marți, 20 martie 2018

Ne vedem drept niște trupuri

La un seminar de la masterul de psihoterapie, un profesor mai luminat ne-a comunicat că ne identificăm cu corpul fizic, că supraviețuim cu postulatul că suntem niște trupuri mergătoare. Am rămas cu gura căscată. Studentă silitoare am memorat lecția. Urma examenul! Dar introducerea unor cuvinte in sistemul psihic nu echivalează cu trăirea lor intimă. De la intelect la substratul emoțional și apoi la pactarea integrală cu mesajul cuvintelor e drum lung. Asimilarea curge în straturi succesive. Prin aplecări reiterative asupra semnificației expresiilor respective, prin compactări cu interiorul nostru venim din ce în ce mai aproape de adevărul cuvintelor, de ceea ce reprezintă ele pt noi. Dar și mai important, învățăm să ne armonizăm cu înțelesul lor până la atingerea pragului suprem al viețuirii în baza prescripțiilor indicate de ele. Așa au decurs lucrurile și în cadrul experienței mele cu dictonul de mai sus: mă văd drept un trup. Inițial am gândit că e o balivernă. Organismul meu, pe care îl îngrijisem atâtia ani, pentru care ma ingrijorasem de nenumarate ori, cu care mă confundasem atâtea decenii ...nu eram eu? Atunci eu unde sunt? Ce-i aberația asta? Am început să caut referințe, idei susținătoare sau care o contrazic. Am găsit o multitudine de cărți de spiritualitate, învățături ale celor mai iluminate minții ale lumii care încurajau această convingere. Ba mai mult ne îndemnau să nu o credem pur mental, ci să o experimentăm pe propria piele. Am ascultat sfatul maeștrilor. De când am terminat masterul mă străduiesc să integrez această perspectivă. Nu e tocmai simplu. Nu am reușit pe deplin. Există perioade, episoade lumești, conjuncturi când uit că sunt spirit, ceea ce concordă cu concluzia că lecția nu e integrată la nivelul cel mai intim. Dar iată peste ce am dat azi. Cursul de miracole spune: Trupul e periclitat de mintea care se rănește singură. Trupul suferă doar ca mintea să nu vadă că e propria ei victimă. Suferința trupului e doar o mască pe care și-o pune mintea pt a ascunde cine suferă de fapt. Nu vrea să înțeleagă că e propriul ei dușman, că se atacă singură. Ori ce câte ori ne îngrijorăm pt ceva o facem în ideea că organismul de carne va fi afectat. Fiindca ne confundam integral cu trupul, intrucat credem pana in prasele ca noi ne reducem numai la acest corp perisabil. Ne facem o multitudine de griji, traim cosmare legate de moarte. Mâncăm ca să susținem organismul material în viață, îl ferim de pericole, mergem la doctor fiindca e bolnav trupul. E dubios ca nimeni nu observa ca mintea imbolnaveste si contamineaza corpul. Sa va ofer un exemplu personal. In tinerete am suferit groaznic de gastrita. Ma ardea stomacul ore in sir. Am descoperit ca daca mananc imi trece durerea crancena. Dar nu puteam sa ingurgitez orice. Hrana mea s-a limitat la macaroane, cartofi si pui, toate fierte. Erau oribile. Acest chin a durat ani de zile. Credeam cu ardoare ca am gastrita, ca mi se face rau (chiar mi se facea) daca nu mananc. Cum treceau 4 ore ma apucau ametelile, durerea de stomac, slabiciunea intregului trup. Mintea credea ca acestea sunt simptomele gastritei. Surpriza a fost cand intr-o imprejurare am fost nevoita sa-mi fac endoscopie. Acesta consta in introducerea unei camere video in stomac pt a vizualiza problema. Ce credeti ca a descoperit doctorul in stomacul meu? Nimic. Stomacul meu era perfect sanatos. Am ramas stupefiata. Ani de zile tinusem regim, ma duruse stomacul, ametisem si mi se facuse rau degeaba. Doar mintea mea intretinuse simtomele. Toata treaba m-a pus rau pe ganduri. Am trecut pe un alt palier. Cum veneau gandurile despre gastrita, le expediam urgent. Am ajuns in sfarsit sa mananc normal, dar nu am lucrat psihic si asupra duratei dintre mese. Mi se parea nesemnificativ. Oricum trebuia sa mananc asa ca ce importanta avea daca mancam din 4 in 4 ore. Am lasat lucrurile asa cum erau. Anul trecut m-am luat cu o treaba si am uitat sa manac. Cand am privit ceasul am vazut ca nu inghitisem nimic de vreo 20 de ore. Nu aveam nicio o senzatie de foame, nici de ameteala, nici de rau, doar mi-am amintit ca am uitat sa mananc. Dar cand am vazut cat timp a trecut brusc m-au apucat ametelile si durerea de stomac. Deci pana in secunda in care am consultat ceasul nu aveam nicio neplacere fizica si subit cum am vazut cat timp a trecut m-au apucat senzatiile de rau. Nu e clar ca mintea mea producea totul, inclusiv senzatiile de rau? Faptul ca investeam credinta in ele le faceau reale pt mine. Daca am vrea sa admitem cu cea mai desavarsita credinta ca noi suntem spirite si nu trupuri umblatoare am vedea ca spiritul are o putere de vindecare infinita. E suficienta infuzia unei credinte depline si trupul face orice ii spune mintea. Acest fapt l-am verificat personal si functioneaza. Problema mea e ca acesta credinta fluctueaza la mine astfel incat uneori anumite suferinte reapar. Insa reafirmandu-mi natura esentiala, spiritul tamaduieste iar trupul. Mintea insa e incapatanata si persista in nebunia ei stupida. Sporirea puterii credintei va infrange la un moment dat cerbicia programelor negative depozitate in ego. Oricum lucrurile se simplifica pe masura ce avansam. Analizând la rece vedem că marea majoritatea timpului ne-o petrecem slugărind corpul: il hranim, il imbracam, il spalam, il vindecam, etc. Faptul ca suntem convinsi ca ne putem imbolnavi ne predispune la ....boli. Ceea ce credem se va materializa in corp. Iar frica de moarte, marele bau-bau al omenirii e tot groaza in fața extincției trupului. E hilar cum omitem constant să ne reamintim că oricum trupul dispare. INEVITABIL. Indiferent ce facem, el va muri. Expresia va muri e numai o formula verbala. Intrucat trupul nu e viu, nu traieste nu are cum sa moara. Daca va introduceti bratul pe maneca unui pullover si o agitati putin, nu va parea ca maneca e vie si se misca singura? Daca ignorati mana voastra care oricum nu se vede, nu veti crede ca pulloverul e viu? Nu puteti fi pacaliti fiindca stiti ca mana voastra e bagata in maneca. Dar daca ati fi 100% convins ca sunteti spirit? Numai meditati asupra posibilitatii de a fi uitat ca sunteti spirit! Trupul reprezinta numai o hainuta a spiritului, una special construita pentru a-i permite sa actioneze in spatiul pamantesc. E ca si cum ne-am speria toata viata fiindca jacheta noastra preferata de lana se va rupe la un moment dat. Nu e ridicol? Nimeni nu ne impiedica sa ne luam cate corpuri dorim si sa experimentam oricate variante de a trai. Faptul ca ne credem trupuri de carne sporeste frica in mod ridicol. Simpla reorientare a unei credinte ne va scuti de o gramada de angoase. Vă reamintesc că îmi puteți scrie pe adresa de mail: ruxandra13l@yahoo.com Numele din adresă nu are nici o tangență cu mine. Mailul cu pricina e preluat de la o verișoară. O sa va scriu raspunsul in limita timpului disponibil. Doar daca imi comunicati obstacolele cu care va confruntati va pot ajuta in depasirea lor!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu