Duşmanii invizibili

Unii dintre cei mai insidioşi factori care ne amărăsc existenţa sunt pretenţiile. Acţionează tăcut, in regim camuflat, fiind foarte dificil de depistat. Deşi am la activ cel puţin 12 ani de travaliu cu mine, de efort permanent de ridicare a gradientului de conştiinţă până mai ieri nu am observat bântuirea fantomatică a pretenţiilor din intelectul propriu. La ce se referă ele? Majoritatea umanităţii se lasă manipulată de o serie de impuneri ciudate, rezidenţi oficiali ai propriilor lor psihisme. Oamenii cer imperios diverse revendicări de la situaţii exterioare ori de la persoanele ocurente în viaţa lor. Solicitările lor sunt atât de categorice, de rigide şi insistente încât nu se lasă înduplecaţi. Orice abatere de la „regula” din capul lor îi azvârle in nefericire cruntă, împiedicându-i să savureze ceea ce le oferă realmente universul. Oare de ce ne manifestăm cu atâta aroganţă încât să credem că ştim ce ne trebuie, ce e mai profitabil pentru dezvoltarea noastră decât decriptează Dumnezeu?! Să adoptăm un exemplu pt a înţelege mai precis despre ce e vorba, cât de comune sunt pretenţiile! Să presupunem că trebuie să merg neapărat la Piteşti, ca să rezolv o problemă. Când ajung la ghişeul gării sunt nemulţumită şi îngrijorată. Nu realizez care e starea mea emoţională, însă mă frământ, execut mişcări inutile, mă irită nenumărate lucruri, care de fapt nu prea interacţionează cu mine, etc. Doar îndreptându-mi conştiinţa asupra melanjului afectiv ce mă străbate aş detecta că răzbat din interior o sumedenie de cereri nerăbdătoare, ireconciliante: să nu fie aglomerat în tren, să capăt loc la fereastră, cetăţeanul care va şedea lângă mine să nu fie obez, compartimentul să fie încălzit, locul meu să fie poziţionat cu faţa înspre sensul de mers al trenului, să nu întârzie vehicolul, etc. Chiar dacă numai una dintre aceste pretenţii nu e îndeplinită de soartă, mintea mea va furniza motive de nemulţumire. Pericolul este că ele rulează automat, in subsidiarul intelectului. Cei mai mulţi indivizi nici măcar nu sesizează ce se petrece in sufletul lor. Sunt aruncaţi in vârtejul emoţiilor rezultate din aceste procesări inconştiente şi se pomenesc cu furtuna de insatisfacţii, cu înfricoşări ce le încordează la maxim musculatura cefei. Atunci când sunt văzute cu adevărat in interiorul nostru, când conştiinţa e suficient de capabilă să le tolereze prezenţa incomodă şi nu le rejectează, doar atunci vor putea fi examinate şi numai in acel moment va porni travaliul de extirpare a lor. Ceea ce nu este depistat nu poate fi înăturat. Straniu este că nici măcar nu le catalogăm drept „solicitări pretenţioase”, ci fiecare umblă cu un set complet de motive, de justificări absolut „întemeiate şi logice”. Nu doresc să fie aglomerat fiindcă nu suport înghesuiala, un ins supraponderal se va revărsa peste scaunul meu, sunt sensibilă la frig, ador să privesc peisajul din goana trenului, etc. Legitimitatea individuală atribuită propriilor pretenţii le metamorfozează in caracteristici „normale”, deloc deplasate. Nici măcar nu realizăm cât de multe se strâng la un moment dat. Tot colecţionând solicitări adresate universului ne trezim cu o sumedenie de restricţii impuse nouă înşine. Fiindcă toate caracteristicile enumerate se transformă în surse de nefericire. Orice trăsătură „nerespectată” va fi pt mine izvor de tortură afectivă, de teamă, de stare de incomoditate. Cosmosul are tupeul să nu se conformeze solicitărilor mele! Cumva mintea nostră condiţionată crede că ceilalţi (adică mapamondul) sunt obligaţi să se muleze pe solicitările noastre, în loc să ne adaptăm noi realităţii. Carenţa tuturor acestor prescripţii ne irită teribil. Deşi e clar că nu pot aranja eu lucrurile in tren, că nu pot împiedica lumea să urce atunci când doreşte, că nu pot să indic eu calculatorului gării să aşeze lângă mine o persoană silfidă, eu mă tensionez şi sper cu nădejde, iar dacă faptele nu coincid cu himera din capul meu, mă chinui. Evident că solicitările imperioase provin din experienţe neplăcute trecute, care m-au amprentat cu fierul roşu al fricii, dar e necesar să decantez prezentul de trecut. Amintirile ce năvălesc continuu asupra mentalului îmi imprimă emoţii bulversante. Se vădeşe rigiditatea insuportabilă a mentalului uman, care eşuează să se adapteze la realitatea în desfăşurare. Egoul tinde să croiască viaţa după gustul, ideile sale fixiste, să modeleze fluxul curgător al existenţei conform cu asumpţiile, convicţiunile sale înrădăcinate şi se supără instant atunci când evenimentele îl contrazic. O atitudine mult evoluată şi care ne-ar dispensa de o multitudine de necazuri ar fi să ne abandonăm ficţiunea că avem control asupra circumstanţelor vieţii şi să luăm conjuncturile aşa cum ne parvin. Atunci când te abandonezi vieţii reale survine o pacificare naturală, o liniştire a sistemului nervos, care se detensionează în profunzime. Chiar în acele secunde vieţuim cu adevărat, suntem inspiraţi şi ne eliberăm decisiv de nefericire ori teamă. Pretenţiile se ivesc şi în cadrul relaţiilor. De pildă, mă supăr, mă enervez şi ţip la un prieten că nu a putut să-mi îndeplinească comisionul promis sau că nu vrea să mă ajute să dezleg un obstacol. Observând cu vigilenţă vom constata că ne scăldăm într-un ocean de pretenţii inconştiente: solicităm să fim iubiţi, să ni se acorde atenţie, cerem lui Dumnezeu îndeplinirea dorinţelor, o slujbă mai bună. Avem impresia că dacă alţii au reuşit fulminant într-un domeniu ni se cuvine şi nouă acelaşi rang. Şi intitulăm acest fapt „dreptate”! Dar nu ne gândim că poate acela a lucrat multe încarnări la rând pt a cumula informaţii, pt a-şi însuşi competenţe referitoare la arealul cu pricina, pt a-şi ridica nivelul general de conştiinţă. Orice muncă desfăşurată cu sine, orice achiziţie ce modifică psihismul ne va întovărăşi de a pururi. Având in vedere acest mecanism spiritual, oare ce merită să facem in această viaţă: Să tezaurizăm bani sau să ne perfecţionăm aptitudinile, să căutăm să pricepem modul de funcţionare al minţii proprii şi să elevăm pe scala conştiinţei?

