Mânia provine din proiecţie

Zilele trecute am făcut un salt uriaş. Mi-am clarificat o serie de aspecte ale funcţionării psihicului şi vreau să le împărtăşesc cu voi. Mânia provine din proiecţie, afirmă Cursul de miracole. În trecut, de câte ori mă iritam, scormoneam cu înfrigurare după himera ascunsă în spate. Uneori o descopeream, alteori nu. Acum însă am priceput că iluzia care agită mintea şi declanşează proiecţia este întotdeauna: lumea mă atacă. Indiferent de formele aparente pe care pare să le îmbrace (de genul, îmi încalcă teritoriul, mă jigneşte, strănută în faţa mea, îmi fură un obiect de al meu, etc) totul se reduce în final la propoziţia: acest individ mă agresează. Ce nu vrea mintea noastră să observe este că acest aparent atac nu există. Aici e ficţiunea care ne irită! Numai interpretarea dată de intelectul propriu îmbracă anumite secvenţe din realitate in structura unui atac. Cum se întâmplă acesta? Înainte de a explica teoretic, hai să luăm un exemplu: O femeie pleacă de la job bucuroasă că directoarea nu a apostrofat-o azi deloc. Când să iasă pe poartă, directoare o zăreşte şi începe să ţipe la ea. Doamna noastră se enervează şi se consideră atacată. Aparent, mânia ei e justificată fiindcă a fost agresată verbal. Ea nu consideră că ceva din mintea ei o împinge să creadă că a fost atacată, ci are impresia chiar că a fost atacată şi că aşa va spune toată lumea. Mintea ei îi spune că citez „ţipatul este o agresiune”. Dar conform dictonului „Mânia provine din proiecţie” mânia ei este „neconstituţională”, nelegitimă. Când afirm acest fapt, doamna nu mă crede şi ripostează. - Adică directoarea m-a mângâiat, nu m-a atacat? Nu-i aşa? I-am răspuns că sarcasmul e o altă formă de agresiune. Şi atunci o întreb: - Dacă directoarea ar fi zbierat la o colegă ai mai fi considerat că te atacă? Te-ai mai fi enervat? - Nu, zice doamna. - De ce? - Pentru că nu mi se adresează Deci numai când ţipatul se referă la persoana ei devine atac. Dacă ar fi fost ceva agresiv în sine, mintea femeii ar fi trebuit să reacţioneze identic şi în cazul strigătului directoarei în faţa colegei. Dacă mânia e justificată de agresiunea ţipatului atunci indiferent către cine e îndreptat ţipatul, furia ar trebui să apară. Dar ea nu se iveşte decât dacă cineva zbiară la ea. Astfel înţelegem că problema nu e ţipatul ci ceva din mintea femeii. În realitate, tatăl femeii noastre ţipase la ea toată copilăria. Ei îi era frică de persoanele care ţipau şi le vedea drept agresive. Leziunea psihică o sensibilizase şi ea se speria de oricine ţipa la ea. Dar pentru a nu sesiza rana din mentalul ei, pt a nu-şi asuma responsabilitatea tămăduirii maladiei, mintea ei generalizează conceptul (toată lumea consideră că a ţipa la cineva e o agresiune) şi aruncă povara în spinarea directoarei. Ea e culpabilă fiindcă a ţipat la mine. Adevărul (eu nu tolerez un ţipăt) se preschimbă comod în „ţipatul e o agresiune”. Dar mânia însoţitoare ne avertizează că e vorba de o mistificare a adevărului. Astfel înţelegem cum trecutul ne inseră în cognitiv nişte prescripţii, care filtrează tot ce vedem. Oamenii care ne aprobă credinţa (ai dreptate, e o agresiune să ţipe cineva la tine) au în istoric pe cineva cu autoritate care a zbierat la ei, iar fiinţele care ne contrazic (e numai în mintea ta că dacă ţipă cineva la tine e ca şi cum te-ar agresa) nu au întâmpinat această ipostază mundană şi nu au ajuns la concluzia că ţipătul e o agresiune verbală ori au traversat experienţa urletelor, dar au elaborat ulterior şi forţa psihică de a le tolera. Acum nu-i mai deranjează. Dacă nu ne îndreptăm constant conştiinţa asupra noastră vom rata multe credinţe disfuncţionale, care sălăşluiesc în memoria proprie. De ce? Pentru că ele funcţionează în regim automat şi conţinutul lor pare „normal, adică universal valabil”. În regim automat înseamnă că ele apar imediat ce survine situaţia propice, care se potriveşte standardului înscris în ele. Dacă nu avem conştiinţa acordată la survolarea gândurilor proprii, vom rata foarte uşor ivirea lor. Iar când spun: conţinutul lor pare normal înseamnă că mintea noastră conferă expresiei o aureolă de legitimitate, ca să o facă mai credibilă, să ne identificăm cu prescripţia ei şi să o aplicăm cuminţi. La master am avut o profesoară mai coconoasă, care ne-a instruit că „e normal să te enervezi dacă te loveşte cineva în metrou, din greşeală”. Ceva din mine parcă se îndoia de validitatea afirmaţiei, dar nici nu aveam argumente să o contrazic fiindcă avea experienţă terapeutică bogată. Dar azi înţeleg că ea nu avea rezolvat aspectul şi îl proiecta. Aşa ajungem o altă problemă spinoasă: Pe cine ne alegem ca terapeut? Vedem acum că numai experienţa psihologului nu e suficientă. Mai degrabă e necesar ca el să-şi fi integrat acea problemă a clientului. De aici răsare ideea că cele mai favorabile recomandări ar fi dezvoltarea personală a terapeutului şi nivelul lui de conştiinţă. Dar cum să le afli pe acestea? Nu am răspuns la întrebarea aceasta.....deocamdată. Să reluăm fraza de mai sus: Numai interpretarea dată de intelectul propriu îmbracă anumite secvenţe din realitate in structura unui atac Ochiul vede ceva din mediul inconjurător. Acest stimul este filtrat printr-o credinţă disfuncţională, rezidentă în memoria omului şi apoi tradusă drept violenţă. Aşa se face că până şi expresii banale (de pildă, mă duc in parc – nu inventez exemplul, e real 100%) pot fi interpretate de anumiţi indivizi drept agresiuni la adresa lor. Aici intervine proiecţia, mecanism „simpatic” care transformă propria intenţie violentă într-o agresiune a celuilalt. Adică, eu doresc să atac şi ca să nu mă simt culpabilă, arunc intenţia mea asupra celorlalţi şi postulez că ei mă atacă pe mine. Prin acest procedeu ingenios, lumea integrală devine o arenă beligerantă. Dacă eu consider că alţii mă atacă, evident că propriul meu răspuns agresiv apare ca justificat. Totul e un joc al minţii în care caut mereu şi mereu motive pt a-mi cocoli nevoia de agresiune. Duminică am mers in parc. Menţinându-mi trează în minte conştientizarea expusă mai sus, m-am hotărât să mă observ cu mare acurateţe ca să verific dacă teoria relevată e viabilă. Nu pot creşte în conştiinţă dacă nu experimentez pe propria mea piele ceea ce depistez teoretic. Iată ce am sesizat: Un copil venea spre mine şi era neatent. M-am oprit in loc şi l-am lăsat să se ciocnească de mine pt ca apoi să-l critic in sinea mea fiindcă a fost neatent şi „m-a lovit”, adică m-a atacat. În acea secundă m-am enervat puţin. Mi-am amintit că acest mic ritual îl repetasem în trecut de multe ori. Din acest punct, în trecut mintea mea revărsa un şuvoi de „revolte” la adresa copiilor din „ziua de azi care sunt prost crescuţi şi nu se uită pe unde merg fiindcă nu respectă adulţii....”. Deci mânia mea era consolidată de o proiecţie, adică de o himeră, de o credinţă deformată despre „copii din ziua de azi.” Am stopat discursul interior fiindcă el nu face decât să întărâte furia şi să o propage la nesfârşit. În schimb m-am focalizat asupra punctului iniţial de igniţie a mâniei. M-am interogat: - Dacă in loc de un copil firav ar fi venit spre mine un bărbat masiv, aş mai stat pe loc? Nu cumva m-aş fi dat deoparte, cu toate că orgoliul meu s-ar fi simţit puţin terfelit (ar fi ripostat, de ce să mă dau eu din drum şi nu celălalt, adică îmi văram capul într-o controversă fără rezolvare)? - Evident că m-aş fi dat din drum. Nu aveam chef să mă trântească sau să mă lovească (cum s-a întâmplat altă dată). - Şi atunci, oare decizia mea de a rămâne stană de piatră pe traiectoria băiatului nu ar fi o formă voalată de atac? - Ba da, bazată pe faptul că eu ca adult sunt mai puternică şi pe premisa dementă că un copil trebuie să se ferească din calea adulţilor. - Pe ce se bazează credinţa mea? - Pe putere. Deci e clar disonantă, mai ales că eu la nivel conştient eram convinsă că respect copiii. Abia duminică am constatat cât de mult respect eu copiii. Vestea bună este că odată observată convingerea distorsionată (în cazul expus, convingerea mea că cei care trebui să se ferească din calea mea sunt copiii) procesul de extincţie e pornit. Disponibilitatea de a abandona recompensa minţii (în cazul meu, recompensa este: senzaţia de putere când văd că un copil se fereşte din calea mea şi enervarea, dacă constat contrariul) ne conduce spre eradicarea credinţei fantasmatice. Spre surpriza mea, care mă văd o persoană non-violentă acesta nu a fost unicul incident. Am mai văzut şi altele, însă ar fi redundant să le expun pe toate întrucât curg pe acelaşi principiu. Numai personajele implicate se alterează şi îmi relevă mie alte expresii ale minţii proprii, care se abate de la adevăr. Concluzia este că nimic din această lume nu ne agresează vreodată. Numai percepţia noastră sucită, trecută prin filtrele minţii noastre dornică de atac, distorsionează ceea ce vedem şi o intepretează în sensul că lumea ne atacă pe noi. Proeicţia serveşte la depărtarea responsabilităţii dorinţei de atac. Adică cumva mă mint pe mine (nu vreau să văd că eu sunt cea care iniţiez atacul) şi apoi mă conving singură (manipulând percepţia) că ceilalţi mă atacă pe mine. Mai departe raţionamentul îmi arată că acea organizare pe care eu (şi mulţi alţii) o denominam ego este tot un fel de eludare a responsabilităţii minţii mele. Cumva nu mai sunt eu responsabilă de gândurile negre care îmi vin în minte, de atacurile cugetelor mele, ci altcineva (care cumva e vârât în mintea mea) şi pe care îl pot blama liniştită ori de câte ori am chef. Astfel, eul devine responsabil şi eu pot să atac în continuare pe oricine. Atâta vreme cât el e vinovat, eu sunt absolvită de responsabilitate supravegherii gândurilor mele. Mă consolez cu ideea că nu-l pot controla, că el e mai puternic decât mine. Am jucat rolurile astea până azi şi nu reuşeam să văd dincolo de nasul meu. Cumva întrezăream că e ceva în neregulă, dar nu izbuteam să-mi clarific ce anume. Nu există nici un ego, adică ceva străin de mintea proprie. Din acest motiv nu putem omorî eul: face parte din mintea proprie, iar ce a creat Dumnezeu e veşnic. Ea poate fi în schimb supusă conştientizării permanente pt a îi depista programele disonante faţă de adevărul suprem, cel pronunţat de Dumnezeu. Prin acordarea atenţiei asupra noastră vedem singuri ce anume facem ori ce gândim, unde greşim, iar prin renunţarea la recompensa iluzorie defiinţăm schema cognitivă. Unealta propice este conştiinţa, care prin lucru efectiv asupra noastră îşi întăreşte puterea de observaţie. În toate articolele precedente, în care am menţionat că „ne creştem nivelul de conştiinţă” sintagma nu trebuie luată ad-literam. Conştiinţa e perfectă, completă, nu are cum să crească. Era doar o expresie preluată de la alţii mai luminaţi, însă azi i-am descifrat sensul exact. Ceea ce se metamorfozează este gradul ei de penetrare în realitate. E ca şi cum am înlătura nişte văluri de pe ochi. Iar acest procedeu este impulsionat de intenţia de a vedea ceea ce facem cu adevărat, de dorinţa de a ne asuma responsabilitatea pt ceea ce gândim şi de disponibilitatea de a arunca recompensa fantasmatică a minţii noastre. Un individ cu un nivel de conştiinţă aşa zis mai ridicat nu este superior altuia cu un coeficient de conştiinţă aşa zis mai mic. Nu există diferenţe între oameni, numai mintea noastră le induce prin inserarea de preferinţe şi rejectări.

Prejudecățile și fricile ne orbesc

În urmă cu ceva timp m-a vizitat un client. În trecutul lui amoros se întâlnise simultan cu două doamne. Oscilase o vreme între ele până când una i-a mărturisit că pentru ea copii ei vor rămâne mereu pe primul plan. Hotărârea lui s-a clarificat instant. A intrat în relație cu cealaltă, care manifesta un comportament foarte atractiv pentru orgoliul lui: îl căuta mereu, îl suna des, nu se supăra dacă el îi spunea că are treabă și nu poate sta de vorbă cu ea, părea mereu disponibilă pt el, indiferent de oră, etc. Când senora rejectată a spus acea frază magică nici nu bănuia pe ce bubă inflamată apăsase. Bărbatul nostru suferise toată copilăria din cauza faptului că mama sa, pe care el o adora îl preferase pe fratele lui mai mic. Rana sa narcisică nu se vindecase nici acum, la maturitate întrucât el o închisese într-un ungher al minții. Din colțul ei uitat de lume, ea își trimitea mesagerii întunecați pentru a-i dirija atitudinea și deciziile. Bunica masculului însă îi acordase întotdeauna un loc privilegiat in sufletul ei, tratându-l în consecință. Femeia cu care intrase in relație de cuplu s-a dovedit a fi ipocrită. Se purtase frumos cu el fiindcă avea un interes. Când și-a realizat scopul s-a transformat exact în genul de personalitate de care fugise el. Nu numai că și-a așezat propria progenitură pe primul plan, dar a început să-i critice lui orice mișcare, să-i submineze stima de sine pentru a-l stoarce de bani. Ea era o personalitate de tip pasiv-agresiv, alternând duritatea cu avansuri extrem de iubitoare atunci când el se conforma dorințelor ei. Viața lui devenise un carusel cu suișuri și coborâșuri emoționale prăpăstioase. Crescut în mentalitatea patriarhală, el credea sincer că e datoria sa să-și întrețină iubita. Nu faptul că-i cerea bani îl deranja, ci schimbările ei subite de atitudine, de raportare la el, îmbufnările ei inexplicabile, fazele în care își retrăgea iubirea, care îl derutau și îl trânteau în depresie. Fiindcă investise emoțional în relație și întrucât nu a realizat manevrele partenerei, el a rămas vreo doi ani în relație. Ajuns în terapie nu numai că a descifrat coșmarul pe care-l trăia, că a observat cât de dărâmat emoțional este, cât de stors de vlagă, dar a înțeles și că fugise de situația de a nu fi surclasat afectiv și dăduse exact peste aceeași circumstanță. Prima femeie afirmase sincer că pentru ea copii ei erau foarte importanți, în vreme ce a doua nu spusese nimic în această privință. Concluzia privitoare la prioritizarea lui în viitoarea relație, o extrăsese el singur. În perioada de curtare, el comparase conduitele celor două doamne și dăduse verdictul fără să țină seama de filtrele lui perceptive. Acestea distorsionau mesajul, traducerea lui în mental. Se naște întrebarea: Oare chiar alegem în cunoștință de cauză? Putem scăpa de lucrurile care ne îngrozesc? Dacă avem de asimilat o lecție de viață, indiferent cât de frică ne e de fenomenul respectiv, mai devreme sau mai târziu ne vom ciocni de el. Leziunea sufletească va atrage un context care să o tămăduiască. Tot așa, clientul meu a descifrat că el nu se simte iubit de nimeni decât dacă este tratat privilegiat, așa cum procedase bunica lui. Comparând dovezile de afecțiune oferite de bunica lui față de cele probate de mama sa părtinitoare, el a înțeles că numai bunica îl iubește. De a lungul vieții, el a prezervat acest model infantil și a continuat să suprapună orice probă de tandrețe peste grila lui interioară deformată. Dacă dovada corespundea normelor internalizate de el, dacă nu era respinsă fără drept de apel. În acest fel el nu vedea decât ceea ce îi șoptea orgoliul său. Această mențiune inscripționată în psihismul său stipulează că el va refuza să observe orice fărâmă de dragoste oferită de anturaj, dacă nu este însoțită de tratamente preferențiale la adresa lui. Consecutiv el va rata, va ignora o grămadă de acte iubitoare, va respinge potențiali prieteni numai pe considerentul că nu este așezat în capul listei de amici. Fața obscură a expresiei sale mentale cerea ca favorizarea sa să fie însoțită și de discriminări ale altora. Deci până nu vede el cu ochii săi că alții sunt respinși și el cocolit, nu se simte împăcat. De pildă, dacă cineva cere unui prieten comun să-i dăruiască un pix și persoana vizată refuză, dictonul dragostei din memoria sa solicită ca atunci când el cere același pix să nu fie trimis la plimbare. Deci, practic el pretinde standarde diferite pt persoane variate. Oare în acest fel nu își așterne singur covorul de necazuri? Nu se va transforma în gardian public pt a survola cu vigilență și a măsura constant cât i se rezervă unuia și cât lui? Ce se va întâmpla când companionul diadic va fi într-o pasă proastă ori va manifesta un acces de egoism? Inevitabil oricine se satură la un moment dat să-și avantajeze tovarășul de viață. Reciprocitatea reprezintă unul dintre preceptele bazale ale unei conviețuiri armonioase in cuplu. Dacă succesiv, în funcție de circumstanțe, de nevoi, fiecare nu îl așează pe celălalt deasupra, balanța se va dezechilibra. A avea pretenția de a fi mereu și mereu tu șeful, cel răsfățat și protejat va naște resentimente, indiferent de partener ori de intensitatea flăcării pasionale inițiale. Practic, el se condamna la solitudine perpetuă. Observând perpetuu cum este avantajat ori scutit de obligații, aroganța sa se va exacerba până la cer. Respingând dragostea semenilor se autofrustrează și devine nervos, iritat din orice, nemulțumit. Se va priva singur de bucurie, de radianță sufletească. Oamenii consideră că alterând condițiile exterioare ei vor fi în sfârșit fericiți. Analizând starea emoțională a fostului meu client, oare ce șanse ar fi avut să privească viața cu mulțumire dacă nu ar fi lucrat cu sine? Nu ar fi cărat el toate meteahnele în următoarea relație? Istorisirea actelor petrecute in diada descrisă ar da justețe bărbatului. El ar putea să considere că senora cu pricina l-a înșelat și să mustească resentimente împotriva ei ori mai rău să le generalizeze către toate femeile din lume. Dar oare nu setările din psihicul său i-au permis partenerei să-l trateze astfel? Putea ea sa-l manipuleze daca el nu ar fi pactat cu idiosincraziile ei? L-a împiedicat cineva să plece de acolo? Dacă conștiința lui ar fi fost mai trează nu ar fi depistat neregulile? Noi pământenii deținem propensiunea de a ne acuza reciproc, de a arunca responsabilitatea (vina) pe umerii semenilor. Alții par întotdeauna să fie blamabili de tot ce ni se întâmplă. Iar soluția cea mai comodă (și cea mai păguboasă spiritual) ar fi să fim convinși că numai metamorfozarea mediului ne va colapsa în brațele fericirii. Cei mai numeroși indivizi scormonesc ce pot să preschimbe la alții, omițându-se cu sârguință pe sine. Numai contemplându-ne interiorul se va deștepta în noi acea forță a conștiinței, ce ne va feri de necazuri. De fiecare dată când ne confruntăm cu o problemă, de orice natură, soluția se află în noi.

