Devoalarea vanităţii

Neîncrederea, competiţia, revolta interioară, rivalitatea, indiferenţa faţă de semeni, senzaţia că posezi oameni (proprietăţi, diplome, cunoştinţe) alcătuiesc organizări ale aroganţei. Respingerea oricărui individ, indiferent de motivul invocat, de aşa zisele argumente pertimente, reprezintă obligatoriu o probă de trufie. Împăunarea ne invadează viaţa şi obiceiurile până în cele mai intime acte zilnice. De la revolta că ceilalţi convivi te lasă să strângi singur masa până la cumpărarea hainelor scumpe, ca să arăţi semenilor că tu eşti „bine îmbrăcat”, de la fiorul insesizabil că „eu mă spăl cu pastă de dinţi paradontax pentru dinţi sensibili” până la lauda dubioasă că „eu sufăr de inimă” totul denotă himere egotice de mărire. Din acest motiv simplu, Dr. David Hawkins, celebrul învăţător spiritual american ne-a sugerat în „Descoperirea prezenţei lui Dumnezeu. Non-dualitatea devoţională” că „smerenia e cheia de boltă a transcenderii egoului”. Ea constituie un tampon ce compensează ravagiile îngâmfării, dar poate fi şi simulată astfel încât e necesar să ne impunem un regim permanent de conştientizare a propriei fiinţe. Contemplat dintr-o perspectivă panoramizată observăm că totul în viaţa unui individ îşi înfige rădăcina în aroganţă şi se sfătuieşte cu ea în privinţa deciziilor, chiar dacă se petrece în regim silenţios, ascuns câmpului conştient curent. Chiar şi egoismul îşi ciuguleşte seva din palma infatuării. Orice gând, acţiuni, credinţă poate fi descompusă până la mândrie, una dintre armele de căpătâi a egoului. Tot ce facem şi tot ce nu facem irupe frecvent din mândrie pură. Restul motivaţiilor sunt văluri frumoase, colorate, un praf aruncat în ochi pt a nu întrezări adevărul. Toate mecanismele de apărare vin să sprijine elaborata construcţie mentală, ce prezervă aroganţa. Accesul aleatoriu al unei fiinţe la puterea fizică, mentală (prin inteligenţă), legislativă (conducătorii), prin bani şi privilegii, prin succes şi satisfacere rapidă a majorităţii dorinţelor exacerbează la paroxism împăunarea. În acele conjuncturi, mândria este puternic solicitată şi sprijină cu nădejde, cu râvnă orice acţiune, orice credinţă, impregnează orice act. Rotirea karmică şi sărăcirea individului, plasarea lui într-o postură aşa zis inferioară prin prostie, statut defavorabil, pauperizare extremă, urâţenie, etc îi permite cetăţeanului să înţeleagă şi perspectiva inversă a persoanei oprimate de autorităţile vremii. În acest caz, umilirea frecventă apasă greu asupra infatuării egoului. Unificând cele două orizonturi mentale vom decripta lipsa de substanţialitate a mândriei, efemeritatea ei. Dacă în viaţa 1 sunt sultan şi concentrez puterea absolută, am drept de viaţă şi de moarte asupra slujitorilor mei (aşa am impresia), trufia se va inflama urgent. Orice afront poate declanşa pedeapsa cu moartea. În încarnarea 2, acelaşi fost suveran autoritar va fi plasat în pielea servitorului oprimat, iar fala lui va avea mereu de suferit. Se va simţi strivit. Dacă conectează cele două viziuni ample şi conştientizează sursa fundamentală a problemelor în întruchiparea orgoliului, el o va transcende şi se va elibera din plasa ei. Puterea lumească scoate aroganţa din ascunzişurile ei psihice. O inflamează ca să devină vizibilă. Chiar şi cele mai năpăstuite entităţi umane, precum prizonierii din lagărele naziste păstrau vanitate, stoarsă din ciudăţenii. Pentru ca semeţia să fie revigorată, mintea răstălmăcea