Mituri disfuncționale conexe iubirii

1. Faptul de a avea un partener de cuplu va rezolva orice problemă din viața mea. Astfel de credințe sunt extreme de răspândite. Majoritatea femeilor cresc inoculate cu dezideratul de a se mărita. Se manifestă pregnant sindromul alergăturii după Făt frumos, lait motivul multor povești. Adesea fetele sunt împinse de mame de la spate, dar mult mai frecvent travaliul se desfășoară in subsidiar, prin remarci aluzive vizând fetele bătrâne, prin comparații defavorizante social, etc. Rezidă și mulți masculi care consideră că o relație de cuplu le va șterge nefericirea din suflet. Când partenera va eșua în misiunea aferentă ei de a-l salva de la chinul afectiv, va fi aruncată fără milă. Fără să înțeleagă că numai munca cu sine îl poate smulge din marasmul propriei dureri emoționale, individual va porni cu frenezie spre o nouă căutare. Soluția constă în înțelegerea și acceptarea faptului că nu poți fi fericit cu altcineva dacă nu ești mulțumit cu tine însuți. Nimeni nu poate să-ți extragă amărăciunea cu un clește, indiferent cât de mult te iubește sau cât de frumos se poartă cu tine. 2. Dacă perechea mea nu e disponibilă pt mine 24 de ore din 24 înseamnă că nu mă iubește. Reminiscențele neprelucrate din perioada infantilității perinatale se remarcă prin dorința de a deține o mamă protectoare, care lasă orice și aleagă la cel mai mărunt scâncet al bebelușului. Acest comportament tipic copilului se perpetuează până la maturitate, iar posesorul are pretenția ca perechea sa să preia îndatoririle părinților săi. 3. Un soț care preferă să iasă cu amicii lui o zi pe săptămână mă respinge. In acest caz vorbim despre teama profundă de abandon, care s-a transferat și s-a fixat asupra companionului diadic. Astfel, el nu mai are voie să acționeze ca o personalitate autonomă, ci ca un surogat atașat perechii. Evident că în această categorie nu menționez numai bărbații, ci și doamnele care procedează așa. Atitudinea derivă din neprocesarea ei in pârgul tinereții. Noi toți s-ar cuveni să regurgităm toate aspectele amprentate in decursul vieții și să le reexaminăm conștient. Automatismele instalate ne dirijează viața din umbră, ne manipulează și ne amărăsc. 4. Iubitul care nu mă întreține, care nu-mi cumpără tot ce-mi doresc nu e demn de mine. Independența proprie, responsabilitatea autoîntreținerii este dezavuată in favoarea unei comoditați dubioase in care iubitul trebuie să-și asume obligatoriu satisfacerea capriciilor celuilalt. Intervine aici un soi de simbioza oarecum tolerată fiindcă numai un partener rigidizat intr-o postura parentală va pacta la un astfel de cuplu 5. E suficient să reușesc să mă căsătoresc cu omul iubit fiindcă mai apoi totul va curge foarte lesne. Din nefericire acesta este unul dintre cele mai insidioase mituri ce bântuie mentalul colectiv. În realitate, obstacolele abia acum survin. Traiul in comun decopertează adevăratul chip al individului. Măștile sociale cad in intimidate. Curând după cununie descoperi că din subsoluri necunoscute s-a inserat in apartamentul conjugal un animal straniu, un personaj dubios, cu totul necunoscut. Spaima și uimirea s-ar putea să blocheze viețuirea. Numai angajamentul determinat, comunicarea autentică și o onestitate de fier vor perpetua căsătoria. Alternative ar fi: retragerea in sine, indepărtarea interlocutorului sau minciuna care susține fațada, dar macină sufletul si erodează bucuria de a trăi, pasiunea, fiorul vieții. 6. Iubirea e dificilă și generează chin emoțional. Laborioasă este operațiunea de maturizare, de purificare, de triere a credințelor disfuncționale din capul nostru. Iubirea veridică doar curge prin noi. Blocajele mentale de la nivelul egoului obturează mișcarea necontenită a iubirii prin noi. Existența însăși echivalează cu deplasarea dragostei. Doar prejudecățile si interferențele minții produc tortură psihică, nicidecum iubirea. Toate așa-zisele suferințe din dragoste sunt eruperi ale minciunilor vulcanice găzduite in mintea posesorului, sunt surpări ale fantasmelor proprii, sunt izbiri brutale de pereții cimentuiți ai realității. Când sugerăm că ne amărâm din dragoste de fapt himerele din intelectul propriu întâmpină rezistența în fața adevărului, a realității crude. 