joi, 22 februarie 2018

Eşecul rolului de părinte

Numeroşi indivizi sunt bântuiţi, terorizaţi de faptul că odraslele lor sunt nefericite, că par să nu aibă viitor (viziunea genitorilor), că „deviază” de la prerogativele insuflate. Ce vor părinţii pentru progeniturile lor? Să fie fericite. Fiinţele umane care află că vor avea urmaşi sunt adesea copleşite de responsabilitatea uriaşei sarcini. Dacă conştiinţa lor e mai adormită, nici măcar nu sesizează ce va cădea pe umerii lor. Indiferent dacă înţeleg sau nu, cei mai mulţi vor binele copiilor. Dilema primordială este că ei nu ştiu ce e bine şi nici ce aduce fericre în lumea aceasta. Ei înşişi au căutat-o cu disperare prin jur şi s-au ales numai cu firimituri mucegăite. În orice caz, părinţii sădesc în mintea odraslelor, credinţele personale. În fiecare situaţie în care e prezent infantul, acesta învaţă ceva de la genitorul său, urmărind pur şi simplu modul de reacţie al acestuia la stimulii prezentaţi de viaţă, expresia feţei, replicile, tonalităţile vocii şi sincopele acestora. Totul este înregistrat şi prezervat de copil la capitolul: iată cum se manageriază acest soi de incident. El nu decriptează însă că protagoniştii sunt unici, cu seturi complete de preferinţe, antipatii, cu istorii de viaţă variate, cu trăsături de personalitate distincte. Psihismul său fraged converteşte incidentul în model absolut. E adevărat că în decursul existenţei acest gen de interacţiune va fi reluat în multiple forme. Pruncul le va colecta pe toate şi va genera un normativ interior. Ce nu observă tutorii este că odrasla se străduieşte să detecteze ce anume îl face pe tatăl/mama să fie fericiţi. Îi ignoră adesea poveţele verbale şi adulmecă mai degrabă chipul cadrului patern/matern. Atunci când mama sa e fericită, el conectează bucuria observată cu circumstanţa specifică care pare să o fi generat-o. Deducţia sa conduce la o credinţă fermă. Dacă mama sa e radiantă atunci când vin musafirii, atunci copilul va memora că aceştia aduc bucurie şi se va strădui să aibă mereu invitaţi la el acasă. Ce nu pricepe pruncul este că aşa zisa fericire a mamei poate fi numai o exaltare a simţurilor, determinată, de exemplu de orgoliul ei de a-şi prezenta casa. Dacă tatăl său e satisfăcut de un meci de fotbal şi această informaţie va fi achiziţionată şi pusă în ramă în mintea progeniturii, în rând cu itemii care aduc satisfacţie existenţială. Mai târziu, el va decora peisajul său mental cu zorzoane personalizate: va merge pe stadion, va tinde să joace fotbal, îşi va alege o echipă preferată şi va suferi alături de ea, etc. Amănuntele care înfrumuseţează credinţa că fotbalul merită să fie trăit, că el aduce bucurie interioară pot complica sau decora timpul liber. În orice caz, dacă dictonul e bine înrădăcinat în psihismul său ori grupul său masculin îi întăreşte, îi confirmă opţiunea, ea va fi preferată şi va subjuga alte alegeri de fericire. Aşa aterizează unii bărbaţi în postura de a plasa fotbalul mai presus de familie, de cuplu sau chiar de proprii infanţi. Genitorii predau copiilor propriile lor convingeri prin atitudini, exemple, poveţe. Un tip introspectiv avizat, care a scormonit în interiorul său şi a văzut că anumite concluzii precedente ale sale au eşuat, va tinde să-şi convingă copilul să nu-i urmeze traseul. Aici se deschide poarta sfaturilor de tipul: uite ce am făcut eu şi nu a funcţionat. Tu nu face la fel! El nu ia în considerare că timpurile s-au alterat, că el e altul decât fiul său, că acum conjucturile pot fi diferite. Eşecul odraslei de a fi fericită, bazându-se pe educaţia primită, sprijinindu-se pe asumpţiile insuflate de părinţi va lovi năpraznic în credinţele genitorului. Acest act extrem de important arată că părintele vede că propriile lui convingeri nu au dat roadele scontate. Din acest motiv, eşecul infantului de a fi fericit afectează atât de rău părintele, violentându-l în chiar miezul credinţelor sale. Însă nu e aşa de facil să renunţi la expresiile consacrate, valorizate o viaţă întreagă. Frecvent, pentru a nu se confrunta cu o atare amărăciune dificil de îngurgitat, părinţii caută cu asiduitate în jurul lor, în anturajul adolescentului pentru a găsi vinovaţi. E mult mai comod ca alţii să fie culpabili de nefericirea percepută a copilului lor ori de respingerea vădită de către copil a valorilor primite. Cum se disculpă părinţii? „Eu am făcut totul pt fiica mea, am învăţat-o de bine (adică crede in continuare că ideile sale despre cum să ajungi fericit sunt valide), dar ea nu m-a ascultat şi de aceea a ajuns în această situaţie”. Această stratagemă permite fiinţei părinteşti să nu se confrunte cu sine, să nu-şi reevalueze părerile despre ce e bine să faci in viaţă. Găseşte şi un ţap ispăşitor: anturajul copilului: „Grupul de prieteni l-a stricat!” Adică toată educaţia primită într-un deceniu şi ceva se şterge instant numai fiindcă un puşti de aceeaşi vârstă îi insuflă alte idei? Puţin probabil. Dacă tânărul nostru a aderat la credinţele părinteşti, dacă a văzut cu ochii săi că genitorii săi sunt fericiţi, dacă a sesizat consecvenţă în poveţe, dacă a observat că ceea ce i se cere lui e urmat şi respectat îndeaproape şi de părinte, cu roade bune, cum ar putea el să se dezică brusc de ele? Nici vorbă de aşa ceva. Această explicaţie e o fantasmă, ce unge sufletul rănit al părintelui. În realitate, fostul copil a văzut nefericirea de pe faţa părintelui şi a înţeles subconştient că acea cale nu conduce spre bucurie interioară, întrucât exact acele credinţe se reflectă în posomoreala genitorului său. Dar tânărul vrea să fie fericit şi atunci aderă la alte modele. Caută şi îşi înjghebează un plan propriu. Evident că tutorelui i se pare fantezist (poate chiar e). Dar în mintea adolescentului, acest plan e un tunel de evadare din plasa de credinţe în care nu crede, de vreme ce i-a întrezărit urmările dezastruoase. Toate scenariile de viaţă făurite de oameni pornesc de la ceea ce cred ei că le va aduce fericirea. Însă uneori se lasă amăgiţi: - de zâmbete largi (de pildă, ale vedetelor, care tânjesc după fani sau chiar debordează de fericire, însă numai în momentele in care admiratorii sunt strânşi alături – ce se întâmplă după ce cade cortina, nimeni nu vede), - de conexiunea şubredă între emoţia pozitivă a părintelui şi ce consideră copilul că îl face fericit pe genitor, - de ideile greşite din poveşti (după ce prinţesa s-a căsătorit cu prinţul au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţe. Şi iată cum generaţii întregi de fetiţe sunt păcălite, ceea ce conduce la o încleştare, o obsesie a multor femei de a se mărita, considerând că odată pasul efectuat vor fi fericite restul vieţii). Oamenii confundă sursele (au impresia că activitatea sau evenimentul aduce fericire). Nu detectează că e o stare tranzitorie, o răbufnire de o clipă. Ei doar compară cum se manifesta mama înainte de împrejurare şi cum arată acum, în mijlocul ei. Nimeni nu pare să observe că fericirea nu izvorăşte din lucruri, din posesii, din activităţi sau relaţii. Acestea sunt numai paleative, constituie surescitări ale egoului. Veridica fericire e durabilă, impenetrabilă la intemperii, la critici, la pierderi sau dezastre. E de sorginte interioară şi are conexiune directă cu iubirea divină, ca spectru al spiritului. O altă mistificare derivă din întâlnirea mai rară a unuia dintre părinţi. În cazul familiilor divorţate, copilul îşi vede tatăl (de exemplu) ocazional. El compară cantitatea de fericire de pe chipul lui cu cea de pe faţa mamei. Nu înţelege că situaţiile lor diferă, că unul are mai multe responsabilităţi decât celălalt, că e mai stresat. Priveşte calmul tatălui şi îl aşează în opoziţie cu tensiunea mamei. E deranjat de dojenile cadrului matern şi nu înţelege că tatăl îl vede prea rar ca să-l mai admonesteze. Nu pricepe că mărinimia tatălui derivă din vinovăţie şi se simte mulţumit şi nici nu remarcă faptul că mamei nu-i ajunge salariul decât pt întreţinerea lui. De unde să scoată alţi bani pt cadouri? Rezultatul e dezavantajant pt mamă şi viciat, prin carenţă de date. În plus, pruncului îi scapă reacţiile tatălui în multe alte situaţii, când infantul e absent. Deci nu are peisajul complet, dar trage concluzii! Şi le consideră valide. Mândria de părinte relevă faptul că fiul a aderat la opţiunile cadrului părintesc, ceea ce îi confirmă acestuia iluzia că premisele sale erau corecte. Frecvent un fiu calcă pe urmele tatălui din conformism sau fiindcă a fost strivit emoţional, fără însă să susţină şi partea de credinţe. Urmarea va fi depresia. Cum ieşim din acest miraj? Prin retragerea proiecţiilor şi aducerea problemei pe tărâmul ei, adică în sufletul părintelui. Numai introspecţia, adică observarea propriului psihism germinează favorabil. Recunoaşterea faptului că şi-a îndrumat eronat copiii, nu din rea-voinţă, ci din ignoranţă va alcătui un pas formidabil pe calea însănătoţirii mentale şi emoţionale. Atunci când fiecare admite că nu ştie ce aduce fericirea, când caută cu ardoare şi răbdare să afle veridicul răspuns, tensiunea se disipă. Inevitabil străduinţa de a înţelege, de a ne corecta erorile, refuzul de a ne culpabiliza sau de a arunca responsabilitatea pe umerii altora (anturajul tânărului, partenerul diadic, bunicii sau chiar adolescentul) ne va ancora în spiritualitate, întrucât ea e unicul răspuns la frământările noastre sufleteşti.

luni, 19 februarie 2018

Influenţa grupului de prieteni la vârsta adolescenţei

Pe toată durata copilăriei, infantul resimte atârnarea sa fizică şi afectivă faţă de genitorii săi ca pe o stare de dependenţă totală, de submisivitate. Nu există cale alternativă pt el, nu are unde să se ducă, nu poate fugi. Lipsa de respect faţă de un copil se resimte dureros din perspectiva lui! Majoritatea adulţilor nu conştientizează cât de autoritar, de neimplicat, de nestructurat ori de inconsecvent îşi tratează odraslele! Neatenţia ocazională sau cronică a părinţilor faţă de preferinţele, rejecţiile, opţiunile şi ideile copilului va frustra, va leza emoţional progenitura. Nenumăraţi infanţi percep teamă în sânul familiei. Închipuiţi-vă că vă e frică să mergeţi sau să staţi acasă! Şi asta ani în şir! Dacă adulţii sunt mai egocentrici, mai infantili, centraţi pe părerile lor conexe „binelui” copilului, acesta va fi aproape strivit de doleanţele tutorilor săi. Obligaţiile de creştere şi educare a odraslei, precum şi programarea socială omnipotentă care susură că „copii trebuie să-şi asculte părinţii” trezeşte în adulţi un fior de putere. Mulţi genitori sunt insuflaţi de asumpţia că odraslele le aparţin, că sunt proprietatea lor, că au dreptul să facă ce vor cu ei. Legea contemporană este aranjată în aşa fel încât părinţii capătă drepturi aproape nelimitate asupra copiilor. Mult prea adesea, infanţii sunt bătuţi, bruscaţi fizic, smuciţi, terorizaţi de vinovăţie, umiliţi, respinşi, agresaţi verbal, îndepărtaţi emoţional, rejectaţi non-verbal, seduşi cu tentaţii, momiţi să facă ce vor părinţii ori asupra lor se exercită presiuni fantastice înspre conformarea la asipiraţiile părinţilor. La rândul lor, tutorii trăiesc cu impresia că expectanţelor lor sunt absolut întemeiate, fapt bazat pe aşa zisa lor experienţă de viaţă. Ei nu observă că copilul are altă structură de personalitate, că este altă peroană, cu nevoi şi aspiraţii diferite. Ei nu văd decât o prelungire a lor, o extensie a egoului lor şi se amărăsc dacă „extensia” nu le urmează întocmai sfaturile preţioase. Ei chiar cred din suflet că ceea ce spun şi cer copiilor lor reprezintă binele absolut al acestora. Fără să vadă în sufletul lor adevăratele motive pt care exercită presiuni asupra copiilor lor, părinţii adolescenţilor se supără pe aceştia, când ei caută să evadeze de sub tutela părintească. Aceste adevărate motive sunt propriile lor aşteptări neîmplinite, aşa zisele insuccese din propria existenţă. Acum extensia are misiunea de a le remedia, adică de a le împlini ei în locul părinţilor. Insistenţa genitorilor provine adesea din satisfacţia ca fiul să fie ce nu au reuşit ei să fie, ce şi-au dorit şi nu au putut. În acest fel sinistru, copilul nu mai are dreptul să-şi urmeze propria viaţă, ci e denominat să remedieze regretele părinţilor. După ce au suportat mai mult de un deceniu de impregnări mentale, valorizate de părinţii lor, cam pe la vârsta adolescenţei, foştii copii încep să rupă tăcerea şi să întrezărească lumina de la capătul tunelului groazei. Au impresia că acum au posiblitatea să se recupereze pe sine. Ei nu văd că numai un travaliu cu sine însuşi i-ar ajuta în acest sens şi caută mântuire în afara mentalului lor. Astfel, grupul de prieteni de aceeaşi vârstă pare o opţiune viabilă de a evada de sub influenţa părintească, devalorizată şi considerată o virtualitate nefastă. Amicii adolescenţi se adună şi îşi împărtăşesc „necazurile cu părinţii”, analog cum părinţii de adolescenţi se reunesc şi îşi varsă punguţa de „supărări cu adolescenţii lor”. Aşa cum genitorii strâng rândurile şi se arată de acord unii cu alţii, identic adolescenţii îşi întăresc reciproc opiniile. În această manieră dezolantă, separarea dintre adolescent şi părinţi se accentuează. Când doi sau mai mulţi indivizi trag de o sfoară, la un moment dat ea cedează. Astfel, legăturile de familie par se se rupă, iar se percep înstrăinaţi unii de alţii. Însă numai emoţionalul se scindează. Societatea actuală românească, înglobată într-o economie disfuncţională nu prea permite tinerilor avântul pe cont propriu. Salariile nu prea oferă posibilitatea de a plăti chiria, întreţinerea, studiile, masa, cărţile şi restul necesităţilor. Dacă familia e înstărită, tânărul va fi dirijat spre firma familiei (deci nu există cale proprie), iar dacă familia e modestă nu va putea susţine financiar demersul de autonomie al tânărului. Adolescentul se supără că „nu i se mai dă”, se închide în sine şi îşi învinuieşte în tihnă părinţii. În plus, multor adolescenţi le lipseşte curajul de a pleca de acasă. Astfel, adolescentul e aproape convins să rămână sub aripa părintească. În varias ocazii, absenţa responsabilizării timpurie, manifestată prin carenţa implicării lui în treburile gospodăreşti i-a creat tânărului un soi de himeră frumoasă, un dulce confort, de care nu prea vrea să se despartă. Adolescentul devine mofturos (i se cere efort, implicare ca niciodată până acum), pretenţios (cerinţele sale devin din ce in ce mai alarmante, iar părinţii nu mai fac faţă), vrea libertate, dar nu doreşte să plătească preţul cerut de aceasta (el nu e obişnuit să muncească, ci să i dăruiască totul). In mintea tânărului încep să se reverse toate resentimentele acumulate in decursul copilăriei. Regurgitează mental toate ocaziile în care a fost obligat să cedeze, în care i s-a închis gura pe motiv „că e mic şi nu ştie”, în care i s-a ascuns adevărul, în care a fost lăsat pe dinafara problemelor familie. Depătarea sa afectivă de părinţi devine un soi de răzbunare. Inducţiile de valori ale părinţilor pe toată durata copilăriei sale l-au silit să se desprindă de cine era el cu adevărat. Nimeni până acum nu s-a interesat dacă copilului îi trebuie valorile părinţilor, dacă i se potrivesc, nimeni nu l-a chestionat dacă ceea ce solicită părinţii îl reprezintă pe el ca om. Visele sale fanteziste, ce răsar în această perioadă sunt o rebeliune fantasmatică, o răzbunare crudă la adresa părinţilor: „Iată că eu voi reuşi în viaţă mult mai strălucit decât aţi făcut-o voi şi vă voi umili cu această fabuloasă, fulminantă ascensiune socială.” Cu cât dorinţa de răzbunare e mai aspră, mai acidă, cu atât ficţiunea din capul tânărului este mai gogonată. Ce e ciudat la acest capitol este faptul că adolescentul cere sprijin tot din partea părinţilor pt realizarea viselor sale. De ce? Fiindcă de a lungul copilăriei nu a fost înzestrat cu abilităţi care să-i permită să se descurce pe cont propriu. Mulţi părinţi au impresia că îşi protejează odorurile dacă nu le lasă se iasă afară singuri, dacă le împlinesc doleanţele imediat şi fără să solicite o contraprestaţie, dacă nu le solicită ajutorul în privinţa sarcinilor uzuale ale familie, dacă nu le cer sfatul şi nu-i mărturisesc greutăţile familiei. Îndepărtarea copilului de la deciziile familiei, de la rezolvarea problemelor ivite pe parcursul anilor îi retează acestuia o şansă majoră. El va fi lipsit de uneltele vitale pe care să-şi fundeze autonomia. În colaborare cu o doză de neştiinţă, părinţii refuză acest drept copiilor din abuz de putere. Ei se simt atât de potenţi faţă de neajutorarea copiilor lor încât parcă se droghează cu această aromă. De multe ori fac eforturi disperate să-şi reţină infanţii de la orice tentative de independenţă. Le creează acasă condiţii atât de confortabile, de paradisiace, numai să nu plece. Şi apoi se vaită pretutindeni de incapacităţile fiului lor, de lenea fiicei lor, de lipsa de responsabilitate afişată de aceştia. Statutul de victimă faţă de odrasla „care a fost ţinută în puf, căruia i s-a îndeplinit totul” pare întemeiat. Mulţi genitori se miră de noua atitudine a copilului lor. Caută cu disperare fostul infant obedient, care se străduia din răsputeri să intre in graţiile lor, să-i asculte cu sfinţenie, să alerge spre ei atunci când sosesc acasă, să contemple cu fascinaţie când dau o soluţie, să-i privească ca pe nişte zei personificaţi. Neînţelegând dinamicile din sufletul copilului şi din propriul cognitiv, părinţii caută vinovaţi . Şi iată că i-au găsit: grupul de prieteni! Aceştia trebuie să fie cauza reală a „stricăciunii copilului lor atât de bun”. Aşezaţi faţă în faţă cu aşa zisul eşec al rolului de părinte, acesta îl refuză şi priveşte alături. Dar oare de ce nu se întreabă ei, cum alege fiica lor grupul de prieteni? Există în lume amici liniştiţi, muncitori, pasionaţi de şah (de pildă), dornici să-şi construiască o carieră. Aşa cum întâlnim şi grupuri de drogaţi, de prostituate, de huligani de cartier, de inadaptaţi şi marginalizaţi social. Ce-l împinge pe un tânăr să opteze pentru un grup ori pentru celălalt? Aici e marea intrebare! Oare faptul că a fost ţinut sub un clopot de sticlă, că nu i s-au permis greşelile, că i s-a cerut să-şi abandoneze propria natură, modul său independent de a gândi, experimentele, aventurile, că nu a dat piept cu realitatea, nu-l predispune la vulnerabilitate psihică, la ignorarea diferenţei dintre o opţiune şi cealaltă? La ora actuală, în societate „răul” pare mai puternic, mai prevalent, germinat pretutindeni, deci îi va atrage pe cei neavizaţi. Prevalenţa admiraţiei pt vedete insuflă o dorinţă ciudată de a căpăta statutul râvnit. Valorile sunt pervertite, iar adevărul pare numai bun de aruncat la gunoi. Lucirea banilor ia ochii, iar carenţa de educaţie şi de cultură nu mai lezează nici o ureche. Polarităţile sunt inversate: se acceptă falsitatea, minciuna în numele unei frenezii generale, a unui patos pt avere. Grotescul pare „cool”, la modă, iar suavitatea naturii, a lecturii devin plictisitoare. Ce din sufletul copilului rezonează atât de bine cu un grup de consumatori de droguri? Oare nu tocmai nevoia lui impresionantă de a experimenta viaţa, de a-şi asuma riscuri, de a-şi urmări propria cădere, aceea şansă care i-a fost refuzată cu îndârjire decenii întregi? Genitorii îşi ţin odraslele „din scurt” pe motiv ca aceştia să nu intre in contract cu modelele „rele”, iar la vârsta adolescenţei ei se aşteaptă ca tânărul să fie pregătit să dea piept cu frustrarea, cu eşecul, cu tentaţiile, cu „răul” în sine, deghizat sub o mie de variante. Păi dragi părinţi, dacă nu a învăţat de a lungul copilăriei, de unde să ştie? Am auzit mulţi genitori susţinând cu ardoare: „Lasă că eu am muncit destul, el să fie protejat. Să înveţe, doar atât îi cer, să-şi construiască o carieră şi să ajungă om mare.” Dar oare ce învaţă el la şcoală? Nişte informaţii teoretice, multe complet inutile şi pe care le va uita imediat ce a absolvit clasa. De ce oare nu sunt considerate învăţături, orice contact cu viaţa însăşi, cu greutăţile existenţei, cu insuccesul, cu alte modele de familie, etc? Dar la modelul propriei familii v-aţi gândit? Ce deprinde el de acolo? Unde să fi asimilat toate schemele de gândire pe care le posedă, dacă nu din mediul în care sălăşluit ani de zile? Oare faptul că e deresponsabilizat nu-l învaţă că lui i se cuvine orice, fără nici un preţ de plătit, că are numai drepturi şi nici un soi de îndatoriri, că trebuie numai să primească fără să înapoieze nimic, niciodată? Nu învaţă el că nu e necesar să respecte pe nimeni, că numai el merită totul şi că ceilalţi sunt obligaţi doar să-i dea? Ce e ciudat e nicio parte beligerantă nu stă să asculte cu inima deschisă şi cu mintea trează ce are de comunicat celălalt. Atât adolescentul, cât şi părinţii sunt opaci faţă de vocea celuilalt. Ei îşi susţin cu fervoare numai propria variantă. Absenţa ascultării, a empatiei, ruptura de valori şi prăpastia furiei desparte cele două generaţii. Ambii încearcă să se convingă reciproc. Fiecare crede cu tărie că el are dreptate. Argumentele sunt refuzate fără a fi auzite, sfaturile sunt desconsiderate. Se instalează tăcerea şi răceala afectivă. Ce le scapă ambelor tabere? Faptul că Dumnezeu i-a reunit într-o familie cu un scop. Fiecare e obligat să înveţe ceva de la celălat. Iar aruncarea vinovăţiei pe diverşi umeri, nu face decât să submineze procesul. Părinţii, in virtutea istoriei personale consideră că „ei ştiu mai bine” şi că odrasle trebuie să se supună, iar adolescentul s-a săturat de refrenul amintit şi vrea să facă de capul lui. Poate atinge un prag periculos, în care nu mai ţine seama de nimic, în care se îmbată cu apă rece şi cu iluzii de mărire, în care se amăgeşte că nu trebuie să depună efort pt nimic, că existenţa îi va dărui împlinirea visului „aşa de la sine”. Soluţia? Oricare participant trebuie să priceapă că nu poate şi nici nu are dreptul să-l schimbe pe un altul, indiferent cine e acel altul (copilul său, partenerul diadic, mama, tata, nepotul, etc). Unica resursă aflată la îndemână este să se metamorfozeze pe sine. Aplecându-se conştient asupra sa, învăţând să recunoasă adevărul din el însuşi, să-şi ceară iertare, să-şi asume responsabilitatea erorilor sale, să nu mai arunce vina pe alţii (în speţă pe copil sau pe prietenii acestuia), el se va schimba pe sine. Ce e uimitor in acest demers este faptul că propria modificare va aduce ajustări corespunzătoare în întreaga constelaţie familială. Chiar dacă nu-i va mai adresa niciodată vreun reproş fiicei rebele şi se va concentra numai pe conştientizarea gândurilor sale, emoţiilor, intenţiilor, motivelor, argumentelor pe care le dezbate, la un moment dat şi fiica va începe să se preschimbe in bine. Creşterea nivelului de conştiinţă al unui membru al oricărei familii va induce ascensiuni semnificative în intregul sistem.

