânia declară război celor care încalcă teritoriu individului, o intensificare a dorinţei sexuale ne atenţionează că urâm sau ignorăm înadins sexul opus. Descifrarea mesajelor criptice transmise nouă de către stările sufleteşti ce imerg în interioritatea noastră privată ne îndrumă spre a ne clarifica mai bine modul de funcţionare. Altminteri vom fi puşi în dificultate de izbucnirea lor violentă, intempestivă. Ideal ar fi să clarificăm orice dispoziţie imediat ce apare şi ne inundă psihicul întrucât există riscul ca afluxul respectiv să ne blocheze capacitatea de simţi alte afecte ulterioare, de a ne face indisponibili pentru receptarea şi adaptarea la mediul dinamic. Intensitatea unor emoţii ne pot bloca acţiunile. În această ordine de idei, se prezintă anxietatea care de exemplu, paralizează un orator mediu să se manifeste strălucitor în faţa unui public numeros. Depăşirea unor handicapuri acţionale este adesea împiedicată chiar de vulcanul interior al afectelor. Afectele sunt companioane permanente ale cuvintelor emise. Obstacolul descifrării lor constă în faptul că decodificatorul uman emană la rândul său emoţii, care vor crea un melanj cu celelalte sentimente ori se vor amesteca cu proiecţiile. Astfel, se mistifică semnificaţia intenţionată de emiţător. Simpla prezenţă şi manifestare a afectelor ne influenţează drastic dispoziţia, capacitatea de adaptare la mediu, la provocările destinului, ne alterează memoria, atitudinile, mentalităţile şi raţiunea. E imposibil să învăţăm să iubim utilizând exclusiv raţiunea. Prin urmare, e nevoie să distrugem zăgazurile sentimentelor şi să deprindem arta de le recunoaşte, exprima şi întrebuinţa conform indicaţiilor regizorale ale universului. Privaţi de adierea caldă a emoţiilor ne vom converti în roboţi. Existenţa devine searbădă fără reacţii interioare, populată exclusiv de acţiuni, obiecte. Translatând în domeniu psihic, procesul descompunerii petrolului în facţiuni diferite, ce poartă titulatura de cracare am construit analogia următoare: cracarea emoţională prezintă metaforic felul în care emoţiile grele, de genul urii, resentimentelor, a invidiei se sedimentează în trup (identic cu depunerea reziduurilor, a gudroanelor), în vreme ce emoţiile serafice, iubirea, compasiunea, altruismul ne înalţă (oarecum similar benzinelor cu cifră octanică superioară utilizate drept combustibil pentru avioane). Între cele două extreme vieţuiesc diverse afecte cu vibraţie intermediară, ce conţin mixage de bine şi rău ori în care sunt amalgamate intenţiile posesorului. Domeniul kinesiologiei stipulează că trupul răspunde impulsurilor conştiinţei: un da este sugerat prin putere, în timp ce un nu produce slăbiciune musculară. Concluzionând reţinem că emoţiile alegre sunt suportive, iar cele sumbre sunt negări ale vieţii. Kinesiologia ne avertizează că universul oferă numai răspunsuri pozitive, iar slăbiciunea musculară este de fapt, un fals răspuns pozitiv fiindcă conştiinţa recunoaşte numai adevărul, unicul care există.

Acționăm și ne simțim în funcție de propriile presupuneri

Presupunerile rulează automat în fundalul intelectului nostru și ne influențează dispoziția și viața mai abitir decât ne închipuim. Ce este și mai straniu derivă din faptul că aceste năluciri psihice nu sunt detectate decât dacă ne orientăm farul conștiinței asupra propriului câmp mental. Fiindcă ele par foarte veridice ne rămâne iluzia că interpretarea pe care o acordăm evenimentelor e urmarea unor deducții complicate sau a unor raționamente foarte elaborate și acurate. Încrederea pe care o alocăm presupunerilor interioare le dă credibilitate și mai nefast, le predispune să se propage cu alte ocazii. Așa ne trezim că dispoziția noastră veselă se preschimbă urgent în disperare doar fiindcă investim confianță într-o plăsmuire personală. De exemplu, vorbesc la telefon cu o mătușă și apoi o cer și pe fiica ei, respectiv pe verișoara mea. Dar mătușa îmi comunică că persoana solicitată e angajată într-o altă convorbire și că mă va suna ea ulterior. După un sfert de oră sună telefonul, dar la aparat e tot mătușa care o scuză pe fiica ei spunând că nu poate să mă mai sune fiindcă vorbește la telefon cu un meșter și va dura încă mult timp. De aici, fondul gândirii mele negative pornește să construiască un scenariu ficțional, care mă instigă să presupun că în realitate verișoara mea de fapt nu dorește să comunice cu mine și că a montat-o pe mătușă să mintă. Brusc voi fi invadată de un val de revoltă, ce se prăbușește în mânie. Rulajul gândurilor asociate acestei emoții va chema din ce în ce mai multă furie. Cugetele vor mâna avalașa furibundă spre o tornadă: Cum adică să nu vrea să vorbească cu mine? (adică deja iau presupunerea mea drept absolut adevărată). Din acest moment numai o detașare meditativă mă va extrage de la prăbușirea în depresie. Fără concentrarea conștiinței asupra interiorului meu, fără înțelegerea faptului că eroarea pornește de la conferirea aurei de veracitate unei simple presupuneri, starea mea emoțională va fi târâtă în nefericire pentru zile întregi. Ratând momentul exact în care mentalul a alunecat din realitate într-o ficțiune individuală ne lăsăm angrenați în mânie, frustrare, frică, poate chiar ură. Cu cât relația urcă mai mult în topul clasamentului sufletesc cu atât impactul unei asemenea presupuneri va fi mai devastator. Să crezi că o ființă cu care întreții legături apropiate nu vrea să vorbească cu tine atacă miezul personalității. Destabilizarea ce urmează instant va fi atât de bulversantă încât te vei simți ca și cum a-i fi lovit în moalele capului. Inițial nici nu vei știi ce să crezi, de unde să apuci incidentul sau cum să reacționezi la el. Așa se explică de ce cele mai colosale, înfiorătoare scandaluri izbucnesc tocmai cu cele mai intime persoane. Miza este foarte mare și afectează situația individuală pe termen lung. Problema derivă și din faptul că circuitul emoțional se activează înaintea celui rațional. Astfel, sentimentele au avans și difuzează în întreg cortexul, impregnându-l cu specificul lor. Câteva fracțiuni de secundă sunt suficiente unui afect de talia furiei pentu a scufunda în umbră tot intelectul și a suprima rațiunea. Sub efectul revărsării de cortizon specifică mâniei, nu mai gândim clar. Frica de a fi părăsiți, umilința ce decurge din orgoliul rănit, frustrarea inerentă vor prăbuși psihismul. Deruta inițială ne va conduce spre activarea celor mai vechi și mai amprentate conexiuni psihologice întrucât acestea sunt cele mai familiare. Iar în derularea unor conjuncturi nebuloase tindem să recurgem la cele mai exersate moduri de a cugeta. Aceste paternuri cognitive imprimă o direcție pozitivă a gândirii (care recurge la o interpretare de genul: verișoara mea chiar e ocupată) sau una negativă a gândirii (precum cea din exemplul nostru). Însă apariția furiei semnalează limpede existența în subsidiar a unei scheme mentale negative. Ea se activează instantaneu în primele fracțiuni de secundă ce urmează derulării conversației și aflării veștii. În cazul unei raționări nedeviante, omul nu presupune că verișoara nu dorește să vorbească cu el, ci crede mesajul mătușii. Fiindcă este atât de activă în existența personajului din pilda noastră, presupunerea se ivește instant și nu este deloc contestată de minte. Insinuarea ei rapidă ne conduce la concluzia că jobul schemei respective e unul sufocant, ea fiind solicitată la rampa conștiinței foarte des. Oamenii a căror gândire este îmbibată de negativitate nici măcar nu mai detectează activarea schemei. Prezența ei pe scena propriei lor gândiri e atât de cunoscută, de familiară încât ei sunt perfect obișnuiți cu astfel de cugetări. Le resimt ca uzuale, apropiate și investesc încredere în ele. Dacă individul ar fi o personalitate explozivă și răzbunătoare ar putea chiar plănui metode subtile de răzbunare și ar lucra activ la punerea lor în practică. Mintea condiționată ne împinge să plătim cu aceeași monedă orice avem impresia că ne fac ceilalți. Fiindcă ia ca real ceea ce tocmai a presupus că i-a făcut verișoara și fiindcă nu e in stare să ierte, se naște în cetățeanul nostru dorința de răzbunare, care îl va îndemna să se comporte urât. Egoul crede cu ardoare că dacă îi face pe ceilalți să simtă ceea ce a simțit el altă dată, el va fi satisfăcut. Realitatea atestă cu totul altceva. Una dintre căile prolifice de întrerupere a gândirii negative de genul celei descrise în exemplul nostru didactic de mai sus este focalizarea conștiinței asupra interiorului propriu, imediat după resimțirea afluxului de furie. Contemplându-ne masa de enervare și detașându-ne de focul afectului interior vom depista clipa exactă în care macazul gândirii a fost alterat. Vom vedea cu ochii psihici cum o banală presupunere ne-a cauzat atât de multă suferință. În realitate, femeia din exemplul nostru nu știe dacă verișoara ei chiar e ocupată sau nu, dacă într-adevăr nu vrea să vorbească cu ea. Nu a fost prezentă în casa rudei pentru a putea confirma sau infirma spusele mătușii. Incertitudinea plutește și numai decizia interioară a gândirii proprii o îndreaptă spre a crede sau a respinge vorbele mătușii. Aici e pur și simplu o alegere interioară și tot aici intervine liberul arbitru al fiecăruia: vrea să credă că verișoara ei e ocupată, că păstrează dorința de a continua relația sau vrea să credă că mătușa minte, să e o victimă a nepăsării verișoarei, că va fi respinsă și de aici să trăiescă tot ansamblul de sentimente chinuitoare ce vor curge din credințele alese de ea. Urmarea sinistră a deciziei sale va prefigura modul in care se va simți în viitor. Un semn de întrebare și de atenționare se ridică din rapiditatea cu care adoptăm hotărârea cu pricina: aceasta este luată aproape instantaneu, fără o deliberare rațională, calmă, fără să cumpănim asupra consecințelor. Istoricul de viață impune în majoritatea cazurilor luarea hotărârii. Adică faptul că în trecut am ales de nenumărate ori să ne supărăm pe ceilalți, să nu raționăm cu seninătate, să ne abandomăm în ghearele emoțiilor sumbre determină paternurile cognitve să se activeze instant, fără nici un fel de deliberare prealabilă. Travaliul asupra propriei conștiinței, respectiv elevarea ei ne permite să introducem un întrerupător asupra automatismului și asupra rapidității cu care luăm anumite decizii fără rost. Dacă reușim să ne oprim cascada de emoții furibude, să ne calmăm și să medităm detașați asupra incidentului care ne-a declanșat furia vom fi apți să observăm că totul derivă dintr-o presupunere. Acest simplu amănunt ne va salva de la o grămadă de emoții negative, supărătoare. Aceasta este libertatea interioară. Reprezintă abilitatea de a alege cum să te simți indiferent de ceea ce se petrece în afara corpului tău, în loc să te lași târât de un vârtej interior, să dai crezare unor gânduri despre care nu-ți dai seama că sunt doar niște presupuneri. Libertatea interioară, darul neprețuit al unei conștiințe înalte ne oferă posibilitatea de a ne păstra serenitatea, chiar dacă suntem înconjurați de flăcări psihice.

Cum ne influenţează o suferinţă trecută?