7. Iubirea dizolvă toate obstacolele intr-o diadă. Acest mit este nepermis de răspândit. Numeroși cetățeni trăiesc cu impresia că e suficient să spui da la biserică. In realitate problemele abia atunci incep să se ivească. Curând se disipă noutatea. Viața cotidiană nu seamănă cu plimbările prin parc sau cu excursiile la munte. Apar facturi, aparate de reparat, lipsuri sau nervozități, cad măștile, se interpun obstacolele din cariera fiecăruia, intervine gelozia netratată, invidia camuflată, etc. Numai o asumare a responsabilității și o muncă solidă cu sine va determina continuare mariajului. Nu pot rezista satisfăcător împreuna decât personalitățile aflate pe același nivel de conștientizare sau cei angajați serios intr-o relație evolutivă. Acesta presupune o comunicare autentică, onestă, un travaliu permanent cu sine al ambilor companioni. Când cei doi vizează in cel mai înalt grad elevarea conștiinței, parteneriatul se metamorfozează intr-un ascensor, o relație de sprijin reciproc, in pofida oricăror bariere inevitabile. Dragostea veridică permite continuarea relației, însă fără sinceritate, respect reciproc, in absența intăriri autonomiei, a responsabilității, iubirea devine neputincioasă. Survine obișnuința, se stinge pasiunea, se acumulează resentimentele, etc. Totul degenereaza in urâțenie, răzbunare, indiferență, nesimțire, egoism. 8. Numai femeile proaste și urâte nu izbutesc să se mărite până la 30 de ani. Evident este o prejudecată. 9. O nevastă are îndatorirea să spele, să calce, să deretice prin casă, să gătească și să-și servească bărbatul. O variantă ar fi: Locul femeii e la cratiță. În oglindă, întâlnim mitul: Bărbatul e capul familiei și trebuie să-i asigure veniturile necesare. Se relevă aici înțepenirea în rolurile tradiționale ale femeii si bărbatului. 10. Toate femeile sunt proaste versus toți bărbații sunt nesimțiți. Bântuie o adiere de discriminare cronică. Sub acest aspect vehiculat frecvent se află o frică degenerativă de interacțiune cu sexul opus. Prejudecata acționează ca o barieră protectoare față de expunerea la compania sexului celălalt. Dacă eu cred cu fervoare că toți bărbații, fără excepție sunt nesimțiți atunci îi voi evita. Firesc, din puntul meu de vedere vina va a lor întrucât ei se comportă cu bădărănie și eu nu pot face nimic să schimb asta. Astfel, susținând acest slogan de fațadă nu voi fi nevoită să mă confrunt cu suferința atroce din sufletul meu care nu-mi îngăduie să mă apropii de ei. 11. Dacă mă iubește va face cum vreau eu. Egoismul feroce al omului dominat de ego se manifestă pretutindeni, chiar și in conduita față de persoana iubită. Justificarea dorințelor sale ia o aureolă de legitimitate prin invocarea acestui camuflaj. 12. Dacă nu fac ce vrea partenerul, mă va părăsi reprezintă varianta opusă a celei de mai sus. Aici panica este motorul principal ce vine la rampă. Nesiguranța cronică bântuie mentalul ființei. Ea viețuiește cu impresia sumbră că numai prin aprobare permanent și totală va reuși să-și păstreze alesul. Se lepădă de propria identitate și o adoptă pe a celuilalt, 13. Pot să-mi determin soțul să facă cum vreau eu dacă refuz să mă culc cu el/ dacă il cicălesc/ dacă sunt aspră cu el/ dacă îi supraveghez orice mișcare. Manevrele de exercitare a controlului sunt variate, însă toate dosesc frică, disconfianță și slăbiciune psihică. 14. Creșterea și educația copiilor cad eminamente in grija femeii. Prin această mișcare “ingenioasă” soții se eschivează de la îndatoririle lor față de progenituri, invocând lipsa lor de pricepere, de timp ori chiar decăderea din statutul lor de bărbați genuini. 15. O femeie care nu-și dorește copii e anormală. Această reprezintă o altă formă de manipulare, în care un mascul se străduiește să acapareze o senoră ori să îi furnizeze o ocupație, să o lege de el și să o cramponeze in casă. O doamnă cu un bebeluș in brațe are puțină libertate de mișcare și e respinsă de alți potențiali masculi. În plus, e știut faptul că un copil alcătuiește o punte de legătură între parteneri. Vor fi conectați unul de celălalt pe durata întregii lor vieți. 16. Îndrăgostirea și iubirea adevărată sunt același lucru. Nimic mai fals. În cazul îndrăgostirii, barierele interioare cad singure, totul decurge lesne. Intervin masiv proiecții, fantasme personale. Se întrepătrund atribuiri de trăsături de personalitate inexistente alături de restrângeri ale unor defecte, care vor fi minimalizate forțat. Se conturează un profil ideal, suprapus peste omul real. Apoi totul este mixat fără jenă cu distorsionarea percepției vizuale. Se formează un melanj fabulous care nu aduce defel cu individul încarnat ce respiră lângă noi. Visarea cu ochii deschiși, filmele mentale romanțate aduc o intimidate neveridică care propagă o încredere nemeritată. Pare că Făt frumos e mirific, rupt din soare, un zeu coborât lângă noi. Odată cu scurgerea timpului și a interacțiunilor cotidiene, proiecțiile își limitează arealul de acțiune, fricțiunile erodează ficțiunea din capul nostru și începem să întrezărim ceva din persoana adevărată. Acum ies la iveală convingerile noastre dosnice, ne ciocnim de automatismele inconștiente, care evident nu se potrivesc cu cele rezidente in capul celuilalt. De aici se iscă furtuni tropicale cu cicloane și tsumani-uri violente. Iubirea veracică presupune travaliu cu sine pt degrevarea de intruziunile parentale ori ale altor specii de educatori timpurii. Iubirea adevărată include in meniu: respect reciproc, atenție, acordarea autonomiei si a încrederii, retragerea proiecțiilor, conștientizarea permanent a mecanismelor implicate, comunicare autentică, onestitate la puterea 1000. Rezolvarea pașnică a diferendelor, discutarea lor, asumarea responsabilității reciproce și asanarea resentimentelor constituie porți esențiale. 