vineri, 16 februarie 2018

Intenţia, un aspect nodal al existenţei umane

Vizionând experimentul cu două fante al fizicianului Thomas Young, pe care-l găsiţi la adresa de mai jos (îl veţi înţelege mult mai bine urmărind video-ul) https://www.youtube.com/watch?v=IxI-3VfnR4E o să descoperim că observatorul modifică comportarea electronilor. Extrapolând fenomenul dedus pe cale ştiinţifică şi reamintindu-ne că întreaga materie e compusă din atomi, care conţin electroni vom concluziona că banalul fapt de a asista la un incident îl schimbă. De ce în prezenţa camerelor de luat vederi, electronii se manifestă într-un fel, iar asistaţi de cercetător, altfel? Ce conţine omul şi un dispozitiv de urmărire, nu? Conştiinţă. Dacă entitatea umană ar fi construită exclusiv din materie (aşa cum prezumă mentalitatea contemporană) oare electronii ar mai fi influenţaţi de prezenţa observatorului uman? Coroborând aceste date cu legităţile spirituale vom pricepe că intenţia determină rezultatul acţiunii. Legea karmică punctează acţiunile umane în funcţie de intenţie şi nu după rezultat. Mai precis, dacă un cetăţean întreprinde un act cu intenţie curată, bună, lui i se va puncta ca acţiune fericită indiferent de rezultatul obţinut. Chiar dacă din punctul de vedere al omului rezultatul pare catastrofal (a murit pisica, prietenul lui cel mai bun s-a supărat, şi-a pierdut jobul, etc) demersul lui va fi cotat drept bun. Totuşi, din experienţa practică am observat cu toţii că adesea că acest postulat (intenţia determină rezultatul) nu se adevereşte mereu. Astfel se ridică întrebarea: Ce ne deturnează materializarea rezultatului? Lipsa credinţei că putem împlini acel lucru. Isus a afirmat în Noul testament că: „Dacă aţi avea credinţă cât o boabă de muştar şi i-aţi porunci muntelui acesta să se prăvălească în mare, aşa ar face”. Şi el nu se referea neapărat la credinţa în Dumnezeu, ci în actul in sine, în capacitatea noastră de a porunci muntelui să se rostogolească în vale. Intenţia combinată cu o credinţă fermă, neclintită în adeverirea rzultatului, în putinţa noastră de a-l realiza e imbatabilă. În acest punct intervine conştiinţa care setează puritatea motivului. Oare nu stric muntele dacă îi poruncesc să se dărâme? De ce aş vrea eu să fac asta? Nu cumva din orgoliu, ca să-mi arăt mie şi lumii întregi cât de puternic sunt? Ce vreau să demonstrez cu aceasta? Dacă motivul lucrează pentru binele (nu cel determinat din mentalităţile şi viziunea egoului) întregii omeniri atunci Universul însuşi va conlucra pentru împlinirea lui. Dacă acel închipuit bine, desemnat de mintea omului, îi face rău lui sau altcuiva, nu se va realiza. Eu sunt un exemplu viu la acest capitol. Mi-am dorit cu ardoare ceva, vreme de 40 de ani şi nu s-a împlinit nici până azi. De ce? Fiindcă nu credeam cu consecvenţă în puterea mea de a îndeplini visul, iar puritate motivului lipsea cu desăvârşire. Credinţa mea în acel proiect fluctua periodic. Erau vremuri în care credem că pot, după care colapsam într-o neagră disperare acompaniată de convingerea că nu pot să fac acel lucru ori că nu-mi trebuie. Întrucât nu înţelegeam toate aceste variabile, a fost un timp în care ajunsesem chiar să-l urăsc pe Dumnezeu fiindcă credeam că El se împotriveşte expectanţei mele, că „are ceva împotriva mea”. Acum pare aberant, dar aşa îşi explică o persoană propria ignoranţă, aruncând responsabilitatea în cârca altora. Observam clar că există mereu ceva puternic care întorcea lucrurile din drum, astfel încât să nu se materializeze aspiraţia mea fierbinte, dar nu vedeam contribuţia mea nefastă la stricarea demersului. Obiecţie: Există o grămadă de oameni care duc la capăt acţiuni determinate de motive sumbre! Totul e tributar nivelului de conştiinţă al fiecăruia. Ceea ce este permis unei entităţi umane cu o conştiinţă identificată complet cu egoul, nu va fi admis uneia a cărei conştiinţe e puţin trează. Persoanele săvârşesc acele acţiuni crezând cu toată fiinţa că ceea ce fac ei e bine. Conştiinţa lor e atât de adormită încât se lasă influenţată complet de părerile egoului. Ignoranţa desăvârşită este atunci când vezi ficţiunea drept adevăr, iei binele drept rău, precum şi reversurile corespunzătoare. În acest punct intervine factorul karmic, care conţine în el blocaje sau oportunităţi, în funcţie de faptele din vieţile precedente. El setează cel mai favorabil moment al realizării. Înţelegem că trebuie să probăm răbdare şi să ne menţinem hotărârea în aceeaşi direcţie. Tot ce ne e folositor vine la noi! Incredibil! Abia acum mi se limpezeşte întregul tablou. Pe măsură ce compun articolul se luminează parcursul meu referitor la doleanţa mea. Deşi intentitatea dorinţei mele s-a diminuat foarte mult, până aproape de extincţie, încă mă bântuie lămurirea lucrurilor. Ca să extrag avantajul maxim din ceea ce am trăit e musai să decriptez sensul experienţei. În această ordine de idei: Am avansat în ceea ce priveşte credinţa, dar încă şchiopăt la nivelul purităţii motivului. Deşi am renunţat la întunericul iniţial conţinut în motiv, totuşi calitatea motivului nu s-a decantat până la nivelul corespunzător elevaţiei conştiinţei mele de azi. Acum sesizez că am şi eu un beneficiu de pe urma articolelor publicate: scriind îmi clarific lucrurile. Deşi eu par să argumentez împotriva intereselor mele (ofer instrumente de auto-ajutoare, ceea ce teoretic îmi va reduce numărul de clienţi) totuşi la nivel spiritual pledez pentru creşterea nivelului de conştiinţă, care este mult mai valoroasă decât banii. Profitul obţinut în urma elevării conştiinţei proprii şi a celei colective îl pot lua cu mine când mor, dar banii nu. E suficient să am din ce trăi, dar las acest aspect în mâinile lui Dumnezeu....care a avut grijă de mine şi până acum. Pot fi contactată pe adresa de mail: ruxandra13l@yahoo.com (întrucât această adresă e o donaţie de la o verişoară, numele menţionat acolo nu are nici o conexiune cu mine).

