Tristetea, teama si bucuria

Tristeţea este legată de o pierdere (a unei relaţii, a unui job, a sănătăţii, etc). Indiferent de sentimentul de irosire şi de semnificaţia lui, tristetetea este cea care ne ajută să facem faţă deficitului. Cu alte cuvinte, rolul durerii este de a vindeca rana. Acceptarea desprinderii de trecut (în particular de ceea ce au fost relaţia, slujba sau prietenul pierdute) se realizează treptat, în directă conexiune cu suferinţa. În fapt, simplul fapt de a consimţi în interior că s-a sfârşit, uşurează tranziţia spre o nouă conjunctură de viaţă. Agăţarea de persoana care doreşte să plece sau care chiar ea insăşi a purces la drum deteriorează opţiunile sănătoase, viguroase ale pesoanei, prin auto-impiedicare de a privi spre viitor. Legarea de trecut, de imposibil împinge individul în fantasmă, într-o lume iluzorie, populată de speranţe deşarte. Mulţi oameni nu-şi permit să fie trişti şi să accepte pierderea. Negarea întâmplării, sentimentul persistent de ratare şi refuzul de trece mai departe nu fac decât să agraveze starea interioară de jale, reprimarea ei (cu consecinţe directe asupra dispoziţiei psihice şi sănătăţii organismului). În plus, imposibilitatea exprimării într-o manieră benefică a tristeţii împiedică mobilizarea resurselor adaptative, a flexibilităţii şi supleţii mentale. Consecinţele vorbesc de la sine. Individul va fi incapabil să se adapteze dinamic la noile provocări ale destinului. Tristeţea neexprimată direct, se poate manifesta indirect, corporal, de exemplu, prin dureri de inimă, angina pectorala, respectiv junghiuri in capul pieptului, lentoare, pierderea poftei de viaţă, a energiei vitale, stres si iritabilitate. Teama este acel sentiment care ne semnalizează pericolul şi ne ajută să ne apărăm, prin mobilizarea resurselor vitale ale organismului. Problema vitală la acest capitol o reprezintă tendinţa organismului de a intepreta drept circumstanţe periculoase, anumite situaţii frecvent întâlnite în societatea actuală, care însă nu conţin potenţiale primejdii, ci doar sunt interpretate la nivel mental într-o astfel de manieră. Exemplul cel mai elocvent este vorbitul în public. a trasmite infomatii unor grupuri de oameni nu ne lezează integritatea fizică sau psihică în nici un fel. Însă o grămadă de indivizi sunt terorizaţi doar la gândul unui discurs. Toţii izbutim să comunicăm şi executăm activitatea pretutindeni (la job, acasă, pe stradă, la magazin). Oriunde mergem întâlnim oameni străini, necunoscuţi şi vorbim cu ei (mai mult sau mai puţin lejer). Când vine însă termenul să susţinem o expunere publică, ceva din mentalul nostru pare “să se sucească” brusc, interpretând ipostaza drept una deosebit de ameninţătoare, cu risc mare. Logic, a te adresa unui grup de oameni nu implică un risc major la adresa vieţii. Nimeni nu te va mânca sau jupui de viu indiferent cât de oribil a-i expune conferinţa sau cât de multă plictiseală ar pluti prin aer. Cercetările experimentale psihologice au demonstrat fără tăgadă că anxietatea resimţită de trup în decursul susţinerii unui discurs, atinge cote ridicate în preajma şi în timpul exprimărilor orale publice. Teama de a vorbi în faţa unei audienţe largi ocupă un loc fruntaş în ierarhia fricilor umane, alături de frica de moarte. Ce rezidă atât de periculos în activitatea de orator? Este vorba despre anxietatea de performanţă. Cei care suferă de trac (aproximativ 79% din populaţie) îşi doresc cu ardoare să fie aibă succes, iar creierul lor interpretează virtualitatea de a eşua, ca pe o catastrofă de talie mondial, cu impact iremediabil asupra întregii existenţe individuale. Persoanele care se expun unor situaţii de risc ridicat, îşi reprimă teama. În condiţiile de frică agresivă, panică majoră, trupul descarcă o cantitate sporită de adrenalină şi norepinefrină, hormoni, care prin acţiunile lor (furnizarea de oxigen şi glucoză în muşchi şi creier începe să crească, dilatarea