vineri, 19 ianuarie 2018
Experimentatorul
Inspirându-mă din capitolul 6 al cărţii dr. David Hawkins denominată Descoperirea prezenţei lui Dumnezeu. Non-dualitatea devoţională am reuşit să descâlcesc cum funcţionează mintea umană, să capăt o viziune mai clară, panoramizată a procesului. Complexitatea ei este într-adevăr o operă de artă. Totalitatea itemilor de mai jos formează experimentatorul, care alcătuieşte nucleul, interfaţa, ce induce senzaţia separării dintre oameni. În realitate, mintea este unitară în sine, precum şi unificată la nivelul tuturor entităţilor umane. Toţi împărtăşim aceeaşi minte. De aceea, studiindu-ne propriile manifestări vom desluşi de ce fac alţii ceea ce fac.
Mintea:
Percepe – stimuli interni şi externi, amestecaţi. Cei interni comunică în limbaj mut despre gradul de interes al restului stimulilor, dar constituie şi un răspuns al inconştientului faţă de situaţie (de pildă, m-a potopit o stare de rău la un colţ de stradă din Paris, pentru a afla ulterior că acolo fuseseră adunaţi evreii pentru a fi deportaţi în lagăre. Părăsind locul, starea s-a disipat)
- mesaje non-verbale
- intervine şi intuiţia, care sugerează mesaje de factură spirituală (în anumite cazuri)
- în cazuri speciale, se activează percepţii extrasenzoriale (clarviziune, telepatie, viziune astrală, etc)
- concomitent intră în acţiune filtrele perceptive, care distorsionează stimulii şi falsifică realitatea. Dintre aceştia fac parte:
- Imaginaţia, interesul faţă de stimul
- atracţia eului faţă de drame
- emoţiile, dispoziţia afectivă de fond, tonurile emoţionale
- aşteptarea sau surpriza apariţiei stimulului
- obişnuinţa sau familiaritatea stimulului
- obturarea parţială, specifică a câmpului vizual momentan, care ne predispune să întrezărim numai o fracţiune a stimulului
- iluziile perceptive, datorate organelor de simţ şi distorsiunilor conexe legilor perspectivei, mărimii obiectelor
- ignoranţa perceptive, a incapacităţii de a recepta informaţii non-liniare, spirituale
- datoria karmică, ne alterează recepţia datelor astfel încât să fim atraşi spre locul ori persoana cu care am avut conflictul
Creierul eteric spiritual, alcătuit in exclusivitate din energie, care se edifică prin ridicarea energiei kundalini, doar la anumite niveluri de conştiinţă. El deviază traseul datelor înainte de a ajunge la procesorul psihic liniar, fiind capabil:
- să vadă fenomenele percepute ca pe un activare a potenţialităţii de creştere spirituală
- să implice competenţa de înţelegere non-dualistă
- să diferenţieze aparenţa de esenţă
- să unifice elemente disparate ale contextului
- să cearnă adevărul de falsitate
Procesează ---- adică
– împarte pe categorii
- ordonează, stabileşte priorităţi
- încadrează în context
- trimite rezultatele într-un mediu de stocare formând: banci de date, centri emoţionali, răspunsuri condiţionate
Interpretează. În această etapă a prelucrării stimulilor, datele receptate sunt mixate cu:
- impulsuri, intenţii, motivaţii
- agenda ascunsă, adică dorinţe secrete, adesea inconştiente, care exercită presiuni
- emoţii (frici, invidie, ură, iubire, etc)
- dorinţe şi identificarea cu ele. „Dorinţa aceasta este ca un nesaţ de a cunoaşte, ca o senzaţie de lipsă, ca o sete, fiind totodată o adicţie faţă de experienţa experimentării însăşi”, explică dr. Hawkins.
- identităţi asumate (părinte, inginer, fiu, sportiv, beţiv, etc) din care decurg prescripţii de rol
- împotrivirea emoţională, persistarea încăpăţânată într-o dorinţă
- răspunsuri automate ale egoului
- resentimente
- activarea schemelor cognitive, plus similarităţile de conduită, care ne predispun să credem că o persoană apropiată reacţionează mereu identic, in virtutea habitudinii
- intruziuni ale memoriei, care reînvie trecutul, flashuri din memorie, asociate stimulului
- mobilizarea răspunsurilor emoţionale
- ridicarea instantanee a unor mecanisme de apărare, care denaturează totul
- imaginaţia şi creativitatea
- experienţa de viaţă
- conexiunea cu alte materiale psihice sau dimpotrivă segregarea lor (menţinerea voită a unora departe de altele)
- credinţe, prejudecăţi
- autoritatea celui care emite asumpţia
- barierele comunicaţionale, în care se relevă că un conţinut informaţional este intenţionat de emiţător în vreme ce destinatarul înţelege altceva
Alege. În această etapă mentală, procesul de gândire este înrâurit de:
- influenţa câmpurilor atractoare ale gândurilor
- oportunitatea acţiunii, a atitudinii, a comportamentului
- nivelul de conştiinţă
- predispoziţiile karmice
- gradul de adevăr perceput
- condiţionarea socială
- principii morale, sociale, religioase
- valori deţinute.
Se ia decizia.
Toate aceste operaţiuni se desfăşoară într-un interval de 1/10.000 dintr-o secundă. Oare merită să ne învinovăţim fiindcă luăm uneori hotărâri eronate?
joi, 18 ianuarie 2018
Efectul de turmă
Suntem programaţi social şi etic, încă din vremea infantilităţii. Acţionăm pe principiul oii şi nici măcar nu observăm acest „amănunt” vital.