joi, 15 februarie 2018

Devoalarea vanităţii

Neîncrederea, competiţia, revolta interioară, rivalitatea, indiferenţa faţă de semeni, senzaţia că posezi oameni (proprietăţi, diplome, cunoştinţe) alcătuiesc organizări ale aroganţei. Respingerea oricărui individ, indiferent de motivul invocat, de aşa zisele argumente pertimente, reprezintă obligatoriu o probă de trufie. Împăunarea ne invadează viaţa şi obiceiurile până în cele mai intime acte zilnice. De la revolta că ceilalţi convivi te lasă să strângi singur masa până la cumpărarea hainelor scumpe, ca să arăţi semenilor că tu eşti „bine îmbrăcat”, de la fiorul insesizabil că „eu mă spăl cu pastă de dinţi paradontax pentru dinţi sensibili” până la lauda dubioasă că „eu sufăr de inimă” totul denotă himere egotice de mărire. Din acest motiv simplu, Dr. David Hawkins, celebrul învăţător spiritual american ne-a sugerat în „Descoperirea prezenţei lui Dumnezeu. Non-dualitatea devoţională” că „smerenia e cheia de boltă a transcenderii egoului”. Ea constituie un tampon ce compensează ravagiile îngâmfării, dar poate fi şi simulată astfel încât e necesar să ne impunem un regim permanent de conştientizare a propriei fiinţe. Contemplat dintr-o perspectivă panoramizată observăm că totul în viaţa unui individ îşi înfige rădăcina în aroganţă şi se sfătuieşte cu ea în privinţa deciziilor, chiar dacă se petrece în regim silenţios, ascuns câmpului conştient curent. Chiar şi egoismul îşi ciuguleşte seva din palma infatuării. Orice gând, acţiuni, credinţă poate fi descompusă până la mândrie, una dintre armele de căpătâi a egoului. Tot ce facem şi tot ce nu facem irupe frecvent din mândrie pură. Restul motivaţiilor sunt văluri frumoase, colorate, un praf aruncat în ochi pt a nu întrezări adevărul. Toate mecanismele de apărare vin să sprijine elaborata construcţie mentală, ce prezervă aroganţa. Accesul aleatoriu al unei fiinţe la puterea fizică, mentală (prin inteligenţă), legislativă (conducătorii), prin bani şi privilegii, prin succes şi satisfacere rapidă a majorităţii dorinţelor exacerbează la paroxism împăunarea. În acele conjuncturi, mândria este puternic solicitată şi sprijină cu nădejde, cu râvnă orice acţiune, orice credinţă, impregnează orice act. Rotirea karmică şi sărăcirea individului, plasarea lui într-o postură aşa zis inferioară prin prostie, statut defavorabil, pauperizare extremă, urâţenie, etc îi permite cetăţeanului să înţeleagă şi perspectiva inversă a persoanei oprimate de autorităţile vremii. În acest caz, umilirea frecventă apasă greu asupra infatuării egoului. Unificând cele două orizonturi mentale vom decripta lipsa de substanţialitate a mândriei, efemeritatea ei. Dacă în viaţa 1 sunt sultan şi concentrez puterea absolută, am drept de viaţă şi de moarte asupra slujitorilor mei (aşa am impresia), trufia se va inflama urgent. Orice afront poate declanşa pedeapsa cu moartea. În încarnarea 2, acelaşi fost suveran autoritar va fi plasat în pielea servitorului oprimat, iar fala lui va avea mereu de suferit. Se va simţi strivit. Dacă conectează cele două viziuni ample şi conştientizează sursa fundamentală a problemelor în întruchiparea orgoliului, el o va transcende şi se va elibera din plasa ei. Puterea lumească scoate aroganţa din ascunzişurile ei psihice. O inflamează ca să devină vizibilă. Chiar şi cele mai năpăstuite entităţi umane, precum prizonierii din lagărele naziste păstrau vanitate, stoarsă din ciudăţenii. Pentru ca semeţia să fie revigorată, mintea răstălmăcea totul şi îşi sădeşte seminţele în aspecte precare: o bucăţică de pâine în buzunar, un sabot cu o gaură mai mică în talpă, un minut de odihnă în plus, o boabă de mazăre în supă se converteau în aseturi preţioase, dătătoare de viaţă şi speranţă, invadate de strălucirea mândriei de a se descurca. Societatea însăşi recompensează şi întăreşte aroganţa prin premii, aplauze, admiraţie pt vedete, invidie pt succes, glorie, conducători. Prerogativa de a putea eluda legea umană este percepută de orgoliu ca un lucru favorabil. Iar naivitatea egoului concepe o lume de vis, succesivă celei materializate, în care el va putea să perpetueze acest comportament şi mai departe, închipuindu-şi că va fi capabil să se strecoare şi să ocolească şi legea divină. Vanitatea e stimulată încă de la grădiniţă prin buline roşii şi steguleţe, pentru copiii „cuminţi”, apoi la şcoală, elevii sunt îndemnaţi, impulsionaţi să concureze unii cu alţii. Sunt avantajaţi şi iubiţi de profesori cei care îngurgitează toate vorbele scuipate de institor. Rolurile profesionale şi de altă natură sunt susţinute tot de trufie. Adolescenţii îşi aleg meseria pe baza statutului, a remunerării, a cinstei, care rezultă din practicarea ei. Subtilităţile îngâmfării se insinuează în laturi criptice. De pildă, un profesor universitar posedă un soi de mândrie nedisimulată, ce o afişează faţă de cei de la şcoala generală sau şi mai abitir faţă de institutorii de la grădiniţă. Ca şi cum nu s-ar ocupa toţi cu educarea tinerilor, iar vârsta copiilor ar fi definitorie în definirea superiorităţii, a înălţării statutului. Abilitatea de a ierta, precum şi acceptarea realităţii, aşa cum se prezintă clipă de clipă sunt ocultate prin infatuare. Trufia alimentează şi susţine prăpastia separării dintre oameni. Mândria ne delimitează de Dumnezeu, ne împiedică să-l acceptăm ca pe Creatorul nostru. Autosuficienţa omului modern, cu acces la tehnologie şi-a iţit căpăţâna hâdă şi a declarat că el s-a clădit singur. De aici erup o grămadă de probleme şi suferinţe crâncene. Chiar şi proiecţiile asupra imaginii şi manifestărilor Divine recrează propriul orgoliu al omului. Sprijinindu-se pe propensiunea de a se fuduli, cetăţenul contemporan îşi aruncă fanteziile antropomorfice asupra divinului. Astfel, ajunge să-l declare pe Dumnezeu crud, gelos, răzbunător, aspru, care urăşte oamenii şi se bucură că-i pedepseşte pt orice abatere. În realitate nimeni nu ştie cum e Dumnezeu, cu atât mai puţin cei cu un ego ultragonflat. Din afirmaţiile iluminaţiilor, care au atins adierea divinului, numai contactul sirect cu El ne lămureşte şi ne spulberă himerele. Aroganţa nestăvilită a eului porneşte din iluziile sale grandomane, care susţin că el este centrul universului. Astfel, egoul se substituie lui Dumnezeu. Iar conştiinţa identificată cu el înclină să se autoconvingă de această enormitate. Narcisismul copilului mic, care se crede buricul familiei şi al lumii înconjurătoare, în care toţi au datoria de a-l servi şi îngriji la nivelul pretenţiilor sale absurde atestă că această meteahnă înfiorătoare. Ea soseşte din alte încarnări. Atunci când poleiala civilizatoare încă nu a amprentat mentalul omului (adică în copilăria mică) individul îşi expune frust orice gândeşte. Iar cugetele şi manifestările sale indică clar spre mândrie necamuflată. Priviţi ce aroganţă luceşte pe faţa unui prunc că a reuşit să stea în picioare, cum cerşeşte laude şi încurajări, cu câtă furie se împotriveşte la orice nu-i convine şi ce criză de nervi curge dintr-un refuz ferm al părintelui. Mai târziu, progenitura înţelege că trebuie să coboare rangul în prezenţa adulţilor, că nu are câştig de cauză, că uneltele sale sunt ineficiente. Astfel, se învăluie într-un aer de neputinţă şi inocenţă, ce păcălesc maturii. Însă când copiii sunt singuri între ei, împăunarea îşi reia locul de cinste. Vedem acum cum cei mai debili, cu deficienţe sau caracteristici ieşite din comun sunt prigoniţi, badjocoriţi, izgoniţi fără milă. Ne reamintim cu ce fălişenie se lăudau diverşi prichindei în legătură cu talentele nemaiauzite ale taţilor lor ori cu farmecele măiestre ale mamelor. Tot legea talionului triumfă. Interesant de observat este dinamica criptică a unor desfăşurări de situaţii. O femeie vorbeşte cu o prietenă. Prima are resentimente faţă de profesorii ei din şcoala generală şi îi denigrează, uitând că amica sa e institutoare la un liceu. Cealaltă se simte terfelită, rănită în mândria ei de profesor şi ripostează aspru. Ambele fiinţe sunt iritate de proiecţiile propriei aroganţe. Toată contradicţia, litigiul şi durerea provine din ciocnirea orgoliilor nevăzute. Relaţiile interumane se rezumă la confruntări ale infatuării. Cel mai puternic orgoliu iese victorios. Dar ce câştigă? Umflarea peste poate e eului. Lucrând cu noi exclusiv pe panta mândriei vom reuşi să dărâmăm toate straturile suprapune înşirate deasupra. Secerând aroganţa minţii noastre condiţionate ne vom regăsi pacea interioară durabilă. Într-un travaliu de decriptare a semnificaţiei unui eveniment, până nu atingem rana narcisică a împăunării psihice înseamnă că nu am apucat temeia procesului. Sub el nu mai rezidă decât frica. Totul în viaţă, prin descompunere succesivă, răbdătoare se rezumă în final la lezarea infatuării egoului. Vanitatea ne balonează psihic, ne jenează existenţa, precum aerul din stomac. Stă înfipt acolo de 500 de secole şi abia acum l-am eructat. În sfârşit, ne simţim eliberaţi, pacificaţi, împăcaţi cu lumea. Studiind configuraţia realităţii constatăm că nici unde nu întâlnim periculozitate. Cum afirmă Cursul de miracole referindu-se la spirit: „Nimic din ceea ce e real nu poate fi ameninţat”. Unica formaţiune lezată, hăituită, zdrenţuită este întotdeauna şi mereu numai vanitatea. Rămâne la latitudinea fiecăruia să o decripteze în cele mai mărunte acte cotidiene ale sale. Nimic din jur nu ne poate face rău, cu excepţia propriei noastre aroganţe. Stresul, neîncrederea in sine sunt reverberaţii ale trufiei. Ea formează o armură care pare să ne protejeze de „invadatori”, însă de fapt separă şi prezervează numai imaginea de sine....a egoului. După ce am expus-o, cum extirpăm îngâmfarea? - prin conştientizarea ei în fiecare act cotidian şi apoi renunţarea la ea - înţelegerea faptului că trufia reprezintă o recompensă egotică. Disponibilitatea de a o abandona ne înalţă şi ne scuteşte de numeroase suferinţe inutile - abandonarea prescripţiilor pe care ni le inoculează ea - prin disponibilitatea de a o sesiza la noi. - Să nu ne întemeiem argumentele pe emoţiile resimţite. În subsolurile inconştientului nostru sunt depozitate o sumedenie de afecte vetuste, din alte încarnări. Justificările trecute nu se mai aplică în viaţa de acum. Sentimentele neprocesate atunci reînvie acum şi ne zgândăre mândria. Dar ele in fapt nu mai au nici o legătură cu cine suntem noi acum. Între timp am evoluat. Să le contestăm legitimitatea şi autoritatea asupra noastră!

