Ghidajul suferinţei. Cum să întrebuinţăm durerea pentru a vedea adevărul?

Comportamentele umane se mulează conform unor credinţe, ce se localizează de a lungul unei axe: la un capăt şade o extremă, iar la celălalt opozitul acesteia. Închipuiţi-vă o linie orizontală: la capătul din stânga vom găsi de pildă o crimă, adică un comportament extrem de violent, orientat împotriva vieţii, iar la extrema dreaptă, o altă conduită deviantă de la normalitate, aceea de a fi în mod voluntar, sclavul cuiva. Între cele două capete de traiectorie întâlnim felurite manifestări umane: de la a lovi absolut neprovocat pe cineva pe lângă care treci, la a nu răspunde la bună ziua, până la a fi cordial, a face sacrificii pt confortul unui semen sau a-l preţui pe el mai presus de tine. Peisajul uman ne arată sorturi diverse de comportamente, iar extremele servesc drept exemple care să trezească conştiinţa din amorţire. Cei mai mulţi indivizi se cramponează într-o poziţie fixă, adică se ancorează înt-o credinţă despre care ei au învăţat că e cea mai bună (de pildă, nu am nevoie de nimeni, mă descurc singur oricând). Ca să se simtă consecvenţi, ei se străduiesc ani de-a rândul să înghesuie realitatea în şablonul lor intelectual. În loc să-şi varieze punctul de vedere în funcţie de schimbările contextelor exterioare, să-şi flexibilizeze perspectiva, ei se încăpăţânează şi reduc realitatea la modelul lor. Indiferent ce se petrece în jur, indiferent ce situaţii le ies în cale ei consideră că poziţia lor e cea corectă şi o aplică cu consecvenţă. Inevitabil se vor intersecta cu evenimente care ar trebui să le răstorne orizontul de gândire, dar în loc să se metamorfozeze mental, ei optează să arunce vina pe partenerul de interacţiune. Mintea lor inventează o sumedenie de motive, care mai de care mai aberante ca să explice de ce de astă dată modelul lor mental nu a funcţionat. În loc să pună sub semnul întrebării validitatea modelului lor mental, ei se prefac că nu observă eşecul acestuia, „uită” rezultatele negative sau răstălmăcesc totul. În acest fel pervers se prezervă modelul, ei nu trebuie să depună efortul de a se schimba şi alţi sunt vinovaţi. Deci, toată lumea e împăcată! Însă rigidizarea într-o poziţie atrage alte inconveniente. Să adoptăm un exemplu pentru a observa mai clar succesiunea conjucturilor şi urmările (exemplu de asemenea extras din realitate ca de altminteri toate cele expuse în articolele mele): Un băieţel a suferit de o răceală, care s-a prelungit ceva mai mult. Pe parcursul ei, durerea din gât s-a accentuat şi a continuat să rezide chiar şi după ce răceala a trecut. Bunica l-a îngrijit oferindu-i ceaiuri călduţe zile întregi. Episodul s-a repetat de 3-4 ori. De fiecare dată, gâtul continua să-l usture zile întregi. Mai ipohondru din fire, flăcăul nostru s-a speriat. Când încerca să revină la apa de la temperatura camerei, aceasta i se părea foarte rece. Teama de a nu se reinstala durerea în gât îl măcina de fiecare dată. Frica i-a perturbat intelectul infantil şi astfel, el a ajuns să creadă că apa rece îi face rău. După câţiva ani ajunsese să bea numai apă călduţă, pt că citez „gâtul său nu suporta altceva”. Vremea s-a scurs şi el a renunţat la îngheţată chiar şi pe călduri toride, apoi la mâncarea din frigider. Alte răceli l-au convins că trebuie să bea apa din ce în ce mai caldă, până când ajunsese să încălzească apa pe aragaz. Acum apa sa de băut era chiar fierbinte. Îl frigea la mână. Anii s-au mai scurs şi credinţa sa fermă că „apa rece îi face rău” a început să lucreze şi pe alte fronturi: nu mai mergea la piscină întrucât acolo apa nu era suficient de caldă. Convingerea că apa rece îi face rău îşi extindea teritoriul spre oase (începuseră să-l doară şi cugeta că face reumatism), apoi nu mai putea să umble fără mânuşi, ulterior nu mai putea să-şi bage nici mânile în apă rece. Odată, într-o excursie la munte, vara, şi-a băgat picioarele într-un pârău de munte şi în câteva zile a dezvoltat o infecţie urinară. Impactul cu orice obiect rece devenea un calvar. Generalizând dictonul cu pricina, orice contact cu ceva rece îi furniza senzaţii extrem de neplăcute, de disconfort acut. Ceva din mintea sa îl îndemna să se îndepărteze instant de orice îl înfrigura. Parcă tot corpul se lupta cu un monstru hidos şi devenise incapabil să se mai adapteze la frig. Dar extinderea expresiei psihice nu se oprea. În continuare, omul a început să suporte nişte crize de frig. Întreg organismul său era cuprins din senin de senzaţii persistente de frig, deşi temperatura în camera unde stătea nu se modifica defel. Când a prezentat cazul său medicului de familie, acesta i-a sugerat să meargă să facă analize de sânge fiindcă are probleme cu tiroida. Diagnosticul doctorului nu s-a confirmat. Când domnul şi-a chestionat medicul despre originea „bolii” sale, acesta nu a ştiut ce să-i răspundă. Chiar frecventarea unui psiholog nu va soluţiona problema, dacă terapeutul nu observă că lucrurile sunt conectate între ele şi nu-l ajută şi pe