Copiii întreabă: La ce foloseşte obiectul ăsta? De ce trebuie să mă feresc de situaţia aia? Cum se utilizează lucrul ăsta? Şi aşa mai departe. Ei au impresia că adulţii au răspunsuri potrivite, înţelepte la orice le trece lor prin minte, că tutorii lor ştiu totul, perfect, ireproşabil. Progeniturile tânjesc după imagini fabuloase, omnipotente ale cadrelor parentale pentru a li se inocula în minte securitatea perfectă.”Cine cunoaşte totul, poate totul” a spus Leonardo da Vinci. Se pare că maxima s-a întipărit pe vecie, în capul tuturor odraslelor, încă de la naştere. Ca să se simtă ei în siguranţă, pruncii se încred în răspunsurile genitorilor şi vor să fie convinşi că părinţii lor chiar au informaţii în orice domeniu.
În consonanţă, ca să nu distrugă propria lor aureolă de zei magnifici, maturii întreţin subtil această iluzie naivă şi evită abil, întrebările care le-ar reflecta neştiinţa la rampă. Cercul se închide primejdios.
Problema principală survine în special fiindcă nimeni nu se apucă să cerceteze ulterior dacă căile de acţiune adoptate, credinţele îngurgitate, supoziţiile memorate, explicaţiile căpătate chiar corespund adevărului universal, dacă chiar sunt viabile. Le luăm pelicăneşte şi rămânem cu ele de gât toată viaţa. Urmând această cale, ajungem să presupunem că obiectivele lumeşti chiar aduc fericirea. Ne zbatem să procurăm avere, relaţii de cuplu, diplome, să ne întocmim o carieră, să facem copii, etc. Şi nu ne îndoim defel de asumpţia că ele aduc fericirea îm viaţă, mai ales că rotindu-ne privirea, observăm că toată lumea aleargă după ele. Deşi vedem că majoritatea relaţiilor diadice sunt dezastruoase, ne îngropăm capul în pământ şi trăim cu himera că noi nu vom experimenta aşa ceva, că în cazul nostru, povestea va curge lin, blând. Apoi, sesizăm la alţi oameni autoritari cât de importanţi sunt banii, posesiunile şi începem să-i tezaurizăm şi noi, să ne frământăm cum să strângem mai mulţi.
Totul fără discernământ individual, fără să cernem prin propria raţiune dacă e bine sau nu. Acţionăm exclusiv în baza programării iniţiale şi sprijinindu-ne pe legitatea normalului statistic. Adică, dacă cei mai numeroşi indivizi, presupuşi întregi la minte procedează astfel, înseamnă că aşa e bine. De ce să gândim cu capul nostru, când putem comod să urmăm coarnele oii şefe?
În plus, răspunsurile părinţilor la anumite chestiuni ne orientează şi ne condiţionează mintea să credem că ei chiar ştiu despre ce vorbesc. Tonul profund, lansarea propoziţiilor, non-verbalul ferm fortifică frazele, le dau emfază. Copilul inocent devine convins! Îmi amintesc şi acum conversaţia avută cu tata, care apăsa cuvintele: „Trebuie să ai o carieră, să-ţi construieşti un rost în viaţă”. L-am crezut cu ardoare, iar vorbele lui mi-au pătruns intim în memorie. Părea să declame cea mai mustoasă, mai savuroasă declaraţie a lumii. L-am privit cu mare admiraţie. Nici o secundă nu mi-a trecut prin creier să-i detaliez discursul: Ce înseamnă rost în lume? Concret? Cum se edifică acest rost? În ce constă? De ce trebuie să faci „rostul ăsta”? Fiindcă toată lumea aleargă după el?
Şi numai eu ştiu cum s-a tradus la mine în minte acest rost, în ce deziderat fantasmatic s-a convertit. Cumva rostul ăsta era să ştiu tot despre orice, să pot orice, oricând. O aberaţie cu moţ!
Partea cea mai hilară a istorisirii este că abia azi mi-au dat prin mintea acele întrebări, abia azi am decriptat programarea stupidă. Atunci mi-am luat în secret angajamentul să-i urmez neabătut devizele măreţe şi mulţi ani m-am tot zbătut să le împlinesc. Mormanul de obstacole aruncate in calea mea de Providenţă n-au făcut decât să-mi sporească mâhnirea, anxietatea, să-mi dospească invidia şi resentimentele.
Azi, după atâta amar de ani am înţeles că erau numai vorbe, idealuri de ale lui, vânturate în neştiinţă de cauză. Nu aveau nicio conexiune cu mine, cu fiinţa mea cea reală. Oare i-a adus cuiva cariera, proprietatea, faima, diploma de onoare, vreo dâră de fericire? Cei care răspund un da cu inima plină confundă fericirea veridică cu satisfacţia trecătoare a posesiei, mistifică orgoliul cu radianţa bucuriei interioare. Abia de curând am aflat ce înseamnă cu veracitate să trăieşti bucuria interioară plenară, necondiţionată de nimic obiectual, ci numai susurând din izvorul de fericire a unei inimi, conectată la Dumnezeu şi prin aceasta, deschisă iubirii universale!
Cadrele parentale trăiesc cu semeţie senzaţia că oferă copiilor lor educaţie, că le orientează alegerile în mod pozitiv, că le dau o direcţie existenţială. Dar ei nu fac decât să perpetueze ce au asimilat de la bunici şi mai adăugă câteva sfaturi, culese din experimentele pe propria piele. Câţi stau oare să investigheze care e adevărul divin?
Eu mă zbat de vreo 15 ani să-l decopertez şi abia dacă i-am ridicat un colţ. Am la îndemână biblioteci, cărţi de spiritualitate, internet, grupuri, clienţi care-mi varsă povestea vieţii, conferinţe ale autorilor străini, etc. Părinţii mei ce deţineau în timpul regimului comunist, care închidea toate porţile? Şi totuşi îşi afirmau crezurile bombastic. Câtă sfântă naivitate! Şi eu şi mai naivă, fiindcă i-am crezut şi am continuat să le vânez poveţele mulţi ani după ce ar fi trebuit să gândesc cu capul meu!