luni, 12 februarie 2018

Bucuria

Bucuria este modalitatea de a celebra lucrurile bune din viaţa noastră, adică acele întâmplări care corespund complet opţiunilor noastre motivaţionale. Din fraza anterioară extragem concluzia surprinzătoare că izvorul fericirii este subiectiv. Ca şi în cazul tristeţii, manifestările sunt aproximativ înrudite, însă diferă temeiurile care ne determină desfătarea sufletească, în conformitate cu împlinirea aspiraţiilor. Fericirea reprezintă un panaceu pentru organism. Ea întăreşte sistemul imunitar, moderează tensiunea arterială (şi în consecinţă posibilitatea de infarct sau de atac cerebral), scade nivelul cortizonului (hormonul ce se varsă în sistemul circulator în situaţii de stres), creşte intensitatea şi amplitudinea respiraţiei (cu efect benefic asupra oxigenării celulelor), practic ducând la regenerarea întregii structuri morfologice. Zece minute de râs sănătos, din toată inima poate preveni boli din orice categorie. Când râdem, corpul nostru eliberează endorfine, care sunt capabile să anihileze durerea fizică şi psihică. Umorul şi optimismul, ca mod de a-ţi parcurge existenţa reprezintă veritabile călătorii spirituale. Aceasta ar fi una dintre explicaţiile pentru care mulţi oameni adoră bancurile sau se întâlnesc în triade şi râd cu poftă, povestindu-şi variate întâmplări hazlii. Apropó, am citit zilele trecute o glumă care mi s-a părut reuşită: “Un pasager întreabă o stewardesă de ce zborul cu acest avion este cu zgâlţâituri. La care femeia răspunde senin: avem un pilot nou şi îi este greu să-şi ridice complet piciorul de pe frână.” Din păcate, chiar şi la acest nivel al bucuriei libere, fruste pot exista blocaje, prin aceea că oamenii nu-şi dau voie să savureze deliciile simple ale vieţii, să râdă cu plinătate, să guste din propriile succese. Un copil îşi exprimă sentimentele natural: este furios când nu primeşte ce are nevoie şi se bucură când mama se joacă cu el. De asemenea, dacă bucuria unui copil este respinsă în mod sistematic de părinţi (fiindcă creează zgomot ce-i incomodează pe părinţi) minorul va înceta să o etaleze, reprimându-şi acest mecanism fabulos de însănătoşire. În locul exuberanţei, progenitura se va manifesta conform dorinţelor de moment ale genitorului, arătând pe chip, orice altceva: de la furie la indiferenţă. Astfel, învăţăm la un moment dat, să nu ne folosim sentimentele în mod adecvat, să nu le recunoaştem: ne arătăm trişti când în interior resimţim mânie, ne exteriorizăm o veselie pe care nu o trăim cu adevărat, tratăm cu aparentă indiferenţă o izbândă. În succesiune le vom rata potenţialul educativ. “Fericirea din viaţa voastră depinde de calitatea gândurilor pe care le aveţi” sugerează înţelept Marcus Aurelius, împăratul roman filosof. Starea de armonie şi fericire nu corespunde acumulărilor materiale, ci mai degrabă este o însumare perpetuă a oricărui minut trăit plenar, a eliberării de cugetele stresante, de trecut, de patternuri obsesive periculoase, sâcâitoare, grosolane, perimate. Un amendament important la acest item îl reprezintă conceptul eronat (căruia mulţi indivizi îi cad pradă) că alţii sunt responsabili de propria fericire: partenerul de cuplu e însărcinat cu fericirea mea, mama trebuie să îngrijească de trupul meu, colegul de bancă să-mi execute temele pentru şcoală, cunoscuţii sunt însărcinaţi să-mi facă servicii, necunoscuţii deţin obligaţia “legală”, imperioasă de a mă ajuta să aduc la viaţă proiectele imaginate de mine, etc. Expus pe hârtie conceptul apare ridicol, însă se insinuează prea frecvent în existenţa umană reală. Elocvent este cazul multor indivizi care se supără dacă sunt refuzaţi atunci când cer ceva. Interesant de remarcat este faptul că atunci când este fericit, când jubilează şi păşeşte entuziast pe poteca vieţii, omul nu-şi frământă creierul cu dileme existenţiale. Nu se întreabă: De ce sunt fericit? Sau celebrul “De ce eu?”. Preia situaţia ca atare, bucurându-se pe îndelete. E adevărat că există şi personaje care nu sunt capabile să trăiască plenar fericirea, cărora le este frică să se lase în voia bucuriei. Ei îşi întunecă clipele de extaz cu griji, temeri ridicole, cu credinţe disfuncţionale (de genul, dacă azi râzi, mâine cert te superi), înnegurându-şi singuri cerul viitorului. Un secret de nădejde, aliat profitabil este să-ţi educi mintea astfel încă să nu aştepte de la viitor, exclusiv binele. În mentalitatea noastră meridională, noi românii asociem fericirea cu binele şi suferinţa cu răul. Pare evident că tindem continuu spre bucurie. Însă acest fel de a privi lumea e destul de păgubitor şi furnizor de suferinţă. În natură, totul se găseşte în echilibru. Binele trebuie contrabalansat de existenţa răului. Pare dificil de îngurgitat, însă “dacă tu cauţi doar bine, răul te va găsi pe tine”, afirmă cu emfază, în cartea de mare popularitate “Căldura speranţei”, Luule Viilma, o scriitoare vizionară născută în Estonia modernă. Ce vrea să spună cu această frază simplă, dar profund răscolitoare? Omul îşi doreşte fericire continuă. Însă, cine îşi imaginează că viitorul îi va aduce exclusiv bucurii, evident îşi va pregăti terenul pentru deziluzii crunte. Din antichitate, înţelepţii multor popoare au afirmat că durerea spirituală constituie un învăţător redutabil al fiinţei umane. Abia când îl loveşte necazul, omul se odihneşte, se abate de la treburile casnice, cotidiene, îngăduindu-şi vreme de meditaţie, de a-şi chestiona parcursul existenţei. Când este exuberant, individul priveşte viaţa printr-o lentilă deformată care îi înfăţişează realitatea într-o manieră superficială, roză, cu tente difuzate, precum un apus de soare magnific ce-şi împrăştie diafan, văpăile roşiatice, limbile de flăcări ce mănâncă cerul înserării. Abia o durere ascuţită, profundă are menirea de a-l trezi veridic. Şi atunci, reverberează cu ecou, acea dilemă existenţială: “De ce mi se întâmplă mie asta?” ca şi cum el ar fi făcut apriori un contract special cu Dumnezeu, prin care divinitatea îl asigura că lui nu i se poate întâmpla nimic neplăcut. Dar ce înţeles atribuim cuvântului neplăcut? Ce e binele şi ce răul? Totul e subiectiv. Răul se consideră acel ceva care nu corespunde intereselor şi dorinţelor mele actuale, iar binele acel ceva care se potriveşte cu intenţiile mele. Cum, de la o decadă la alta, opţiunile personale se pot altera, se modifică în concordanţă şi părerea mea despre ce semnifică binele şi răul. Dacă opiniile unui singur individ sunt atât de volatile şi interşanjabile, gândiţi-vă cum diferă ele, raportat la alte persoane, eventual la alte comunităţi culturale, oameni crescuţi şi educaţi sub egida variatelor mentalităţi, tradiţii, obiceiuri. Practic, nu există bine şi rău. Să vă relatez o poveste chinezească. Un ţăran sărac avea un fiu, unica avere pe lume, singurul sprijin al bătrâneţilor sale. Fiul şi peticul de pământ reprezentau sursele vitale de hrană ale familiei. Într-o zi pe când se speteau amândoi la munca câmpului, un cal alb şi frumos s-a apropiat de ei, păscând liniştit. Ţăranul s-a uitat în toate zările şi cum nu a văzut ţipenie de om a considerat animalul proprietatea sa. L-a luat acasă. Răspândindu-se vestea printre săteni, toţi vecinii fermierului au venit la el, felicitându-l pentru animalul găsit. - “Ce noroc pe tine!” au spus ei. “Acum vei putea să foloseşti calul ca să ari pământul şi să te duci cu căruţa la piaţă. O să te îmbogăţeşti”. Bătrânul a zâmbit blând. - “Nu ştiu dacă sunt norocos sau ghinionist”, spuse el. “Tot ce ştiu e că lucram pământul, când, dintr-o dată a apărut acest cal şi a început să pască. Asta e!” În următoarele zile, calul a rămas în grajdul fermierului fără ca cineva să sosească şi să-l revendice. După o vreme, fiul fermierului a vrut să vadă dacă îl poate călări. Animalul era destul de blând şi l-a suportat în spinare. Tânărul a plecat călare, fericit de animalul găsit. În timpul plimbării, au ajuns la nişte crengi aplecate mult spre sol. Băiatul nu le-a sesizat în timp util, s-a izbit de ele şi a fost aruncat la pământ. A căzut şi şi-a rupt piciorul. Necaz mare, jelanie în casa ţăranului. Cine o să-l mai ajute acum, cine o să-i mai are peticul de ţărână? Vecinii