pupilelor şi constricţia arteriolelor prezente în piele, anxietate, stres, tensiune arterială crescută, hiperactivitate) facilitează antrenarea maselor musculare şi uşurează adaptare la eveniment. Prin expunerea curentă la circumstanţe stresante, generatoare de epinefrină , se poate institui o dependenţă de efectele pompării masive de adrenalină (ca urmare a trăirii unor senzaţii înălţătoare de putere, excitare cognitivă, afectivă sau de altă natură). Aşa se explică reiterarea periodică a celor care sar de pe acoperişurile zgârie-norilor, de pe buzele prăpăstiilor de mii de metrii altitudine sau a celor care sar cu coarda elastică (bungee jumping). Există şi situaţia inversă, când anumite persoane exacerbează prezenţa pericolului şi trăiesc cu sentimentul de teamă aproape în permanenţă, zărind pretutindeni numai obstacole ascunse. Bucuria este modalitatea de a celebra lucrurile bune din viaţa noastră, adică acele întâmplări care corespund complet opţiunilor noastre motivaţionale. Fericirea reprezintă un paneceu pentru organism. Ea întăreşte sistemul imunitar, reduce tensiunea arterială (şi în consecinţă posibilitatea de infarct sau de atac cerebral), scade nivelul cortizonului (hormonul ce se varsă în sistemul circulator în situaţii de stres), creşte intensitatea şi amplitudinea respiraţiei (cu efect benefic asupra oxigenării celulelor), practic ducând la regenerarea întregii structuri morfologice. Zece minute de râs sănătos, din toată inima pot preveni boli de orice categorie. Când râdem, corpul nostru eliberează endorfine, care sunt capabile să anihileze durerea. Umorul şi optimismul, ca mod de a-ţi parcurge existenţa, reprezintă veritabile călătorii spirituale. Aceasta ar fi una dintre explicaţiile pentru care mulţi oameni adoră bancurile sau se întâlnesc în diade, triade şi râd cu poftă, povestindu-şi variate întâmplări hazlii. Apropo, am citit zilele trecute o glumă care mi s-a părut reuşită: “Un pasager întreabă pe o stewardesă de ce zborul cu acest avion este cu zgâlţâituri. La care femeia răspunde senin: avem un pilot nou şi îi este greu să-şi ridice complet piciorul de pe frână.” Din păcate, chiar şi la acest nivel al bucuriei libere pot exista blocaje, prin aceea că oamenii nu-şi dau voie să savureze deliciile simple ale vietii, să râdă cu plinătate, să guste din propriile succese. Un copil îşi exprimă sentimentele natural: este furios când nu primeşte ce are nevoie şi se bucură când mama se joacă cu el. Mai târziu însă, când unii părinţii sunt deranjaţi de cererile copilului şi nu-i vor permite să fie furios (fiindcă exteriorizarea furiei nu este îngăduită de cutumele familiei respective sau fiindcă ei înşişi nu tolerează la nivel psihic mânia), copilul îşi va reprima furia. Ca adult, nu-şi va exprima nevoile şi nu va protesta când o situaţie nu este acceptabilă pentru el. Acest dificit rezidă din faptul că el nu a asimilat cognitiv şi reprezentaţional, în decursul existenţei, modelul furiei. În copilărie, progeniturile memorizează modalitatea în care mama îşi exprimă furia, bucuria sau orice alt sentiment, urmărind pur şi simplu cum se manifestă părintele emoţionat în circumstanţe specifice. În mintea lui fragedă, acest pattern observat apare drept unic şi reprezintă modalitatea universală, bazală, de traslatare din interior în afară, a emoţiei respective. De asemenea, dacă bucuria unui copil este respinsă în mod sistematic de părinţi (fiindcă creează zgomot, ce-i incomodează pe părinţi), minorul va înceta să o exprime, reprimându-şi acest mecanism fabulos de însănătoşire. În locul bucuriei, copilul se va manifesta conform dorinţelor de moment ale genitorului, arătând pe chip, orice altceva: de la furie la indiferenţă. Astfel, învăţăm la un moment dat, să nu ne folosim sentimentele în mod adecvat; adică suntem trişti în loc să fim furioşi, sau putem fi veseli când de fapt suntem trişti sau suntem indiferenţi când avem un succes.

Furia

Furia este acel sentiment care ne semnalizează faptul că o nevoie a noastră nu este împlinită sau o limită personală este încălcată. Apariţia furiei propagă energia necesară pentru ca noi să rezolvăm problema. Dacă, de exemplu, cineva spune sau face ceva ce nu este acceptabil pentru noi, furia este sentimentul care ne semnalizează problema. Ca în orice alt aspect al personalităţii umane, şi aici intervin diferenţe de la un individ la altul. Ceea ce pentru un membru al societăţii pare tolerabil, pe altul îl înfurie la maxim. De asemenea, variază intensitatea fenomenului. Psihologii de renume afirmă în unanimitate că ceea ce ne enervează la alţii, reprezintă părţi ale structurii nostre, pe care însă nu le acceptăm la propria persoană, nici măcar nu le observăm la noi, ci le sesizăm doar la ceilalţi. Aşa, spre exemplu, pe George îl irită hainele împrăştiate de soţia lui. O critică de câte ori vede rochii sau ciorapi aruncaţi neglijent în dormitorul conjugal. Însă George nu înregistrează faptul că şi el, când iese de sub duş, lasă prosopul pe scaunul din hol, iar cămaşa şi şosetele stau căzute lângă vasul de toaletă. El se consideră o persoană organizată şi ordonată fiindcă niciodată pe biroul său de lucru nu există hârtii neclasate. În această ordine, natura ne semnalează o problemă personală. Eşuăm să sesizăm propria trăsătură de caracter neadecvată integrării în societate. Pentru a ne facilita bună coabitare, universul ne pune faţă în faţă cu un instrument util (partenerul de inetractiune) pentru ca noi să izbutim totuşi să observăm şi să ne depăşim limitele comportamentale. Tot furia este aceea care ne ajută să depăşim barierele propriei inerţii şi să reacţionăm faţă de acea persoană ce a păşit neinvitată pe teritoriul nostru (adică ne-a atacat într-un punct vulnerabil). Mai departe, suntem responsabili de a exprima furia într-un mod socialmente necesar, adică de a face cunoscut celuilalt ce nu este satisfăcător pentru noi şi ce avem nevoie. Acel val de energie caldă, ce însoţeşte furia ne permite să părăsim pasivitatea inerentă şi să dobândim puterea de a ne exprima în exterior, neplăcerea. Toate manifestările non-verbale, fiziologice (înroşirea feţei, accelerarea ritmului respirator, augumentarea frecvenţei cardiace, tensionarea musculaturii striate, mărirea reacţiei galvanice a pielii, etc ) caracteristice furiei sunt reacţii ale organismului care susţin fizic acele componente necesare creşterii nivelului energetic. Dat fiind că nu trăim într-o lume ideală, este important să fim deschişi la negociere şi să convenim cu noi înşine, că nu putem obţine întotdeauna tot ce dorim. Deşi ne înfuriem (adică utilizăm părţile benfice ale mâniei), deşi exprimăm furia într-o manieră acceptabilă, este totuşi posibil să înregistrăm un eşec. Este esenţial să deprindem arta de a face compromisuri tolerabile şi reciproc avantajoase. Putem exprima mânia într-un mod ok, asertiv (spunând ce nu este convenabil pentru noi şi care sunt punctele inacceptabile, care sunt trebuinţele noastre ce rămân neacoperite) sau într-un mod non-ok, agresiv (verbal sau fizic). Mai rezidă şi varianta periculoasă pentru sănătatea trupului, de a alege să nu exprimăm furia, caz în care ea va fi somatizata şi convertită de organism în boli cardiovasculare. Adesea furia este confundată cu agresivitatea, însă raportul dintre ele este de genul parte-întreg. Mânia reprezintă doar a fracţiune a agresivităţii (considerată ca un întreg). Sub umbrelă mai largă a agresivităţii, se pot adăposti critica, agresivitatea pasivă, invidia, umorul acid (o formă sublimată a agresivităţii).

Ce ne indeamna sa ne comparam permanent cu altii?

In societatea actuala, comparatia apare atotputernica. Uita-te la Stefanel ce cuminte e! spune o mamica. Tu de ce nu poti fii ca el??!!" Si uite asa s-a insinuat alteritatea, distorsionarea personalitatii inca din frageda copilarie. Ce intelege copilul din cererea mamei? Ca asa cum este el nu e in ordine, ca daca vrea sa pastreze dragostea parintelui (adica in traducere a zeului care are grija de nevoile lui, datorita caruia el supravietuieste) trebuie sa devina la fel ca Stefanel, cuminte, adica ALTFEL decat este el. Si ce mai traduce copilul? Ca daca doreste sa afle cum ar TREBUI sa fie, ca sa " fie in regula" e necesar sa recurga la comparatia cu un altul. Intrebarea esentiala este: de ce trebuie sa si modifice copilul felul de afi? Pentru a corespunde dorintelor mamei, adica unui anume model de gandire, de structura de personalitate, de viziune asupra lumii. Ca si cum judecata sau felul de a fi al copilului ar fi gresit, nu doar jucaus. Acesta e doar un exemplu. Insa daca urmarim cu atentie sporita, observam ca acest scenariu se perpetueaza cu indaratnicie de a lungul intregii istorii de viata a omului. Nu doar in familie, ci pretutindeni, la servici, la scoala, la cinematograf, oriunde exista alte suflete. Putem riposta cu acuratete, spunandu ne ca un copil nu poseda capacitatile necesare pentru a filtra informatia si a deduce esentialul. Adica la o varsta atat de frageda nu are inca fixate repere interioare. De acord! Insa de ce se propaga aceeasi situatie si la varsta maturitatii? De ce continuam sa ne comparam cu cei din jur? Din nesiguranta, din frica, din cauza unei stime de sine scazute. Incercand sa creem uniformitate, conformism atent distribuit riscam sa distrugem potentialul de dezvoltare detinut de fiecare individ, fiindca fiecare dintre noi este unic in felul lui. "Cand imiti pe altii, inteligenta moare", afirma Osho si cred ca are dreptate. "Copiind pe altii, inteligenta se sinucide. Cum sa vezi cu ochii imprumutati de la altii?" mai predica Osho. Nimeni nu stie mai bine decat tine ce ti se potriveste sau cum sa-ti traiesti viata. Nu e nevoie sa te uiti la vecina de peste drum ca sa observi ca un taior se aseaza mai frumos pe talia ta decat un pullover marimea XXL. Tot ce-ti trebuie e o oglinda si un calup de bun simt. Indrazneste sa fii tu insuti si vei fi recompensat!

Cum se converteste iubirea in ura, in cadrul relatiilor de cuplu?

Patrundem in relatiile parteneriale romantice cu aspiratii, iluzii, sperante, dar si cu viziuni diferite asupra ceea ce gandim noi ca ar trebui sa fie o relatie intima. Detinem sfaturi de la mama, bunica, am urmarit modelul parental de interactiune si am extras de acolo concluzii proprii. In alte cazuri mai rafinate, viitorii insuratei au citit carti practica de autoinvatare sau au parcurs cu incredere seminarii psihologice cu teme conexe. In orice caz fiecare pleaca cu speranta ca lucrurile or sa decurga pasnic, senin si ca acele oribilitati auzite prin vecini, batai, certuri , injuraturi si alte “grozavii” nu li se pot intampla lor….pentru simplul fapt ca se iubesc. Ca si cum milioanele de inaintasi nu se iubeau. Insa cumva fiecare cuplu nou inchegat se leaga cu iluzia si speranta ca in “cazul lor lucrurile vor decurge altfel, ca ei se vor intelege, se vor respecta si iubi pana la adanci batranete”. Ce intervine de strica planurile initiale?  Mentalitati diferite, inoculate in familiile de origine ale insurateilor. Un exemplu banal l-ar constitui ora mesei: in familia ei, se manca intotdeauna la ora 14, avand intreaga familie adunata in jur, in timp ce el este obisnuit ca fiecare membru al familie sa se hraneasca dupa voie, fara sa-i astepte pe ceilalti. Daca fiecare va proceda dupa obiceiul impamantenit in familia de origine, vor iesi curand scantei si se vor aduna resentimente  Lipsa de maturitate – maturitatea gandirii nu are, neaparat, legatura directa cu varsta, ci mai degraba cu experientele de viata traite si asimilate, din care au fost extrase invataturi, concluzii valide sau lectii profitabile  Flexibilitatea gandurii – se refera la intelegerea faptului ca noi oamenii suntem complet diferiti unii de altii, ca avem structuri de personalitate variate cu trasaturi proprii, dorinte si aspiratii categoric diferite. Toleranta ar trebui predata ca materie esentiala in scoala  Probleme de comunicare – adesea femeia spune ceva, iar barbatul intelege altceva. Acest fapt se intampla, nu din rea vointa, ci pentru ca fiecare dintre celel doua sexe sunt echipate cu filtre perceptive diferite.  Nestiinta de a sustine afectiv partenerul – barbatii au nevoie de un anumit suport emotional (respectiv de respect, admiratie), iar femeile de un lat tip de suport afectiv (de a fi ascultata, protejata). Problema care intervine adesea este aceea ce fiecare dintre parteneri ofera acel fel de suport de care stie ca ar avea el nevoie in momente existentiale dramatice, iar receptorul se ocnsidera neinteles, neiubit.  Neimpartasirea emotiilor pe masura ce ele apar – lipsa intimitatii afective creeaza grave dezechilibre in cuplu, prin acumularea resentimentelor. Acestea blocheaza efectiv curgerea naturala a iubirii si converteste dragostea in ura.  Neacordarea de respect partenerului – in nenumarate cazuri intimitatea este prost inteleasa ca libertatea de a ne varsa nervii, frustrarea sau nefericirea pe partener (ca tot e acolo la indemana). Critica, cicaleala (specifice in special femeilor) sau (controlul, posesivitatea) caracteristice in special barbatilor, deterioreaza increderea reciproca, erodeaza comunicarea libera, stopeaza acordarea de atentie si dragalasenie.

