duminică, 7 ianuarie 2018

Oare chiar merită să ne apărăm imaginea de sine?

Zilele precedente am descoperit pe internet o imagine foarte sugestivă, care m-a amuzat şi concomitent m-a pus pe gânduri. Întrucât nu am reuşit să copiez aici imaginea cu pricina, o voi descrie: a. În primul desen, un bărbat şi o femeie merg călare pe un măgar. În fundal sunt schiţaţi nişte oameni comentând: Ce bărbat rău, cum chinuie bietul animal! b. În al doilea desen, femeia merge pe jos şi sotul călare pe măgar. Critica lumii: Ce om egoist! El merge pe măgar şi femeia lui pe jos. c. În al treilea desen, bărbatul umblă pe jos şi femeia călare pe măgar. Cetăţenii şoşotesc între ei: Ce om prost, el merge pe jos şi femeia lui pe măgar! d. În ultima imagine, şi nevasta şi bărbatul merg pe lângă măgar. Oamenii au de asemenea ceva de cârcotit. Ce om fraier! Merg amândoi pe jos, când au ditamai măgarul cu ei. Se nasc dilemele: În ce condiţii putem mulţumi pe alţii? Cum ar fi bine să procedăm ca ceilalţi să nu ne mai blameze? Dar oare merită să investim efort pentru ca anturajul, străinii să nu mai comenteze ceea ce întreprindem? Cine e afectat atunci când cunoştinţele râd de acţiunile noastre? Cum se formează imaginea de sine? Această arhicunoscută concepţie despre noi constă din amprentarea în psihism a unui număr mare de opinii ale părinţilor, ale rudelor, ale tovarăşilor de joacă, colegilor de şcoală, etc. Multe sunt inventii ale altora, aberaţii şi răutăţi gratuite, cauzate de proiecţii neperlaborate (neprelucrate psihologic de către individ), neconştientizate. Obstacolul epurării lor rezidă în alipirea egoului de ele. Investirea lor cu credinţă din partea noastră le transformă în realitate pură, care-şi aruncă efectele dubioase asupra noastră. Orice comentariu uneori inocent sosit din sfera anturajului va activa instant rana supurândă din interiorul sufletului propriu. Ca să înţelegem procedeul mai elocvent să luăm un exemplu extras din practica clinică: Clienta îşi deapăna povestea. După câteva şedinţe de travaliu cu sine, iată înşiruirea logică de secvenţe: - părinţii mei mi-au tot repetat că sunt proastă şi să tac şi că nu am dreptul la o părere; - am internalizat replica constantă şi am ajuns singură la concluzia că sunt proastă; - s-a inserat convingerea fermă că sunt porastă; - undeva în altă regiune psihică s-a iscat o contraofensivă, care hotăra, pe baza normelor societale în vigoare că e inaccentabil să fii prost. - deci asumpţia trebuie dosită de ochii tuturor; - ca să eficientizez procesul o ascund chiar şi de mine. O reprim; - în urma reprimării brutale, directiva mentală va fi proiectată asupra altora. Acum sunt împăcată fiindcă nu mai văd că sunt proastă. Dar încep să depistez manifestările ei la alţii, chiar şi acolo unde nu există (inventez cu ajutorul imaginaţiei) şi mă enervez de prostia lor. Mânia în acţiune conduce firesc la atacuri, denigrări, devalorizări; - oglindirea din partea universului mă propulsează în postura de a mi se înapoia ofensa. Acum mă izbesc de situaţii în care alţii îmi spun verde în faţă că sunt proastă sau ei insinuează ceva şi eu traduc că ei mă fac proastă, deoarece această convingere funcţionează la mine, voi decripta realitatea conform expresiilor conţinute în ea; - mă simt umilită că alţii mă consideră proastă şi încep să fac eforturi ca să nu mai par proastă; - mă încordez să nu mai efectuez nici un fel de erori. Îmi declar ad hoc imposibilitatea de a greşi. De aici rezultă stres masiv, orgoliu până la cer, combativitatea de a susţine constant că am dreptate, refuzul de a asculta şi a lua în considerare o eventuală contrareplică. Fiindcă eu sunt mai deştept, mai potent decât alţii e clar că ei se înşeală şi eu am dreptate; - mă simt vinovată ori de câte ori greşesc fiindcă îmi deteriorez imaginea de sine. Sunt mai mereu crispată, supraîncordată, rigidă. Îmi e permanent frică să nu mi se fisureze masca şi ceilalţi să nu mă surprindă într-o postură eronată, să nu cumva să îmi spună iarăşi că sunt proastă - Dacă cineva e prezent inopinat atunci când inevitabil comit o abatere, plăsmuiesc o veritabilă stratagemă ca să-i preschimb părerea precedentă. - Dacă acţiunile mele nu conduc spre rezultatul dorit, adică individul rămâne în minte cu cioburile imaginii mele de sine, deduc că nu pot face nimic ca să-i schimb opinia şi să-mi refac virtuala faţadă. În concluzie, ultima afirmaţie ajunge să o întărească pe prima. Acum, cercul se închide şi eu rămân captivă în capcana imaginii de sine. - Ca urmare a tezaurizării stresului, încordării şi autoexigenţelor încep să am insomnii, să mă îmbolnăvesc mai des, să mă doară capul, să experimentez dureri în piept. Merg urgent la doctor, care mă îndoaptă cu medicamente. Toxinele acumulate în trup prin bulinele sintetice nu fac decât să mă afunde în starea de rău. Prin urmare, obosesc mai rapid, nu mai am chef de viaţă, uit să râd. Depresia bate la uşă. Cum evadez? Pot schimba orice la mine FIIND DISPUS să o fac. Cursul de Miracole