Furia ne împiedică să gândim limpede

E interesant cum existenţa ne provoacă să ne conştientizăm greşelile şi să ni le rectificăm, prin chiar întrebările pe care ni le ridicăm singuri. Un eveniment care se tot repetă ne semnalează ceva despre noi. E necesar să privim înăuntru cu ajutorul conştiinţei, cu calm şi răbdare pentru a-i decripta răvaşul. De multă vreme, diverşi şoferi indisciplinaţi îmi tot blocau intrarea sau ieşirea din garaj. Am început să caut răspunsuri. Aşa am observat că şi eu obturam ocazional pe alţii, parcând aiurea. Mi-am asumat eroarea şi mi-am îndreptat-o. Acum mă asigur constant că nu obstrucţionez pe cineva. S-au mai scurs nişte ani, fără incidente asemănătoare. M-am bucurat că mi-am însuşit profitabil lecţia şi că nu mai vine nimeni să-mi restricţioneze utilizarea autoturismului propriu. Până vineri, când cineva şi-a lăsat iar maşina în faţa garajului meu. Am rămas stupefiată: - Acum, ce am mai făcut? Prima reacţie a omului se pare că e una de vinovăţie. Intelectul tinde să interpreteze totul ca pe o pedeapsă. Am scomonit prin memorie şi m-am liniştit constatând că nu blocasem pe nimeni. Atunci ce vroia să însemne acest incident? N-am ştiut ce să răspund aşa că totul mi s-a părut nedrept, fără logică şi consecutiv, am fost copleşită, pradă uşoară a unui acces de furie. Nu aveam treabă să plec cu maşina, dar ceva din mine (orgoliul, aşa cum am descoperit mai târziu) se irita rău, se percepea lezat în drepturile sale. Prin mrejele furiei însă nu-mi dădusem seama cine era acel ceva care determina mânia mea. Raţionamentul meu părea să se lege într-o viziune raţională, normală. Aerul de legalitate mi-a sporit enervarea. Şi după câteva ezitări mărunte, câteva răzbateri ale conştiinţei şi tentative mărunte, umile de iertare (omul era la prima abatere) am sunat totuşi la Poliţie. N-am nimerit unde trebuia, la secţia potrivită. Poliţistul mi-a oferit însă cu amabilitate alte două numere de telefon: la Poliţia Rutieră (am sunat imediat şi acolo ciudat, nu mi-a răspuns nimeni) şi la Poliţia Locală. Însă chiar când să tastez al doilea număr, m-a apelat o prietenă. Povestindu-i incidentul m-am calmat oarecum. Apoi, mânia a revenit în forţă şi iar am fost tentată să sun ca să vină să-i ridice maşina. Ezitând încă am observat că înşiruirea de incidente parcă tot amâna soluţionarea, ceea ce m-a relocat în postura conştienţei şi în sfărşit am înţeles că aici e o lecţie groasă de pătruns. Universul îmi trimitea un mesaj, iar jobul meu era să rămân conştientă şi să-l descifrez. Furia nu făcea decât să mă perturbe. M-am hotărât să rupt lanţul egoului propriu, care se irita groaznic ori de câte ori cineva îmi bloca maşina in garaj şi să-l iert pe contravenient. „Am ocazia să exersez iertarea” mi-am şoptit eu fericită că dezlegasem rapid şarada cosmică. E mai simplu de spus! Era vineri după amiază. S-a scurs sâmbăta, apoi duminica, iar maşina buclucaşă continua să staţioneze. Sporadic mă apuca furia, semn clar că iertarea mea nu era tocmai totală, definitivă. Prietenii cu care dezbătusem problema îmi dădeau dreptate (ceea ce din punct de vedere intelectual agrava problema, dovadă că nu e cazul să ne încredem în judecata altora, fiindcă şi ei sunt afectaţi de egoul lor). Meditam intens ca să extrag iritarea din mental, să nu o las să-mi perturbe organismul fizic şi să o retransfigurez. Apoi mă pacificam iar. Meditaţia, acompaniată de conştientizare, chiar ajută. Aşa am descoperit cu surprindere cât de persistent e eul meu, cât de tenace în aberaţiile lui, cât de sâcâitor şi dornic să i se facă pe plac, cât de înrădăcinate sunt metodele sale de manipulare. Am văzut clar cum insistă la nesfârşit cu neruşinare, cum se serveşte de proiecţie ca să mă îndemne spre acţiunea tânjită (îmi sugera că sunt proastă fiindcă nu mă reped să mă răzbun, că e dreptul meu să-l înlătur pe contravenient, că o să râdă lumea de mine că sunt pasivă, el confundând iertarea cu pasivitatea). Am mai observat câte pârghii subtile întrebuinţează numai ca să obţină recompensa lui mult visată. I-am ignorat năbădăile şi am rezistat în hotărârea mea de a-l ierta pe individ. Însă furia nu se disipase de tot. Am înţeles că lecţiile veneau la pachet: mai multe pe aceeaşi felie. Am reactualizat asumpţia că „în cadrul unei lecţii de viaţă, tensiunea interioară persistă pe durata cât miezul problemei, fondul educativ nu este descoperit integral” aşa cum redactasem chiar eu în cartea la care lucrez. A venit şi ziua de luni, când chiar aveam treabă. Trebuia să plec cu maşina. Deja începusem să mă îngrijorez că cetăţeanul nu mai pleacă cu lunile din faţa garajului (adică pactasem cu proiecţiile egoului). Aşa păţim, adică ne umplem de frică inutilă atunci când ne încredem în bâzdâgăniile eului nostru. Acum ce să fac? Vroiam să iert, dar eram şi obligată să plec. Şi eu contez ca fiinţă umană. În final, am sunat la Poliţia Locală şi chiar în secunda în care poliţistul completase formularul amendei şi o agăţa in geamul maşinii, a venit proprietarul. Fiindcă perlaborasem mânia de atâtea ori în decursul zilelor trecute am discutat paşnic cu el. L-am rugat să nu mai parcheze în faţa garajului. Omul şi-a cerut scuze şi totul s-a rezolvat. După consumarea fenomenelor aferente zilei de luni, când am revenit acasă am reintrat în modul contemplativ ca să procesez mai amănunţit întregul demers al zilelor precedente. Mi s-a părut un context din care puteam extrage concluzii valoroase, care puteau fi inserate în cartea pe care o pregătesc. Am căutat cel mai nimerit loc printre capitolele scrise şi m-am apucat de treabă. Apoi mi-au căzut ochii pe ce scrisesem în acelaşi capitol, cu multe luni în urmă. Citez:”Oare faptul că cineva parchează în faţa garajului meu chiar îmi dă dreptul să sun la Poliţie să-i ridice maşina, atât timp cât eu nu am grabă să ies în acest moment? „ Wow, mi-am zis. Tocmai eu ridicasem mingea la fileu. Universul mă adusese în postura dilemei mele. Mai devreme, când mă înfuriasem rău uitasem complet ce scrisesem aici, opinii emise sub înregimentarea conştienţei. Am sesizat câtă discrepanţă rezidă între ce scriu când mă las în voia contiinţei atotpătrunzătoare şi ce fac când ascult de prostiile egoului din mintea mea. Ce este veritabil de interesant constă în faptul că lecţia pe care trebuia eu să o desprind din conjuctura cu pricina, nu avea nici o conexiune cu parcatul fiindcă înţelesesem că nu eram suficient de