O mintea pregătită primeşte răspunsul într-o formă aparent stranie. Fondul de interogaţie ce bântuie psihsimul ne predispune să citim un răspuns în cele mai neaşteptate locuri. Aşa de exemplu, căutam de câteva zile soluţia la o problemă. Sporadic îmi sondam intelectul, iscodind să descopăr cum ne influenţează amărăciunea, ce dâre sapă în creierul cuiva, de ce o tortură emoţională petrecută acum 37 de ani încă ne bântuie, încă stârneşte vrafuri de furie? În momentul pe care urmează să-l descriu mă deconectasem şi ascuţeam un creion. Din neatenţie am împins procesul un pic prea departe şi mina s-a rupt, însă a rămas înfiptă în creion. Când am încercat să trasez cu el am constatat că nu pot sublinia decât dacă ţin creionul într-o unică poziţie. Oricum aş fi încercat să sucesc creionul, mina se dădea peste cap. Am privit întâmplarea contemplativ şi brusc a irupt soluţia mult căutată. Exact în acelaşi mod funcţionează şi psihismul omului. Când posedă o leziune psihologică, el nu poate răspunde anumitor solicitări din exterior decât printr-un unică manieră, exact ca şi creionul din istorisirea noastră. Orice alt mod de a răspunde stimuluilui exterior îi produce individului senzaţia extrem de neplăcută a unei rupturi interioare. Acea impresie e cauzată de rezistenţa la schimbare. Individul are impresia că dacă face altfel, dacă ar încerca să răspundă solicitării într-un alt fel va fi afectat foarte rău, iremediabil. De fapt, cetăţeanul nici măcar nu gândeşte că ar putea proceda astfel. Răspunsul deformat de suferinţă îi este familiar, reprezintă singurul fel în care el a învăţat să gestioneze acea detresă (tulburare emoţională). În acel punct, conştiinţa e atât de sudată de mentalitatea egoului încât orice altceva pare o cădere în abis. Deşi răspunsul său îi provoacă suferinţă şi împroaşcă jale printre cei din jur, omul simte că nu poate proceda altminteri. Numai curajul şi efortul de a se supune unei dezvoltări a conştiinţei îi va oferi imboldul de a divolza nodul dureros din suflet şi de a se elibera. Abia acum individul va deveni capabil de a învăţa un răspuns mai adaptativ, care să-l gratifice cu mulţumire interioară şi care să nu mai atace cunoscuţii. Stimulul exterior îi activează rana trecută astfel încât persoana confundă durerea sa cu ceea ce petrece in exterior. Adică impulsul din afară vine şi reactivează leziunea deja existentă în suflet, dar rezistenţa sa la schimbare îl face mai degrabă să caute vinovaţi în exterior. În loc să privească spre locul din sine unde rezidă leziunea emoţională, omul se înfurie pe condiţiile de mediu şi se porneşte cu înverşunare să le altereze pe acestea. El crede că transformând condiţiile exterioare va dispărea şi durerea sa. Dar ea cere atenţie şi vindecare. Cum se poate trata o rană din suflet modificând ceva in exterior? Numai naivitatea omului îl predispune să creadă aşa ceva. Un alt exemplu de suport ar fi propensiunea din căsnicie, care împinge un individ să caute să-şi dreseze companionul considerând că comportamentul lui e culpabil de nefericirea pe care o resimte el. De câte ori n-am auzit expresii de genul: Dacă soţul meu n-ar mai pleca in delegaţie aş fi foarte fericită sau sunt amărât că nevastă-mea mă cicăleşte mereu la cap. Dar nimeni nu se opreşte să se întrebe: Ce-l împinge pe individul respectiv să procedeze aşa? În loc să mă irit, să mă complac in vicimizare şi amărăciune, n-ar fi mai logic să văd situaţia ca pe un strigăt disperat după iubire? Şi ce din mine mă împiedică să răspund cu iubire la orice solicitare a partenerului? Dar majoritatea oamenilor nu văd în manifestările apropiaţilor decât intenţii duşmănoase, răutăţi, dorinţe ale acestora de a-i enerva. Chiar şi părinţii se adresează adesea progeniturilor, certându-i: „Nu mai face aia că mă enervezi!” Adică ei îşi închipuie că emoţia din inima lor e cauzată de copil, de acţiunea odraslei şi nu generată de ei înşişi datorită rănilor trecutului. Neîncrederea şi rănile trecutului îi împiedică să citească adevărul. Omiţând să privească în ei, să-şi decripteze propriile leziuni sufleteşti, propria incapacitate de iubire, ei continuă să se plângă, să cerşească iubire în maniere nepotrivite, să-şi lingă resentimentele şi să se eticheteze victime. Procedând in această manieră, individul îşi pregăteşte terenul pt reiterarea aceluiaşi gen de situaţii traumatizante. De ce? Pt că nerezolvarea problemei dureroase din suflet determină îngroparea ei. Dar ea nu dispare, ci mucegăieşte în inconştient şi va căuta alte forme de manifestare. Mai devreme sau mai târziu, universul îi va cere iarăşi să se debaraseze de suferinţă. Îi va aranja altă situaţie conflictuală, care va indica spre acelaşi loc ars din suflet. Depinde de fiecare dintre noi câte incidente neplăcute ne dorim. Fiindcă întâplările care arată spre zonele traumatice din noi vor curge până când ne vom învrednici să le privim. Numai prin reformarea interiorului nostru se vor metamorfoza in bine şi condiţiile in care trăim. Deşi materialismul societăţii noastre tinde să ne implementeze credinţa că lumea in care sălăşluim funcţionează după reguli aleatorii, că evenimentele sunt haotice, cercetarea fenomenelor cu o minte deschisă va releva că există o inteligenţă omnipotentă care orchestrează tot ce se întâmplă fiecăruia. Acesta este karma sau justiţia divină automată. Orice comitem se întoarce împotriva nosatră. Nu există nedreptăţi şi nici victime. Viziunea preferată a egoului tinde să ne lămurească că o frustrare e o nedreptate, că avem lipsuri şi defecte, că sunt neputincioşi şi oropsiţi. Pactăm cu subiectul descris din propria noastră alegere. Ne procopsim în copilăria timpurie cu senzaţia că suntem