Toţi cetăţenii îşi duc viaţa în virtutea unor direcţii fantasmatice, din cauza deficienţei intenţiei de a se cerceta pe sine, de a decripta adevărul, de a conecta lucrurile între ele. Buba principală a majorităţii oamenilor e că nu-şi pun întrebări, nu caută răspunsuri în ei înşişi, nu verifică pe propria epidermă, dacă ce spun alţii e sau nu veridic. Pur şi simplu, se mulţumesc cu ce le-a comunicat educatoarea de la grădiniţă. Luăm poveştile audiate in infantilitate drept adevăruri universale.
Astă vară mă plimbam prin parc. O fetiţă de vreo 10 ani, adresându-se unei tovarăşe mai mici, declara cu o hotărâre suspectă: „Nu există Dumnezeu. Dacă ar exista, ar apărea acum aici în faţa mea”. S-au scurs câteva secunde, după care fetiţa a exclamat victorioasă: „Uite, vezi, nu a apărut. Deci nu există.” Cealaltă a privit-o cu ochii căscaţi de uimire şi admiraţie. Expresia ei arăta că fusese deja convinsă de raţionamentul aberant. Era evident că interlocutoarea mai măricică reproducea cu satisfacţie o scenă desfăşurată în propria casă părintească. Le-am privit cu compasiune fiindcă tocmai se autoprogramaseră inconştient la un maldăr de suferinţe. Ştiam ce păţisem eu fiindcă mă autoprivasem de Dumnezeu atâţia ani. Brusc, m-a invadat o imagine izbitor de identică, din propria mea copilărie. Atunci eu jucasem rolul fetiţei profund impresionate de demonstraţia măiastră a unui prieten mai mare. Curios, cuvintele, dialogul, procedeul argumentativ erau trase la xerox. Ar fi fost fantastic, dacă în acele secunde, în loc să fiu convinsă, i-aş fi replicat băiţelului: „Hai să se materializeze acum în faţa noastră un câine. Pac. Nu a apărut. Înseamnă că nu există câini?”
Însă în loc de intervenţiile salvatoare ale raţiunii şi conştiinţei, noi doar ne lăsăm amăgiţi. Repercursiunile credinţei ingerate ad-hoc încă reverberează în mine sub forma insidioasă a unor minuscule îndoieli, ce apare sporadic, reiterativ.
Îi credem pe cei mai mari, cu „autoritate”, fără să decriptăm că egoul lor narcisic vorbeşte din plinătatea vanităţii sale gonflate. El declamează în necunoştiinţă de cauză, doar ca să se umfle in pene. Fiindcă aserţiunile acelea ne însoţesc 40-50 de ani, fiindcă am investit în ele o „grămadă de eu”, de timp, de energie, fiindcă le-am apărat de orice invazie, avem impresia că sunt foarte veracice, palpabile, de nezdruncinat.
În toţi ani aceştia de meditaţie, introspecţie, analiză de personalitate, conştientizare radicală am aruncat zeci de definiţii idioate, cuibărite în constelaţia mea psihică. Cu altele încă mă lupt să le extirp. Deşi raţional văd că sunt păguboase, înrădăcinarea lor e atât de îndărădnică, de înveninată încât continuă să producă consecinţe nefavorabile in viaţa mea. Eu măcar le sesizez (mă rog, pe acelea pe care le observ), dar oare ce se petrece cu cei care nu se ostenesc să se cerceteze?
Răspunsul e limpede: ei vieţuiesc în inconştienţă. Astfel, se relevă rolul uriaş al conştiinţei, ca vârf de lance, ce penetrează şi luminează în chiar inima sufletului nostru. Cu ajutorul ei învăţăm cine suntem cu adevărat, ce vrem, cum putem să obţinem ceea ce jinduim sau dacă chiar avem nevoie de itemii după care plângem.
Vă reamintesc că-mi puteţi scrie pe adresa mea de mail: ruxandra13l@yahoo.com. O să vă răspund in limita timpului disponibil.
duminică, 7 ianuarie 2018
Oare chiar merită să ne apărăm imaginea de sine?
Zilele precedente am descoperit pe internet o imagine foarte sugestivă, care m-a amuzat şi concomitent m-a pus pe gânduri. Întrucât nu am reuşit să copiez aici imaginea cu pricina, o voi descrie:
a. În primul desen, un bărbat şi o femeie merg călare pe un măgar. În fundal sunt schiţaţi nişte oameni comentând: Ce bărbat rău, cum chinuie bietul animal!
b. În al doilea desen, femeia merge pe jos şi sotul călare pe măgar. Critica lumii: Ce om egoist! El merge pe măgar şi femeia lui pe jos.
c. În al treilea desen, bărbatul umblă pe jos şi femeia călare pe măgar. Cetăţenii şoşotesc între ei: Ce om prost, el merge pe jos şi femeia lui pe măgar!
d. În ultima imagine, şi nevasta şi bărbatul merg pe lângă măgar. Oamenii au de asemenea ceva de cârcotit. Ce om fraier! Merg amândoi pe jos, când au ditamai măgarul cu ei.
Se nasc dilemele:
În ce condiţii putem mulţumi pe alţii? Cum ar fi bine să procedăm ca ceilalţi să nu ne mai blameze? Dar oare merită să investim efort pentru ca anturajul, străinii să nu mai comenteze ceea ce întreprindem? Cine e afectat atunci când cunoştinţele râd de acţiunile noastre?
Cum se formează imaginea de sine?