atentă la nevoile altora. Tocmai asta mă rosese tot timpul, faptul că şoferului nu-i păsase că s-ar putea ca eu să am trebuinţă de propria mea maşină în decursul weekendului. Furia mea juca rolul unui indicator preţios, care îmi orienta atenţia spre cum se simte un individ ignorat. Într-adevăr tocmai afirmasem cu câteva zile în urmă: „Ce-mi pasă mie că ninge la Baia Mare? Pe mine nu mă afectează deloc!” Ca şi cum acolo nu ar locui oameni, care pot fi năpăstuiţi de zăpadă. Mai problematic este că intelectul meu recontextualizează atitudinea de nepăsare, aplicându-i o conotaţie strict pozitivă: „Eu nu mă amestec în treburile altora”, lipindu-i o etichetă de respect pentru semeni. În acest fel pervers, ea devine valoare şi egoul stoarce mândrie. Prin urmare, nu e cazul să îi învinuim pe alţii pentru ce ni se întâmplă. Varianta optimă sugerează că e mai benefic pt noi să privim în sufletul propriu pt a descifra ce vrea de fapt să ne comunice împrejurarea cu pricina. Întotdeauna, în orice incident e vorba despre ceva ce noi nu efectuăm cum trebuie, despre o mistificare a adevărului suprem, despre o eroare de gândire, pe care e recomandabil să o îndreptăm. A arunca „culpa” asupra cunoscuţilor, chiar dacă egoul aşa vrea să interpreteze situaţia, nu ne ajută cu nimic. Doar înrăutăţeşte circumstanţa şi ne obturează vederea atât de tare încât nu mai înţelegem ce trebuie. Acum se naşte o altă dilemă: Dacă nu putem sprijini, încrede în intelectul nostru, în acurateţea proceselor de gândire, cine ne ajută să rezolvăm problemele apărute? Conştiinţa, prin influxul spiritual, care nu trebuie confundată cu mentalizările scornite de ego. Acest flux spiritual se inseră în însăşi câmpul înţelepciunii universale divine şi este conectat intim cu adevărul. Ne putem întreba cum discernem adevărul de falsitate, de vreme ce mintea (aşa cum am menţionat într-un articol precedent, nu e în stare să recunoască verididcitatea)? Adevărul se obţine întotdeauna prin relevare în regim conştient, unica instanţă care ne permite să-l decriptăm şi pe baza lui să ne debarasăm de proiecţii, de erori, de pattenrurile cognitive disonanate. Orice informaţie primim via intuiţie, revelaţie, conştientizare reprezintă cea mai pură specie de adevăr. Conştiinţa dezoalează mistificările, decriptează adevărul absolut, observă iluziile eului nostru şi nu le mai dă curs, împiedică mintea să se mai identifice cu conţinutul himerelor pe care le agită proiecţiile. Acesta este motivul pentru care e absolut necesar să reanalizăm ceea ce facem în orice moment, ce gândim, însă meditând calm. Vălurile furibunde ale eului, lezat în amorul propriu ne vor întuneca, ne vor scufunda complet raţiunea. În acele clipe nu cugetăm limpede, ci prin prisma distorsiunilor cognitive înmagazimate. Ele deformează totul, ne induc pe făgaşuri aberante, spre poziţii mentale din care vom crede că binele e de fapt un rău mare, că adevărul e o mare minciună, că lucrurile materiale ne aduc fericirea şi multe alte corelate. Cu mulţi ani în urmă tot oscilam ani în dileme de genul: Ce e adevărat? Dacă mă înşel când cred că există Dumnezeu? Dacă totul nu se reduce de fapt decât la plăcerile materiale, aşa cum susţin majoritatea oamenilor? Mă îndoiam că sunt eu mai deşteaptă decât numeroşii indivizi care cred cu pasiune contrariul. (Nu înţelegeam că nu inteligenţa intervine aici, ci gradientul de conştiinţă). Dar atunci de ce toată lumea înclină într-o direcţie şi eu, în cealaltă? Până nu am experimentat pe propria piele relevarea adevărului, care apare odată cu sporirea nivelului de conştiinţă, nu am căpătat siguranţă. Citeam cărţi şi încercam să reţin conţinutul. Nu funcţiona fiindcă nu memoram totul fidel şi pt că părerile autorilor se contraziceau uneori. Deveneam bulversată, neştiind ce să mai cred. Însă concomitent cu elevarea conştiinţei proprii am trăit relevarea adevărului. El irupe cu o putere fantastică, ca o iluminare spontană, ca o înţelegere profundă a lucrurilor, acompaniat de senzaţia de uşurare, cu o autoritate ce nu lasă loc de mistificări sau ambiguităţi. El răsare brusc, în introspecţie, conectează situaţii disparate, te conduce spre ridicări la nivel panoramic. Totul capătă sens şi se leagă uimitor de bine, inclusiv cu informaţii din alte încarnări, ca într-un gigantic puzzle. Toate părerile vehiculate sub imperiul fricii, al furiei, al urii, referitoare la o conjunctură dată, toate emoţiile aroganţei, toate proiecţiile fluturate nu ne conduc spre descifrarea răvaşului întâmplării, a lecţiei care să ne restructureze mintea, ci vor întări egoul. Nu are importanţă cine are dreptate sau cum se soluţionează în final conflictul, ci numai dacă eu mi-am reorganizat psihicul astfel încât să coincidă cu adevărul suprem şi cu legile divine. Doar din acest proces derivă fericirea intrinsecă, durabilă, neafectată de nimeni, de nimic, nici măcar de trecerea timpului. Operaţiunea e recompensatoare in sine. Toate celelalte obiecte sau persoane cu care noi ne tot căznim să ne înjghebăm fericirea sunt paleative, itemi pe care ne agăţăm în fantasma că poate-poate ne vor face fericiţi. Şi apoi dârdâim de frica că le vom pierde. Oare pe aceste fundaţii şubrede să vrem să ne clădim fericirea? Pe măsura disecării unei situaţiei, rumegării şi asimilării sâmburelui hrănitor plasat în miezul incidentului în derulare, presiunea psihică se desumflă, gândurile recurente se răresc şi liniştea recampează în suflet. Aici intervine semnalul că experienţa a fost integrată, adică că a fost pricepută la veridica ei valoare, conform intenţiei divine şi că a produs transformări concrete, stabile. Pe această fundaţie interioară se vor amplasa alte cărămizi ale eşafodajului psihic. O lecţie de viaţă integral asimilată nu se va mai repeta. Dr. David Hawkins consemnează în Vindecare şi recuperare că „în momentele de criză, omul transformă cunoaşterea spirituală în realitate. Atunci se poate face saltul în conştiinţă”. Iar momentele de criză nu înseamnă neapărat să aştepţi să-ţi dea cineva în cap cu lopata, ci numai să fi dispus să vezi ce ţi se întâmplă în fiecare zi şi să admiţi că e un mesaj de la Dumnezeu, care te iubeşte nespus şi-ţi doreşte numai bine (cu toate că egoul tău se supără când apare ceva ce nu-i convine şi te îndeamnă să crezi că alţii indivizi ar trebui să fie traşi la răspundere). Tot ce germinează în viaţa noastră reprezintă binele nostru, ceea ce ne trebuie acum!