Criticul interior

Ţi se întâmplă des să auzi în minte o serie de remarci maliţioase care comentează în surdină cam tot ce înfăptuieşti, ce observi sau ce fac ceilalţi indivizi? Sunt convinsă că răspunsul tău este afirmativ. La alţi indivizi, situaţia degenerează sau mai precis se exacerbează în asemenea măsură încât exprimă cu voce tare, tot ceea ce aud, criticând orice mişcare a lor sau a partenerilor de interacţiune. Acea voce insidioasă, critică, adesea răutăcioasă poartă numele de criticul interior. Slujba lui principală este să ne amareasca viata, iar noi, obedienţi ascultăm şi luăm în considerare supoziţiile sale nefondate. Astfel ajungem să credem că suntem urâţi, proşti, incapabili să îndeplinim acţiuni elementare, că nu merităm să ne căsătorim, că nu există nimeni care să ne iubească, că nu putem avea succes în atingerea unui obiectiv de orice natură şi alte lucruri “drăguţe”, caracteristice criticului interior. Obiectul sau de muncă îl reprezintă lumea înconjurătoare, noi ca persoane, evenimente sau acţiuni proprii sau unfaptuite de alţii, trecătorii de pe stradă şi orice intră în raza sa vizuală, auditivă sau imaginativă. Criticul interior pare să aibă o părere (evident negativă) despre fiecare şi despre tot. Seamănă cu acele personaje stranii, comice (privite de la distanţa unui spectator calm, ce urmăreşte relaxat o piesă de teatru) care îşi închipuie că diseminează dreptatea şi înţelepciunea în lume, prin maximele lor “iluminate”. Culmea este, că el crede cu tărie că are dreptate, că frazele susţinute de el reflectă adevărul pur şi intangibil. Dacă însă, cineva îi replică cu asprime un raspuns întemeiat, se supără, se revoltă, se contorsionează intelectual, punând în mişcare o serie de mecanisme menite “să repare” imaginea sa aparent ciobită. Nimic nu-i displace mai mult criticului interior decât să fie el obiectul remarcilor negative, injurioase sau dispreţuitoare ale altora. Reacţia sa de apărare este de cele mai multe ori disproporţionată faţă de conjunctura reală. Atacă virulent, denaturează adevărul cel mai manifest, reliefat sau vădit, proiectează propriul ciob ascuţit asupra “atacatorului”, simţindu-se răzbunat doar în situaţia umilirii complete a interlocutorului. Cum se naşte acest monstru subversiv? În copilărie, prescolarii sunt precum unor table goale, unor bureţi avizi de informaţie. Orice aud sau văd se grefează ardent în materia lor cenuşie, ca o amprentă marcată cu profunzime. Acea urmă mnezică posedă o putere atât de mare încât chiar şi după zeci de ani ea îşi face cunoscute efectele, evident fiind extrem de dificil de alterat sau înlăturat. Genitorii copilului, modelel imperfecte, au momente de impacienţă, izbucniri de furie, dorinţe neîmplinite, nevoi stringente ignorate prea mult timp, întâmpine circumstanţe ne mai experimentate, în care nu ştiu cum să se descurce, etc. toate aceste bâlbe părinteşti se reflectă negativ în mintea copilului, tălmăcindu-se drept respingeri, dovezi ale lipsei de iubire pentru el (cel mic), ale neimportanţei lui. Astfel, tatăl vine acasă după o zi istovitoare la serviciu (unde a experimentat nervii şefului, un control inopinant al Gărzii financiare, plus o răsturnare periculoasă de situaţie la Bursă). Un incident mărunt al fiului va declanşa al treilea război nuclear în variantă familială. Porgenitura, care nu a asistat la descarile norilor nimbus de pe cerul jobului părintesc, va interpreta că el este cauza originară a furtunii tatălui său, convertind informaţia în autoacuzare, blam la adresa sa. Acea ipostază se va reţine şi apoi converti într-un mod stupid de a se critica, de a se învinui, conform eşantionului patern. Mama, chinuită de lipsa de somn (micuţului tocmai îi cresc dinţii) va întâmpina ceasuri în care răbdarea ei căpătă valori “intens negative”. Privată în trebuinţele ei esenţiale, atingând nevoile de supravieţuire, ea va ţipa, eventual va brusca copilul care nu se supune instant, comenzilor sale, care face mofturi în perioada de alimentare. Progenitura, inconştientă vis a vis de alte dorinţe decât cele proprii va transla împrejurarea, înţelegând că el este vinovatul ce creează neplăceri mamei, datorită răutăţii sale înnăscute. Şi exemplele pot curge. Cuvinte aruncate al întâmplare de rudele ce participă la creşterea copiilor (de genul, “semeni exact cu maică-ta, eşti ca fel de dezordonată”), injurii aleatoare (“băiat rău ce eşti” varsă mama cu obidă, către copilul care se juca cu o farfurie şi din neatenţie a spart-o, deşi şi ei îi se poate întâmpla exact acelaşi lucru, în orice moment), afirmaţii jignitoare, gratuite sau izvorâte din deliruri de grandoare refulate (“eşti prost ca noapte, nu eşti în stare nici o adunare să faci, nu ştiu cu cine o-i samana”), generalizări excesive (“dacă acum nu eşti capabil să înveţi să mergi pe bicicletă, cum o să fii capabil să conduci maşina, mai târziu”), şi lista poate extrage nenumărate pilde, al căror unic ţel este de a rănii adânc şi uneori iremediabil acel suflet inocent. Neştiinţa părinţilor, lipsa de informare de documentare în vastul material referitor la modalităţile concrete de creştere şi educare a tinerilor, generează erori regretabile. Inconştientă, lipsa de maturitate spirituală a genitorilor se converteşte într-una dintre cauzele perpetuue ale apariţiei criticului interior. Proiectarea propriilor dorinţe asupra traseului de viaţă al copilului deturnează micuţul de la aptitudinile sale naturale, inerente. Prin constrângeri frecvente şi perseverente ale părinţilor, copilul devine un soi de animal dresat să asculte şi să se supună intereselor şi aspiraţiilor altora, ignorându-şi propriile doleanţe, devenind pasiv şi lipsit de indrazneazala, de motivaţie spre împlinirea potenţialului cu care a fost înzestrat de la natură. Travaliul cu sine, ar trebui să devină un pas obligatoriu al acelor indivizi care se hotărăsc să-şi perpetueze genele. Înţelegerea propriilor reacţii în prezenţa contextelor anevoioase, complicate, pretenţioase se converteşte într-o muncă indispensabilă pentru a izbuti să educi un tânăr. Privind spre înălţimea adulţilor, de nenumărate ori, copii îşi investesc părinţii cu aure de zeităţi mistice, atotpotente şi atotştiutoare. În loc să demistifice această perspectivă eronată, cadrele parentale, se auto-aduleaza, inaltantu-se prin sentimentul de putere izvorât de privirea admirativă a progeniturii. Dorinţa de a continua să apară drept idol în ochii micuţilor, îi orientează spre a se amăgi, de a nu recunoaşte de multe ori, că greşesc, de a evită să-şi ceară scuze, de a oculta propria neştiinţă, etc. Toate aceste denaturări ale realităţii se constituie în tot atâtea surse de promovare în lume a criticului interior.

Liberul arbitru

Ce este liberul arbitru? Reprezintă un dar de la Dumnezeu pentru noi oamenii, acela de la opera alegeri pe parcusul vieţii noastre. Există voci sumbre şi pesimiste care susţin că existenţa entităţilor umane este absolut determinată şi că noi nu putem face nimic pentru a ne schimba destinul. Cercetările şi concluziilor lor se bazează pe fapte observabile şi înregistrabile, doar că esenţa extrasă este distorsionată. Ce vreau să afirm cu aceasta? Să explic: Există într-adevăr anumite momente în care nu avem nici o posibilitate de a alege direcţia de navigaţie a cursului vieţii noastre. Acestea sunt denumite “puncte de destin zero” sau este ceea ce popular se cheamă “fatalitate”. Aceste puncte ne sunt impuse de voinţe de depăşesc capacitatea nostra de alegere sau opţiunile noastre curente, conştiente. Unele ne sunt dictate, exclusiv pentru beneficiul nsotru evolutiv, altele sunt aşa zise “pedepse”, care îşi propun să ne facă să parcurgem experienţa unei dureri profunde şi uneori îndelungată, însă scopul este corectiv şi evident tot în folosul nostru. Nimic din ce trăim pe pământ nu este o sanctiune aplicată de un Dumnezeu răuvoitor sau supărat, ci doar constituie lecţii de viaţă, din care noi să extragem concluzii utile. În fapt, orice întâmplare măruntă se poate dovedi ulterior o lecţie existenţială, cu condiţia ca noi să lăsăm la o parte prejudecăţile, orgoliile sau inconstiinta pură şi să ne mobilizăm în vederea extragerii unei concluzii viabile sau măcar să desluşim scopul ascuns al întâmplării. O practică utilă ar fi ceva în genul următoarei întrebări: “ În ce scop trăiesc eu experienţa aceasta?” . Aşteaptă cu mintea liniştită şi vezi ce se iveşte în gând! În funcţie de nivelul de conştiinţă la care ne desfăşurăm existenţa, gradul nostru de decizie sporeşte proporţional. De la o anumită etapă, putem hotărâ dacă trăim o anume experienţă sau nu, putem opta pentru creşterea nivelului de conştiinţă sau experimeta în continuare lecţiile corespunzătoare nivelului actual. Vocile care susţin cu tărie că viaţa este doar destin impus din afară au extras concluzia aceasta ţinând cont numai de punctele de fatalitate zero din viaţa unui individ. Anxietatea sau pesimismul clocotind în interiorul lor au completat opera. A alege să vezi exclusiv părţile negative ale existenţei se datorează unor erori frecvente de gândire, denumite în psihologie percepţia selectivă – tendinţa de a percepe selectiv anumite idei ce convin mai mult şi eroarea