totul şi îşi sădeşte seminţele în aspecte precare: o bucăţică de pâine în buzunar, un sabot cu o gaură mai mică în talpă, un minut de odihnă în plus, o boabă de mazăre în supă se converteau în aseturi preţioase, dătătoare de viaţă şi speranţă, invadate de strălucirea mândriei de a se descurca. Societatea însăşi recompensează şi întăreşte aroganţa prin premii, aplauze, admiraţie pt vedete, invidie pt succes, glorie, conducători. Prerogativa de a putea eluda legea umană este percepută de orgoliu ca un lucru favorabil. Iar naivitatea egoului concepe o lume de vis, succesivă celei materializate, în care el va putea să perpetueze acest comportament şi mai departe, închipuindu-şi că va fi capabil să se strecoare şi să ocolească şi legea divină. Vanitatea e stimulată încă de la grădiniţă prin buline roşii şi steguleţe, pentru copiii „cuminţi”, apoi la şcoală, elevii sunt îndemnaţi, impulsionaţi să concureze unii cu alţii. Sunt avantajaţi şi iubiţi de profesori cei care îngurgitează toate vorbele scuipate de institor. Rolurile profesionale şi de altă natură sunt susţinute tot de trufie. Adolescenţii îşi aleg meseria pe baza statutului, a remunerării, a cinstei, care rezultă din practicarea ei. Subtilităţile îngâmfării se insinuează în laturi criptice. De pildă, un profesor universitar posedă un soi de mândrie nedisimulată, ce o afişează faţă de cei de la şcoala generală sau şi mai abitir faţă de institutorii de la grădiniţă. Ca şi cum nu s-ar ocupa toţi cu educarea tinerilor, iar vârsta copiilor ar fi definitorie în definirea superiorităţii, a înălţării statutului. Abilitatea de a ierta, precum şi acceptarea realităţii, aşa cum se prezintă clipă de clipă sunt ocultate prin infatuare. Trufia alimentează şi susţine prăpastia separării dintre oameni. Mândria ne delimitează de Dumnezeu, ne împiedică să-l acceptăm ca pe Creatorul nostru. Autosuficienţa omului modern, cu acces la tehnologie şi-a iţit căpăţâna hâdă şi a declarat că el s-a clădit singur. De aici erup o grămadă de probleme şi suferinţe crâncene. Chiar şi proiecţiile asupra imaginii şi manifestărilor Divine recrează propriul orgoliu al omului. Sprijinindu-se pe propensiunea de a se fuduli, cetăţenul contemporan îşi aruncă fanteziile antropomorfice asupra divinului. Astfel, ajunge să-l declare pe Dumnezeu crud, gelos, răzbunător, aspru, care urăşte oamenii şi se bucură că-i pedepseşte pt orice abatere. În realitate nimeni nu ştie cum e Dumnezeu, cu atât mai puţin cei cu un ego ultragonflat. Din afirmaţiile iluminaţiilor, care au atins adierea divinului, numai contactul sirect cu El ne lămureşte şi ne spulberă himerele. Aroganţa nestăvilită a eului porneşte din iluziile sale grandomane, care susţin că el este centrul universului. Astfel, egoul se substituie lui Dumnezeu. Iar conştiinţa identificată cu el înclină să se autoconvingă de această enormitate. Narcisismul copilului mic, care se crede buricul familiei şi al lumii înconjurătoare, în care toţi au datoria de a-l servi şi îngriji la nivelul pretenţiilor sale absurde atestă că această meteahnă înfiorătoare. Ea soseşte din alte încarnări. Atunci când poleiala civilizatoare încă nu a amprentat mentalul omului (adică în copilăria mică) individul îşi expune frust orice gândeşte. Iar cugetele şi manifestările sale indică clar spre mândrie necamuflată. Priviţi ce aroganţă luceşte pe faţa unui prunc că a reuşit să stea în picioare, cum cerşeşte laude şi încurajări, cu câtă furie se împotriveşte la orice nu-i convine şi ce criză de nervi curge dintr-un refuz ferm al părintelui. Mai târziu, progenitura înţelege că trebuie să coboare rangul în prezenţa adulţilor, că nu are câştig de cauză, că uneltele sale sunt ineficiente. Astfel, se învăluie într-un aer de neputinţă şi inocenţă, ce păcălesc maturii. Însă când copiii sunt singuri între ei, împăunarea îşi reia locul de cinste. Vedem acum cum cei mai debili, cu deficienţe sau caracteristici ieşite din comun sunt prigoniţi, badjocoriţi, izgoniţi fără milă. Ne reamintim cu ce fălişenie se lăudau diverşi prichindei în legătură cu talentele nemaiauzite ale taţilor lor ori cu farmecele măiestre ale mamelor. Tot legea talionului triumfă. Interesant de observat este dinamica criptică a unor desfăşurări de situaţii. O femeie vorbeşte cu o prietenă. Prima are resentimente faţă de profesorii ei din şcoala generală şi îi denigrează, uitând că amica sa e institutoare la un liceu. Cealaltă se simte terfelită, rănită în mândria ei de profesor şi ripostează aspru. Ambele fiinţe sunt iritate de proiecţiile propriei aroganţe. Toată contradicţia, litigiul şi durerea provine din ciocnirea orgoliilor nevăzute. Relaţiile interumane se rezumă la confruntări ale infatuării. Cel mai puternic orgoliu iese victorios. Dar ce câştigă? Umflarea peste poate e eului. Lucrând cu noi exclusiv pe panta mândriei vom reuşi să dărâmăm toate straturile suprapune înşirate deasupra. Secerând aroganţa minţii noastre condiţionate ne vom regăsi pacea interioară durabilă. Într-un travaliu de decriptare a semnificaţiei unui eveniment, până nu atingem rana narcisică a împăunării psihice înseamnă că nu am apucat temeia procesului. Sub el nu mai rezidă decât frica. Totul în viaţă, prin descompunere succesivă, răbdătoare se rezumă în final la lezarea infatuării egoului. Vanitatea ne balonează psihic, ne jenează existenţa, precum aerul din stomac. Stă înfipt acolo de 500 de secole şi abia acum l-am eructat. În sfârşit, ne simţim eliberaţi, pacificaţi, împăcaţi cu lumea. Studiind configuraţia realităţii constatăm că nici unde nu întâlnim periculozitate. Cum afirmă Cursul de miracole referindu-se la spirit: „Nimic din ceea ce e real nu poate fi ameninţat”. Unica formaţiune lezată, hăituită, zdrenţuită este întotdeauna şi mereu numai vanitatea. Rămâne la latitudinea fiecăruia să o decripteze în cele mai mărunte acte cotidiene ale sale. Nimic din jur nu ne poate face rău, cu excepţia propriei noastre aroganţe. Stresul, neîncrederea in sine sunt reverberaţii ale trufiei. Ea formează o armură care pare să ne protejeze de „invadatori”, însă de fapt separă şi prezervează numai imaginea de sine....a egoului. După ce am expus-o, cum extirpăm îngâmfarea? - prin conştientizarea ei în fiecare act cotidian şi apoi renunţarea la ea - înţelegerea faptului că trufia reprezintă o recompensă egotică. Disponibilitatea de a o abandona ne înalţă şi ne scuteşte de numeroase suferinţe inutile - abandonarea prescripţiilor pe care ni le inoculează ea - prin disponibilitatea de a o sesiza la noi. - Să nu ne întemeiem argumentele pe emoţiile resimţite. În subsolurile inconştientului nostru sunt depozitate o sumedenie de afecte vetuste, din alte încarnări. Justificările trecute nu se mai aplică în viaţa de acum. Sentimentele neprocesate atunci reînvie acum şi ne zgândăre mândria. Dar ele in fapt nu mai au nici o legătură cu cine suntem noi acum. Între timp am evoluat. Să le contestăm legitimitatea şi autoritatea asupra noastră!