client să le întrezărească.Astfel, sesizăm clusterizarea (gruparea) credinţelor. Deşi ele par probleme separate, în fapt se reduc la una singură. Problemele pornesc de la o convingere ficţională, izvorâtă din frică şi se multiplică progresiv, pe măsură ce investim încredere şi energie în ea. E inutil să încerci să tratezi numai o ramură a problemei. Dacă nu ajungi la rădăcină e ca şi cum ai încerca să omori un copac secţionându-i o creangă. Toată tărăşenia seamănă cu o alergătură după fantome, vânând numai credinţe colaterale. Tentativa de rezolvare a situaţiei de la acelaşi nivel va fi un fiasco. Adică doar înlocuirea unei credinţe cu o alta mai funcţională nu va rezista. Dacă nu se excavează după credinţa rădăcină degeaba. Itemii mentali se vor mistifica, se vor conturba şi se vor metamorfoza unii în alţii, cucerind noi definiţii cauzatoare de suferinţă, pe măsură ce anxietatea capătă teren. Numai ridicarea deasupra axei, conferă o viziune panoramică asupra problemei. Altminteri individul rămâne blocat în poziţionalitatea convingerii sale sau o reformează parţial. Acum iarăşi revine în actualitate cât de vitală este alegerea unui psiholog cu un coeficient ridicat de conştiinţă astfel încât el să survoleze întreaga problemă, să depisteze conexiunile dintre credinţe. Entitatea umană poate să se ajute şi singură, fără colaborarea unui psihoterapeut cu condiţia să-şi fi elevat anterior nivelul de conştiinţă. Din acest motiv crucial pledez eu mereu pt creşterea gradientului individual de conştiinţă. E mult mai benefic pt oricine să deţină intrumentul de vindecare (conştiinţa) decât să apleze la un specialist pt orice problemă mentală. Ce se petrece dacă omul ignoră mesajul cosmosului, în pofida multiplicării simptomatologiei sale? Stratagema egoului răstoarnă fenomenul în favoarea sa şi în detrimentul fiinţei. Eul se va strădui să convingă individul că suferinţa sa fizică e valoroasă. Prin această manevră ingenioasă, fiinţa e păcălită de mintea sa condiţionată. Intelectul său naiv îşi va extrage de aici o recompensă mentală suculentă: ideea că el e unic, că numai el are gâtul aşa de sensibil, că numai el comportă acele crize de frig, că doar el singur din toată lumea asta vastă bea apă caldă, etc. Astfel lucrurile se distorsionează încât iluzia este percepută drept beneficiu. În acest mod pervers, mintea este îndemnată să continue să investească energie în credinţa iniţială. Numai intervenţia conştiinţei poate conduce la disponibilitatea de a renunţa la aparenta auto-recompensă. O conştiinţă elevată va descoperi curând înşelăciunea şi va resemnifica conjuctura. Ce înseamnă să resemnifici pozitiv? Să acorzi evenimentului o interpretare conformă cu adevărul. Să observi himera ce se ascunde în spatele unor văluri de minciuni, pe care fiecare şi le spune singur. În cazul nostru, dacă omul reuşeşte să vadă că apa rece nu-i face nici un rău şi că numai credinţa sa în itemul respectiv îl handicapează, dacă abandonează recompensa egoului, lucrurile revin la normal şi omul se eliberează pe sine de un morman de definiţii ciudate. Acestea îi limitează libertatea interioară. Practic, el se autoschingiuieşte. Deşi iniţial mintea sa alesese varianta care părea să-l protejeze, să-i „facă bine”, persistenţa în fantasmă îl făcea să plătească un preţ din ce în ce mai mare. Îndepărtarea de adevăr costă! Acumularea suferinţei îl împinsese în conjuncturi din ce în ce mai dubioase, mai pline de chin. Astfel tortura sa devenea un indicator al faptului că mintea sa găzduieşte o himeră, că s-a ataşat de ea şi că nu are nici o intenţie de a renunţa la ea. Dacă bărbatul se apucă acum să ia medicamente pt reumatism, se fereşte de frig, de apă rece, oare nu face decât să-şi eclozeze mentalitatea sa păguboasă? Unica soluţie care extirpă din rădăcini întreaga problematică cu 10 braţe este anularea convingerii sale „că apa rece îi face rău”. Mintea coordonează trupul, iar orice „boală formează o apărare împotriva adevărului” după cum ne informează Cursul de miracole. Medicamentele doar atenuează simptomele, însă ele lasă veridica barieră neafectată şi liberă să-şi sporească dominionul. Iată de ce tămăduindu-ne de o maladie strict la nivel fizic, după o vreme ne căptuşim cu altceva ori suntem foarte amărâţi. Nimeni nu poate ignora adevărul la nesfărşit! Dacă pt un cetăţean obişnuit această înşiruire de fapte pare deplasată, ridicolă, totuşi este demn de menţionat că ficţiunile ce locuiesc în minţile noastre îmbracă deseori forme subtile, dificil de depistat de către o conştiinţă neantrenată. Ele produc efecte aberante, dar care sunt prezentate de mintea condiţionată într-o lumină raţională, întemeiată, justificată. Definiţiile cuibărite acolo par normale, rezonabile. Din acest motiv e profitabil să ne întrebăm mereu de ce o anume suferinţă a apărut în viaţa proprie, spre ce anume din noi ne orientează atenţia, ce vrea să ne comunice? A trece nepăsători pe lângă mesajul ei reprezintă o ratare a răvaşului pe care universul vrea să-l citim.