De ce nu funcţionează dietele strict alimentare?

De ani de zile mă chinui să descifrez de ce unii dintre clienţii mei, care ţin regimuri alimentare nu reuşesc să-şi stabilizeze greutatea. Săptămâna aceasta am avut o revelaţie, care-mi înfăţişa mecanismul într-o manieră panoramizată. În hipotalamus există un centru al saţietăţii. Atunci când nivelul alimentelor îndesate in stomac depăşeşte o limită, când glicemia din sânge atinge o valoare mai mare decât cea normală se declanşează un arc reflex, ce semnalează omului că e cazul să se oprească. Mereu m-am întrebat, ce anume sileşte un individ să treacă peste acest reflex şi să continue să mănânce? Ei bine, el ignoră semnalul interior şi sub presiunea foamei psihice continuă să se îndoape. Ca să înţeleg mai bine operaţiunea am recurs şi eu la această variantă. Într-o sesiune de stresuri prelungite am apelat la compensarea prin alimente. Procedeul funcţionează în orice măsură (frica sau supărarea se diminuează puţin şi temporar), însă organismul meu nefiind obişnuit cu tratamente ciudate de supraalimentare s-a supărat. Mi-a fost rău. Bănuiesc că obezii au depăşit, au învins şi această supapă de siguranţă. Dacă s-ar simţi rău ar vomita (ceea ce fac bulimicii) sau nu ar mai continua cu deprinderea. Ceea ce-i împinge pe oameni să mănânce mai mult decât le trebuie este o foame interioară provocată la nivel psihic, iar autoprivaţiunile de hrană nu fac decât să le dinamizeze această foame. După isprăvirea postului, fiinţa se va năpusti asupra obiectului „salvator” cu un apetit sporit, ceea ce va duce la o exacerbare a creşterii în greutate. Dulciurile, prin efectul instant de descărcare de endorfine atenuează durerea emoţională. Din acest motiv sunt preferate de majoritatea oamenilor atunci când simt că au atins fundul sacului. E posibil ca omul nostru să-şi mobilizeze voinţa pentru câteva săptămâni, să se abţină, însă odată cu pronunţarea sfârşitului de sezon, foamea mentală va reveni în forţă. În felul acesta se explică de ce unii indivizi se situează mereu pe pante ascendente sau de colapsare a greutăţii, dar niciodată nu reuşesc să-şi menţină numărul de kilograme. Echilibrul presupune o oarecare armonie sufletească. Ori ei se găsesc: - fie în perioada de învinovăţire, de ură de sine, care se refletă în înfometare sau îşi setează un etalon de fericire (când voi fi slab/ă) ceea ce ajută la mobilizarea autocontrolului (deci slăbesc). In mintea aspirantului creşte himera că dacă se „chinuie” să mănânce mai puţin câteva săptămâni toată viaţa sa se va ordona, totul se va rezolva, nefericirea se va disipa complet şi durabil şi din acel moment va fi perpetuu fericit. - fie în disperare, coroborată cu frică, invidie, ceea ce le impulsionează augmentarea peste limită a apetitului şi atunci uită de orice restricţie, de orice noimă şi mănâncă în neştire (deci se îngraşă). Aceasta fluctuaţie permanentă este declanşată de lipsa de iubire. Golul din suflet devine pregnant şi instituie măsuri reparatorii urgente. Un profan ar sugera o infuzie de iubire din afară. Ar merge, însă cum procedăm dacă nu se oferă nimeni sau dacă surogatul de dragoste îl/o părăseşte? În plus, acest vid interior se relevă a fi o genune fără margini, un sac fără fund. Oricât de mult iubire a-i turna înăuntru va fi prea puţină. Va fi suficientă o insignifiantă frustrare, o mică derogare şi foame mentală se va năpusti furibundă. Cel mai facilitator lucru ar fi ca persoana să înveţe să se ajute singură. Cum? Prin a-şi furniza atenţie. Cel mai puternic instrument care ne osmozează cu atenţie este propria conştiinţă. Atunci când îşi acorzi singur atenţie, când te priveşti şi constaţi ce faci de fapt, nu mai eşti un cerşetor care tânjeşte după atenţia altora. A ne supraveghea reacţiile, manifestările cronice, obiceiurile alimentare, patternurile cognitive şi restul de emoţii, care facilitează îngurgitarea de porţii supraestimate de alimente reprezintă cel mai fabulos motor, care ne propulsează spre prezervarea propriei greutăţi corporale. Unele dintre lamentările favorite ale supraponderalilor sunt formulate astfel: - eu nu am moştenit gena corpului subţire - eu mănânc puţin şi mă îngraş, nu ca X care mănâncă cât pofteşte şi nu ia un gram pe el - rabd toată ziua şi nu se vede nimic - am un metabolism lent - Dumnezeu e vinovat că eu nu pot mânca atât cât doresc - Mănânc fiindcă cei din casă gătesc şi mă invită la masă, mă provoacă, nu mă susţin în efortul meu de slăbire. - Mă îngraş din cauza stresului Indivizii au talentul de a se minţi singuri. Refuză să-şi lumineze calea prin propria conştiinţă. Dacă şi-ar revedea comportamentul general ar descoperi: - că atunci când fiul plecat în strănătate uită să sune acasă, părintele corpolent psudo-abandonat se repede la frigider, - că cearta de la birou l-a împins să scormonească după dulciuri - că plânge la televizor când vizionează scene de dragoste - că parcă toată ziua ar ronţăi ceva „uşor” - că orice stare emoţională surescitată .de aşteptarea unui eveniment crucial (un examen, rezovarea unei situaţii vitale, etc) exarcerbează tensiunea interioară, ce produce automat apelul la mâncare. Un item nodal în problematica dezbătută rezidă în credinţele ce ne locuiesc în minte. Psihismul dă tonul funcţionării organismului uman. Ceea ce porunceşte mintea, prin credinţele inserate în memorie, trupul execută. Acest postulat funcţionează pe orice plan, nu se limitează numai la cel de hrănire. Astfel, dacă eu investesc cu fermitatea, fără umbră de îndoială, expresia că „pot să mănânc până la refuz şi nu mă îngraş”, corpul se va conforma. Din nefericire, majoritatea obezilor sunt intens convinşi că orice mănâncă îi îngraşă. Mulţi se torturează cu liste de calorii, cu raţii şi îşi restricţionează accesul la anumite sorturi alimentare. Până nu-şi setează mentalul, până nu-şi reglementează selecţia de credinţe deţinute, tot mormanul de calorii se vor depune cuminţi în straturi de grăsime, aşa cum le comandă propria lor minte. Mulţi corpolenţi se stăduiesc chiar să demonstreze lor şi altora că ei au dreptate, că sunt năpăstuiţi de soartă, că indiferent ce fac, ce regim ţin, ei tot se îngraşă. Raţionamentele „logice” prezentate sunt vădite să le legifereze neputinţa. În faţa altora, ei se abţin aproape total ca să arate cât de puţin mănâncă ei. Dar ajunşi acasă, unde nu-i depistează nimeni (nici ei), toată cortina prefăcătoriei cade şi dau frâu liber poftei nesăţioase. Exact în acea secundă magică intervenţia conştiinţei proprii ar fi salvatoare. În adaos, atunci când se văicăresc cu spor in prezenţa cunoscuţilor ei capătă atenţia mult râvnită. Tensiunea există în viaţa fiecăruia dintre noi, însă ce le lipseşte obezilor (şi multor altora) este capacitatea psihică de a o tolera, fără să te repezi la mâncare (alcool, droguri, şedinţe prelungite de shopping, bârfă, muncă în exces, etc). Dacă ne dezvoltăm nivelul de conştiinţă vom căpăta automat şi proptele pentru gestionarea eficientă a stresului de toate neamurile.

Experimentatorul

Inspirându-mă din capitolul 6 al cărţii dr. David Hawkins denominată Descoperirea prezenţei lui Dumnezeu. Non-dualitatea devoţională am reuşit să descâlcesc cum funcţionează mintea umană, să capăt o viziune mai clară, panoramizată a procesului. Complexitatea ei este într-adevăr o operă de artă. Totalitatea itemilor de mai jos formează experimentatorul, care alcătuieşte nucleul, interfaţa, ce induce senzaţia separării dintre oameni. În realitate, mintea este unitară în sine, precum şi unificată la nivelul tuturor entităţilor umane. Toţi împărtăşim aceeaşi minte. De aceea, studiindu-ne propriile manifestări vom desluşi de ce fac alţii ceea ce fac. Mintea:  Percepe – stimuli interni şi externi, amestecaţi. Cei interni comunică în limbaj mut despre gradul de interes al restului stimulilor, dar constituie şi un răspuns al inconştientului faţă de situaţie (de pildă, m-a potopit o stare de rău la un colţ de stradă din Paris, pentru a afla ulterior că acolo fuseseră adunaţi evreii pentru a fi deportaţi în lagăre. Părăsind locul, starea s-a disipat) - mesaje non-verbale - intervine şi intuiţia, care sugerează mesaje de factură spirituală (în anumite cazuri) - în cazuri speciale, se activează percepţii extrasenzoriale (clarviziune, telepatie, viziune astrală, etc) - concomitent intră în acţiune filtrele perceptive, care distorsionează stimulii şi falsifică realitatea. Dintre aceştia fac parte: - Imaginaţia, interesul faţă de stimul - atracţia eului faţă de drame - emoţiile, dispoziţia afectivă de fond, tonurile emoţionale - aşteptarea sau surpriza apariţiei stimulului - obişnuinţa sau familiaritatea stimulului - obturarea parţială, specifică a câmpului vizual momentan, care ne predispune să întrezărim numai o fracţiune a stimulului - iluziile perceptive, datorate organelor de simţ şi distorsiunilor conexe legilor perspectivei, mărimii obiectelor - ignoranţa perceptive, a incapacităţii de a recepta informaţii non-liniare, spirituale - datoria karmică, ne alterează recepţia datelor astfel încât să fim atraşi spre locul ori persoana cu care am avut conflictul  Creierul eteric spiritual, alcătuit in exclusivitate din energie, care se edifică prin ridicarea energiei kundalini, doar la anumite niveluri de conştiinţă. El deviază traseul datelor înainte de a ajunge la procesorul psihic liniar, fiind capabil: - să vadă fenomenele percepute ca pe un activare a potenţialităţii de creştere spirituală - să implice competenţa de înţelegere non-dualistă - să diferenţieze aparenţa de esenţă - să unifice elemente disparate ale contextului - să cearnă adevărul de falsitate  Procesează ---- adică – împarte pe categorii - ordonează, stabileşte priorităţi - încadrează în context - trimite rezultatele într-un mediu de stocare formând: banci de date, centri emoţionali, răspunsuri condiţionate  Interpretează. În această etapă a prelucrării stimulilor, datele receptate sunt mixate cu: - impulsuri, intenţii, motivaţii - agenda ascunsă, adică dorinţe secrete, adesea inconştiente, care exercită presiuni - emoţii (frici, invidie, ură, iubire, etc) - dorinţe şi identificarea cu ele. „Dorinţa aceasta este ca un nesaţ de a cunoaşte, ca o senzaţie de lipsă, ca o sete, fiind totodată o adicţie faţă de experienţa experimentării însăşi”, explică dr. Hawkins. - identităţi asumate (părinte, inginer, fiu, sportiv, beţiv, etc) din care decurg prescripţii de rol - împotrivirea emoţională, persistarea încăpăţânată într-o dorinţă - răspunsuri automate ale egoului - resentimente - activarea schemelor cognitive, plus similarităţile de conduită, care ne predispun să credem că o persoană apropiată reacţionează mereu identic, in virtutea habitudinii - intruziuni ale memoriei, care reînvie trecutul, flashuri din memorie, asociate stimulului - mobilizarea răspunsurilor emoţionale - ridicarea instantanee a unor mecanisme de apărare, care denaturează totul - imaginaţia şi creativitatea - experienţa de viaţă - conexiunea cu alte materiale psihice sau dimpotrivă segregarea lor (menţinerea voită a unora departe de altele) - credinţe, prejudecăţi - autoritatea celui care emite asumpţia - barierele comunicaţionale, în care se relevă că un conţinut informaţional este intenţionat de emiţător în vreme ce destinatarul înţelege altceva  Alege. În această etapă mentală, procesul de gândire este înrâurit de: - influenţa câmpurilor atractoare ale gândurilor - oportunitatea acţiunii, a atitudinii, a comportamentului - nivelul de conştiinţă - predispoziţiile karmice - gradul de adevăr perceput - condiţionarea socială - principii morale, sociale, religioase - valori deţinute.  Se ia decizia. Toate aceste operaţiuni se desfăşoară într-un interval de 1/10.000 dintr-o secundă. Oare merită să ne învinovăţim fiindcă luăm uneori hotărâri eronate?