Această arhicunoscută concepţie despre noi constă din amprentarea în psihism a unui număr mare de opinii ale părinţilor, ale rudelor, ale tovarăşilor de joacă, colegilor de şcoală, etc. Multe sunt inventii ale altora, aberaţii şi răutăţi gratuite, cauzate de proiecţii neperlaborate (neprelucrate psihologic de către individ), neconştientizate. Obstacolul epurării lor rezidă în alipirea egoului de ele. Investirea lor cu credinţă din partea noastră le transformă în realitate pură, care-şi aruncă efectele dubioase asupra noastră. Orice comentariu uneori inocent sosit din sfera anturajului va activa instant rana supurândă din interiorul sufletului propriu.
Ca să înţelegem procedeul mai elocvent să luăm un exemplu extras din practica clinică:
Clienta îşi deapăna povestea. După câteva şedinţe de travaliu cu sine, iată înşiruirea logică de secvenţe:
- părinţii mei mi-au tot repetat că sunt proastă şi să tac şi că nu am dreptul la o părere;
- am internalizat replica constantă şi am ajuns singură la concluzia că sunt proastă;
- s-a inserat convingerea fermă că sunt porastă;
- undeva în altă regiune psihică s-a iscat o contraofensivă, care hotăra, pe baza normelor societale în vigoare că e inaccentabil să fii prost.
- deci asumpţia trebuie dosită de ochii tuturor;
- ca să eficientizez procesul o ascund chiar şi de mine. O reprim;
- în urma reprimării brutale, directiva mentală va fi proiectată asupra altora. Acum sunt împăcată fiindcă nu mai văd că sunt proastă. Dar încep să depistez manifestările ei la alţii, chiar şi acolo unde nu există (inventez cu ajutorul imaginaţiei) şi mă enervez de prostia lor. Mânia în acţiune conduce firesc la atacuri, denigrări, devalorizări;
- oglindirea din partea universului mă propulsează în postura de a mi se înapoia ofensa. Acum mă izbesc de situaţii în care alţii îmi spun verde în faţă că sunt proastă sau ei insinuează ceva şi eu traduc că ei mă fac proastă, deoarece această convingere funcţionează la mine, voi decripta realitatea conform expresiilor conţinute în ea;
- mă simt umilită că alţii mă consideră proastă şi încep să fac eforturi ca să nu mai par proastă;
- mă încordez să nu mai efectuez nici un fel de erori. Îmi declar ad hoc imposibilitatea de a greşi. De aici rezultă stres masiv, orgoliu până la cer, combativitatea de a susţine constant că am dreptate, refuzul de a asculta şi a lua în considerare o eventuală contrareplică. Fiindcă eu sunt mai deştept, mai potent decât alţii e clar că ei se înşeală şi eu am dreptate;
- mă simt vinovată ori de câte ori greşesc fiindcă îmi deteriorez imaginea de sine. Sunt mai mereu crispată, supraîncordată, rigidă. Îmi e permanent frică să nu mi se fisureze masca şi ceilalţi să nu mă surprindă într-o postură eronată, să nu cumva să îmi spună iarăşi că sunt proastă
- Dacă cineva e prezent inopinat atunci când inevitabil comit o abatere, plăsmuiesc o veritabilă stratagemă ca să-i preschimb părerea precedentă.
- Dacă acţiunile mele nu conduc spre rezultatul dorit, adică individul rămâne în minte cu cioburile imaginii mele de sine, deduc că nu pot face nimic ca să-i schimb opinia şi să-mi refac virtuala faţadă. În concluzie, ultima afirmaţie ajunge să o întărească pe prima. Acum, cercul se închide şi eu rămân captivă în capcana imaginii de sine.
- Ca urmare a tezaurizării stresului, încordării şi autoexigenţelor încep să am insomnii, să mă îmbolnăvesc mai des, să mă doară capul, să experimentez dureri în piept. Merg urgent la doctor, care mă îndoaptă cu medicamente. Toxinele acumulate în trup prin bulinele sintetice nu fac decât să mă afunde în starea de rău. Prin urmare, obosesc mai rapid, nu mai am chef de viaţă, uit să râd. Depresia bate la uşă.
Cum evadez?
Pot schimba orice la mine FIIND DISPUS să o fac. Cursul de Miracole stipulează limpede: „Dacă vreau să-mi aduc aminte cine sunt, e esenţial să mă desprind de această imagine de sine”. Pentru a o dezrădăcina e vital să observăm ce o conservă:
- Orgoliul – o apără cu ferocitate. Deci, în contrapartidă cultivăm smerenia pentru a contracara efectul distructiv al înfumurării.
- Falsitatea – cei mai mulţi cetăţeni se mint pe ei, dar şi pe alţii, fluturând o imagine de sine artificială. Aceasta consumă o imensă cantitate de energie vitală pentru a supraveghea şi împiedica sfâşierea ei. Fără să sesizeze că este numai o ficţiune, plăsmuită de propria minte condiţionată de spusele altora, ei se încăpăţânează să creadă în veracitatea normativelor conţinute acolo. E ciudat că suntem dispuşi să veghem ca imaginea de sine să nu se deterioreze, dar nu şi pentru disiparea gândurilor care ne fac rău. La acest item, remediul constă în onestitatea frustă şi dintr-o autenticitate deplină, care vor reteza această aberaţie.
- Dorinţa de a avea dreptate – Orice contrazicere a frescei inventate de ego, mă va irita. În loc să conştientizez furia pentru a mă dispensa de ea în mod civilizat şi pentru a o determina să nu mai reapară mereu, eu sar la gâtul altora. Îi atac ca să nu cumva să se destrame iluzia din spatele imaginii mele de sine. Asimilarea convingerii că nici o opinie nu mă atacă, va tămădui sufletul lezat.