dependenţi şi slabi şi parcă nu mai reuşim defel să ne eliberăm de impresia respectivă. Dar atunci când am decis că suntem mici şi neputincioşi nu am luat chiar noi acea decizie? De ce acum să nu remediem situaţia? Şi la maturitate găsim oameni mai puternici decât noi, atât sub aspect fizic, cât şi ca potenţă socială. Când devenim adulţi, autorităţile joacă jolul ingrat pe care l-au deţinut părinţii noştri. În mod subtil, găsim in exterior noi motive „plauzibile” de a crede in continuare că suntem slabi şi că nimic nu intervine in favoarea noastră. Ajungem pe nesimţite la concluzia că nu are sens să aruncăm supoziţiile nefericite din trecut, fiindcă ele sunt încă valabile. Ne percepem slabi şi neputincioşi într-o lumea asupra căreia părem să avem niciun control. Aşa ajungem să ne alipim mental de fel de fel de obiecte, bunuri, fiinţe, diplome, concepţii. Avem impresia că ele ne vor conferi singurnţa pe care o căutăm cu disperare, că mărfurile ne vor face fericiţi şi că dacă ne agăţăm cu suficientă forţă de partenerul de cuplu, el ne va crea securitatea mult visată. Ne amăgim evident. Totul in această lume e perisabil: lucrurile se distrug, oamenii pleacă sau mor, funcţiile se comută de la un individ la altul, casele se dărâmă, etc. Întrebarea fundamentală rămâne: de ce căutăm în exterior redresarea pe care ne-o dorim? Pacea interioară şi fericirea durabile nu pot fi găsite decât prin creşterea nivelului de conştiinţă fiindcă atunci descoperim că Dumnezeu ne iubeşte, că ne doreşte numai fericire şi că nu ne pedepseşte indiferent ce fapte odioase comitem. La un anumit gradient de conştiinţă pricepem că suntem spirite veşnice şi nu trupuri goale care urmează oricum să moară. Iată ce consemnează dr. David Hawkins in Letting go, Calea renunţării: „De la începutul timpului, fiecare mare învăţător ne-a îndemnat să privim in interior pt a găsi adevărul, pt că adevărul despre cine suntem ne va face liberi. Dacă în interiorul noastru am găsi ceva care ne-ar face să ne simţim vinovaţi, ceva care este urât, rău, şi negativ atunci cei mai mari învăţători ai lumii nu ne-ar fi sfătuit să căutăm acolo. Dimpotrivă ne-ar fi spus să evităm asta cu orice preţ. Vom descoperi că toate lucrurile pe care lumea le consideră „rele” sunt situate la suprafaţă;”

Învinuirea, o scuză perfectă pt justificarea eşecului

Cea mai recentă carte a dr. David Hawkins, intitulată Letting go, Calea renunţării reprezintă o bijuterie în toată regula. Redactată într-un limbaj extrem de accesibil, ea explică pe larg o sumedenie de procese cognitive ce ne ajută să ne înţelegem pe noi şi să depăşim multe impedimente emoţionale. Mai jos se vede o mostră: “Învinuirea este scuza cea mai exrtaordinară pe care a găsit-o lumea. Asta ne permite să rămânem limitaţi şi nesemnificativi, fără să ne simţim vinovaţi. Trebuie plătit însă un preţ pt aceasta şi anume pierderea libertăţii personale. Rolul victimei aduce după sine autoperceperea ca o persoană slabă, vulnerabilă şi neajutorată, ceea ce constituie totodată ingredientele de bază ale apatiei şi depresiei. Primul pas în renunţarea la învinuire constă în a ne da seama că noi alegem să învinuim. În împrejurări asemănătoare, alte persoane au iertat au uitat şi au gestionat situaţia în mod complet diferit. Un exemplu în acest sens este Viktor Frankl, un psiholog renumit, care a ales să ierte gardienii nazişti şi să vadă darul ascuns din experienţa sa de viaţă în lagărele de concentrare. Pt că şi alţii au ales să nu-i învinovăţească pe alţii, această opţiune e valabilă şi pt noi. Trebuie să fim sinceri şi să recunoastem că învinuim pt că alegem să facem acest lucru. Acesta e un adevăr indiferent cât de justificate par a fi împrejurările. Nu se pune problema cine are dreptate sau cine greşeşte, nu trebuie decât să ne asumăm responsabilitatea pt propria noastră conştiinţă. Este o situaţie cu totul diferită atunci când ne dăm seama că alegem să învinuim, în loc să considerăm că trebuie să învinuim. În această împrejurare, mintea gândeşte adesea: Ei bine, dacă cealaltă persoană sau evenimentul acela nu sunt de vină, înseamnă că sunt eu Învinuirea altora sau a noastră pur şi simplu nu e necesară. Tentaţia învinuirii îşi face apariţia în copilăria timpurie, ca fapt cotidian petrecut în sala de clasă, la locul de joacă şi acasă, printre fraţi şi surori. Învinuirea este tema centrală în nesfârşitele proceduri şi procese legale, care caracterizează societatea noastră. În realitate, învinuirea este încă un program negativ pe care i-am permis minţii să-l achiziţioneze pt că nu ne-am oprit niciodată să-l analizăm. De ce ar trebui ca ceva să se întâmple întotdeauna din vina cuiva? De ce ar trebui ca însuşi conceptul de greşit să fie introdus în ecuaţie, de la bun început? De ce e nevoie ca unul dintre noi să greşească, să fie rău sau să fie de vină? Ceea ce iniţial păruse o idee bună s-a dovedit a nu merge bine până la urmă. Asta e tot. Au avut loc nişte evenimente nefericite. Pt a trece pste învinuire trebuie să dăm atenţie satisfacţiei şi plăcerii secrete resimţite atunci când ne plângem de milă, când nutrim resentimente, când ne înfuriem şi când ne cerem scuze şi să începem să renunţăm la aceste mici autorecompense. Scopul acestei etape este să evoluăm de la victima sentimentelor noastre la a alege noi înşine să le simţim. Dacă nu facem decât să le recunoaştem existenţa şi să le observăm, începem să le demontăm şi să renunţăm la părţile lor componente, atunci exercităm alegerea in mod conştient. În acest fel facem un pas important pt ieşirea din mlaştina neajutorării.” Cartea a apărut la Editura Cartea Daath in 2014. Vă recomand să o citiţi! Pe mine m-a ajutat enorm.

Învinuirile aduse celorlalţi se datorează percepţiilor noastre greşite

Mintea umană trăieşte într-o confuzie groaznică. S-a împământenit fantasma că dacă blamăm un cunoscut, noi nu suntem afectaţi cu nimic. Adică dacă George consideră că Fănel e prost, acest simplu gând nu determină nici un efect asupra minţii lui George. Ccetăţenii vieţuiesc cu ficţiunea că ei pot arunca un conţinut mental în afara lor, iar acest fapt nu posedă repercursiuni asupra intelectului lor. În primul rând, Cursul de miracole stipulează clar că „ideile nu-şi părăsesc sursa”. Ce vrea să specifice? Că orice gândim rămâne contonat in mintea proprie. Deşi noi credem că gândurile sunt volatile, că nu contează ce gândim, ele ne influenţează mai tare decât suntem dispuşi să acceptăm. Astfel, dacă eu îl vorbesc de rău pe Florin, acel cuget oricât de urât ar fi mă va însoţi de acum în colo. Dacă doar m-ar întovărăşi poate că nu ar aşa de grav. Dar conţinutul lui va purcede să producă consecinţe asupra psihicului şi corpului meu. În acord cu tonul lui pozitiv sau agresiv, aşa vor fi şi efectele. Tot ce gândim se depune in banca de date a memoriei noastre şi porneşte să creeze efecte la nivel spiritul şi material. Depinde numai de voinţa şi de conştiinţa noastră în ce ne investim psihismul. În al doilea rând, înţelegem că o critică la adresa unui membru al familiei va rezida in mintea noastră şi ne va ataca chiar pe noi. De ce? Pentru că ceea ce gândim va fi recepţionat de minte ca un raţionament ce ni se aplică chiar nouă. Deci, dacă eu îl acuz pe fratele meu că e rău, programul negativ al egoului îmi dă impresia că doar fratele meu e rău şi că eu concomitent sunt bună. În realitate, mintea pricepe că şi eu sunt rea. De câte ori consider că un altul e meschin, de fapt îmi sădesc in propriul mental părerea că sunt meschină. De ce se întâmplă acest lucru? Întrucât minţile sunt interconectate. Nu există mintea mea separată de mintea altuia. Tot ce gândesc eu sau altul se răspândeşte pretutindeni şi influenţează totul. Nu există bariere sau restricţii. Acum ne facem o idee despre modul in care ne ponegrim singuri. Dacă ne petrecem majoritatea timpului condamnându-i pe alţii, rezultatul este că ne îmbibăm mintea cu invective care ni le aplicăm nouă. Dacă eu am un acces de ură şi îi doresc colegului de breaslă să piardă nişte bani, această doleanţă se imprimă în mintea mea. Inconştientul meu va prelua gândul şi-l va traduce drept o comandă. Adică el va înţelege că eu doresc să pierd o sumă de bani şi va gestiona conjuctura vieţii mele aşa încât să pună în practică „năzuinţa mea”. Fiindcă există o perioadă de timp între gândurile nutrite de mine, adresate colegului şi momentul în care eu pierd ceva bani, eu ratez legătura dintre cele două evenimente şi am impresia că sunt absolut separate, necorelate. În plus, apetenţa oamenilor pt materialitatea pură, ca şi inapetenţa pt asumarea responsabilităţii lor în apariţia incidentelor care îi vizează îi face adesea să rateze semnificaţiile evenimentelor ce apar in existenţa lor. Şi acum surpriza! Cu cât ne străduim mai abitir să-i judecăm urât pe ceilalţi cu atât ne hrănim intelectul cu asumpţii negative, cu viziuni nefaste. Cu cât ne focalizăm mintea asupra defectelor, cu atât percepţia noastră va vedea numai imperfecţiuni. Practic ne sigilăm într-un cerc vicios! Trăim pe propria piele efectele punctelor noastre de vedere, într-o manieră mai pragmatică şi mai apropiată decât ne imaginăm. O conştiinţă mai dispusă să observe adevărul despre propria minte se va apleca asupra conţinutului rulat prin măruntaiele sale. Va observa că dispoziţia ei de a admonesta se întoarce asupra ei. Aşa sesizăm că ori de câte ori credem că atacăm un confrate, de fapt ne facem nouă rău. O flamă de mânie ne însoţeşte experienţa de a critica pe cineva, indiferent dacă mintea condiţionată e convinsă că are dreptate. Legile umane sunt normative emise de alte egouri, deci supuse erorilor de interpretare, partajărilor in favoarea unui anume grup social sau pur şi simplu, omisiunilor. Dacă legile pe baza cărora ne bazăm judecăţile sunt strâmbe, oare cum vor fi argumentele sau raţionamentele rezultate? Evident tot nedrepte. Unicul arbitru rămîne propria conştiinţă. Pentru ca propria noastră conştiinţă să ne indice cu probabilitate mare adevărul imuabil e nevoie să privim mereu şi mereu la ceea ce facem noi. adică să ne uităm constant in interiorul nostru. Nu vom găsi niciodată repere demne de atenţie in exterior. De ce? Pt că ceilalţi oameni pe care noi îi investim arbitrar cu prerogative de „specialişti” sunt tot atât de derutaţi ca şi noi. Singurii pe care ar merita să-i întrebăm cum să procedăm într-o situaţie ambiguă ar fi iluminaţii. Numai ei întrevăd cu acurateţe adevărul. Însă Dumnezeu a pus în sprijinul oamenilor un ajutor nepreţuit: intenţia şi perseverenţa de a căuta numai adevărul devine un far care ne orientează spre adevăr. Cu alte cuvinte, cu cât ne setem mintea mai puternic să ajungem la adevăr cu atât mai tare Universul ne sare in ajutor şi ne călăuzeşte spre adevăr. Se ridică dielma: De ce ne căznim atât de tare să-i ponegrim pe cei din proximitate? Încă din copilărie, aşteptările şi judecăţile părinţilor ni se inoculează în memorie. Din cauza propriei noastre inocenţe ne lăsăm programaţi de către alţii. Astfel, toate preceptele celor din jur se varsă fără discernământ in mintea noastră. Nu putem să-i acuzăm pe ei fiindcă la rândul lor au fost condiţionaţi de erorile de judecată ale propriilor lor genitori. Din felul in care am fost definiţi am dedus