17. E normal ca un bărbat /o femeie frumos/oasă să se uite numai la un partener cu bani. Aici înfumurarea face legea. Un individ care se autoprețuiește egotic tinde să-și vândă o trăsătură dezirabilă pt cel care licitează prețul cel mai ridicat. Domolirea aroganței va face diferența. 18. Bărbatul care nu-și lovește nevasta nu e un bărbat adevărat, in casa lui cântă găina. Agresiunea de orice tip vădește frică, slăbiciune psihică, lipsa argumentelor. 19. De aceea m-am căsătorit ca să țin finanțele casei. Se vădește lupta acută pt putere, de vreme ce banii sunt un instrument de control. 20. Numai fraierii își consultă nevestele/soții in luarea deciziilor, conduce la perpetuarea prejudecăților și a discriminărilor in familie. Unii bărbați chiar tind să-ți consulte partenerele, însă când întâmpină badjocora semenilor de același sex renunță, pt a nu ajunge de râsul lor. Similar procedează și femeile in cercul lor de surate. Când egoul vorbește in detrimentul sufletului, țintește puterea și orgoliul. Nu ține seama de sentimentele intimilor, ci îți umflă doar aroganța. 21. Ca să ai liniște in cuplu, aproba-ți formal perechea și apoi fă ce crezi tu că e bine. O variantă a acestei erori ar fi: Zi ca el si fă ca tine. In psihologie acest tip de manevră poartă numele de agresivitate pasivă și reprezintă o carență crasă de respect la adresa companionului. De asemenea conduce la subminarea puterii celuilalt, la restrângerea stimei sale de sine. 22. Norocul in iubire semnifică ca partenerul să te țină acasă și să-ți ofere tot confortul. Chiar și in epoca contemporană dedicată carierei, întâlnim nenumărați indivizi, femei și bărbați de valma, super încântați să fie întreținuți de perechile lor. Autonomia e devalorizată, responsabilitatea vieții e aruncată la coșul uitării. 23. Numai femeile frumoase atrag bărbații, vorbește invidia și stima de sine restrânsă.

Reverberaţiile unei boli

Unui individ i se întâmplă ceva rău şi pe mine mă apucă panica. Frica e molipsitoare, activează temerile latente sau neprocesate. La modul general, noi ştim că oamenii sunt internaţi in spitale, că unii dintre ei au cancer, dar faptul nu ne afectează prea profund fiindcă ei sunt conturaţi ca nişte siluete fără chip. Funcţionează generalizarea inconştientă. Când însă cumplita boală atinge un cunoscut, brusc ameninţarea se materializează extrem de concret. Impactul e devastator. Mintea raţionează prin translaţie: dacă prietenul meu a păţit aşa ceva e foarte posibil ca acest cancer să privescă puţin alăturea şi să mă vadă pe mine. Procesul identificării funcţionează foarte abil fiindcă materialul de bază pare similar. Amicul lovit e un teren propice asimilării cu mine. Dacă individul face parte din familie, teroare se amplifică întrucât înţelegem că boala are un substrat genetic şi că evident noi împărtăşim acelaşi fond. Are importanţă şi palierul generaţional: astfel, dacă persoană afectată are vârstă apropiată (deci e situată pe acelaşi nivel ierarhic transgeneraţional, cum e cazul verilor, fraţilor) atunci mintea calculează scoruri amplificate de probabilitate. Bumerangul psihic nu loveşte atât de dur, dacă e vorba despre un unchi pentru că este plasat pe o treaptă superioară a arborelui genealogic. Surpriza creşte dacă te-ai întâlnit cu personajul respectiv cu 3 luni in urmă şi părea vesel, sănătos. Acum afli subit că are cancer, că-l mănâncă un tumoară de 5 cm lăţime, ce se împrăştie necontrolat. Imaginaţia cu tentă sumbră îşi aduce tributul inoportun. În realitate, nici măcar nu s-a prognosticat că persoana are cancer (i s-a comunicat că are o gâlmă), însă spaima mea abisală fabrică supoziţii sinistre, înspăimântându-mă şi mai tare. Duşmanii sunt camuflaţi şi insinuaţi mai aproape decât suntem dispuşi să vedem. Acel atribut ridicat adesea in slăvi de către mine, imaginaţia, îmi surpă substratul afectiv. Îmi devastează intelectul pentru mai multe ore. În continuare, manufacturăm ipoteze aberante şi apoi ne înfricoşăm, crezându-le genuine. Scăparea de sub tutela raţionalităţii a unei găşti de celule ne poziţionează în faţa realităţii: nu deţinem control nici măcar asupra activităţilor din propriul organism. Nu suntem capabili să ne influenţăm curgerea sângelui, glucogenogeneza din ficat ori eliberarea de hormon STH din adenohipofiză, certifică intelectul. În acest punct, emoţionalitatea erupe precum un vulcan încins şi ne dictează cum ne simţim în următoarele ore sau zile. Ne prăbuşim în mâinile fricii care ne poartă prin porţi doar de ea ştiute. Parcă am uitat cine suntem şi ne lăsăm modelaţi de toanele ei. Mintea noastră condiţionată chiar crede cu tărie lozincile de mai sus, însă maeştrii iluminaţi au probat in repetate rânduri că o conştiinţă puternică poate gestiona şi influenţa orice in univers. Încă o dată ne întărim necesitatea ridicării nivelului de conştiinţă. Ea pare să fie soluţia oricărei probleme. Lumina reflectorizantă a conştiinţei spulberă orice îndoială, orice temere. E timpul să nu ne mai prăbuşim în genunea anxietăţii, să nu mai zăbăvim în patria minţii condiţionate şi să ne reîntoarcem acasă, în tărâmul magic al Sinelui nostru veridic. Uităm că universul fabrică câte o lecţie potrivită fiecăruia, că instrumentele de învăţare sunt croite personalizat. Omitem că o inteligenţă magnifică manageriază fenomenele pământeşti şi destinele oamenilor. Febra materialităţii aride ne arde creierul. Înfierbântaţi, credem că hazardul e atotstăpânitor. Ceea ce este potrivit vecinului, materia la care trebuie el să promoveze (şi la care tocmai dă acum examen prin cancerul intempestiv) nu corespunde cu domeniul in care sunt eu obligată să exersez. Aşa că angoasa mea răscolită e inutilă. Se vădeşte lipsa de încredere in dreptatea şi înţelepciunea divine. Ne lipseşte orizonul panoramizat ce cuprinde întreaga suită de încarcări ale individului cu pricina. De unde ştiu eu ce metodă i se potriveşte cel mai bine lui? Funcţionează şi pe negativ neacceptarea diferenţwlor dintre oameni: dacă colegul are parte de ceva bun, urgent vreau să am şi eu, iar reversul ar suna astfel: dacă lui i se întâmplă un rău e posibil să mă lovească şi pe mine. Eşuăm să remarcăm că suntem unici, cu o istorie de viaţă diferită, cu resurse şi aptitudini variate şi prin urmare, nu ni se potrivesc nici aceleaşi daruri, dar nici aceleaşi lovituri scadente. Forând dincolo de tentaculele superficiale ale fricii întrezăresc propriile mele butoane ce au fost apăsate. Cineva spunea că oamenii pot învăţa şi din nenorocirile altora, că nu e musai să le experimenteze pe propria lor piele. O întâmplare agresivă la adresa unui cunoscut a năvălit peste mine şi m-a răvăşit. Am săpat ca un arheolog încăpăţânat şi am trecut prin oglinda magică a anxietăţii, dincolo de care am luminat pt întâia dată un teren necunoscut. Şedeau acolo la taclale vechi amici: frica de boala, fitilul imaginaţiei înspăimântătoare, disconfianţa in Dumnezeu, in planurile lui vis a vis de mine, îndoiala extinsă peste tot. Am descoperit că temerea poate fi contestată printr-o investigaţie conştientă, onestă, dornică să răscolească şi să înlăture, să cureţe straturile murdărite de uneltirile egoului. Acum mă simt bine. Valul de panică s-a disipat.

Cât de perfid lucrează asupra noastră mecanismele inconştiente!

Tocmai aterizasem la cununia religioasă a fiicei unui văr mai îndepărtat. Nu cunoşteam prea multă lume prin zonă, aşa că nu a trebuit să salut decât 2-3 apropiaţi. O verişoară, topită după o nepoţică de 2 ani mi-a pus în braţe hăinuţa fetiţei, apoi pe a ei şi s-a evaporat cu ea de mână. M-am trezit încărcată cu un maldăr de haine. M-a invadat o scenă din trecut: exact aşa procedăm şi eu când eram copil. Îl procopseam pe tata cu tot surplusul meu, cu tot ce mă incomoda, pentru a-mi păstra libertatea de mişcare. - Am ajuns ca tata, am murmurat eu în surdină. Ce făcea tata în conjuncturi de acest gen? mi-a fulgerat deodată prin minte. L-am revăzut cum stătea stingherit, copleşit de mulţimea de necunoscuţi şi nici nu se clintea. Ca un infant năstruşnic ce eram, eu încercam să-l ademenesc spre jocurile mele, îi trăgeam de mână să pornim în explorarea ţinuturile. Dar el refuza ferm. Mie nu-mi pasa de regulile sociale. Îmi prezervam spontaneitatea naturală. El devenise înrobit de normele etichetei, deşi în mod curent se manifesta cu veselie şi ludicitate. Apoi s-a întâmplat ceva memorabil. Pe măsură ce regurgitam amintirile am alunecat în rolul tatălui mea. Nici măcar nu am sesizat când am devenit băţoasă, concentrată pe ceea ce se petrecea în faţa mea, desprinsă de orice dâră artistică, necesară pentru a contempla împrejurimile (aşa cum procedez atunci când ajung în spaţii necunoscute). Fermecatele picturi murale din biserică nici nu intrau în raza mea perceptuală. Parcă eram hipnotizată. Mi-a luat vreo 10 minute să realizez că nu sunt tata şi că nici nu am nevoie să intru în rolul prescris de reţetarul din mintea mea, acel ceva ce standardiza absurd maniera în care “trebuia să mă comport într-o adunare formală”. M-am desprins de prescripţia forţată şi am pornit să găsesc un loc mai bun, să mă aşez, să depistez unde fugiseră vară-mea împreună cu nepoţica noastră favorită. Le-am localizat şezând pe o