Efectul de turmă

Suntem programaţi social şi etic, încă din vremea infantilităţii. Acţionăm pe principiul oii şi nici măcar nu observăm acest „amănunt” vital. Copiii întreabă: La ce foloseşte obiectul ăsta? De ce trebuie să mă feresc de situaţia aia? Cum se utilizează lucrul ăsta? Şi aşa mai departe. Ei au impresia că adulţii au răspunsuri potrivite, înţelepte la orice le trece lor prin minte, că tutorii lor ştiu totul, perfect, ireproşabil. Progeniturile tânjesc după imagini fabuloase, omnipotente ale cadrelor parentale pentru a li se inocula în minte securitatea perfectă.”Cine cunoaşte totul, poate totul” a spus Leonardo da Vinci. Se pare că maxima s-a întipărit pe vecie, în capul tuturor odraslelor, încă de la naştere. Ca să se simtă ei în siguranţă, pruncii se încred în răspunsurile genitorilor şi vor să fie convinşi că părinţii lor chiar au informaţii în orice domeniu. În consonanţă, ca să nu distrugă propria lor aureolă de zei magnifici, maturii întreţin subtil această iluzie naivă şi evită abil, întrebările care le-ar reflecta neştiinţa la rampă. Cercul se închide primejdios. Problema principală survine în special fiindcă nimeni nu se apucă să cerceteze ulterior dacă căile de acţiune adoptate, credinţele îngurgitate, supoziţiile memorate, explicaţiile căpătate chiar corespund adevărului universal, dacă chiar sunt viabile. Le luăm pelicăneşte şi rămânem cu ele de gât toată viaţa. Urmând această cale, ajungem să presupunem că obiectivele lumeşti chiar aduc fericirea. Ne zbatem să procurăm avere, relaţii de cuplu, diplome, să ne întocmim o carieră, să facem copii, etc. Şi nu ne îndoim defel de asumpţia că ele aduc fericirea îm viaţă, mai ales că rotindu-ne privirea, observăm că toată lumea aleargă după ele. Deşi vedem că majoritatea relaţiilor diadice sunt dezastruoase, ne îngropăm capul în pământ şi trăim cu himera că noi nu vom experimenta aşa ceva, că în cazul nostru, povestea va curge lin, blând. Apoi, sesizăm la alţi oameni autoritari cât de importanţi sunt banii, posesiunile şi începem să-i tezaurizăm şi noi, să ne frământăm cum să strângem mai mulţi. Totul fără discernământ individual, fără să cernem prin propria raţiune dacă e bine sau nu. Acţionăm exclusiv în baza programării iniţiale şi sprijinindu-ne pe legitatea normalului statistic. Adică, dacă cei mai numeroşi indivizi, presupuşi întregi la minte procedează astfel, înseamnă că aşa e bine. De ce să gândim cu capul nostru, când putem comod să urmăm coarnele oii şefe? În plus, răspunsurile părinţilor la anumite chestiuni ne orientează şi ne condiţionează mintea să credem că ei chiar ştiu despre ce vorbesc. Tonul profund, lansarea propoziţiilor, non-verbalul ferm fortifică frazele, le dau emfază. Copilul inocent devine convins! Îmi amintesc şi acum conversaţia avută cu tata, care apăsa cuvintele: „Trebuie să ai o carieră, să-ţi construieşti un rost în viaţă”. L-am crezut cu ardoare, iar vorbele lui mi-au pătruns intim în memorie. Părea să declame cea mai mustoasă, mai savuroasă declaraţie a lumii. L-am privit cu mare admiraţie. Nici o secundă nu mi-a trecut prin creier să-i detaliez discursul: Ce înseamnă rost în lume? Concret? Cum se edifică acest rost? În ce constă? De ce trebuie să faci „rostul ăsta”? Fiindcă toată lumea aleargă după el? Şi numai eu ştiu cum s-a tradus la mine în minte acest rost, în ce deziderat fantasmatic s-a convertit. Cumva rostul ăsta era să ştiu tot despre orice, să pot orice, oricând. O aberaţie cu moţ! Partea cea mai hilară a istorisirii este că abia azi mi-au dat prin mintea acele întrebări, abia azi am decriptat programarea stupidă. Atunci mi-am luat în secret angajamentul să-i urmez neabătut devizele măreţe şi mulţi ani m-am tot zbătut să le împlinesc. Mormanul de obstacole aruncate in calea mea de Providenţă n-au făcut decât să-mi sporească mâhnirea, anxietatea, să-mi dospească invidia şi resentimentele. Azi, după atâta amar de ani am înţeles că erau numai vorbe, idealuri de ale lui, vânturate în neştiinţă de cauză. Nu aveau nicio conexiune cu mine, cu fiinţa mea cea reală. Oare i-a adus cuiva cariera, proprietatea, faima, diploma de onoare, vreo dâră de fericire? Cei care răspund un da cu inima plină confundă fericirea veridică cu satisfacţia trecătoare a posesiei, mistifică orgoliul cu radianţa bucuriei interioare. Abia de curând am aflat ce înseamnă cu veracitate să trăieşti bucuria interioară plenară, necondiţionată de nimic obiectual, ci numai susurând din izvorul de fericire a unei inimi, conectată la Dumnezeu şi prin aceasta, deschisă iubirii universale! Cadrele parentale trăiesc cu semeţie senzaţia că oferă copiilor lor educaţie, că le orientează alegerile în mod pozitiv, că le dau o direcţie existenţială. Dar ei nu fac decât să perpetueze ce au asimilat de la bunici şi mai adăugă câteva sfaturi, culese din experimentele pe propria piele. Câţi stau oare să investigheze care e adevărul divin? Eu mă zbat de vreo 15 ani să-l decopertez şi abia dacă i-am ridicat un colţ. Am la îndemână biblioteci, cărţi de spiritualitate, internet, grupuri, clienţi care-mi varsă povestea vieţii, conferinţe ale autorilor străini, etc. Părinţii mei ce deţineau în timpul regimului comunist, care închidea toate porţile? Şi totuşi îşi afirmau crezurile bombastic. Câtă sfântă naivitate! Şi eu şi mai naivă, fiindcă i-am crezut şi am continuat să le vânez poveţele mulţi ani după ce ar fi trebuit să gândesc cu capul meu! Toţi cetăţenii îşi duc viaţa în virtutea unor direcţii fantasmatice, din cauza deficienţei intenţiei de a se cerceta pe sine, de a decripta adevărul, de a conecta lucrurile între ele. Buba principală a majorităţii oamenilor e că nu-şi pun întrebări, nu caută răspunsuri în ei înşişi, nu verifică pe propria epidermă, dacă ce spun alţii e sau nu veridic. Pur şi simplu, se mulţumesc cu ce le-a comunicat educatoarea de la grădiniţă. Luăm poveştile audiate in infantilitate drept adevăruri universale. Astă vară mă plimbam prin parc. O fetiţă de vreo 10 ani, adresându-se unei tovarăşe mai mici, declara cu o hotărâre suspectă: „Nu există Dumnezeu. Dacă ar exista, ar apărea acum aici în faţa mea”. S-au scurs câteva secunde, după care fetiţa a exclamat victorioasă: „Uite, vezi, nu a apărut. Deci nu există.” Cealaltă a privit-o cu ochii căscaţi de uimire şi admiraţie. Expresia ei arăta că fusese deja convinsă de raţionamentul aberant. Era evident că interlocutoarea mai măricică reproducea cu satisfacţie o scenă desfăşurată în propria casă părintească. Le-am privit cu compasiune fiindcă tocmai se autoprogramaseră inconştient la un maldăr de suferinţe. Ştiam ce păţisem eu fiindcă mă autoprivasem de Dumnezeu atâţia ani. Brusc, m-a invadat o imagine izbitor de identică, din propria mea copilărie. Atunci eu jucasem rolul fetiţei profund impresionate de demonstraţia măiastră a unui prieten mai mare. Curios, cuvintele, dialogul, procedeul argumentativ erau trase la xerox. Ar fi fost fantastic, dacă în acele secunde, în loc să fiu convinsă, i-aş fi replicat băiţelului: „Hai să se materializeze acum în faţa noastră un câine. Pac. Nu a apărut. Înseamnă că nu există câini?” Însă în loc de intervenţiile salvatoare ale raţiunii şi conştiinţei, noi doar ne lăsăm amăgiţi. Repercursiunile credinţei ingerate ad-hoc încă reverberează în mine sub forma insidioasă a unor minuscule îndoieli, ce apare sporadic, reiterativ. Îi credem pe cei mai mari, cu „autoritate”, fără să decriptăm că egoul lor narcisic vorbeşte din plinătatea vanităţii sale gonflate. El declamează în necunoştiinţă de cauză, doar ca să se umfle in pene. Fiindcă aserţiunile acelea ne însoţesc 40-50 de ani, fiindcă am investit în ele o „grămadă de eu”, de timp, de energie, fiindcă le-am apărat de orice invazie, avem impresia că sunt foarte veracice, palpabile, de nezdruncinat. În toţi ani aceştia de meditaţie, introspecţie, analiză de personalitate, conştientizare radicală am aruncat zeci de definiţii idioate, cuibărite în constelaţia mea psihică. Cu altele încă mă lupt să le extirp. Deşi raţional văd că sunt păguboase, înrădăcinarea lor e atât de îndărădnică, de înveninată încât continuă să producă consecinţe nefavorabile in viaţa mea. Eu măcar le sesizez (mă rog, pe acelea pe care le observ), dar oare ce se petrece cu cei care nu se ostenesc să se cerceteze? Răspunsul e limpede: ei vieţuiesc în inconştienţă. Astfel, se relevă rolul uriaş al conştiinţei, ca vârf de lance, ce penetrează şi luminează în chiar inima sufletului nostru. Cu ajutorul ei învăţăm cine suntem cu adevărat, ce vrem, cum putem să obţinem ceea ce jinduim sau dacă chiar avem nevoie de itemii după care plângem. Vă reamintesc că-mi puteţi scrie pe adresa mea de mail: ruxandra13l@yahoo.com. O să vă răspund in limita timpului disponibil.

Oare chiar merită să ne apărăm imaginea de sine?

Zilele precedente am descoperit pe internet o imagine foarte sugestivă, care m-a amuzat şi concomitent m-a pus pe gânduri. Întrucât nu am reuşit să copiez aici imaginea cu pricina, o voi descrie: a. În primul desen, un bărbat şi o femeie merg călare pe un măgar. În fundal sunt schiţaţi nişte oameni comentând: Ce bărbat rău, cum chinuie bietul animal! b. În al doilea desen, femeia merge pe jos şi sotul călare pe măgar. Critica lumii: Ce om egoist! El merge pe măgar şi femeia lui pe jos. c. În al treilea desen, bărbatul umblă pe jos şi femeia călare pe măgar. Cetăţenii şoşotesc între ei: Ce om prost, el merge pe jos şi femeia lui pe măgar! d. În ultima imagine, şi nevasta şi bărbatul merg pe lângă măgar. Oamenii au de asemenea ceva de cârcotit. Ce om fraier! Merg amândoi pe jos, când au ditamai măgarul cu ei. Se nasc dilemele: În ce condiţii putem mulţumi pe alţii? Cum ar fi bine să procedăm ca ceilalţi să nu ne mai blameze? Dar oare merită să investim efort pentru ca anturajul, străinii să nu mai comenteze ceea ce întreprindem? Cine e afectat atunci când cunoştinţele râd de acţiunile noastre? Cum se formează imaginea de sine? Această arhicunoscută concepţie despre noi constă din amprentarea în psihism a unui număr mare de opinii ale părinţilor, ale rudelor, ale tovarăşilor de joacă, colegilor de şcoală, etc. Multe sunt inventii ale altora, aberaţii şi răutăţi gratuite, cauzate de proiecţii neperlaborate (neprelucrate psihologic de către individ), neconştientizate. Obstacolul epurării lor rezidă în alipirea egoului de ele. Investirea lor cu credinţă din partea noastră le transformă în realitate pură, care-şi aruncă efectele dubioase asupra noastră. Orice comentariu uneori inocent sosit din sfera anturajului va activa instant rana supurândă din interiorul sufletului propriu. Ca să înţelegem procedeul mai elocvent să luăm un exemplu extras din practica clinică: Clienta îşi deapăna povestea. După câteva şedinţe de travaliu cu sine, iată înşiruirea logică de secvenţe: - părinţii mei mi-au tot repetat că sunt proastă şi să tac şi că nu am dreptul la o părere; - am internalizat replica constantă şi am ajuns singură la concluzia că sunt proastă; - s-a inserat convingerea fermă că sunt porastă; - undeva în altă regiune psihică s-a iscat o contraofensivă, care hotăra, pe baza normelor societale în vigoare că e inaccentabil să fii prost. - deci asumpţia trebuie dosită de ochii tuturor; - ca să eficientizez procesul o ascund chiar şi de mine. O reprim; - în urma reprimării brutale, directiva mentală va fi proiectată asupra altora. Acum sunt împăcată fiindcă nu mai văd că sunt proastă. Dar încep să depistez manifestările ei la alţii, chiar şi acolo unde nu există (inventez cu ajutorul imaginaţiei) şi mă enervez de prostia lor. Mânia în acţiune conduce firesc la atacuri, denigrări, devalorizări; - oglindirea din partea universului mă propulsează în postura de a mi se înapoia ofensa. Acum mă izbesc de situaţii în care alţii îmi spun verde în faţă că sunt proastă sau ei insinuează ceva şi eu traduc că ei mă fac proastă, deoarece această convingere funcţionează la mine, voi decripta realitatea conform expresiilor conţinute în ea; - mă simt umilită că alţii mă consideră proastă şi încep să fac eforturi ca să nu mai par proastă; - mă încordez să nu mai efectuez nici un fel de erori. Îmi declar ad hoc imposibilitatea de a greşi. De aici rezultă stres masiv, orgoliu până la cer, combativitatea de a susţine constant că am dreptate, refuzul de a asculta şi a lua în considerare o eventuală contrareplică. Fiindcă eu sunt mai deştept, mai potent decât alţii e clar că ei se înşeală şi eu am dreptate; - mă simt vinovată ori de câte ori greşesc fiindcă îmi deteriorez imaginea de sine. Sunt mai mereu crispată, supraîncordată, rigidă. Îmi e permanent frică să nu mi se fisureze masca şi ceilalţi să nu mă surprindă într-o postură eronată, să nu cumva să îmi spună iarăşi că sunt proastă - Dacă cineva e prezent inopinat atunci când inevitabil comit o abatere, plăsmuiesc o veritabilă stratagemă ca să-i preschimb părerea precedentă. - Dacă acţiunile mele nu conduc spre rezultatul dorit, adică individul rămâne în minte cu cioburile imaginii mele de sine, deduc că nu pot face nimic ca să-i schimb opinia şi să-mi refac virtuala faţadă. În concluzie, ultima afirmaţie ajunge să o întărească pe prima. Acum, cercul se închide şi eu rămân captivă în capcana imaginii de sine. - Ca urmare a tezaurizării stresului, încordării şi autoexigenţelor încep să am insomnii, să mă îmbolnăvesc mai des, să mă doară capul, să experimentez dureri în piept. Merg urgent la doctor, care mă îndoaptă cu medicamente. Toxinele acumulate în trup prin bulinele sintetice nu fac decât să mă afunde în starea de rău. Prin urmare, obosesc mai rapid, nu mai am chef de viaţă, uit să râd. Depresia bate la uşă. Cum evadez? Pot schimba orice la mine FIIND DISPUS să o fac. Cursul de Miracole stipulează limpede: „Dacă vreau să-mi aduc aminte cine sunt, e esenţial să mă desprind de această imagine de sine”. Pentru a o dezrădăcina e vital să observăm ce o conservă: - Orgoliul – o apără cu ferocitate. Deci, în contrapartidă cultivăm smerenia pentru a contracara efectul distructiv al înfumurării. - Falsitatea – cei mai mulţi cetăţeni se mint pe ei, dar şi pe alţii, fluturând o imagine de sine artificială. Aceasta consumă o imensă cantitate de energie vitală pentru a supraveghea şi împiedica sfâşierea ei. Fără să sesizeze că este numai o ficţiune, plăsmuită de propria minte condiţionată de spusele altora, ei se încăpăţânează să creadă în veracitatea normativelor conţinute acolo. E ciudat că suntem dispuşi să veghem ca imaginea de sine să nu se deterioreze, dar nu şi pentru disiparea gândurilor care ne fac rău. La acest item, remediul constă în onestitatea frustă şi dintr-o autenticitate deplină, care vor reteza această aberaţie. - Dorinţa de a avea dreptate – Orice contrazicere a frescei inventate de ego, mă va irita. În loc să conştientizez furia pentru a mă dispensa de ea în mod civilizat şi pentru a o determina să nu mai reapară mereu, eu sar la gâtul altora. Îi atac ca să nu cumva să se destrame iluzia din spatele imaginii mele de sine. Asimilarea convingerii că nici o opinie nu mă atacă, va tămădui sufletul lezat. - Propensiunea spre răzbunare – îmi amintesc cum în urmă cu 25 de ani mi se schimonoseau trăsăturile, cum fierbeam de năzuinţa de a lovi cu sete în punctul slab al „adversarului”. Acum decriptez uneori această transformare a chipului altora şi pricep perfect ce se petrece în subsidiar, cum se chinuie singuri, fantazând asupra himerei că alţii îi lezează. Dar nu se întreabă niciodată: Oare ce anume din ei e atacat? O ţesătură de expresii ale cunoştinţelor din toate etapele de viaţă, de idei, de credinţe despre cum sunt ei, cum nu sunt, cum ar trebui să fie, etc. Totul e o fantasmagorie, abil îmbinată. - Aprehensiunea - Credinţele că pot fi atacat, că realmente sunt lezat în urma vorbelor altora susţine şi garantează continuitatea imaginii de sine. Ele generează un morman de frică paralizantă. Vieţuim cu impresia că dacă ne arătăm aşa cum suntem vom fi respinşi, ignoraţi, călcaţi în picioare, batjocoriţi. Ciudat e că această asumpţie persistă în noi deşi nu am încercat niciodată să fim autentici! Cine ne şopteşte cum s-ar comporta anturajul cu noi, dacă nici măcar nu am încercat vreodată acest demers? Şi acum, când avem imagine de sine, când ţinem de ea cu dinţii şi declarăm război oricui ne contrazice, oare ne acceptă şi ne place toată lumea? E vreun om care să nu fi suportat vreodată respingerea cuiva? - Aspiraţia spre putere, căutarea faimei, tendinţa de a avea o carieră de succes, banii, lăcomia de a capitaliza proprietăţi, avere, nu sunt căi de a deveni fericit, aşa cum se vehiculează în societatea noastră materialistă, ci reprezintă scopuri ale egoului, pentru a întări imaginea de sine. Prin intermediul ei, eul promovează separarea dintre oameni. Atunci când am senzaţia că sunt atacată e imperios necesar să-mi iau un răgaz, să detectez ce anume din mine e atacat: Nu cumva imaginea de sine? De ce nu contestăm niciodată legitimitatea acestor impresii ori gravitatea emoţiei ce răsare? Doar pactând strâns cu ea şi replicând în conformitate cu preceptele derulate acolo ne vom alipi şi mai abitir de periculoasa imagine de sine. În baza unor standarde interiorizate demult ripostăm acum şi cerem răzbunare contra unor oameni identici de inconştienţi ca şi noi. Şi mai grav e că descifrez realitatea, adică tot ceea ce văd prin prisma iamginii de sine, pe care mi-am consolidat-o cu migală decenii în şir. Orice nouă fortificare a imaginii de sine, orice nouă cădere în faţa standardelor ei (prin minciuni, invenţii legate de mine, adevăruri trunchiate) mă subjugă, mă îndepărtează de aflarea adevărului despre cine sunt eu. Cu cât mă lipesc mai tare de ea, cu cât cred mai mult că imaginea de sine mă reprezintă, mă protiguieşte, că îmi şopteşte cine sunt, cu atât mă afund în capcană. Bariera primordială a lepădării măştii este că nu am ce să pun în locul ei fiindcă materialismul împietrit nu mă lasă să cred că eu sunt spirit. Dacă eu nu sunt cine credeam că sunt, adică ceea ce-mi susura în urechea interioară vocea egoului prin stindardul imaginii de sine, mă voi simţi brusc foarte dezorientat, ambiguu neştiind cine sunt. Din fericire, dacă investigăm cu tenacitae putem afla. Până nu ne amintim cine suntem cu adevărat o să ne tot enervăm aiurea, încercând să menţinem în vigoare o construcţie fantomatică, intitulată imaginea de sine. Fiecare persoană face constant o elecţie între stima de sine şi iubire. Oare ce o fi mai preţios? Cursul de Miracole afirmă: „În spatele fiecărei imagini plăsmuite de mine, adevărul rămâne neschimbat. În spatele fiecărui văl pe care l-am tras peste faţa iubirii, lumina ei rămâne la fel de strălucitoare.”

Filă din Dosarul X personal

În urmă cu câteva luni eram în vizită la o mătuşă, care locuieşte la mare. Mă retrăsesem în camera destinată mie şi meditam. Apoi brusc ceva s-a schimbat în felul de a percepe lumea. Era straniu şi familiar în acelaşi ambalaj. O stare curioasă, deloc neplăcută. Înţelegeam raţional că există o alterare a percepţiei, însă nu eram în stare să definesc metamorfoza. Am început să analizez. Continuam să recepţionez mediul înconjurător în regim de conştienţă, însă puţin voalată. Vedeam şifonierul, pereţii albi. Apoi un strigăt mai îndepărtat mi-a captat atenţia. Mi-am încordat auzul: Era mătuşa-mea cea care zbiera. I-am recunoscut tonalitatea gravă a timbrului. M-am crispat puţin: - Dacă răcneşte, probabil că are vreun necaz. Am ascultat în continuare încercând să mă hotărăsc dacă are sau nu nevoie de ajutorul meu. Apoi am auzit melodia de la tv, de la serialul turcesc pe care-l urmărea atunci: Dragoste infinită-kara sevda. M-am liniştit înţelegând că se ceartă cu personajele de la tv, aşa cum făcuse şi în serile precedente. Mi-am întors atenţia iarăşi spre situaţia mea bizară. Realizam că nu era ceva nou, că mai experimentasem această manieră senzorială de multe, foarte multe ori. Apoi brusc am înţeles că dormeam. Am recunoscut ritmul sacadat al respiraţiei şi am decriptat pulsul cardiac încetinit. Şi continuam să fiu perfect conştientă, ba chiar priveam lucrurile prin încăpere. Ce ne relevă experienţa povestită? - Că nu suntem numai un trup de carne, că undeva în noi continuă să trăiască şi să vieţuiască treaz un ceva, care ne permite să vedem obiectele din cameră, deşi pleoapele acoperă ochii, ne dă ocazia să procesăm raţional stimulii auziţi, deşi creierul doarme. Evident că acel ceva e conştiinţa. - De vreme ce conştiinţa nu e înregimentată şi încartiruită definitiv în corp îndrăznim să credem că şi în clipa decedării lucrurile se vor petrece similar. Ne vom părăsi trupul şi vom pleca. E adevărat că nu am atins încă o stare perfectă de conştiinţă în somn fiindcă nu mi-am zărit trupul întins pe pat şi nici nu am înregistrat vizual absolut toate mobilele din încăpăre. În trecut am mai trăit frecvent acest gen de interacţiuni cu mediul (adică să fiu conştientă în timpul somnului), însă nu realizam că dorm. Vegetam într-o letargie amorţită, plutind la o înălţime oarecare deasupra corpului şi crezând că sunt trează. Pe măsură ce mi-am înălţat coeficientul conştiinţei, starea de confuzie s-a retras progresiv, strălucind din ce în ce mai pregnant conştiinţa. - Că frica de moarte e numai o gogoaşă a egoului. În străfundul sufletului noi toţi ştim cu certitudine că viaţa e infinită - Că lucrând sârguincioşi pt tezirea conştiinţei proprii ne vom reîmproprietării cu abilităţile fabuloase, ce dormitează înlăuntrul nostru de secole. Aceste experienţe descrise sunt caracteristici intrinseci ale tuturor oamenilor. Majoritatea nu le înregistrează în memorie fiindcă gradientul conştiinţei lor este prea scăzut. Starea de fapt menţionată se traduce prin termenul de inconştienţă, adică indivizii respectivi lucrează, merg, se distrează fără să cunoască detaliat ce se întâmplă cu ei, ce emoţii îi străbat, ce gânduri le fulgeră prin minte, de ce reacţionează în maniera în care o fac. Apoi chiar revendică cu aplomb că sunt conştienţi. Oricine lucrează activ la augmentarea nivelului conştiinţei sale va traversa astfel de fenomene. Vestea fabuloasă este că dacă toţi locuitorii Pământului s-ar dedica travaliului personal, conştiinţa colectivă ar evolua spectaculos, propulsându-ne pe toţi pe culmi ale armoniei, păcii şi liniştii. Pe măsură ce, din ce în ce mai mulţi indivizi aleg să se preschimbe in propriul lor beneficiu, efectul pozitiv se restrânge asupra anturajului, prin radianţa aurei, dar şi asupra colectivităţii umane per ansamblu. Toată străduinţa mea de a scrie tinde spre a a vă determina să priviţi in interiorul vostru, să căutaţi mijloacele cele mai potrivite pt a eradica suferinţa care vă macină. Problemele ivite pe cărarea vieţii pot fi facil dezlegate dacă reuşiţi să le corelaţi cu aspecte din voi înşivă şi nu le mai aruncaţi în ograda fiinţelor din proximitate.