adesea că nu sunt valoroşi aşa cum suntem şi dacă vrem să căpătăm iubirea celorlalţi trebuie să ne distorsionăm după modelul sugerat de alţii. Aşa am ajuns la convingerea fermă că nu suntem valoroşi pt ceea ce suntem, ci numai dacă îndeplinim cu succes aşteptările altora. De aici mai e un pas până la credinţa că nu avem valoare datorită faptului că există, ci numai dacă posedăm ceva sau dacă executăm ceva bine. Dacă abilităţile noastre nu excelau in domeniul preferenţial al părinţilor noaştri ne-am găsit într-o conjuctură cât se poate de nefavorabilă: ceea ce ne plăcea nouă să executăm nu întrunea aprobarea „zeilor” noştri. Modul nostru de gândire şi de acţiune trebuia răstălmăcit dacă ne doream intens aprobarea părinţilor. Şi ce copil deţine capacitatea mentală de a se ancora in sine şi de a nu dori aprobarea persoanelor de care depinde financiar, emoţional? Înainte de a vă mobiliza să vă acuzaţi părinţii, să ne amintim că fără dedicarea şi sprjinul lor nu am fi ajuns unde suntem aici azi. Chiar dacă pare că viaţa noastră ar fi luat o turnură mult mai fericită dacă părinţii nostri s-ar fi comportat altfel, totul e numai o iluzie. Destinul ne-a desemnat cel mai favorabil scenariu cu putinţă, având in vedere trăsăturile şi karma generale. Nu noi suntem cei mai potriviţi să ne criticăm genitorii, dacă ne gândim că noi i-am ales. Şi au fost selectaţi tocmai pt că ştiam că se vor manifesta in maniera pe care au făcut-o. Frustrările experimentate in copilărie, chinurile şi orgoliul rănit ne-au distorsionat felul in care am interpretat anumite evenimente. Acum noi reluăm anumite circumstanţe pe baza datelor din memorie. Însă ea depozitează amintirile in funcţie de intensitatea afectivă a situaţiei. Dar atunci când eşti emoţionat, raţiunea nu mai funcţionează eficient. Teama, specifică vârstei infantile denaturează orice. În plus, imaturitatea circuitelor noastre raţionale din copilărie nu ne permiteau să traducem evenimentele la veritabila lor valoare. Dacă lecţia mea predominantă de viaţă ar fi să zicem, umilinţa, cum aş putea să o deprind decît prin experimentarea ei in vivo? Şi dacă vanitatea mea e exacerbată şi mă răneşte tot pe mine, oare nu e o probă de compasiune din partea părinţelor mei care m-au ajutat să înţeleg nestemata smerenie? Deşi din punct de vedere al unei minţi infantile, umilirea e ceva rău, din punct de vedere spiritual ea aduce un car de sănătate mentală. Aşa vedem că amintirile, ca bază de raportare pt propagarea învinuirilor nu e potrivită. Şi atunci ne întrebăm: dacă nu ne bazăm pe amintirile proprii, oare ce mai sprjină propensiunea noastră de a-i acuza pe alţii? În plus, chiar dacă ne lamentăm învinuindu-i pe unii şi pe alţii, nu vom face decât să germinăm seminţele nefericirii. Prin întărirea culpabilizărilor vom obţine şi mai multă amărciune. Dacă însă vrem să ne scuturăm de povara suferinţei e necesar să reformăm din temelii modul in care gândim. O altă problematică conexă se referă la generalitatea condamnărilor. Toată lumea vânează greşeli, se interesează de vinovaţi, caută gafe. Într-o situaţie care iese prost toată lumea se agită să caute vinovaţi, mai degrabă decât să îndrepte lucrurile sau să remedieze sufletul oamenilor implicaţi. Translatând totul la nivelul corporalităţii am putea să spunem că atunci când blamăm pe cineva e ca şi cum ne-am îndesa singuri un cui în picior şi ignorându-ne durerea râdem satisfăcuţi, afirmând că l-am rănit pe vecinul care a făcut ceva ce nu ne-a convenit. În loc să luăm minte la autotortura pe care singuri ne-o provocăm, noi ne bucurăm crezând că i-am copt-o altuia. Sportivii de performanţă sunt capabili să îndure mari suferinţe fizice, concentrându-se asupra jocului. Abia după terminarea meciului încep să simtă rănile. Acest procedeu îl întrebuinţăm cu toţii zilnic, atunci cînd nu suntem conectaţi la gândurile care ne străbat, când nu aplecăm urechea la strigătele trupului, când ne ignorăm amărăciunea sufletului. Focalizarea asupra materialităţii ne deconectează de la ceea ce se petrece in interiorul nostru. În această ordine de idei: - Să ne monitorizăm calitatea gândurilor. A urmări ce gândim nu presupune să ne luptăm cu conţinutul cugetelor care ne străbat. Când ne adâncim in noi înşine şi descoperim ce gânduri ne trec prin cap vom depista cu surprindere o multitudine de negativitate. În acest moment, majoritatea oamenilor au tendinţa să creadă că sunt nişte monştrii şi să renunţe ori să se prăbuşească în depresie şi vinovăţie. Nu vă alarmaţi! Nu sunteţi ceea ce sugerează egoul! Acele gânduri nu vă aparţin. Sunt generate de câmpuri energetice atrase de nivelul de vibraţie al frecvenţei pe care obişnuiaţi să vă situaţi. Adică simplul fapt că nu ne supraveghem gândurile permite egoului să ruleze la nesfârşit orice idei are chef. E ca şi cum am da mână liberă unui străin ale cărui intenţii nu le cunoaştem, să facă ce pofteşte la noi în casă. Nu e prea înţelept! Şi totuşi aşa procedăm ori de câte ori nu ne supragveghem cu râvnă gândurile! - Să ne focalizăm atenţia asupra calităţilor partenerilor de interacţiune umană. Datorită condiţionării din trecut şi inconştienţei semenilor noastrii, mintea noastră este orientată să depisteze mai degrabă negativul. Vestea fericită este că mintea poate fi reprogramată. Sprijinindu-ne pe vigilenţă permanentă vom fi capabili să ne dresăm mintea să observe numai partea bună a tuturor lucrurilor, obiectelor, situaţiilor de viaţă, persoanelor, etc. Calitatea existenţei proprii este tributară punctelor de interes spre care ne îndreptăm mintea!

Ce ne facem singuri şi habar nu avem?

Un duşman periculos locuieşte comod chiar in mintea noastră. Întrucât nu suntem conştienţi de prezenţa lui îl tolerăm ani în şir. Acest perfid poartă numele de împotrivire psihică. Despre ce e vorba? Ea se manifestă atunci când ne loveşte un incident pe care nu-l dorim. O circumstanţă pe care noi o considerăm neplăcută vine şi se instalează în existenţa noastră. Dar apelativul de „neplăcută” rezidă numai în mintea proprie. Ea este intitulată neplăcută fiindcă nu corespunde planurile scornite de egoul nostru. O parte însemnată de suferinţă interioară se naşte imediat, chiar în subteranele psihismului nostru. Fiinndcă nu avem înrădăcinat obiceiul de a ne scormoni mintea pt a depista ce gânduri ne traversează, nu detectăm rezistenţa psihică pe care noi înşine o opunem evenimentelor pe care le catalogăm drept neplăcute. În momentele ce urmează popasului unei împrejurări nechemate, intelectul uman are prostul obicei de a se lăsa la cheremul emoţionalităţii. Aceasta generează în principal frică, care obliterează realmente raţiunea. Cotropită de valul masiv de temere, raţiunea e înecată, iar glasul ei nu mai răzbate până în câmpul conştient. Scufundaţi în anxietatea egoului, oamenii preconizează fel de fel de monştrii imaginari, prezentaţi sub forma unor scenarii catastrofale ce îi vor aştepta după colţ. Dacă cineva cu puteri magice ar proiecta pe ecranul cinematografic filmul pe care mulţi indivizi îl rulează obsesiv in minte, ei înşişi s-ar cruci. Însă captivi în mareea de panică generalizată, fiinţele umane nici măcar nu realizează cât de absurde le sunt temerile şi cât car de rău îşi produc singuri. Întreţinând şi ruminând acele cugete speriate, ei nu fac decât să-şi sporească confuzia, să se afunde în mocirla destabilizării şi să-şi înnegrească viitorul (fiindcă orice cuget de frică atrage alte sute de gânduri de acelaşi calibru). Peste acest strat de groază autopropagată vine şi se aşterne un imperativ egotic care susură reiterativ: Nu vreau asta. Nu se poate să mi se fi întâmplat mie aşa ceva. Nu pot să o accept. E monstrous. Sunt o victimă a destinului! Mintea noastră are impresia că dacă se opune teribil conjuncturii exterioare o va birui. Dar efectul este taman contrar. Cu cât ne împotrivim mai tare la ceea ce a sosit deja în viaţa noastră cu atât suferinţa psihică va fi mai crâncenă. Faptul că noi nu dorim situaţia, că nu vrem să ne mobilizăm resursele ca să căutăm soluţii, nu o va îndepărta. Rezistenţa mentală la orice eveniment generează numai mâhnire, spaimă, incertitudine. Avem senzaţia că toată lumea ne-a abandonat, că trebuie să facem faţă necazurilor de unii singuri, că toată viaţa devine o luptă, pe care oricum nu o putem câştiga. Toate aceste gânduri sterile, orchestrate sub bagheta magică a egoului sunt numai praf în vânt. Dacă am fi suficient de vigilenţi să le sesizăm devreme în evoluţia situaţiei ne-am scuti de o listă lungă de amărăciuni inutile. Cel mai imperativ pas atunci când ne confruntăm cu un eveniment neprevăzut ar fi să ne calmăm. Limitând propensiunea mentalului de a imagina previziuni cataclismice ne repunem raţiunea pe o linie pozitivă. Scurtcircuitarea fricii iniţiale, restrângerea ariei ei de acţiune ne oferă posibilitatea intrării in funcţiune a intelectului. Un rol crucial deţine aici acceptarea a ceea ce este. Oricum fenomenul a apărut deja, s-a instalat in existenţa noastră. Aşa că ce rost are să-l mai respingem? Prin rejectarea lui psihică nu rezolvăm nimic, ba din contră ne punem singuri beţe in roate. Respingerea unei situaţii deja prezente ne târâşte înapoi spre trecut. În loc să ne mobilizăm forţele pt a vedea cum să gestionăm conjunctura apărută, noi ne sleim energia vitală împotrivindu-ne. Opoziţia noastră mentală reflectă destabilizarea sistemului psihic, inacapacitatea de a ne adapta rapid, dar şi o oarecare imaturitate. Cercetarea atentă a mentalului în astfel de situaţii limită ne arată că eul nu vrea să se mobilizeze să caute soluţii. Preferă să se lamenteze o vreme. De aici înţelegem pe cine lăsăm să ne conducă viaţa: un copil. Doar elevii foarte tineri se văicăresc şi protestează violent până să accepte că tema pt acasă propusă de profesor este obligatorie şi că ei au datoria de a o rezolva. Copiii mici nu văd situaţia dintr-o perspectivă panoramizată. Ei sesizează numai disconfortul imediat, restricţionarea obiectivului din mintea lor, adică a planului închipuit pt următoarea perioadă de timp. O temă