fermierului au venit în fugă. - “Ce ghinion pe tine!” spuneau ei. “Fiul tău a căzut de pe cal şi şi-a rupt piciorul. Nu va mai putea să te ajute la câmp şi mai mult decât sigur la iarnă veţi muri de foame.” Bătrânul şi-a păstrat cumpătul, a respirat profund şi răspuns cu acelaşi glas molatic, de fiecare zi: - “Nu ştiu dacă sunt norocos sau ghinionist”, vom vedea ce ne rezervă viaţa. La câteva zile de la întâmplarea nefericită, împăratul regiunii emise un firman, prin care toţi tinerii erau nevoiţi să se înroleze, după care vor fi expediaţi pe front, urmând să participe la bătălie sângeroasă în care şansele de supravieţuire erau extrem de reduse. Soldaţii din garda regală, au trecut şi prin satul cu pricina şi au recrutat toţi tinerii valizi. Pe fiul ţăranului nostru l-au omis fiindcă avea piciorul rupt. Iată că marele necaz s-a convertit într-o mare bucurie. Sătenii iar au poposit în modesta sa căsuţă, invidiindu-l şi spunându-i cu suspine că uite, necazul fiului său s-a dovedit, în fapt, o sursă de fericire şi de viaţă. Bătrânul a zâmbit iarăşi blând. - “Nu ştiu dacă sunt norocos sau ghinionist”, susură el cu modestie. “Deocamdată situaţia stă aşa cum stă. Ce va fi să vină în continuare, vom vedea!” După un răstimp, ţăranul se odihnea în pauza de prânz după o sesiune de arat liniştit pe câmpul său. Extenuat cu totul, a adormit sub un copac. Când s-a trezit, a constatat că frumosul şi preţiosul său cal alb dispăruse de lângă el. L-a căutat îndelung, însă animalul era de negăsit. Când au auzit veştile, sătenii au venit repede. - “Ce ghinion pe tine!” afirmară ei. “Frumosul cal alb a dispărut, un animal aşa de bun şi aşa de valoros. Ce pierdere gravă! O să-ţi fie greu de acum încolo. Cum o să te descurci? Te obişnuiseşi cu armăsarul, cu poverile pe care le căra el!” Bătrânul a zâmbit molcom, ca întotdeauna. - “Nu ştiu dacă sunt norocos sau ghinionist”, spuse el. Asta e situaţia! Pe măsură ce zilele treceau, fiul fermierului s-a însănătoşit şi a putut să umble din nou. Când a fost suficient de bine, a mers să caute frumosul cal alb. A plecat şi nu s-a mai întors. Lunile se scurgeau şi nici urmă de băiat. Vecinii săteanului au trecut pe la el să-l plângă: - “Mai deunăzi ţi-a fugit calul, acum şi singurul sprijin al bătrâneţilor. Vine iarna, o să mori de frig şi foame. Ce neşansă pe tine!” - “Noroc, ghinion, nu se ştie”, replică bătrânul calm. Zilele se scurgeau firesc şi fermierul a continuat să lucreze pământul cu aceeaşi râvnă şi mulţumire sufletească, ca în orice zi lăsată de Dumnezeu. Uneori era foarte cald, alteori era foarte frig şi, din când în când, era tocmai bine. Câţiva ani mai târziu, fiul fermierului s-a reîntors. - “Nu o să-ţi vină să crezi ce mi s-a întâmplat”, spuse el. “Am mers pe urmele lăsate de cal şi l-am găsit la multe mile distanţă. Pe spatele său se zărea cea mai frumoasă fată pe care am văzut-o vreodată. Până la urmă, am cerut-o în căsătorie şi ca zestre, tatăl mi-a dat calul alb. Aşa că eu m-am întors, calul a revenit şi am şi cea mai frumoasă soţie din lume. Ce noroc pe mine”, se mândri fiul său. Bătrânul îi întoarse vorba pe tonul său domol: - “Ghinion, noroc, cine poate ştii?” Şi câtă dreptate există în vorbele sale de duh. Când am citit pentru întâia dată povestea cu pricina am rămas pe gânduri. Se pare că în viaţa nimic nu este ceea ce pare a fi la prima vedere. De multe ori o circumstanţă interpretată iniţial a fi o neşansă groaznică, după o perioadă nefastă, chinuitoare, odată cu modificarea perspectivei persoanei asupra celor întâmplate, se poate interpreta drept o minune incredibilă, benefică şi regeneratoare. Cum aşa? Pentru că Dumnezeu doreşte doar ce e mai bun pentru noi. Dacă deschidem ochii, sufletul şi mintea, dacă renunţăm la prejudecăţi (precum, totul trebuie să fie conform dorinţelor mele ce izvorăsc din mintea condiţionată naivă), dacă înţelegem că ceea ce experimentăm în decursul vieţii pământeşti nu este niciodată aleator vom izbuti să extragem învăţăminte valoroase din orice prilej, din toate întâmplările (din ceartă cu vecinul de palier, din nota proastă la matematică, din invidia colegului de muncă, din plecarea partenerului de cuplu sau chiar din găsirea pe stradă a unei pisici portocalii, etc). Privind în retrospectivă la aspecte îndurate, o revigorare a punctului nostru de vedere din acele condiţii, din acea clipă, ne furnizează detalii neglijate cu lejeritate sau aspecte esenţiale pe care pur şi simplu le-am interpretat eronat. O analogie, ar fi aceea a unui copil de trei ani care se supără pe părintele său fiindcă acesta nu-i îngăduie să-şi vâre degetele în priză. Pe moment trăieşte o frustrare explozivă, se supără, plânge. De ce? Fiindcă îşi doreşte cu disperare să vadă ce se întâmplă sau ce există în acele găuri mici şi ademenitoare. După ce trec anii va descifra că a fost spre binele său, că tatăl s-a împotrivit experimentului doar pentru a-l proteja. Exact în mod similar acţionează şi divinitatea. Ne deturnează de la anumite acţiuni, ne pune piedici pentru a împiedica să ni se întâmple un rău. O chestiune frecvent întâlnită, conexă acestui item este că oamenii aşteaptă o masă enormă, un car de fericire să se repeadă deodată asupra lor. Visează la marea fericire şi drept repercursiune ratează sau dezavuează micile clipe mărunte, zilnice, de bucurie. Trec pe lângă ele cu nonşalanţă, înecaţi în visele grandioase despre acea măreaţă, mult râvnita fericire…viitoare. Viaţă tihnită şi fericirea sunt mai degrabă o înşiruire de intervale plăcute, conştient construite, de arome savuroase, de râsete împreună cu fiinţa iubită, de elecţie a gândurilor frumoase în detrimentul grijilor, de îngăduinţă în locul enervării. Existenţa captivantă, fermecătoare se edifică pas cu pas, moment cu moment, prin decizii proprii, prin alegerea însoţitorilor potriviţi şi nu aleatori. Setarea propriei noastre dispoziţii afective pentru a întâmpina o mare fericire ce va veni creează un orizont de aşteptare de o coloratură beatică. E ca şi cum organismul s-ar pregăti să fie infuzat cu o doză masivă de endorfine. În locul bucurie prognozate, sosirea intempestivă a unei ipostaze dureroase va fi recepţionată mult mai chinuitor, ca un pumn în stomac. Şocul discrepanţei va potenţa cantitatea de suferinţă percepută. Tot în această gamă de idei voi menţiona că o fericire măruntă va fi înghiţită de o maree de mâhnire, tot astfel cum o mică neplăcere va fi neglijată pe un fond de mare satisfacţie. Spre exemplu, un îndrăgostit va privi cu indulgenţă spre o notificare de deconectare de la lumină pentru o factură neachitată de trei săptămâni, în timp ce un individ stresat de luni de zile, va privi evenimentul ca picătura care a umplut paharul, izbucnind într-o criză de nervi. Conceptul de fericire îmbracă forme diverse. Pentru flămând se concretizează în alimente, pentru intelectual în concepte ştiinţifice, pentru boem o seară de privit magia stelelor şi lista poate continua. Noţiunea de fericire este destul de alambicată şi se confundă mai mereu cu terminarea suferinţelor de un anumit gen: foamea, setea, absenţa adăpostului, a banilor, a libertăţii, a singurătăţii, etc. Însă tipul menţionat de fericire e perisabil. Îndată ce se scurge ceva vreme de la finalizarea proiectului, raţiunea îndemnată de ego îşi va ridica privirea în căutare de alte obiecte pe care să-şi fixeze interesul şi dorinţa, reluând de la zero ciclul chinului afectiv şi al căutării satisfacţiei. Dincolo de toate reţetele de petrecere confortabilă a timpului, pentru procurarea satisfacţiei supreme, ingredientul nodal al mulţumirii rămâne interiorul fiinţei. Nu vom găsi niciodată în exterior ceva care să ne aprindă flacăra fericirii atât timp cât nu rezidă în noi o ancoră de care să se agaţe formele materialităţii. Indiferent câte obiecte ne vor umple casa, cu câte cadouri vom fi copleşiţi, câte adulaţii ne vor potopi, nimic nu ne va satisface, nu ne va lumina existenţa dacă nu există în noi un martor dispus să primească toate onorurile, complimentele, diplomele, etc. Prin extrapolare, singura bucurie cu adevărat durabilă rămâne cea a iluminării, care aduce cu sine desprinderea din alternanţa durere-încetarea ei.