negativităţii – tendinţa de a da mai multă atenţie şi de a da mai multă greutate experienţelor negative decât celor pozitive. În viziunea mea actuală, există de multe ori opţiunea de a ne alege parcursul vieţii, în funcţie de temele de viaţă care ne au fost atribuite sau în funcţi de opţiunile noastre conexe lecţiilor de viaţă pe care dorim să le experimentăm în continuare. Un punct de cotitură în viaţa fiecăruia, care determină o modificare dramatică a nivelului liberului arbitru îl reprezintă constietizarea faptului esenţial, că noi am venit aici, pe pământ, ca să învăţăm, să experimentăm, să ne augumentam nivelul de contiinta. Acesta reprezintă cel mai important aspect al existenţei. Tot ce întreprindem în fiecare zi, orice spunem în orice minut, fiecare plan de viitor are conexiune, într-un fel sau altul, cu acest ţel suprem. Cineva mă întreba deunăzi, dacă “să se streseze în legătură cu ziua de mâine”?! Dr. Alexander Loyd afirma că stresul constituie factorul vital, care se aşează la temelia oricărei boli fizice. Având în vedere cercetările solide şi prestigioase menţionate de el şi care stăteau la baza concluziilor menţionate de doctorul Loyd, consider că îngrijorarea nu foloseşte la nimic. Rezultatul va fi o suprasolicitare a sistemului nervos cu consecinţe dezastroase asupra stării de sănătate a organismului. Daca aveti intrebari referitoare la acest articol sau experimentati dileme proprii, va invit sa-mi scrieti pe adresa de mail: ruxandra13l@yahoo.com

Portrete temperamentale

1. Colericul – energie tumultoasă, pe care o cheltuieşte neeconomic. A lăsat un proiect pe ultima zi şi a stat până la patru dimineaţa să-l finiseze, iar a doua zi a venit doar să predea proiectul, plecând de la celelalte ore. - persoană foarte activă – exemplu : frecventează şcoala, dar are şi o slujbă. - inegal în manifestări - oscilează între entuziastm şi deznădejde, între încredere exagerată în sine şi descurajare, exemplu : nu i-a fost frică să meargă la două noaptea la farmacie, dar a intrat în panică când a trebuit să folosească pentru întâia dată maşina de spălat. - mişcări prea intense şi neritmice. La o susţinere a unei recenzii, gesticulaţia era foarte bogată, cu mişcări ample. - emoţii puternice, sentimente arzătoare (dar inegale) . În cazul unei controverse cu prietenii se implică din punct de vedere emoţional, integral, puternic. - stările afective se succed cu rapiditate şi se pot citi pe faţa lui expresiile. După un conflict cu o colegă in care gesticulase amplu, tipase si se inrosise de furie, s-a comportat ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. - se poate mobiliza la maximum în acţiuni de durată. - angajare rapidă în sarcină,( adaptare rapidă la o nouă activitate). Profesorul a cerut microfonul şi el s-a oferit imediat să-l aducă. - stabileşte repede relaţii cu alţii, are mulţi prieteni. - sunt nerăbdători: a cerut un curs de la cineva şi persoana l-a rugat să aştepte să termin de completat o fisa, dar nu a avut răbdare şi s-a adresat altcuiva. - tulburat de succes şi eşecuri, dar având tendinţa de a uita eşecurile şi a exagera succesele. Ex: Desi a obţinut permisul de conducere după a treia încercare, chiar si la trei luni după eveniment inca mai povestea de triumful ei, uitând că a eşuat de două ori, înainte. - se simte bine în atenţia grupului, este lider, are iniţiative: exemplu, când povesteşte ceva îi place ca ceilalţi să îl asculte şi să îl admire. - persoane primare –legaţi de prezent, ecou afectiv slab. - mereu neliniştit şi agitat. Chiar dacă se află la examen, la ore, la Mc Donalds doreşte ca activitatea să se termine cât mai rapid. - vorbire rapidă, cu debit verbal mare,- fapt constatat în multe ocazii - extravertit – fire deschisă, optimistă. Când a călătorit cu trenul a povestit cu nonşalanţă despre sine, amanunte oarecum intime, unor necunoscuti. - câmp de atenţie larg, dar relativ superficial – reţine multe fizionomii, dar nu si detalii ale acestora. -intolerant la frustaţii – exemplu- când doreşte îngheţată trebuie să o obţină repede. 2. Sangvinicul - mobilitate mare – schimbă activităţile foarte des deoarece simte permanent nevoia de ceva nou. - tendinţa de a se angaja în prea multe treburi, de a fi superficial - vorbire rapidă, puternică, clară, cu gesturi şi mimică expresivă - trăiri afective intense, dar într-un ritm egal: (la el nu se întălnesc evoluţiile contradictorii ale colericului). Pe cât de rapid se entuziastmează pe atât de rapid revine la nivel obişnuit, echilibrat, nu depresiv, astenic - rezistă la activităţi intense, de durată şi chiar monotone. – se angajează rapid într-o activitate, fire activă. - adoarme repede şi se trezeşte uşor. - adaptare uşoară la activităţi, situaţii noi, adaptabilitate promptă şi economicoasă. - dincolo de vioiciune şi exuberanţa de suprafaţă, se calcul şi stăpânire de sine. - este agreat de grup şi devine lider afectiv, datorită firii deschise, comunicative, optimismului, bunei dispoziţii constante. - persoane primare – legaţi de prezent, ecoul afectiv slab. - tendinţă spre bună dispoziţie permanentă. - extravertit, comunicativ,sociabil, fire optimistă, se simte bine în grup. - din cauza mobilităţii prea accentuate, atenţia şi interesele tind să se disperseze şi face dificilă fixarea scopurilor şi consolidarea intereselor. - toleranţă la frustraţii – exemplu : chiar dacă îi este foame, amână satisfacerea trebuinţei până la finalizarea sarcinii. - obiectiv faţă de sine. 3. Flegmaticul. - om lent în tot ceea ce face şi neobişnuit de calm. El nu are reacţii bruşte şi rapide, pare indiferent, nu-şi iese din fire decât arareori . Exemplu: îşi păstrează echilibrul emoţional la examen, sau în timpul desfăşurării unor controverse cu prietenii. -reacţionează greu, cu întârziere la o solicitare. - calmul imperturbabil este întrerupt ocazional de izbucniri surprinzătoare. - trăre intensă a succesului (eşecului) şi persistenţa lor pe durată mare de timp (persoane secundare) exemplu - capabil de sentimente durabile şi profunde, dar expresivitatea emoţională este redusă –exemplu:- are o relaţie îndelungată cu prietenul ei (cu greu poţi citi pe faţa lui ceea ce simte). -se angajează greu într-o activitate nouă, are nevoie de timp pentru a se obişnui cu idea, exemplu: a durat mult timp până să se ducă la bibliotecă să adune material. - odată intrat în activitate, o duce la bun sfârşit şi se angajează cu toată energia, dar din acest moment lucrează hotărât, constant până la finalizare exemplu :epu cu restanţa. - comunică dificil cu alţii, are prietenii puţine, dar durabile, exemplu : dacă nu iniţiază alţii contactul, ea nu se duce la ei să vorbească. - trecere greu de la o activitate la alta , este înclinat spre rutină, exemplu: dacă citeşte o carte se implică profund şi îi este difiil să (inerţie) renunţe la ea şi să înceapă altă activitate. - este calm - secundar, ataşat de trecut, ecou afectiv persistent. - leagă cu greu prietenii, dar odată închegate sunt statornice. - vorbeşte rar, cu mari pauze, fără expresivitate (chiar şi când povesteşte o întâmplare importantă din viaţa ei, şi palpitantă). Nu îşi exteriorizează expansiv sentimentele, trăirile şi nu gesticulează aproape deloc, în multe ocazii. - intoleranţă la frustraţii – vezi exemplul de coleric – îngheţata. - are o atitudine relativ obiectivă faţă de sine, nu doreşte să fie lider. - introvertit –nu-i place să fie în atenţia altora, se simte bine singur (exemplu: nu agrează prezentările în faţa grupei). 4. Melancolicul. - disponibilităţi energetice reduse,este puţin rezistent la eforturi îdelungate şi de aceea, în condiţii de suprasolicitare se epuizează rapid . Exemplu: - la sfârşitul perioadei de sesiune este epuizat . - mişcările pot fi adecvate la viteză şi ritmicitate, dar sunt mult mai slabe decât se cere - emoţii puternice, dar pe care le exprimă foarte greu. - slabă expresivitate exemplu: reîntâlnirea cu o veche prietenă a generat o amplă manifestare emoţională interioară, dar puţin transparentă în exterior. - comunică greu cu alţii, - dacă nu iniţiază altcineva conversaţia rămâne tăcut. - intensitate scăzută a vocii şi de aceea pierde şi expresivitatea - gesturile sunt foarte reduse, exemplu:- cu ocazia susţinerii referatului în cadrul seminarului a fost îndemnat de colegi să vorbească mai tare. - se angajează greu în activitate, pentru că va duce la bun sfârşit activitatea. (vezi la flegmatic) - trece greu de la o activitate la alta, pentru că are nevoie de timp pentru refacerea forţelor. - trece greu la o activitate nouă, pentru că nu are încredere în forţele proprii (exempu – flegmatic) - persoană secundară ,- ataşat de trecut, ecou afectiv persistent –exemplu: -îşi aminteşte cu plăcere de colegii din gimnaziu. - trăieşte interior, mai ales insuccesul şi apoi îl influenţează multă vreme (secundar). - succesul îl trăieşte cu neîncredere - introvertit – fire închisă, dispoziţie tristă, are prieteni puţini, se simte bine singur. - tinde să se subaprecieze (la psihologie exemplu, credea că nu a luat examenul şi a luat nouă) - nu-i place să fie în atenţia celorlalţi,- pentru că nu are încredere că va satisface aşteptările (evită să ia cuvântul în cadrul adunărilor formale).