Urmările nivelului scăzut de conştiinţă

Zilele trecute, după viscol am ieşit să curăţ trotuarul de zăpadă. Stratul era consistent şi la un moment dat m-am oprit să mă odihnesc. Priveam maşinile care treceau sporadic pe lângă mine, când mi-a atras atenţia un conducător care „şofa” privind fix în telefonul mobil. Carosabilul era plin de mormane de zăpadă, în stânga şi în drepata zăceau multe maşini parcate, aluneca pe jos, iar el îşi orientase întreaga atenţie spre imaginile din telefon. Era complet absorbit. Dacă îi ieşea vreun câine în faţă ar fi fost vai de coada lui! Sfatul meu este să uitaţi că există reguli de circulaţie, că unii au prioritate, că sunteţi pe trecerea de pietoni şi să vă asiguraţi oricum! Boala telefonului mobil se extinde şi acaparează minţile oamenilor. Tentaţia internetului sau a jocurilor virtuale creează dependenţe atât de puternice încât omul pare-se nu se mai poate desprinde din mrejele lor, nici măcar cu risul de a accidenta un confrate. Iată care sunt repecursiunile absenţei conştiinţei! Ai impresia că trăieşti singur pe planetă, că niciun om din jur nu merită nimic, că doar tu contezi. Pentru mintea condiţionată să tot obţină şi să tot obţină orice numai pt ea, nu intră în raţiunea sa posibilitatea destul de consistentă de a lovi pe cineva. Ea pur şi simplu neagă acest fapt şi atunci se crede atât de performantă încât poate să conducă în timp ce nu se uită la trafic. Adesea ne închipuim că dacă ne minţim pe noi nu se produce nici o tragedie, ba chiar avem de numai de câştigat. Amăgirea e specialitatea primordială a egoului, dar acum descoperim cât de periculoasă este pt trup. Ea implică suferinţe multiple, fizice şi emoţionale. Tot in raza de cuprindere a acestui item, menţionez varianta inversă. Eu eram la volanul maşinii mele şi mergem destul de încet. Abia am apucat să observ cu coada ochiului un puşti de vreo 15 ani, care alerga pe trotuar venind dispre o străduţă perpendiculară. Am devenit alertă şi am frânat intuind intenţia copilului. În câteva fracţiuni de secundă, când mai aveam mai putin de 2 m până la o trecere de pietoni, băiatul s-a azvârlit pe marcajul de zebră şi a traversat strada fugind prin faţa automobilului. Era „dreptul lui”... că doar era pe trecerea de pietoni! Dar conştiinţa lui deficitară nu vroia să remarce că legea stipulează limpede că orice pieton are obligaţia de a se asigura înainte de a traversa pe trecerea de pietoni. Cum poate un şofer să oprească maşina dacă îi sare în faţă cineva, chiar fiind pe trecerea de pietoni? Conştiinţa are menirea de a intepreta situaţiile şi din perspectiva altora: altfel, ea sesizează intenţii, se pune în locul altora, abdică de la aşa zisele drepturi conferite de legile umane, anticipează prostiile fără margini ale inconştienţilor şi chiar insistă să-i ajute pe cei care vor să-şi facă singuri rău, deşi drept mulţumiri primeşte injurii. Conştiinţa e compasivă fiindcă ea înţelege lucrurile în perspectivă, se ridică deasupra mentalităţilor pur trupeşti şi vede spiritul din fiecare om. Atunci când o să reuşim să remarcăm spiritul şi nu corpul fizic, să ne amintim că orice individ e un frate şi nu un duşman, întrega lume va deveni mai blândă, mai îngăduitoare. Micimea coeficientului de conştiinţă poate fi întrezărită peste tot în jur: de la părinţii care îşi bat progeniturile şi apoi le comunică răniţi (tot ei) că au făcut asta pt binele copilului, până la degradarea sistematică a învăţământului. Dacă genitorii ar vrea să accepte că agresiunea reprezintă un eşec al lor, o carenţă în competenţele lor de a educa o minte tânără şi-ar revizui atitudinea. Dar ei preferă să neglijeze, să nu observe propria inabilitate şi o justifică (pt a-şi reduce vinovăţia) prin explicaţii puerile: „aşa a făcut şi tatăl meu, tot aşa am fost educat şi eu şi mi-a mers bine în viaţă, am ajuns om”. Ca şi cum numai bătăia şi neglijenţa emoţională pot forma un caracter integru! E instructiv să observăm că acele zone mentale care sunt afectate de gradiente joase de conştiinţă ne sunt puse in evidenţă prin enervare. Orice ne irită la alţii, orice comportament pe care îl criticăm cu fervoare ne indică spre un fragment din propria minte, care are nevoie drastică de ajutor psihologic. Cum depistăm la noi o nervozitate, o furie în loc să aruncăm responsabilitatea în grădina vecinului (al autorului atitudinii vizate), în loc să-l judecăm aiurea, mai constructiv ar fi să privim în interiorul nostru şi să devoalăm problema. Atât timp cât ceaţa respectivă rămâne pe ochii noştri, nu vom vedea adevărul. Problema menţionată se referă la un program mental individual care ne determină să observăm răutăţi, acolo unde de fapt e inconştienţă, să decriptăm răzbunare în loc de frică, să considerăm intenţii agresive acolo unde este neştiinţă. Toate aceste scheme cognitive personale sunt rădăcinile care ne scufundă încet dar singur în suferinţe şi apoi în maladii organice. Mintea noastră ne îmbolnăveşte. Toate gândurile negre pe care le întreţinem singuri, toate atacurile mentale sau fizice asupra altora ne construiesc treptat fondul propice pt instalarea bolilor. Interpretarea unei conjucturi nu corespunde adevărului, deşi mintea noastră îmbibată de credinţe egotice aşa ne lasă să credem. Lecţia de ieri din Cursul de miracole, editat de Foundation for inner peace afirmă: „ Ce vezi reflectă ce gândeşti. Iar ce gândeşti reflectă pur şi simplu ce alegi să vezi. Valorile tale sunt determinate în acest sens, căci ce investeşti cu valoare precis vrei să şi vezi, crezând că ce vezi chiar şi există. Nimeni nu poate să vadă o lume căreia propria-i minte nu i-a acodat valoare. Şi nimeni nu poate să nu vadă ce crede că vrea.” Fără să ne observăm propriile erori din minte, întruchipate în patternurile mentale pe care le întreţinm prin cugetele noastre, prin interpretările pe care le dăm situaţiilor de viaţă, nu vom vedea adevărul despre noi şi despre ceilalţi. Iar acest adevăr eliberator se procură prin meditaţie reiterativă şi conştientizare cât mai frecventă.