sâmbătă, 10 februarie 2018

Ghidajul suferinţei. Cum să întrebuinţăm durerea pentru a vedea adevărul?

Comportamentele umane se mulează conform unor credinţe, ce se localizează de a lungul unei axe: la un capăt şade o extremă, iar la celălalt opozitul acesteia. Închipuiţi-vă o linie orizontală: la capătul din stânga vom găsi de pildă o crimă, adică un comportament extrem de violent, orientat împotriva vieţii, iar la extrema dreaptă, o altă conduită deviantă de la normalitate, aceea de a fi în mod voluntar, sclavul cuiva. Între cele două capete de traiectorie întâlnim felurite manifestări umane: de la a lovi absolut neprovocat pe cineva pe lângă care treci, la a nu răspunde la bună ziua, până la a fi cordial, a face sacrificii pt confortul unui semen sau a-l preţui pe el mai presus de tine. Peisajul uman ne arată sorturi diverse de comportamente, iar extremele servesc drept exemple care să trezească conştiinţa din amorţire. Cei mai mulţi indivizi se cramponează într-o poziţie fixă, adică se ancorează înt-o credinţă despre care ei au învăţat că e cea mai bună (de pildă, nu am nevoie de nimeni, mă descurc singur oricând). Ca să se simtă consecvenţi, ei se străduiesc ani de-a rândul să înghesuie realitatea în şablonul lor intelectual. În loc să-şi varieze punctul de vedere în funcţie de schimbările contextelor exterioare, să-şi flexibilizeze perspectiva, ei se încăpăţânează şi reduc realitatea la modelul lor. Indiferent ce se petrece în jur, indiferent ce situaţii le ies în cale ei consideră că poziţia lor e cea corectă şi o aplică cu consecvenţă. Inevitabil se vor intersecta cu evenimente care ar trebui să le răstorne orizontul de gândire, dar în loc să se metamorfozeze mental, ei optează să arunce vina pe partenerul de interacţiune. Mintea lor inventează o sumedenie de motive, care mai de care mai aberante ca să explice de ce de astă dată modelul lor mental nu a funcţionat. În loc să pună sub semnul întrebării validitatea modelului lor mental, ei se prefac că nu observă eşecul acestuia, „uită” rezultatele negative sau răstălmăcesc totul. În acest fel pervers se prezervă modelul, ei nu trebuie să depună efortul de a se schimba şi alţi sunt vinovaţi. Deci, toată lumea e împăcată! Însă rigidizarea într-o poziţie atrage alte inconveniente. Să adoptăm un exemplu pentru a observa mai clar succesiunea conjucturilor şi urmările (exemplu de asemenea extras din realitate ca de altminteri toate cele expuse în articolele mele): Un băieţel a suferit de o răceală, care s-a prelungit ceva mai mult. Pe parcursul ei, durerea din gât s-a accentuat şi a continuat să rezide chiar şi după ce răceala a trecut. Bunica l-a îngrijit oferindu-i ceaiuri călduţe zile întregi. Episodul s-a repetat de 3-4 ori. De fiecare dată, gâtul continua să-l usture zile întregi. Mai ipohondru din fire, flăcăul nostru s-a speriat. Când încerca să revină la apa de la temperatura camerei, aceasta i se părea foarte rece. Teama de a nu se reinstala durerea în gât îl măcina de fiecare dată. Frica i-a perturbat intelectul infantil şi astfel, el a ajuns să creadă că apa rece îi face rău. După câţiva ani ajunsese să bea numai apă călduţă, pt că citez „gâtul său nu suporta altceva”. Vremea s-a scurs şi el a renunţat la îngheţată chiar şi pe călduri toride, apoi la mâncarea din frigider. Alte răceli l-au convins că trebuie să bea apa din ce în ce mai caldă, până când ajunsese să încălzească apa pe aragaz. Acum apa sa de băut era chiar fierbinte. Îl frigea la mână. Anii s-au mai scurs şi credinţa sa fermă că „apa rece îi face rău” a început să lucreze şi pe alte fronturi: nu mai mergea la piscină întrucât acolo apa nu era suficient de caldă. Convingerea că apa rece îi face rău îşi extindea teritoriul spre oase (începuseră să-l doară şi cugeta că face reumatism), apoi nu mai putea să umble fără mânuşi, ulterior nu mai putea să-şi bage nici mânile în apă rece. Odată, într-o excursie la munte, vara, şi-a băgat picioarele într-un pârău de munte şi în câteva zile a dezvoltat o infecţie urinară. Impactul cu orice obiect rece devenea un calvar. Generalizând dictonul cu pricina, orice contact cu ceva rece îi furniza senzaţii extrem de neplăcute, de disconfort acut. Ceva din mintea sa îl îndemna să se îndepărteze instant de orice îl înfrigura. Parcă tot corpul se lupta cu un monstru hidos şi devenise incapabil să se mai adapteze la frig. Dar extinderea expresiei psihice nu se oprea. În continuare, omul a început să suporte nişte crize de frig. Întreg organismul său era cuprins din senin de senzaţii persistente de frig, deşi temperatura în camera unde stătea nu se modifica defel. Când a prezentat cazul său medicului de familie, acesta i-a sugerat să meargă să facă analize de sânge fiindcă are probleme cu tiroida. Diagnosticul doctorului nu s-a confirmat. Când domnul şi-a chestionat medicul despre originea „bolii” sale, acesta nu a ştiut ce să-i răspundă. Chiar frecventarea unui psiholog nu va soluţiona problema, dacă terapeutul nu observă că lucrurile sunt conectate între ele şi nu-l ajută şi pe client să le întrezărească.Astfel, sesizăm clusterizarea (gruparea) credinţelor. Deşi ele par probleme separate, în fapt se reduc la una singură. Problemele pornesc de la o convingere ficţională, izvorâtă din frică şi se multiplică progresiv, pe măsură ce investim încredere şi energie în ea. E inutil să încerci să tratezi numai o ramură a problemei. Dacă nu ajungi la rădăcină e ca şi cum ai încerca să omori un copac secţionându-i o creangă. Toată tărăşenia seamănă cu o alergătură după fantome, vânând numai credinţe colaterale. Tentativa de rezolvare a situaţiei de la acelaşi nivel va fi un fiasco. Adică doar înlocuirea unei credinţe cu o alta mai funcţională nu va rezista. Dacă nu se excavează după credinţa rădăcină degeaba. Itemii mentali se vor mistifica, se vor conturba şi se vor metamorfoza unii în alţii, cucerind noi definiţii cauzatoare de suferinţă, pe măsură ce anxietatea capătă teren. Numai ridicarea deasupra axei, conferă o viziune panoramică asupra problemei. Altminteri individul rămâne blocat în poziţionalitatea convingerii sale sau o reformează parţial. Acum iarăşi revine în actualitate cât de vitală este alegerea unui psiholog cu un coeficient ridicat de conştiinţă astfel încât el să survoleze întreaga problemă, să depisteze conexiunile dintre credinţe. Entitatea umană poate să se ajute şi singură, fără colaborarea unui psihoterapeut cu condiţia să-şi fi elevat anterior nivelul de conştiinţă. Din acest motiv crucial pledez eu mereu pt creşterea gradientului individual de conştiinţă. E mult mai benefic pt oricine să deţină intrumentul de vindecare (conştiinţa) decât să apleze la un specialist pt orice problemă mentală. Ce se petrece dacă omul ignoră mesajul cosmosului, în pofida multiplicării simptomatologiei sale? Stratagema egoului răstoarnă fenomenul în favoarea sa şi în detrimentul fiinţei. Eul se va strădui să convingă individul că suferinţa sa fizică e valoroasă. Prin această manevră ingenioasă, fiinţa e păcălită de mintea sa condiţionată. Intelectul său naiv îşi va extrage de aici o recompensă mentală suculentă: ideea că el e unic, că numai el are gâtul aşa de sensibil, că numai el comportă acele crize de frig, că doar el singur din toată lumea asta vastă bea apă caldă, etc. Astfel lucrurile se distorsionează încât iluzia este percepută drept beneficiu. În acest mod pervers, mintea este îndemnată să continue să investească energie în credinţa iniţială. Numai intervenţia conştiinţei poate conduce la disponibilitatea de a renunţa la aparenta auto-recompensă. O conştiinţă elevată va descoperi curând înşelăciunea şi va resemnifica conjuctura. Ce înseamnă să resemnifici pozitiv? Să acorzi evenimentului o interpretare conformă cu adevărul. Să observi himera ce se ascunde în spatele unor văluri de minciuni, pe care fiecare şi le spune singur. În cazul nostru, dacă omul reuşeşte să vadă că apa rece nu-i face nici un rău şi că numai credinţa sa în itemul respectiv îl handicapează, dacă abandonează recompensa egoului, lucrurile revin la normal şi omul se eliberează pe sine de un morman de definiţii ciudate. Acestea îi limitează libertatea interioară. Practic, el se autoschingiuieşte. Deşi iniţial mintea sa alesese varianta care părea să-l protejeze, să-i „facă bine”, persistenţa în fantasmă îl făcea să plătească un preţ din ce în ce mai mare. Îndepărtarea de adevăr costă! Acumularea suferinţei îl împinsese în conjuncturi din ce în ce mai dubioase, mai pline de chin. Astfel tortura sa devenea un indicator al faptului că mintea sa găzduieşte o himeră, că s-a ataşat de ea şi că nu are nici o intenţie de a renunţa la ea. Dacă bărbatul se apucă acum să ia medicamente pt reumatism, se fereşte de frig, de apă rece, oare nu face decât să-şi eclozeze mentalitatea sa păguboasă? Unica soluţie care extirpă din rădăcini întreaga problematică cu 10 braţe este anularea convingerii sale „că apa rece îi face rău”. Mintea coordonează trupul, iar orice „boală formează o apărare împotriva adevărului” după cum ne informează Cursul de miracole. Medicamentele doar atenuează simptomele, însă ele lasă veridica barieră neafectată şi liberă să-şi sporească dominionul. Iată de ce tămăduindu-ne de o maladie strict la nivel fizic, după o vreme ne căptuşim cu altceva ori suntem foarte amărâţi. Nimeni nu poate ignora adevărul la nesfărşit! Dacă pt un cetăţean obişnuit această înşiruire de fapte pare deplasată, ridicolă, totuşi este demn de menţionat că ficţiunile ce locuiesc în minţile noastre îmbracă deseori forme subtile, dificil de depistat de către o conştiinţă neantrenată. Ele produc efecte aberante, dar care sunt prezentate de mintea condiţionată într-o lumină raţională, întemeiată, justificată. Definiţiile cuibărite acolo par normale, rezonabile. Din acest motiv e profitabil să ne întrebăm mereu de ce o anume suferinţă a apărut în viaţa proprie, spre ce anume din noi ne orientează atenţia, ce vrea să ne comunice? A trece nepăsători pe lângă mesajul ei reprezintă o ratare a răvaşului pe care universul vrea să-l citim.