- Propensiunea spre răzbunare – îmi amintesc cum în urmă cu 25 de ani mi se schimonoseau trăsăturile, cum fierbeam de năzuinţa de a lovi cu sete în punctul slab al „adversarului”. Acum decriptez uneori această transformare a chipului altora şi pricep perfect ce se petrece în subsidiar, cum se chinuie singuri, fantazând asupra himerei că alţii îi lezează. Dar nu se întreabă niciodată: Oare ce anume din ei e atacat? O ţesătură de expresii ale cunoştinţelor din toate etapele de viaţă, de idei, de credinţe despre cum sunt ei, cum nu sunt, cum ar trebui să fie, etc. Totul e o fantasmagorie, abil îmbinată.
- Aprehensiunea - Credinţele că pot fi atacat, că realmente sunt lezat în urma vorbelor altora susţine şi garantează continuitatea imaginii de sine. Ele generează un morman de frică paralizantă. Vieţuim cu impresia că dacă ne arătăm aşa cum suntem vom fi respinşi, ignoraţi, călcaţi în picioare, batjocoriţi. Ciudat e că această asumpţie persistă în noi deşi nu am încercat niciodată să fim autentici! Cine ne şopteşte cum s-ar comporta anturajul cu noi, dacă nici măcar nu am încercat vreodată acest demers? Şi acum, când avem imagine de sine, când ţinem de ea cu dinţii şi declarăm război oricui ne contrazice, oare ne acceptă şi ne place toată lumea? E vreun om care să nu fi suportat vreodată respingerea cuiva?
- Aspiraţia spre putere, căutarea faimei, tendinţa de a avea o carieră de succes, banii, lăcomia de a capitaliza proprietăţi, avere, nu sunt căi de a deveni fericit, aşa cum se vehiculează în societatea noastră materialistă, ci reprezintă scopuri ale egoului, pentru a întări imaginea de sine. Prin intermediul ei, eul promovează separarea dintre oameni.
Atunci când am senzaţia că sunt atacată e imperios necesar să-mi iau un răgaz, să detectez ce anume din mine e atacat: Nu cumva imaginea de sine? De ce nu contestăm niciodată legitimitatea acestor impresii ori gravitatea emoţiei ce răsare? Doar pactând strâns cu ea şi replicând în conformitate cu preceptele derulate acolo ne vom alipi şi mai abitir de periculoasa imagine de sine. În baza unor standarde interiorizate demult ripostăm acum şi cerem răzbunare contra unor oameni identici de inconştienţi ca şi noi.
Şi mai grav e că descifrez realitatea, adică tot ceea ce văd prin prisma iamginii de sine, pe care mi-am consolidat-o cu migală decenii în şir. Orice nouă fortificare a imaginii de sine, orice nouă cădere în faţa standardelor ei (prin minciuni, invenţii legate de mine, adevăruri trunchiate) mă subjugă, mă îndepărtează de aflarea adevărului despre cine sunt eu. Cu cât mă lipesc mai tare de ea, cu cât cred mai mult că imaginea de sine mă reprezintă, mă protiguieşte, că îmi şopteşte cine sunt, cu atât mă afund în capcană.
Bariera primordială a lepădării măştii este că nu am ce să pun în locul ei fiindcă materialismul împietrit nu mă lasă să cred că eu sunt spirit. Dacă eu nu sunt cine credeam că sunt, adică ceea ce-mi susura în urechea interioară vocea egoului prin stindardul imaginii de sine, mă voi simţi brusc foarte dezorientat, ambiguu neştiind cine sunt.
Din fericire, dacă investigăm cu tenacitae putem afla.
Până nu ne amintim cine suntem cu adevărat o să ne tot enervăm aiurea, încercând să menţinem în vigoare o construcţie fantomatică, intitulată imaginea de sine. Fiecare persoană face constant o elecţie între stima de sine şi iubire. Oare ce o fi mai preţios?
Cursul de Miracole afirmă: „În spatele fiecărei imagini plăsmuite de mine, adevărul rămâne neschimbat. În spatele fiecărui văl pe care l-am tras peste faţa iubirii, lumina ei rămâne la fel de strălucitoare.”
vineri, 5 ianuarie 2018
Filă din Dosarul X personal
În urmă cu câteva luni eram în vizită la o mătuşă, care locuieşte la mare. Mă retrăsesem în camera destinată mie şi meditam. Apoi brusc ceva s-a schimbat în felul de a percepe lumea. Era straniu şi familiar în acelaşi ambalaj. O stare curioasă, deloc neplăcută. Înţelegeam raţional că există o alterare a percepţiei, însă nu eram în stare să definesc metamorfoza. Am început să analizez. Continuam să recepţionez mediul înconjurător în regim de conştienţă, însă puţin voalată. Vedeam şifonierul, pereţii albi. Apoi un strigăt mai îndepărtat mi-a captat atenţia. Mi-am încordat auzul: Era mătuşa-mea cea care zbiera. I-am recunoscut tonalitatea gravă a timbrului. M-am crispat puţin:
- Dacă răcneşte, probabil că are vreun necaz.
Am ascultat în continuare încercând să mă hotărăsc dacă are sau nu nevoie de ajutorul meu. Apoi am auzit melodia de la tv, de la serialul turcesc pe care-l urmărea atunci: Dragoste infinită-kara sevda. M-am liniştit înţelegând că se ceartă cu personajele de la tv, aşa cum făcuse şi în serile precedente.
Mi-am întors atenţia iarăşi spre situaţia mea bizară. Realizam că nu era ceva nou, că mai experimentasem această manieră senzorială de multe, foarte multe ori. Apoi brusc am înţeles că dormeam. Am recunoscut ritmul sacadat al respiraţiei şi am decriptat pulsul cardiac încetinit. Şi continuam să fiu perfect conştientă, ba chiar priveam lucrurile prin încăpere.
Ce ne relevă experienţa povestită?
- Că nu suntem numai un trup de carne, că undeva în noi continuă să trăiască şi să vieţuiască treaz un ceva, care ne permite să vedem obiectele din cameră, deşi pleoapele acoperă ochii, ne dă ocazia să procesăm raţional stimulii auziţi, deşi creierul doarme. Evident că acel ceva e conştiinţa.
- De vreme ce conştiinţa nu e înregimentată şi încartiruită definitiv în corp îndrăznim să credem că şi în clipa decedării lucrurile se vor petrece similar. Ne vom părăsi trupul şi vom pleca. E adevărat că nu am atins încă o stare perfectă de conştiinţă în somn fiindcă nu mi-am zărit trupul întins pe pat şi nici nu am înregistrat vizual absolut toate mobilele din încăpăre. În trecut am mai trăit frecvent acest gen de interacţiuni cu mediul (adică să fiu conştientă în timpul somnului), însă nu realizam că dorm. Vegetam într-o letargie amorţită, plutind la o înălţime oarecare deasupra corpului şi crezând că sunt trează. Pe măsură ce mi-am înălţat coeficientul conştiinţei, starea de confuzie s-a retras progresiv, strălucind din ce în ce mai pregnant conştiinţa.
- Că frica de moarte e numai o gogoaşă a egoului. În străfundul sufletului noi toţi ştim cu certitudine că viaţa e infinită
- Că lucrând sârguincioşi pt tezirea conştiinţei proprii ne vom reîmproprietării cu abilităţile fabuloase, ce dormitează înlăuntrul nostru de secole.
Aceste experienţe descrise sunt caracteristici intrinseci ale tuturor oamenilor. Majoritatea nu le înregistrează în memorie fiindcă gradientul conştiinţei lor este prea scăzut. Starea de fapt menţionată se traduce prin termenul de inconştienţă, adică indivizii respectivi lucrează, merg, se distrează fără să cunoască detaliat ce se întâmplă cu ei, ce emoţii îi străbat, ce gânduri le fulgeră prin minte, de ce reacţionează în maniera în care o fac. Apoi chiar revendică cu aplomb că sunt conştienţi.
Oricine lucrează activ la augmentarea nivelului conştiinţei sale va traversa astfel de fenomene. Vestea fabuloasă este că dacă toţi locuitorii Pământului s-ar dedica travaliului personal, conştiinţa colectivă ar evolua spectaculos, propulsându-ne pe toţi pe culmi ale armoniei, păcii şi liniştii. Pe măsură ce, din ce în ce mai mulţi indivizi aleg să se preschimbe in propriul lor beneficiu, efectul pozitiv se restrânge asupra anturajului, prin radianţa aurei, dar şi asupra colectivităţii umane per ansamblu.
Toată străduinţa mea de a scrie tinde spre a a vă determina să priviţi in interiorul vostru, să căutaţi mijloacele cele mai potrivite pt a eradica suferinţa care vă macină. Problemele ivite pe cărarea vieţii pot fi facil dezlegate dacă reuşiţi să le corelaţi cu aspecte din voi înşivă şi nu le mai aruncaţi în ograda fiinţelor din proximitate.
marți, 26 decembrie 2017
Cum putem să ne utilizăm conştiinţa
Conceptul de conştiinţă este destul de dificil de îngurgitat. Mie mi-a luat 3 ani de studiu intensiv în biblioteca Universităţii de Psihologie, ca să-l asimilez la veridica lui valoare, în timp ce-mi bombardam profesorii cu întrebări. Degeaba v-aş înşira definiţia academică sau alte tone de definiţii de prin cărţi. Am studiat multe şi tot nelămurită am rămas. Numai travaliul cu mine, desfăşurat la masterul de psihoterapie, sub orchestrarea profesorilor mei m-a ajutat semnificativ. Aşa că mi-am frământat mintea şi am ajuns la concluzia că e mai bine să v-o devoalez în exerciţiul funcţiunii.
Zilele trecute găteam o prăjitură împreună cu verişoara mea. Pe măsură ce desfăşuram operaţiunea, am decis amândouă că reţeta nu e satisfăcătoare astfel încât ea s-a oferit să o rescrie. Dar, pe măsură ce ea aşternea etapele procesului, eu am început să o contrazic, spunându-i că „nu e bine cum aşează în pagină itemii reţetei, că îi scrie sub formă de poveste şi o să-mi ia o jumătate de oră să o citesc ulterior.” Cert este că m-am enervat şi am ridicat tonul la verişoara mea, cu care mă înţeleg foarte bine. Aparent, motivul iritării mele era că „nu este bine organizată reţeta”, însă 10 minute mai târziu, după ce m-am liniştit complet, după ce m-am afundat în interiorul meu să descifrez ce se petrecea pe acolo am înţeles că furia mea era disproporţionată faţă de evenimentul în sine. Sondând in interiorul meu cu ajutorul conştiinţei, focalizându-mi raţiunea asupra circumstanţei menţionate am descoperit că argumentul meu „că o să-mi ia mult timp să citesc reţeta” părea acum absurd (deşi la vremea listării lui părea extrem de convingător şi pertinent). Cine mă grăbea? Aveam termen limită să fac o prăjitură? Meditând în continuare, staţionând cu intelectul pacificat, orientat exclusiv asupra conjuncturii respective a erupt originea supărării mele profunde. Când am făcut prima facultate, pe la 20 de ani, mai chiuleam de la cursuri. Trebuia să împrumut cursurile colegilor de grupă şi să le xeroxez. Cum pe atunci nu învăţam decât în sesiune şi cum cursurile lor nu erau structurate, ci înşirate sub formă de poveste consumam o grămadă de timp să pricep despre ce e vorba acolo. Presiunea examenului ce bătea la uşă mă umplea de nervi, de stres. Exact această presiune neperlaborată (adică neprocesată conştient) de a lungul vremurilor se ridica acum la suprafaţă, facilitată de similaritatea stranie cu evenimentul prezent. Psihismul meu n-a contorizat „amănuntul” că e vorba doar de o banală reţetă, că nu am dead line pentru finalizarea ei, că nu mă controlează nimeni dacă o „învăţ bine”, că nu mă ascultă ulterior nici un profesor. Practic, m-am enervat reînviind trecutul şi suprasunându-l peste clipa de acum. Câteva amănunte ale situaţiilor erau identice (urma să citesc după scrisul altcuiva, acesta nu era organizat astfel încât memoria mea vizuală să scaneze rapid foaia şi să o parcurgă rapid), iar aparent restul nu mai conta. Patternul recurent din facultate găsea o portiţă deschisă să-şi descarce gunoiul. Dacă eu nu aş fi întreprins acest travaliu minor cu mine şi aş fi considerat până la sfârşit că eu am dreptate, că vară-mea e „vinovată”, el s-ar fi fortificat. Cetăţuia ce se închegase demult s-ar fi consolidat încă o dată. Numai lumina, ordinea reimpusă de conştiinţă, de faptul că mi-am îndreptat atenţia asupra incidentului, că l-am descâlcit, că mi-am limpezit motivele autentice, că mi-am însuşit, retras proiecţia şi i-am cerut scuzele de rigoare verişoarei mele au izbutit să dărâme fortăreaţa egoului meu. A rămâne cu impresia că altcineva e vinovat de ceea ce simt eu, indiferent de modul cum se derulează evenimentul nu face decât să întărească eul şi să mă afunde în iluzie. Această mărturisire e o mostră de cum trăim şi reiterăm trecutul, în loc să ne menţinem proaspătă, detaşată, trăirea în prezent. Dacă în acele secunde eu aş fi vieţuit perfect ancorată în prezent, dacă nu m-aş fi lăsat agăţată de ancora patternului rezident în cognitivul meu, dacă aş fi sesizat că situaţia reţetei era diferită de citirea cursurilor pentru examen nu aş fi găsit niciun motiv să fiu iritată şi nici să o acuz pe verişoara mea de „deficienţă de ordine”. Slăbiciunea conştiinţei noastre ne împiedică să observăm că incidentul de acum nu „seamănă atât de bine” cu ce s-a petrecut în trecut (cândva, nici noi nu ştim când) pe cât doreşte egoul să ne lase să credem. Acesta e motivul pentru care vă îndemn să nu mai acordaţi atât de multă încredere gândurilor automate care vă vin în minte, în diverse situaţii.
Acest mod de a lucra cu tine nu e analogic nocivei ruminaţii. Ultima presupune rularea obsesivă a gândurilor conexe incidentului: ce am spus eu, ce a replicat vară mea, să aduc în minte argumente colaterale pt care eu am avut dreptate (consolidându-mi egoul, care crede că el e desăvârşit mereu), să o condamn încă o dată fiindcă a greşit (activând mecanismul proiecţiei întrucât nu-mi asum responsabilitatea propriilor afecte, cred că alţii sunt vinovaţi de ceea ce simt eu şi am impresia că modul meu de a organiza lucrurile e unicul valabil, cel mai performant cu putinţă), să mă lamentez că sunt chinuită şi că ea m-a iritat (adică să mă victimizez), să mă las pradă discursului interior despre cât de grozavă am fost eu, cum i-am întors vorba şi „am câştigat conversaţia în contradictoriu”(dând frâu liber orgoliului) şi alte lighioane de acelaşi calibru, care denotă inconştienţă.
A face ordine şi lumină în mintea proprie, prin aducerea în câmpul nostru conştient a ceea ce s-a petrecut cu noi în acele momente intense emoţional ne eliberează de sub teroarea inconştienţei. Augmentarea frecvenţei unor atare momente ne conferă malabilitate psihică, ne adânceşte în noi înşine (nu vom mai fi atât de confuzaţi de părerile opozite ale altora), vom deveni mai autentici, mai sinceri cu noi şi cu ceilalţi şi, cu timpul vom extrage din ce în ce mai numeroase grade de libertate interioară.
Iritarea mea nu era foarte manifestă, prea pregnantă: nu m-am înroşit, n-am ţipat, nu m-am rostogolit în incoştienţă. Şi totuşi frământam o maree de nervozitate, deşi eram conştientă de ea. Ne-am putea interoga: Oare ce ascunde o veritabilă criză de nervi, escaladată la paroxism, când oamenii ajung să se înjure, să-şi verse insulte referitoare la prieteni, la părinţi? Câtă furie musteşte în sufletul cuiva care plonjează integral într-o degringoladă spumoasă, când reactualizează fel de fel de întâmplări străvechi, deformat memorizate? Ce se întâmplă cu toate afectele, după ce buba se sparge, iar individul rămâne cu impresia că celălalt e culpabil pentru tot ce a păţit el? Şi ce sort de hotărâri se iau în această stare emoţională exaltată? Vă las pe voi să meditaţi la aceste aspecte, la gradul lor de periculozitate.
E important de menţionat că psihismul se împachetează în straturi, dispuse unele peste altele. Astfel, aspecte precum orgoliul, invidia, furia sunt aşezate la suprafaţă, iar altele înfundate mult mai adânc (traume, lezări majore, umiliri groaznice, părăsiri ale părinţilor în copilărie, evenimente dramatice petrecute în alte vieţi, duşmănii profunde, etc). Acestea sunt mult mai grave, mai anevoios de accesat în manieră directă. În clipa în care germinează şi penetrează în câmpul conştient, fremătul lor produce un tumult fantastic, deturnând major viaţa afectivă a individului. Şi culmea e că el habar nu are de ce se întâmplă asta!