stipulează limpede: „Dacă vreau să-mi aduc aminte cine sunt, e esenţial să mă desprind de această imagine de sine”. Pentru a o dezrădăcina e vital să observăm ce o conservă: - Orgoliul – o apără cu ferocitate. Deci, în contrapartidă cultivăm smerenia pentru a contracara efectul distructiv al înfumurării. - Falsitatea – cei mai mulţi cetăţeni se mint pe ei, dar şi pe alţii, fluturând o imagine de sine artificială. Aceasta consumă o imensă cantitate de energie vitală pentru a supraveghea şi împiedica sfâşierea ei. Fără să sesizeze că este numai o ficţiune, plăsmuită de propria minte condiţionată de spusele altora, ei se încăpăţânează să creadă în veracitatea normativelor conţinute acolo. E ciudat că suntem dispuşi să veghem ca imaginea de sine să nu se deterioreze, dar nu şi pentru disiparea gândurilor care ne fac rău. La acest item, remediul constă în onestitatea frustă şi dintr-o autenticitate deplină, care vor reteza această aberaţie. - Dorinţa de a avea dreptate – Orice contrazicere a frescei inventate de ego, mă va irita. În loc să conştientizez furia pentru a mă dispensa de ea în mod civilizat şi pentru a o determina să nu mai reapară mereu, eu sar la gâtul altora. Îi atac ca să nu cumva să se destrame iluzia din spatele imaginii mele de sine. Asimilarea convingerii că nici o opinie nu mă atacă, va tămădui sufletul lezat. - Propensiunea spre răzbunare – îmi amintesc cum în urmă cu 25 de ani mi se schimonoseau trăsăturile, cum fierbeam de năzuinţa de a lovi cu sete în punctul slab al „adversarului”. Acum decriptez uneori această transformare a chipului altora şi pricep perfect ce se petrece în subsidiar, cum se chinuie singuri, fantazând asupra himerei că alţii îi lezează. Dar nu se întreabă niciodată: Oare ce anume din ei e atacat? O ţesătură de expresii ale cunoştinţelor din toate etapele de viaţă, de idei, de credinţe despre cum sunt ei, cum nu sunt, cum ar trebui să fie, etc. Totul e o fantasmagorie, abil îmbinată. - Aprehensiunea - Credinţele că pot fi atacat, că realmente sunt lezat în urma vorbelor altora susţine şi garantează continuitatea imaginii de sine. Ele generează un morman de frică paralizantă. Vieţuim cu impresia că dacă ne arătăm aşa cum suntem vom fi respinşi, ignoraţi, călcaţi în picioare, batjocoriţi. Ciudat e că această asumpţie persistă în noi deşi nu am încercat niciodată să fim autentici! Cine ne şopteşte cum s-ar comporta anturajul cu noi, dacă nici măcar nu am încercat vreodată acest demers? Şi acum, când avem imagine de sine, când ţinem de ea cu dinţii şi declarăm război oricui ne contrazice, oare ne acceptă şi ne place toată lumea? E vreun om care să nu fi suportat vreodată respingerea cuiva? - Aspiraţia spre putere, căutarea faimei, tendinţa de a avea o carieră de succes, banii, lăcomia de a capitaliza proprietăţi, avere, nu sunt căi de a deveni fericit, aşa cum se vehiculează în societatea noastră materialistă, ci reprezintă scopuri ale egoului, pentru a întări imaginea de sine. Prin intermediul ei, eul promovează separarea dintre oameni. Atunci când am senzaţia că sunt atacată e imperios necesar să-mi iau un răgaz, să detectez ce anume din mine e atacat: Nu cumva imaginea de sine? De ce nu contestăm niciodată legitimitatea acestor impresii ori gravitatea emoţiei ce răsare? Doar pactând strâns cu ea şi replicând în conformitate cu preceptele derulate acolo ne vom alipi şi mai abitir de periculoasa imagine de sine. În baza unor standarde interiorizate demult ripostăm acum şi cerem răzbunare contra unor oameni identici de inconştienţi ca şi noi. Şi mai grav e că descifrez realitatea, adică tot ceea ce văd prin prisma iamginii de sine, pe care mi-am consolidat-o cu migală decenii în şir. Orice nouă fortificare a imaginii de sine, orice nouă cădere în faţa standardelor ei (prin minciuni, invenţii legate de mine, adevăruri trunchiate) mă subjugă, mă îndepărtează de aflarea adevărului despre cine sunt eu. Cu cât mă lipesc mai tare de ea, cu cât cred mai mult că imaginea de sine mă reprezintă, mă protiguieşte, că îmi şopteşte cine sunt, cu atât mă afund în capcană. Bariera primordială a lepădării măştii este că nu am ce să pun în locul ei fiindcă materialismul împietrit nu mă lasă să cred că eu sunt spirit. Dacă eu nu sunt cine credeam că sunt, adică ceea ce-mi susura în urechea interioară vocea egoului prin stindardul imaginii de sine, mă voi simţi brusc foarte dezorientat, ambiguu neştiind cine sunt. Din fericire, dacă investigăm cu tenacitae putem afla. Până nu ne amintim cine suntem cu adevărat o să ne tot enervăm aiurea, încercând să menţinem în vigoare o construcţie fantomatică, intitulată imaginea de sine. Fiecare persoană face constant o elecţie între stima de sine şi iubire. Oare ce o fi mai preţios? Cursul de Miracole afirmă: „În spatele fiecărei imagini plăsmuite de mine, adevărul rămâne neschimbat. În spatele fiecărui văl pe care l-am tras peste faţa iubirii, lumina ei rămâne la fel de strălucitoare.”

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu