luni, 23 aprilie 2018

Ce ascunde o dilemă banală

Zilele trecute colindam cu o amică printr-un mall. De anul trecut încoace, cheful meu pt cumpărături şi malluri s-a diminuat extrem de mult. Nu am mai fost prin magazine de vreo 6 luni. Dar surprinzător acum nu mă plictiseam, ci chiar mă distram, amuzându-mă cu prietena mea. Într-un magazin, am descoperit o bluză drăguţă, finuţă, dantelată, exact pe gustul meu, dar preţul era cam piperat. Am probat-o şi am părăsit-o pe umeraş. Ieri am remarcat că bluza buclucaşă se convertise într-un soi de cârlig mental. Psihismul meu se blocase acolo, se agăţase de bluză şi nu dădea semne că ar vrea să-i dea drumul. Sporadic de câteva zile, intelectul se reîntorcea spre bluza albă cu dantelă. Ocazional, ruminam dacă să merg să iau bluza, dar până să iau decizia germina o părere contrară. Nu ştiam ce să fac. La un moment dat, m-am simţit iritată de propria mea indecizie. Apoi am înţeles că universul îmi trimitea un răvaş însemnat. Era cazul să-l citesc, aşa că am purces spre meditaţie. Primul lucru observat era că facţiuni potrivnice se războiau între ele. Părţile beligerante aduceau argumente: - cea care susţinea cumpărarea bluzei motiva că e frumoasă, că are toate criteriile pe care le atribui eu unui articol demn de a fi achiziţionat, că e vaporoasă, că-mi vine bine, că modelul mă avantajează - segmentul mental care se opunea cumpărării susţinea că preţul e exagerat, că nu merită să dăm atâţia bani pe o bluză, că mai posed un cârd de bluze albe de vară şi că e prea răscroită la mâneci Acesta era stratul superficial, cel fluturat de ego. Cei mai mulţi indivizi se cramponează aici de variate aserţiuni mentale, de credinţe in decizii corecte sau proaste, orientate in funcţie de rezultate. Indiferent de modul de curgere al unui incident, esenţial nu este rezultatul lui, ci ceea ce am înţeles noi despre mintea noastră. Întotdeauna noi suntem răspunzători de efort, de intenţie şi nu de rezultat. Iniţial am crezut că egoului meu i se opune o porţiune mentală liberă, adică neinfluenţată de eul condiţionat. Mai apoi am priceput că spiritul nu are nimic de aface cu obiectele de acoperit trupul, că el nu este nici împotriva şi nici pt cumpărarea unei bluze. Lui nu-i sunt de folosinţă hainele. El doar le contemplă curios. Deci, tărăboiul complet era stărnit doar de fragmentele egotice, care se certau între ele. Liniştea mea se ducea pe apa Sâmbetei, fiind periodic tulburată de motivaţii sterile! Stratul subiacent mă purta spre nedumerirea: De ce îmi vine să mai cumpăr îmbrăcăminte, când am şi aşa prea multă? Am sesizat că purtarea unui lucru nou aduce un vânt de satisfacţie. Noutatea mulţumeşte egoul, îl determină să se fudulească mai abitir. Nu aveam trebuinţă de contexte sau de mărfuri care să placă eului, fiindcă intenţia mea e să-l dizolv. Dar chiar dacă aş fi cedat în favoarea cumpărării era posibil ca eul să mă admonesteze. Adică îi furnizam o mostră de culpabilitate, sentiment îndrăgit de el. Dacă nu cumpăram bluza rămâneam cu un soi de tânjire imposibilă. Vedem cât de subtil e orchestrat fenomenul astfel încât eul să extragă resurse personale din orice variantă. Acum observam in vivo cum se naşte dorinţa pt ceva. De ce s-a oprit mintea mea şi s-a agăţat tocmai de bluza respectivă, că am vizionat prin mall o grămadă de alte haine? Însă eul meu ştie ce-mi place şi suspendă psihicul tocmai de acele mărfuri care corespund unor criterii personale. Ca şi cum numai acele obiecte merită să fie achiziţionate. Faptul că ne place sau rejectăm ceva din realitate atestă că eul şi-a vârât coada acolo. Numai egoul ne predispune să secţionăm aspecte din realitate şi să le vedem, să le considerăm bune sau rele, demne de a fi luate sau perfecte pt aruncat. În fapt, totul e unitar. Dar există meditaţia conştientă care devoalează meandrele eului. Acesta e unica posibilitate de a înfrunta egoul şi de a ieşi câştigători. Depărtându-mă puţin de altercaţie, lărgind perspectiva asupra conflictului interioar am observat două vârtejuri negricioase, care se agitau de zor. Era întâia daă când sesizam aşa ceva. Subit mi-am amintit că citisem în Dansul neantului, cartea iluminatului Adyashanti despre aşa ceva. El explica: „Egoul este un verb. Nu e ceva static. Este mişcarea minţii de după fapt, în continuă devenire. Cu alte cuvinte, egourile sunt mereu pe o cale. Sunt pe calea psihologiei, pe calea spirituală, pe calea de a câştiga mai mulţi bani. Acel simţ al egoului este în continuă devenire, în continuă mişcare, în continuă dobândire. Sau face invers – bate în