treaptă, chiar în proximitatea feţelor bisericeşti. M-am tolănit lângă ele fericită. Ce se întâmpla dacă nu conştientizam suprapunerea din mintea mea? Evident, aş fi considerat că “nu e frumos, nu e civilizat, nici normal” să fiu autentică, să mă port astfel decât ceilalţi. Mintea noastră condiţionată inventează orice explicaţie ca să ne determine să ne conformăm prerogativelor sale stupide. Numai conştiinţa şi procesul de conştientizare ne poate salva de idioţeniile ei ciudate. Am privit roată şi am detectat cât de înţepeniţi erau martorii evenimentului. Numai vară-mea, nepoţica şi cu mine zâmbeam şi reuşeam să rămânem noi înşine, în decursul derulării “momentului ceremonial”. Ca şi cum împietrirea devenea seriozitate, îngheţarea zâmbetului se convertea în religiozitate şi rigiditatea corpului se traducea prin solemnitate. Nimeni nu mişca, nu vorbea, nu iradia fericire. Păreau transfiguraţi de plictiseală, dar rezistau stoic. Noi mai şoşoteam, înţelegând că un pui de 2 ani are nevoie de explicaţiile de rigoare. Cum nu mai văzuse niciodată o nuntă mă apucasem să-i explic ce se petrece la faţa locului. Însă un preot bătrân m-a apostrofat, mustrându-mă şi arătându-mi ameninţător cu degetul, sugerând că nu am voie să vorbesc în timpul slujbei. Oare de ce-l deranja şoapta mea? Orgoliul lui era lezat fiindcă îndrăzneam să nu-i acord lui atenţia mea integrală. Câtă infatuare! Mă întreb dacă el se înţelege pe sine şi propriul comportament?! Revenind la subiectul nostru de azi am descifrat cât de insidios se inserează inconştientul. Ego e în stare să ne sugereze orice baliverne, numai să credem că el are dreptate, că motivele invocate de el sunt juste şi plauzibile, că a te purta autentic, a fi tu însuţi, indiferent de conjunctură e deranjant. Egoul e ameninţat de ADEVĂR, de orice îi atacă supremaţia. De aceea cei mai mulţi indivizi protestează violent faţă de orice frază care le înfăţişează un adevăr. În acest context, va întreb: Merită să ne lăsăm copleşiţi de fantasme? Nu vi se pare că preţul ce vom fi obligaţi să-l achităm va fi colosal? Chinul emoţional ne loveşte ori de câte ori refuzăm să ne vedem aşa cum suntem în realitate. Iluziile întreţesute de mintea noastră condiţionată ne leagănă periculos, susură ademenitor. Nici măcar nu sesizăm cât de îndoctrinaţi suntem. Ce credeţi că este suferinţa? “Este o întâlnire faţă în faţă cu ceva cu care sinele fals nu doreşte să se confrunte, este rezistenţă în faţă Adevărului, împotriva Realităţii” aşa cum explică genial un necunoscut în spectaculoasa şi mustoasa carte Eliberarea de jocurile minţii, redactată de Marius Mihai Lungu. Vă recomand cu căldură această bijuterie scriptică. Pedeapsa faptului că ne autoamăgim e similară unei căderi de pe o stâncă înaltă, iar recompensa travaliului cu tine însuţi răsare sub forma libertăţii interioare. Te detaşezi de convenţii, de invectivele altora, de răutăţile lor sugerate subtil. Îţi păstrezi serenitatea şi simţul umorului în decursul primejdiilor. Comparând cele două stări de spirit: Oare care e preferat? Oricine e capabil să evadeze de sub tutela infernală a amărăciunii, de sub lanţurile egoului. Numai să vrea cu adevărat!

Cum ajungem să considerăm că obiectele din jur fac parte din noi înşine?

Recent am vizionat pe net un video conţinând un experiment extrem de relevant. În principiu, un savant american aşeza muşteriul în faţa unei măsuţe şi-l ruga să-şi posteze mâna stângă pe masă. Apoi plasa un mini perete despărţitor pe blat astfel încât omul să nu-şi mai zărească braţul. Cercetătorul punea o mână falsă cumva in continuarea braţului subiectului şi acoperea golul cu un şervet. Acum, individul avea senzaţia vizuală că mâna de plastic este prelungirea propriei sale mâini. Un mic truc ce păcălea ochiul. Subiectul vedea acum numai mâna de plactic, în timp ce degetele sale veridice erau ascunse de bucata de pânză. Întreaga construcţie se desfăşura sub ochii amuzaţi ai „victimei”. Apoi cercetătorul declanşa obiectul de studiu propriu-zis. El atingea degetele vizitatorului cu o perie fină, executând o mângâiere delicată şi plăcută. Concomitent el producea aceeaşi mişcare şi pe mâna de plastic, sub privirile amuzate ale individului cercetat. Subiectul devenea relaxat şi se distra copios. Brusc, savantul lua un ciocan şi strvea degetele de plastic. Omul tresărea violent, ca şi cum propria sa mână fusese atacată. În căteva zeci de secunde acompaniate de senzaţii tactile agreabile, mintea subiectului încorporase obiectul de plastic, atribuindu-l sieşi. Trnaspunând in viaţa individuală acest experiment uimitor mă trec fiori pe şira spinării gândindu-mă ce se petrece in mintea mea atunci când trăiesc decenii in proximitatea altor fiinţe, când stau de ani buni la mine in casă, când port o rochie cu plăcere de mai multe ori. Cu câte fire invizibile sunt legată de obiectele intens utilizate? Aţi observat cum cadourile de pesoanele dragi nouă strălucesc mai intens, sunt mai preţioase decât cele primite de la fiinţe care se sunt indiferente? Brusc, lucrul cu pricina capătă o aureolă magnifică, ca şi cum însuşi personajul respectiv s-ar fi prelungit în marfa căpătată. Dacă vei fi sucifient de vigilent vei vedea că îţi este mult mai dificil să arunci (adică să te desprinzi) de îmbrăcămintea primită de la un apropiat de suflet, în vreme ce o piesă vestimentară obţinută cadou de la o fiinţă dispreţuită nici nu va fi purtată cu plăcere. Prin similaritate, darurile de la persoanele antipatizate vor fi rejectate şi dispreţuite. Parcă mâna aceluia s-ar fi strecurat prin fibrele obiectului, însufleţindu-l şi impregnându-l cu mizerie şi urâţenie. Câţi dintre noi nu păstrăm fleacuri investite intens cu „valoare sentimentală”. Adică? În traducere ar suna cam aşa: bucata respectivă de hârtie şi-a transcens statutul şi a fost întronată la rang de amintire, de micuţă entitate ce prezervează o parte din noi, din suflet. În acest fel înşelător mintea ne aduce in postura să credem că ne lăţim asupra obiectelor neînsufleţite dimprejur. Printr-o prestidigitaţie de înaltă calitate propria noastră minte ne joacă o festă de secole: uităm că obiectele sunt numai lucruri de care ne folosim o vreme şi le impregnăm cu trăsături magice, le donăm o parte din suflet. Astfel ajungem să ne înnegrim de supărare fiindcă s-a stricat aspiratorul, să îl urăsc pe acel cineva care mi-a furat eşarfa preferată, să mă învinovăţesc şi să mă critic că am pierdut mânuşile de la bunica, să adun resentimente fiindcă soră-mea îmi poartă pantofii şi pt 100 de alte lighioane analogice. Pe măsură ce realizez amploarea nebuniei mă crucesc de a binelea! Dorinţa egoului de a se gonfla permanent acaparează pregnant orice îi iese in cale. Senzaţia plăcută de mândrie la gândul posesiunilor îi sporeşte egoului tendinţa de a îşi întinde tentacolele spre mărfuri, persoane sau abstracţiuni din jur. Înglobând fictiv in propria pesonalitate obiecte sau entităţi vii, eul îşi măreşte dominionul. Tragic este că persoana nici măcar nu realizează pe deplin cât de prinsă trăieşte. Resimte fiorul dulce ce-l leagănă la reamintirea proprietăţilor deţinute, la reactualizarea diplomelor căpătate, atitulurilor, a statutului, însă îi scapă conexiunea nodală. Lama Surya Das punctează în Trezirea lui Buddha lăuntric următoarele picături de înţelepciune: „Mândria joacă un rol important în menţinerea rigidităţii unei persoane, ne ţine in loc, ne încurcă şi ne prinde in capcană, izolându-ne fluxul viu al autenticităţii şi spiritului.” Ataşamentul nostru pt lucruri, pt bani derivă din insecuritate. Credem prosteşte că acele obiecte neînsufleţite ne pot proteja de calamităţi, de rele de felurile sorturi, in final de moarte. Oare oameni avuţi nu decedează, nu se îmbolnăvesc, nu sunt părăsiţi de iubiţi? Oare savanţii extrem de erudiţi nu suferă? Oare un manger de succes pluteşte într-o maree de fericire perpetuă, ocolit de anxietate? Evident că nu! Însă ne legănăm in mrejele lipicioase ale poveştilor de adormit copii pe care ni le susurăm singuri in urechea interioară. Primejdia se amplifică şi prin faptul că toţi oamenii din jur procedează identic. Cumva se legitimează starea grotească. Cineva ar gândi: Dacă cunoscuţii mei se lipesc cu aşa ardoare de realizări, de finanţele agonisite, de legătura de cuplu, de diplomele procurate, de învăţăturile acumulate semnifică că acesta e normalul. Dacă tentativa mea de dezataşare e nebunie? Dacă nu mai rămân cu nimic? Apare frica că îţi va fi furată viaţa integrală, că nu vei mai deţine niciun motiv de a supravieţui, că deşertăciunea fierbinte se va revărsa potop peste tine. Dar te chestionez eu: Fiinţând agăţat de bunuri, eşti fericit? Priveşte cu onestitate atentă in tine şi descoperă că victoriile şi câştigurile te umplu numai cu surescitare emoţională, adică o excitare, o exaltare a simţurilor care nu are nimic in comun cu fericirea autentică. Mulându-ne strâns pe senzaţiile plăcute furnizate de posesie şi acroşare mentală ne indentificăm cu obiectele lângă care sălăşluim. Alipirea se produce atât de subtil încât ratăm momentul decisiv. Sudura e serioasă şi trebuie să întreprindem eforturi serioase de evadare din îmbrăţişarea superglue-ului. Rezolvarea răsare prin conştientizare. Puterea conştiinţei este atât de perfomantă încât simpla îndreptare perseverativă a felinarului propriu asupra închegărilor nefireşti, le dizolvă. Vă reamintesc că dacă întâmpinaţi probleme îmi puteţi scrie pe adresa de mail: ruxandra13l@yahoo.com. Ps. Numele din adresa de mail nu are nicio legătură cu mine, ci constituie o veche tentativă eşuată de a mea de a-mi transcede egoul.

Cunoaşte-te pe tine însuţi!

Una dintre cele mai prolifice modalităţi de ocolire a suferinţei vieţii este reprezentată de cunoaşterea de sine. Pt a iniţia această procedură laborioasă e necesar să deprindem arta fabuloasă de a descoperi ce nu face parte din noi: - obiectele, casa, maşina, vesela, orice lucru pe care-l preţuim - persoanele de care ne agăţăm pt a obţine atenţie, admoraţie, sex, bani, poziţie socială, favoruri, etc - titulurile, diplomele, onorurile, - profesia, calitatea de membru intr-o asociaţie, cariera in ansamblu, statutul - trupul, frumuseţea, statura, forma picioarelor şi drăgălăşenia chipului. Identificarea cu organismul de carne reprezintă una dintre cel e mai insidioase şi elaborate capcane ale umanităţii, iar depăşirea ei o sarcină ingrată. - inteligenţa, aptitudinile, cunoştiinţele - istoria de viaţă. Chiar dacă memoria ne ispiteşte să credem că ce s-a petrecut ne aparţine, misitificarea poate fi lesne îndepărtată dacă cugetăm la faptul că numai accesarea prin amintiri o reînvie. Unde sălăşluiesc întâmplările trecute, ce se petrece cu ele dacă noi refuzăm să ne mai gândim vreodată la ele? - Aspiraţiile, proeictele de viitor. Dacă nu investim timp, energie, sudoare, acţiune pt materailizarea lor se vor adeveri? Nu sunt ele fum? - Emoţiile, sentimentele stimulative (plăcere fizică, savoare intelectuală, curiozitate, etc) sau repulsive (ură, invidie, gelozie, etc) - Credinţele de toate genurile, care ne manageriază viaţa cu o mână de fier Un semn de întrebare se ridică in curtea raţiunii: Oare ce ne mai rămâne? Atunci cine suntem sau ce suntem? Cercetând îndemnaţi de fiorul interior al intuiţiei vom depista sinele veridic, magnifica fiinţă a spiritului, conştiinţa veşnică, invulnerabilă, nelezată niciodată de nimeni şi de nimic. Meditaţia „Eu sunt” inaugurată de Nisargadatta Maharaj, un iluminat modern, nativ indian ne poziţionează exact pe traseul menţionat al descoperii de sine. El susţine că propoziţia Eu sunt formează o joncţiune, o punte de legătură între formaţiunea egotică şi spirit, un pod suspendat, ce ne transportă de la identificarea cu Eul mărunt spre descoperirea adevăratei noastre naturi spirituale. Într-o schiţă simplistă e obligatoriu să ne concentrăm atenţia asupra sentimentului difuz al fiinţării, ce răzbate sub imediata suprafaţă a pielii. Aţi sesizat că nu există nici un om care să afirme în vreun moment al vieţii că el nu este? Dacă ne concentrăm suficient vigilenţa vom descoperi un fior ce rezonează în organismul integral, ce se intensifică la contactul cu propria conştiinţă. Cu suport mental, evidenţiem senzaţia de a fi prin toate cotloanele trupului fizic, de la degetele mici de la picioare până în vârful extrem al capului, insistând asupra zonelor mai rebele. Acestea sunt reprezentate de locuri mai amorţite, mai dificil de conturat în conştiinţă, mai reci, atinse de afecţiuni. Cu vigilenţă vom descoperi că deţinem puncte mai tenebroase, care arată rezistenţă faţă de dorinţa noastră de a evidenţia fiinţa. Acestea sunt chiar locurile cele mai umbroase, mai opacizate de eu şi care suportă totodată probleme fizice. Contrar credinţelor contemporane că ne bolile sunt produse de viruşi care ne atacă, ştiinţa spirituală postulează că maladiile sunt indicatori domoli ai unor credinţe şi atitudini ale omului, ce se abat de la legile in vigoare ale universului. Concentrarea îndelungată asupra locurilor respective va permeabiliza materialul fizic, grosolan, iar radianţa magnifică a conştiinţei focalizate va dizolva straturile neguroase ale depunerilor egotice.

Cum rezolvăm o problemă?

Cum rezolvăm o problemă: - îi conştientizăm existenţa. Atât timp cât nu suntem dispuşi să o sesizăm nu vom reuşi să o depăşim. Cea mai obliterantă şi insidioasă alternalivă a acestui pas îl constituie proiecţia, adică tendinţa fiecăruia dintre noi de a arunca obstacolul in grădina partenerului de interacţiune. Câtă vreme consider că eu am dreptate şi celălalt greşeşte, el trebuie reformat, îmbunătăţit. - acceptăm că transportă un mesaj destinat nouă. Orice obstacol nu e gratuit, ci va fi tradus drept un mesager care ne indică o rigiditate interioară, o abatere de la legea divină, o zonă psihică in care ne-am împotmolit. Privaţi de evenimentul exterior nu am fi depistat blocajul şi am fi perseverat in acţiuni subversive la adresa bunăstării proprii. - cerem ajutor divin şi asistenţă îngerească - acum e momentul propice să experimentă variate procedee de soluţionare. Istoria de viaţă, inteligenţa, creativitatea, sfaturile prietenilor, urmărirea unor modele de succes pot fi coroborate într-o tentativă vrednică de eradicare a barierei. - rezolvarea răsare permanent din interior. Scopul suprem al oricărei circumstanţe este să ne reformeze. Dacă nu lucrăm cu noi, dacă nu ne alterăm comportamentul, maniera de a decripta realitatea înseamnă că nu am învăţat nimic de acolo şi situaţia deranjantă ne va vizita in viitor. Ca urmare, travaliul cu noi, conştientizarea şi metamorfozarea sunt pionii primordiali ai dezlegării. Răspunsul la orice dilemă zace in noi. - găsind ceva ce parea fi o variantă de răspuns, ne aplecăm meditativ asupra ei şi încercăm să o dezvoltăm, să o aplicăm pe noi. - travaliul propriu se realizează privind in interior cu onestitate, solicitând feedback de la prietenii sinceri,. Admitem că orice neajuns sosit in viaţa noastră are rădăcini fizice, psihologice şi spirituale. Căutăm rezolvări la toate aceste niveluri. - avem răbdare şi încredere că soluţia va sosi la timpul potrivit şi in forma cea mai indicată pt noi. Dacă întârzie înseamnă că nu am atins punctul cheie, vital al problematicii şi reluăm introspecţia dirijată.