în plus pt acasă este considerată de ei ca un obstacol care le limitează perioada de joacă. Ei nu pricep că acea temă pt acasă îi va ajuta să-şi fixeze o parte însemnată din lecţie. Similar procedează şi adulţii. Ei nu decriptează beneficiul ascuns al unei conjuncturi definite apriori ca neplăcută, nu stau să descifreze ce ar putea să înveţe ei din acel eveniment. Pur şi simplu ascultă de cugetele minţii lor condiţionate, care se văicăreşte exact ca un copil răsfăţat. Neavând acces la planul extins al existenţei lor, rezumându-şi credinţele numai la trup, ei pierd o parte fundamentală a subtilităţii vieţii. Totul in univers curge cu un scop. Să ne întrebăm mereu şi mereu: Care e rosul pt care eu parcurg această experienţă? Ce doreşte Dumnezeu să învăţ eu din acest eveniment, care minţii mele îmbibate de prejudecăţii îi pare a fi o năpastă? Privind retrospetiv într-o manieră analitică şi necritică vom descoperi că tot ce s-a întâmplat in viaţa noastră a convers spre binele nostru suprem. În special acele incidente pe care le-am blestemat şi le-am ocărât cu patos la vremea lor ne-au adus cele mai preţioase resurse posibile. Toată viaţa noastră e bine concepută şi închegată magnific. Orice eşec sau situaţie aparent fără ieşire, care a apărut să ne împingă în corzi au fost divin armonizate in ansamblul existenţei terestre actuale. Un abandon şcolar, ce ne-a terorizat decenii in şir s-ar putea să se fi dovedit un punct de cotitură pt a descoperi că menirea noastră este in altă parte sau pur şi simplu, că doar de acele prime informaţii am avut nevoie. Deprindeţi rutina de a vă investiga trecutul desprins de resentimente, de învinuiri, de prejudecăţi. Uitaţi toate etichetele aplicate situaţiilor anterioare. Încercaţi să le priviţi ca şi cum nu ar fi vorba despre viaţa proprie. Schimbând modul de a interpreta o experienţa precedentă puteţi fi surprinşi de cotitura pe care o ia propriul intelect. Aici există o mare rezistenţă interioară. Mintea, cantonată în a decripta evenimentul într-o anume formă va fi foarte lipsă de disponibilitatea de a vedea lucrurile şi în alt fel. Împotrivirea este susţinută de o recompensă interioară nedetectată. Beneficiul îmbracă structuri ciudate: Cineva este învinuit şi astfel noi credem că nu mai deţinem nicio responsabilitate, se păstrează o dorinţă de răzbunare, încă neostoită, se menţine în poziţie mentalitatea de victimă ce implică lipsa acţiunii, etc. Prin depistarea şi renunţarea la acel beneficiu ce hrăneşte egoul vă veţi elibera de sub povara unei grele suferinţe. Analizând etapele vieţii proprii dintr-o perspectivă mai detaşată veţi fi surprinşi să constataţi că poate acea dispreţuită trădare a unui amic a fost de fapt o binecuvântare mascată. Prietenul va făcut o mare favoare plecând definitiv din viaţa voastră. Profitul criptat abia aşteaptă să fie descoperit. Păstrând mereu aceeaşi perspectivă asupra evenimentelor din trecutul propriu nu veţi obţine decât vechea ranchiună şi alte unde de furie. Ridicându-vă un pic mai sus şi contemplându-vă viaţa dintr-o conştiinţă mai înaltă veţi observa că tot ce s-a întâmplat se leagă fantastic de bine, convergând spre un obiectiv suprem. Rămâne la latitudinea fiecăruia să-şi analizeze existenţa şi să-şi întrevadă firul director al vieţii. Pt a ne scutura de chinuri emoţionale şi a ne repune la cârma propriei existenţe e necesar să ne aplecăm constant asupra interiorului propriu. Nimeni altcineva nu poate face acest travaliu în locul nostru, însă cei mai câştigaţi beneficiari ai acestui efort rămânem noi. Renunţănd la a ne împotrivi evenimentelor ce ne parvin putem să ne dezvoltăm abilitatea de a fi împăcaţi cu noi înşine, chiar şi in condiţiile in care trupul e bolnav. Sporindu-ne pacea interioară şi apelând stabil la ajutorul Divinităţii vom fi capabili să manageriem din ce in ce mai eficient situaţiile conflictuale, să le descâlcim sensurile criptice şi să le convertim în atuuri care lucrează pt noi. Atunci când o să încetăm să mai considerăm lumea un câmp de luptă, când nu o să mai vedem in remarca vecinului un prilej de atac, săbiile vor rămâne liniştite in teacă. În prezent pare că luptele de gherilă s-au mutat in sufletul nostru. Acum nu ne mai oţelim pumnalul să înjunghiem un trecător ca in Evul mediu, dar ne ascuţim limba să ne înţepăm colegii de breaslă. Războiul s-a mutat la un nivel mai subtil, dar continuă nepotolit. Când o să-l sesizăm, când o să conştientizăm cât rău ne produce îi vom pune capăt definitiv!