Cu cine ne împărţim viaţa? (Creatura numită ego – partea a 3-a)

În miezul cel mai intim al minţii noastre condiţionate (respectiv al eului) tronează un centru de referinţă. Aici sunt depozitate toate datele „preţioase” colecţionate de strângătorul nostru ego. Vorbele aruncate într-o doară de persoane cu autoritate din perioada infantilităţii noastră, concluziile bine ticluite, „măreţe” extrase din incidentele traumatice traversate pe propria piele, interpretările aberante ale unor evenimente la care am fost martori, proiecţiile şi dezinformările de toate genurile sunt înălţate la rang de primadonă, de calitate superioară şi solicitate, consultate cu orice ocazie. Mai grav este că odată cu accesarea lor reiterativă, ele se metamorfozează în legităţi universal valabile. Din simple credinţe personale se extind, devenind atotputernice. Banalele idei îşi extrapolează teritoriul, expansionează precum o supernovă şi ajung să fie absolut valide pt întreaga populaţie a globului. Din acest moment, oricine care îndrăzneşte să contrazică asumpţia va fi ostracizat urgent, înfierat la stâlpul infamiei şi trecut in rândul duşmanilor. Amintişte-ţi cât patos ai pus in trecut, câtă fervoare negativă instituită într-o opinie personală. Cu siguranţă că cineva „te-a jignit” vreodată, adică traducând vom spune că a emis o părere diferită de cea pe care tu o credeai potrivită pt tine. În mintea ta s-a iscat o furtună violentă, tornadă de gradul 5 care a tins să măture în calea sa orice fărâmă de prietenie. Cumva centrul de referinţă ne solicită să aderăm atât de profund la el încât parcă nimeni altcineva nu mai posedă dreptul de a deţine o directivă contrară. În funcţie de informaţia înmagazinată, aici se produc toate comparaţiile dintre noi şi ceilalţi, se iau toate deciziile, se cântăresc faptele proprii sau ale altora, etc. Identificarea masivă dintre noi (spiritul) şi acest mecasnim haotic, pur virtual ne amărăşte existenţa pământeană, ne zăpăceşte de a binelea şi ne aruncă in fantasmă curată. Ajungem să nu mai ştim cine ne e prieten şi ce lucrează împotriva binelui nostru suprem, care e adevărul, ce e real şi ce e ficţiune, unde începem şi unde sfârşim. Împovăraţi de ficţiuni, pe care le luăm drept certitudini ne prostim crezând că vocea din urechea interioară ne e amicul cel mai confiant, cel mai de nădejde şi urâm, dispreţuim, hăituim alte spirite, chinuite ca şi noi. Să mestecăm un exemplu, pt a digera mai bine cele înşirate mai sus: Personajul principal chemat la rampă să fie un cuplu. Ea a trăit toată viaţa cu mândria că are picioarele frumoase. După 30 de ani de menaj, el afirmă dintr-o dată un comentariu despre „copanele ei”. Definiţia din dicţionar spune: copan = şold, coapsă (de animal). Nimic mai mult. Însă ea reacţionează defensiv, ca un animal rănit şi iscă un scandal monstruos, pe motiv că a fost insultată, că i s-a spus că are picioarele groase. Nimeni nu a pronunţat cuvintele respective, însă depozitarea acestora in centrul de referinţă le conferă adevăr pt persoana in cauză. E posibil ca soţul să nu fi intenţionat să o rănească, ci numai să o alinte cumva sau să glumească cu ea. Însă existenţa in centrul ei de referinţă a unor legături dubioase (in exemplu nostru copane = picioare groase) a comutat-o instant pe modulul de atac. În altă ordine de idei, de ce părerea cuiva, diferită de a noastră ar fi o insultă? Ce importanţă ar avea dacă soţul chiar ar fi zis că are picioarele groase? Nu derivă de aici o identificare crudă cu trupul de carne? Nu se cheamă că femeia se rezumă numai la organismul perisabil in care locuieşte temporar, că se vede pe sine un corp şi atât? Oare nu reiese clar că reducţionismul acesta materialist, absurd este una din sursele primare de mâhnire in viaţa noastră? Egoul încearcă mereu să ne demostreze că noi nu suntem ceea ce suntem, adică că nu suntem spirite, că el e unicul nostru prieten de nădăjde, că trebuie să-l ascultăm numai pe el, dacă vrem să ne meargă bine. Derularea poveştii fiecărui om, care nu a lucrat in favoarea conştiinţei sale, e tocmai o mărturie fabuloasă de cât de bine ne merge urmând poveţele “înţelepte” ale eului nostru. Merg în bucătorie şi brusc mă invadează amintirea platoului cu fursecuri, care este aşezată pe servanta din sufragerie. Aud in minte vocea egoului propriu: - Hai să mâncăm un fursec. - Nu, replic eu. Nu mai ştii că am citit ieri că nu e bine să consumăm zaharuri după ora 6? (acum mă mir de mine că mă apuc să-i explic eului meu de ce adopt o decizie! Ca şi cum mi-e frică să nu se supere) - Dar noi avem credinţa că nu ne îngrăşăm din nimic, aşa că nu nu-i bai dacă ronţăi un fursec, intervine egoul. Şi prin minte îmi flutură savoarea şi mirosul “păcătosului” de fursec. Adică, eul îşi întovărăşeşte vorba cu o imagine sugestivă. - Adevărat. Convinsă pe jumătate, fac un pas spre sufragerie unde aşteaptă farfuria cu fursecuri delicioase, pe lângă care m-am tot învârtit toată ziua, inspirându-le aroma, dar rezistând eroic. Apoi subit înţeleg că e doar o toană a egoului şi mă răzgândesc. - Dar mi-e poftă de un fursec, se tânguieşte el. - Poate să-ţi fie. Răspunsul e nu. Am mâncat destule azi. - Care destule, mă îngână el, că au fost doar 4. - (Oare chiar le-o fi numărat?) meditez eu. Mă prefac că nu-l aud. Pur şi simplu nu-l bag in seamă. El mai rumegă problema şi intervine cu o idee inedită: - Am scris toată ziua şi doar ştii că neuronii au nevoie de glucoză pt a funcţiona corect. - Aşa e, încep eu să cuget. Apoi iar înţeleg că sunt pe cale să cad in capcana egotică. In ultima secundă observ laţul şi mă repliez. Mă amuz doar. Pofta dispare. - Bravo, ai rezistat poftei. Acum meriţi un fursec, încearcă iar egoul, puţin mai târziu În trecut au fost ocazii în care am muşcat ultima momeala. Acum am râs iarăşi. Ce relevă acest dialog spumos: Că eul ştie clar cine are puterea în sistem. Dacă el ar fi deţinătorul puterii depline, sursa vieţii aşa cum îi place să afirme, oare ar mai lupta atât să mă convingă? Şi ar mai vorbi la plural, adică cunocând că eu, spiritul sunt altceva decât noianul de credinţe ce alcătuiesc eul? Ce mai relevă dialogul prezentat: Că abilităţile de manipulare ale egoului se ridică la un rafinament deosebit. Numai o conştiinţă înzestrată cu un detector bun, care utilizează raţiunea pe post de gardian al vieţii poate detecta şi descompune toate manevrele egoului. Cât timp nu efectuăm travaliul cu noi pt a ne înălţa nivel de conştiinţă nu vom fi apţi să contracarăm mânuirile de păpuşar ale egoului. Ridic o nouă minge la fileu: Oare cum ar fi decurs evenimentul de mai sus, dacă eu nu aş fi fost conştientă de ce se petrece în mintea mea? Care ar fi fost rezultatul final? M-aş fi dus glonţ la farfuria cu fursecuri şi in decursul zilei aş fi halit 30 de fursecuri (aşa cum procedam acum 30 de ani), crezând că-mi fac un mare bine fiindcă îmi satisfac o dorinţă. Extrapolând raţionamentul: Oare expectanţele pt care muncim cu râvnă ne chiar ne pot aduce fericirea scontată? Toate amărăciunile datorate faptului că nu ni se împlinesc aşteptările sunt întemeiate, sunt rezonabile? Ori sunt numai chinuri, tribulaţii sterile pt că nu deţinem apă de ploaie?