retragere, respinge, neagă. Deci, pt ca acest verb să existe mai departe, trebuie să existe mişcare.” În altă parte, tot înţeleptul susţine că mintea condiţionată are tendinţa de a-şi propaga existenţa, deplasându-se orizontal. Ne sugerează să ne închipuim un zid, care ne blochează accesul la mintea non-liniară, la Sinele nostru real. Orice informaţie sau poveste, orice acumulare mentală ne mişcă de a lungul zidului. Iar prin mişcare, după cum am văzut, egoul se conservă. Aşa era şi dilema mea de a cumpăra sau nu bluza. Pur şi simplu, eul meu se acroşase de bluză, stârnind dorinţa pt ea, cu scopul expres de a vântura mintea, pt a se întări pe sine. Toată dezbaterea mea mentală, la care mă reîntorceam sporadic de zile întregi era o cacealma de toată frumuseţea, o cursă a egoului pt a distra, pt a-şi prelungi existenţa sa iluzorie. Extrapolând raţionamentul am dedus că e posibil ca toate argumentaţiile noastre interioare să parcurgă aceleaşi etape: vedem ceva, mintea condiţionată se agaţă, intervine o contrapondere cu argumente opozite, se porneşte cearta. Frământările noastre interioare (indiferent de miză – tot egoul este cel care introduce ordine de valori între decizii) sunt furtuni in pahare cu apă rece. Ne certăm cu noi înşine, cu voci ale trecutului, susţinute de credinţe internalizate, de convingeri ale părinţilor sau rudelor cu autoritate din copilăria noastră. Toate deciziile şi ruminaţiile noastre adiacente sunt numai metereze ale fortăreţei egoului. El se bâţâie de pe un picior pe altul şi noi, la suprafaţă avem impresia că luăm hotărâri importante. Carenţa de transparenţă a procesului integral ne văduveşte de conştienţă. Cum să credem că suntem treji când nu vedem nimic din dedesupturile operaţiunilor desfăşurate de mintea noastră îmbibată de prostii? Acum, după travaliul cu mine constat că nici măcar nu mai are importanţă dacă cumpăr sau nu bluza. Parcă nici nu mai pare atât de atrăgătoare. Deci, acolo funcţiona in subsidiar o proiecţie drăgălaşă, plină de sevă hrănitoare pt eul meu. Bluza fusese înfrumuseţată de ego ca să apară demnă de a fi luată. Cursul de miracole consemnează că eul ne îndrumă cu grijă sporită simţurile pt ca noi să vedem şi să percepem ceea ce e în avantajul lui. Parcă îl şi văd pe ego frecându-se pe lăbuţe când cocea planul său distractiv. Eul nostru cunoaşte foarte îndeaproape schemele noastre mentale, că doar sunt depozitate in burtica lui. Scoate din recuzită ce i se pare inspirator in acea secundă. Iar noi, in virtutea atâtor muşcături din momeală, deschidem gura uşor. Câţi dintre voi nu aţi cumpărat măcăr o dată, un ceva ce părea foarte interesant şi incitant pt ca atunci când aţi ajuns cu prada acasă să constataţi că parcă nu mai merită atenţia? Acolo rezidă un joc psihologic al dorinţei, intricată cu proiecţii, care se transformă curând in vinovăţie şi dezamăgire. Totul nu e decât ego care se mişcă, pt a stârni exact acele ingrediente de care are nevoie ca să-şi continue existenţa sau să-şi consolideze puterea in sistem. Veritabila capcană a luării unei decizii constă în faptul că ambele poziţii (pro sau contra) sunt in realitate martori, susţinători fideli ai egoului. Indiferent la ce concluzie am ajunge, tot vom susţine eul şi-l vom întări. Pricepem astfel că prelugirea sesiunilor de dezbateri mentale nu fac decât să ne chinuie inutil şi să ne întărească asupritorul interior. Cea mai benefică soluţie ar fi să nu luăm nici o hotărâre. Abandonarea procesului decizional in mâinile lui Dumnezeu reprezintă o alternativă comodă, dar nu şi pt ego (sau pt minţile stăpânite cu mănâ de fier de ego), care râvneşte cu disperare la preluarea integrală a controlului. Din acest motiv, nu ne vine niciodată prea bine să renunţăm la a adopta hotărâri, la a amâna sau a avea răbdare ca o altercaţie oarecare să se soluţioneze de la sine. Am observat pe propria piele că atunci când încercăm să forţăm rezolvarea unei probleme, lucrurile nu se aşează fericit, dar dacă ne pacificăm mintea şi izbutim să aşteptăm, în timp ce descifrăm mesajul încurcăturii, obstacolul se dizolvă ca prin farmec. Când ne solicităm intelectul să citească mesajul situaţiei conflictuale, când ne poziţionăm mintea pe făgaşul unei noi viziuni şi ne restructurăm schemele cognitive retrograde, bariera nu-şi mai are sens şi atunci răsar ca printr-un miracol salvatorii de pretutindeni. Dumnezeu nu intenţionează să ne amărască viaţa terestră, ci numai să ne îndrepte greşelile mentale. Totul se întâmplă pt ca să nu ne mai rănim pe noi şi unii pe alţii!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu