Eşecul rolului de părinte

Numeroşi indivizi sunt bântuiţi, terorizaţi de faptul că odraslele lor sunt nefericite, că par să nu aibă viitor (viziunea genitorilor), că „deviază” de la prerogativele insuflate. Ce vor părinţii pentru progeniturile lor? Să fie fericite. Fiinţele umane care află că vor avea urmaşi sunt adesea copleşite de responsabilitatea uriaşei sarcini. Dacă conştiinţa lor e mai adormită, nici măcar nu sesizează ce va cădea pe umerii lor. Indiferent dacă înţeleg sau nu, cei mai mulţi vor binele copiilor. Dilema primordială este că ei nu ştiu ce e bine şi nici ce aduce fericre în lumea aceasta. Ei înşişi au căutat-o cu disperare prin jur şi s-au ales numai cu firimituri mucegăite. În orice caz, părinţii sădesc în mintea odraslelor, credinţele personale. În fiecare situaţie în care e prezent infantul, acesta învaţă ceva de la genitorul său, urmărind pur şi simplu modul de reacţie al acestuia la stimulii prezentaţi de viaţă, expresia feţei, replicile, tonalităţile vocii şi sincopele acestora. Totul este înregistrat şi prezervat de copil la capitolul: iată cum se manageriază acest soi de incident. El nu decriptează însă că protagoniştii sunt unici, cu seturi complete de preferinţe, antipatii, cu istorii de viaţă variate, cu trăsături de personalitate distincte. Psihismul său fraged converteşte incidentul în model absolut. E adevărat că în decursul existenţei acest gen de interacţiune va fi reluat în multiple forme. Pruncul le va colecta pe toate şi va genera un normativ interior. Ce nu observă tutorii este că odrasla se străduieşte să detecteze ce anume îl face pe tatăl/mama să fie fericiţi. Îi ignoră adesea poveţele verbale şi adulmecă mai degrabă chipul cadrului patern/matern. Atunci când mama sa e fericită, el conectează bucuria observată cu circumstanţa specifică care pare să o fi generat-o. Deducţia sa conduce la o credinţă fermă. Dacă mama sa e radiantă atunci când vin musafirii, atunci copilul va memora că aceştia aduc bucurie şi se va strădui să aibă mereu invitaţi la el acasă. Ce nu pricepe pruncul este că aşa zisa fericire a mamei poate fi numai o exaltare a simţurilor, determinată, de exemplu de orgoliul ei de a-şi prezenta casa. Dacă tatăl său e satisfăcut de un meci de fotbal şi această informaţie va fi achiziţionată şi pusă în ramă în mintea progeniturii, în rând cu itemii care aduc satisfacţie existenţială. Mai târziu, el va decora peisajul său mental cu zorzoane personalizate: va merge pe stadion, va tinde să joace fotbal, îşi va alege o echipă preferată şi va suferi alături de ea, etc. Amănuntele care înfrumuseţează credinţa că fotbalul merită să fie trăit, că el aduce bucurie interioară pot complica sau decora timpul liber. În orice caz, dacă dictonul e bine înrădăcinat în psihismul său ori grupul său masculin îi întăreşte, îi confirmă opţiunea, ea va fi preferată şi va subjuga alte alegeri de fericire. Aşa aterizează unii bărbaţi în postura de a plasa fotbalul mai presus de familie, de cuplu sau chiar de proprii infanţi. Genitorii predau copiilor propriile lor convingeri prin atitudini, exemple, poveţe. Un tip introspectiv avizat, care a scormonit în interiorul său şi a văzut că anumite concluzii precedente ale sale au eşuat, va tinde să-şi convingă copilul să nu-i urmeze traseul. Aici se deschide poarta sfaturilor de tipul: uite ce am făcut eu şi nu a funcţionat. Tu nu face la fel! El nu ia în considerare că timpurile s-au alterat, că el e altul decât fiul său, că acum conjucturile pot fi diferite. Eşecul odraslei de a fi fericită, bazându-se pe educaţia primită, sprijinindu-se pe asumpţiile insuflate de părinţi va lovi năpraznic în credinţele genitorului. Acest act extrem de important arată că părintele vede că propriile lui convingeri nu au dat roadele scontate. Din acest motiv, eşecul infantului de a fi fericit afectează atât de rău părintele, violentându-l în chiar miezul credinţelor sale. Însă nu e aşa de facil să renunţi la expresiile consacrate, valorizate o viaţă întreagă. Frecvent, pentru a nu se confrunta cu o atare amărăciune dificil de îngurgitat, părinţii caută cu asiduitate în jurul lor, în anturajul adolescentului pentru a găsi vinovaţi. E mult mai comod ca alţii să fie culpabili de nefericirea percepută a copilului lor ori de respingerea vădită de către copil a valorilor primite. Cum se disculpă părinţii? „Eu am făcut totul pt fiica mea, am învăţat-o de bine (adică crede in continuare că ideile sale despre cum să ajungi fericit sunt valide), dar ea nu m-a ascultat şi de aceea a ajuns în această situaţie”. Această stratagemă permite fiinţei părinteşti să nu se confrunte cu sine, să nu-şi reevalueze părerile despre ce e bine să faci in viaţă. Găseşte şi un ţap ispăşitor: anturajul copilului: „Grupul de prieteni l-a stricat!” Adică toată educaţia primită într-un deceniu şi ceva se şterge instant numai fiindcă un puşti de aceeaşi vârstă îi insuflă alte idei? Puţin probabil. Dacă tânărul nostru a aderat la credinţele părinteşti, dacă a văzut cu ochii săi că genitorii săi sunt fericiţi, dacă a sesizat consecvenţă în poveţe, dacă a observat că ceea ce i se cere lui e urmat şi respectat îndeaproape şi de părinte, cu roade bune, cum ar putea el să se dezică brusc de ele? Nici vorbă de aşa ceva. Această explicaţie e o fantasmă, ce unge sufletul rănit al părintelui. În realitate, fostul copil a văzut nefericirea de pe faţa părintelui şi a înţeles subconştient că acea cale nu conduce spre bucurie interioară, întrucât exact acele credinţe se reflectă în posomoreala genitorului său. Dar tânărul vrea să fie fericit şi atunci aderă la alte modele. Caută şi îşi înjghebează un plan propriu. Evident că tutorelui i se pare fantezist (poate chiar e). Dar în mintea adolescentului, acest plan e un tunel de evadare din plasa de credinţe în care nu crede, de vreme ce i-a întrezărit urmările dezastruoase. Toate scenariile de viaţă făurite de oameni pornesc de la ceea ce cred ei că le va aduce fericirea. Însă uneori se lasă amăgiţi: - de zâmbete largi (de pildă, ale vedetelor, care tânjesc după fani sau chiar debordează de fericire, însă numai în momentele in care admiratorii sunt strânşi alături – ce se întâmplă după ce cade cortina, nimeni nu vede), - de conexiunea şubredă între emoţia pozitivă a părintelui şi ce consideră copilul că îl face fericit pe genitor, - de ideile greşite din poveşti (după ce prinţesa s-a căsătorit cu prinţul au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţe. Şi iată cum generaţii întregi de fetiţe sunt păcălite, ceea ce conduce la o încleştare, o obsesie a multor femei de a se mărita, considerând că odată pasul efectuat vor fi fericite restul vieţii). Oamenii confundă sursele (au impresia că activitatea sau evenimentul aduce fericire). Nu detectează că e o stare tranzitorie, o răbufnire de o clipă. Ei doar compară cum se manifesta mama înainte de împrejurare şi cum arată acum, în mijlocul ei. Nimeni nu pare să observe că fericirea nu izvorăşte din lucruri, din posesii, din activităţi sau relaţii. Acestea sunt numai paleative, constituie surescitări ale egoului. Veridica fericire e durabilă, impenetrabilă la intemperii, la critici, la pierderi sau dezastre. E de sorginte interioară şi are conexiune directă cu iubirea divină, ca spectru al spiritului. O altă mistificare derivă din întâlnirea mai rară a unuia dintre părinţi. În cazul familiilor divorţate, copilul îşi vede tatăl (de exemplu) ocazional. El compară cantitatea de fericire de pe chipul lui cu cea de pe faţa mamei. Nu înţelege că situaţiile lor diferă, că unul are mai multe responsabilităţi decât celălalt, că e mai stresat. Priveşte calmul tatălui şi îl aşează în opoziţie cu tensiunea mamei. E deranjat de dojenile cadrului matern şi nu înţelege că tatăl îl vede prea rar ca să-l mai admonesteze. Nu pricepe că mărinimia tatălui derivă din vinovăţie şi se simte mulţumit şi nici nu remarcă faptul că mamei nu-i ajunge salariul decât pt întreţinerea lui. De unde să scoată alţi bani pt cadouri? Rezultatul e dezavantajant pt mamă şi viciat, prin carenţă de date. În plus, pruncului îi scapă reacţiile tatălui în multe alte situaţii, când infantul e absent. Deci nu are peisajul complet, dar trage concluzii! Şi le consideră valide. Mândria de părinte relevă faptul că fiul a aderat la opţiunile cadrului părintesc, ceea ce îi confirmă acestuia iluzia că premisele sale erau corecte. Frecvent un fiu calcă pe urmele tatălui din conformism sau fiindcă a fost strivit emoţional, fără însă să susţină şi partea de credinţe. Urmarea va fi depresia. Cum ieşim din acest miraj? Prin retragerea proiecţiilor şi aducerea problemei pe tărâmul ei, adică în sufletul părintelui. Numai introspecţia, adică observarea propriului psihism germinează favorabil. Recunoaşterea faptului că şi-a îndrumat eronat copiii, nu din rea-voinţă, ci din ignoranţă va alcătui un pas formidabil pe calea însănătoţirii mentale şi emoţionale. Atunci când fiecare admite că nu ştie ce aduce fericirea, când caută cu ardoare şi răbdare să afle veridicul răspuns, tensiunea se disipă. Inevitabil străduinţa de a înţelege, de a ne corecta erorile, refuzul de a ne culpabiliza sau de a arunca responsabilitatea pe umerii altora (anturajul tânărului, partenerul diadic, bunicii sau chiar adolescentul) ne va ancora în spiritualitate, întrucât ea e unicul răspuns la frământările noastre sufleteşti.