duminică, 4 februarie 2018

Indicatori de recunoaştere ai nivelului înalt de conştiinţă

Într-unul dintre articolele recente am lăsat în suspans o întrebare crucială: Cum recunoaştem un nivel mai înalt de conştiinţă? M-am tot frământat şi azi a venit răspunsul pe căi incitante. Aseară am vorbit cu o prietenă şi mi-a recomandat o emisiune televizată. Eu nu prea privesc la tv. Foarte rar urmăresc un film sau documentare. Ea zicea că emisiunea a fost interesantă, aşa că am căutat-o pe net. N-am găsit-o, dar în schimb am descoperit alături o emisiune mai veche despre sincronicitate. - Interesant, a zbârnâit în mintea mea. Invitata era o psiholoagă drăguţă. Nu-i ofer numele întrucât nu doresc să-i fac publicitate negativă. M-am bucurat dinainte cugetând că o să învăţ de la ea. Întrebuinţa un limbaj elevat, de specialitate. A descris fenomenul, apoi un mic istoric, a dat exemple. Deocamdată nimic necunoscut mie. Apoi a început să-l menţioneze pe Dumnezeu, să afirme că o conjunctură „a fost voia lui Dumnezeu” şi mi-am zis că alătura şi spiritualitatea psihoterapiei, ceea ce în ochii mei era un punct în plus. Curând au început să curgă disonanţele: Ea nu credea că incendiul de la Colectiv a fost un accident, că sincronicitatea nu are sens şi nu e recomandabil ca noi să-i acordăm semnificaţii aiurea. Unde sunt problemele în afirmaţiile precedente? Cunoscându-l pe Dumnezeu ştii că nu pot exista accidente fiindcă admiţând posibilitatea haosului crezi că poate ocura ceva în afara voii lui Dumnezeu, iar dacă specifici că „ai indicii că acela nu întruneşte termenii unui accident fiindcă focul a fost pus de cineva in mod intenţionat”, înseamnă că admiţi că pot exista accidente, ceea ce contrazice natura veridică a lui Dumnezeu. În ceea ce priveşte a doua parte a frazei: Jung, autorul conceputului de sincronicitate a specificat că e vorba despre coincidenţe cu sens ori ea tocmai susţinea că nu e necesar să le acordăm semnificaţii. Şi atunci la ce ne folosesc să le remarcăm? Doar ne distrăm cu ele? Jung îndemna să acordăm sens sincronicităţilor fiindcă numai altfel extragem potenţialul tămăduitor al coincidenţei şi sporim nivelul de conştiinţă. Psiholoaga repeta că sincronitatea e acauzală, ceea ce inducea instant deducţia staţionării minţii ei, permanent în planul material. Nu există nimic in univers acauzal. Doar nouă ni se par împrejurări fără cauze fiindcă nu reuşim să accesăm planul spiritual, non liniar. Toate aşa numite conjuncturi inexplicabile pot fi perfect logic explicate, dacă avem informaţii spirituale. Ori ea tocmai nega spiritualitatea. Apoi a trântit bomboana de pe tort: „Conflictele ne folosesc. Că doar n-o să trăim toţi în pace şi iubire, precum călugării zen. Am lua-o razna!” Am rămas stupefiată. Dacă cineva înţelege natura lui Dumnezeu şi subscrie la ea, cum să afirme că e nesănătos să trăim toţi în pace şi iubire? Noi toţi proiectăm asupra lui Dumnezeu natura noastră şi conflictele interioare. Felul în care îl percepem pe Dumnezeu reflectă fidel care este nivelul nostru de conştiinţă. La nivele foarte scăzute de conştiinţă credem că Dumnezeu ne urăşte, că e răzbunător, că vrea mereu să ne pedepsească, să ne arunce în iad. Urcând o treaptă suntem convinşi că lui Dumnezeu nu îi pasă de noi, că ne ignoră, că nu vrea să ne îndeplinească dorinţele sau că se opune realizării lor. Abia mai sus vedem că Dumnezeu e iubire pură, că ne iubeşte, că ne consideră fii Lui, că ne vrea permanent binele suprem (chiar dacă uneori ceea ce petrece supără egoul), că ne vede mereu în natura noastră veridică şi ignoră toate prostiile pe care le spunem (în anumite limite de deviere, pt propria noastră protecţie). Pe psiholoaga noastră o preocupau foarte tare banii, deci materialitatea şi atunci tindea să afirme că nu e cazul să se stopeze conflictele, fiindcă ea avea interes, obţinea foloase materiale de pe urma lor. Cum mai câştigă ea bani? În mod inconştient ea promova prelungirea tensiunilor psihice ale clienţilor, ca să extragă mai multe foloase pt ea. De aici si afirmaţia ei: „ne folosesc conflictele”. Ei chiar îi trebuiau banii şi în cantitate atât de însemnată încât era dispusă să afirme că sunt profitabile conflictele! Fiecare individ vorbeşte întotdeauna numai despre el. Deci, cum recunoaştem un nivel ridicat de conştiinţă? Indicatorul 1: Urmăriţi foarte atent discursul interlocutorului. El pune in evidenţă rupturile de gândire, ce se exprimă prin neconcordanţe flagrante între anumite secvenţe ale discursului. Oratorul nu le sesizează fiindcă nu a lucrat cu el şi are o conştiinţă adormită. Statagema favorită a egoului este de a separa ideile. Adică ţine păreri contradictorii în dosare mentale diferite. Într-o ocazie o scoate pe una din cutie, apoi pe cealaltă, după cum servesc intereselor sale. O conştiinţă evoluată sesizează discrepanţele şi le unifică in vederea aplanării neconcordanţelor. Astfel, conştiinţa promovează unificarea cogntivă. De aici rezultă consistenţa mentală. Adică abilitatea de a nu ne contrazice de la o frază la alta, de la un aspect la altul indiferent de cât timp se scurge între cele două afirmaţii. Numai itemii integraţi complet rămân constanţi. Un mic amendament aici: în travaliul nostru evolutiv putem înregistra incoerenţe într-un anume sens. Adică dacă ieri gândeam într-un fel şi între timp am înţeles că acela era perimat şi acum afirm altceva, nu înseamnă decât că mi-am restructurat modelul cognitiv astfel încât să se potrivească cu creşterea gradientului de conştiinţă. Noua viziune este mai amplă şi mai iubitoare, mai pacifistă, mai puţin egoistă. Indicatorul nr. 2. Un alt semnalizator al nivelului de conştiinţă reiese din discrepanţele între ceea ce spune persoana şi ceea ce face. Un părinte care îşi instruieşte odrasla că zahărul e toxic şi îi taie o feliuţă minusculă de tort, dar care în secunda 2 îşi trage tortul in faţă şi mănâncă de voie 3-4 felii groase, tocmai se contrazice pe sine. Din acest motiv banal, copii urmăresc şi recepţionează, îşi însuşesc exemplul viu al genitorilor şi nu ceea ce comunică aceştia prin limbaj. Ani de zile mai târziu, când părinţii observă la progeniturile lor, propiilor lor modele de comportament, dar pe care nu vor să le recunoască, pe care nu le-au văzut toată viaţa la ei, brusc se miră: „Vai de mine, de la cine o fi învăţat fiul meu să facă aşa ceva, că eu nu fac niciodată aşa!” Mă întreb şi eu: Oare de la cine o fi învăţat? Indicatorul nr 3: modul cum personajul analizat gestionează insultele. Cel atacat de ofense este întotdeauna eul, acea minte condiţionată. Dacă cetăţeanul se zbârleşte rău de tot, se simte ameninţat, atacă şi el prin jigniri devine evideet cine e la putere acolo. Conştiinţa e paşnică, e iubire pură radiantă, cum ar putea să se irite de ceva? Va trata situaţia cu compasiune pt deviaţiile aproapelui. Indicatorul nr 4: inaderenţa faţă de laude. Idem la mai sus: Cine e măgulit de admiraţie, cine o caută cu ardoare, o stoarce din piatră seacă atunci când anturajul nu o picură? Egoul. Conştiinţa ştie că e perfectă, completă. Nu necesită atenţia altora. Ea există prin sine şi priveşte contemplativ totul. Indicatorul nr 5: inapetenţa pt conflicte. Se înviforează individul in prezenţa lor? Le agreează la tv? Încep să-i lucească ochii, să fie satisfăcut? Se irită de nedreptăţi sesizate de el? Cum le gestionează? Crede că are dreptate mereu? Toate acestea arată că iaraşi egoul e şef peste mintea individului cu pricina. Nu există nici o dezlipire a conştiinţei faţă de ego. Indicatorul nr 6: înclinaţia spre adevăr Cu cât sporeşte coeficintul de conţtiinţă, persoana se străduieşte din ce in ce mai abitir să respecte adevrăul, să-l caute, să-l arate, chiar dacă acesta îi ameninţă stima de sine ori imaginea de sine. E dispusă să scormonească adevărul în psihicul său, chiar dacă nu-i convine ce întâlneşte acolo. Prin urmare, onestitatea cuiva e un semnalizator serios. Atunci când cineva e dispus să argumenteze împotriva intereselor sale acea persoană e de încredere. În schimb, dacă e tentat să mintă, să înşele pt a obţine bani, nu are un coeficient de conştiinţă prea elevat. Indicatorul nr. 7: dispoziţia spre pace Propensiunea de a câştiga, de a te întrece cu alţii, de a ieşi victorios, plăcerea de a concura derivă din satisfacţiile egoului. El e ahtiat după premii, recompense, după înfrângrea şi umilirea „adversarului”. Pt ca cineva să se perceapă victorios e necesar ca alţii, eventual cât mai mulţi, să fie striviţi. Din acest motiv se acordă puţine premii, titluri „onorifice” (care lasă impresia că onoarea derivă din bucata de hârtie). Indicatorul 8: modul cum se comportă cineva când pierde Inabilitatea de a manageria pierderea în orice sort de concurs denotă apetenţa egoului pt senzaţia de superioritate. Crizele de nervi, umilirea adversarului, micşorarea importanţei câştigului celuilalt, reliefarea dezechilibrului destinului în devafoarea sa prin „ghinioane” scoase lui în cale, aruncare în faţa victoriosului a „norocului”acestuia, evidenţierea dorinţei sale de răzbunare, de egalizare a „scorului”, etc arată că egoul nu e stare să accepte pierderea, adică restrângerea domeniului său. El consideră că lui i se cuvine numai victoria fiindcă pe el această satisfacţie îl mulţumesşte. Indicatorul nr. 9: smerenia Un orgoliu gonflat atestă preţiozitatea eului, cât de special se crede omul cu pricina. Eul îşi extrage esenţa plăcerii din lucruri, din posesii, din a aduna permanent mai mult. O viaţă simplă, o identitate banală nu satisface pretenţiile de mărire ale egoului. Indicatorul nr. 10: căutarea liniştii interioare şi exterioare Liniştea înfurie, deranjează o persoană cu un nivel scăzut de conştiinţă. Ea are nevoie mereu să ruleze gânduri (de care beneficiază egoul), căci detestă pacificarea minţii, se simte bine constant în mişcare, pt că egoul aderă la verbul „a face”. La ce ne serveşte să recunoaştem gradientul de conştiinţă al cuiva? O persoană cu un nivel crescut de conştiinţă: - tinde spre adevăr, este mult mai credibilă în virtutea faptului că doreşte mereu adevărul, că îl respectă. E preferabil să păstrăm în preajmă oameni care spun adevărul. Pe ei ne putem baza, sunt de încredere - nu încearcă să te manipuleze, să profite de pe urma ta - îţi doreşte binele suprem, te ajută să te dezvolţi - îţi oferă instrumente cu care să te descurgi singur, să devii autonom - activează procesul natural de tămăduire, prin faptul că lucrează cu frecvenţe înalte - îţi trezeşte potenţialul de creştere Întâlnind o fiinţă cu un gradient scăzut de conştiinţă: - nu ne supărăm pe ea, pe ceea ce spune, pe faptul că respinge oferta de ajutor spiritual fiindcă ştim că nu sesizează adevărul, că nu înţelege ceea ce-i spunem - nu are sens să ne contrazicem cu ea întrucât discrepanţele mari induc rezistenţe colosale. Egoul ei se apără de lumină, o percepe ca pe un atac. Adevărul supără, irită egoul şi persoana se simte lezată. - Pricepem că insultele ei la adresa noastră sunt numai proiecţii ale propriilor dorinţe, invidii, resentimente, etc. - Observăm că ea judecă pe toată lumea după ceea ce face ea, în acord cu părerile ei deformate. - Înţelegem că nimic nu e întâmplător şi ne străduim să descifrăm semnificaţia întâlnirii cu ea. Oare ce anume am eu de învăţat din relaţia cu persoana acesta?