Numai introspecţia ţintit orientată poate decoperta staturile. Nu vă mulţumiţi cu primul răspuns venit din interiorul psihismului. Cel mai adesea, el formează primul nivel. Sub el zac alte iluzii, iar pentru a fi îndepărtate e necesar să fie privite cu ajutorul conştiinţei. Doar lumina ei dizolvă toate minciunile pe care ni se spunem singuri. Să vă ofer un exemplu grăitor:
Un client e necăjit fiindcă s-a certat cu o vecină. Când a încercat să se împace, ea i-a întors spatele şi nu i-a adresat niciun cuvânt. De atunci bărbatul a avut vreo două tentative, după care a lăsat lucrurile în suspans. S-au scurs 3 luni. El a tot sperat că incidentul se va rezolva de la sine. Însă vecina îl evită constant, iar când se întâlnesc se preface că nu-l observă. La un moment dat a adus subiectul în discuţie, în decursul terapiei. Simţea că-l apasă. Am investigat împreună.
Iată mormanul de straturi suprapuse:
- Mai întâi află o modestă părere de rău referitoare la parcursul conflictului, la însăşi existenţa lui. Îi displace să aibă în istoric altercaţii nefinalizate
- Bărbatul descoperă că îi e teamă de gura vecinei, fiindcă ea obişnuieşte să meargă cu vorba de colo –colo şi să răspândească minciuni. El se teme pt buna sa reputaţie în bloc.
- Dedesupt rezidă vinovăţie pentru faptul că nu a izbutit să gestioneze scandalul astfel încât nici femeia, dar nici el să nu se amărască. Aici întâlnim o extrapolare exagerată a responsabilităţii, de vreme nu poţi prevedea ce reacţii au semenii şi nici nu ai capacitatea de a înlătura furia cuiva. Mânia porneşte din proiecţii şi nimeni nu poate manageria proiecţiile altuia.
- Înlăturând-o şi pe aceasta aflăm că domnul are impresia (evident hazardată, himerică) că poate controla sentimentele anturajului.
- Sub ea, întâlnim credinţa care stipulează că el e obligat să rezolve problemele tuturor. Cum vecina a rămas cu supărarea, el se percepe dator să-i soluţioneze necazul. Travaliul cu această convingere va fi mult mai dificil de perlaborat, întrucât posedă derivaţii colaterale, bine înrădăcinate în psihism.
- Dar chiar sub acest nivel tronează gogoaşa dospită, bomboana de pe tort. Egoul său crede că e mai presus de Isus Cristos, mai performant decât el, fiindcă Isus a lăsat oameni mâhniţi, dar el nu se cuvine să facă acest lucru.
Iată la ce se ajunge printr-o investigaţie amănunţită. Pentru a obţine rezultate rapide şi corecte trebuie să ne fortificăm instrumentul de lucru. Conştiinţa se ascute prin utilizare intensivă, prin perseverenţă în sporirea nivelului ei.
Remarcăm că pornind de la un incident mărunt, aparent nesemnificativ decriptăm itemi însemnaţi, ce creează efecte dubioase în viaţa proprie.
sâmbătă, 16 decembrie 2017
Animalul nostru de companie - Creatura intitulată Ego (partea a doua)
Cel care ar fi trebuit să fie animalul nostru preferat de companie, eul s-a ridicat împotriva mâinii care i-a dat viaţă, care încă îl hrăneşte şi pe care a muşcat-o rău. Imaginea dresorului, sfâşiat de tigrul pe care tot el l-a „educat” de când era pui de o şchioapă e cât se poate de revelatoare şi ar trebui să ne trezească.
S-ar cuveni să ne chestionăm de ce avem atât de multe cugete sumbre, de ce mustim de enervare, de pizmă, de ce luăm câteodată nişte hotărâri care ne fac rău nouă înşine, dar şi anturajului? Ce ne împinge să ne admonestăm partenerul, părinţii, fraţii şi de ce ne îmbolnăvim când există implementat în organism un fabulos sistem imunitar?
Toate aceste dileme cu iz existenţial îşi găsesc un răspuns facil dacă ne învrednicim să ne scrutăm interiorul. În sinea noastră zac toate răspunsurile care ne chinuiesc.
Egoul se străduieşte mai mereu să perpetueze nefericirea astfel încât, dacă nu găseşte în mediu motive de care să se lipească, scormoneşte prin amintiri ipostaze dureroase, pe care le afişează mândru pe tapetul actualităţii. El caută cu îndârjire raţiuni solide de supărare. Dacă într-o zi totul merge bine şi cerul e senin, eul se îndeletniceşte cu dezgroparea de argumente pentru care ar trebui să fie îngrijorat, să se mâhnească, să se necăjească. Dialogul său interior se răsteşte astfel: „Cum poţi să fi vesel când tocmai ai pierdut 10 lei, când ieri ai făcut criză de fiere şi acum iei medicamente. Ai uitat cât de nesuferit îţi este să înghiţi chimicalele acelea sintetice?! Cum să râzi şi să te bucuri de radianţa solară de afară când toate acestea sunt aievea?”
Problema principală de care ne izbim mereu este că-i dăm crezare! De ceva vreme practic rugăciunea isihastă, cu scopul declarat de a stopa această veşnică văicăreală interioară. După ce o vreme egoul meu nu a ripostat, la manevra mea, la un momnet dat s-a enervat şi mi-a zis-o în plen:
- Ia mai încetează cu chestia asta, că mă irită! Eu nu mai am loc să zic nimic!
Am răs în sinea mea. după ce s-a mai scurs ceva timp îndeletnicidu-mă cu rugăciunea amintită, egoul meu a inventat altă stratagemă:
- Tu nu te gândeşti că-l enervezi pe Isus? Cum ar fi să te strige permanent cineva? Îl deranjezi?
Nici nu-mi trecuse prin cap o atare idee. O fracţiune de secundă am fost tentată să-l cred, dar m-am repliat rapid. Era doar eul meu îmbibat uneori de păreri stupide, care nu fac decât să-i protiguiască lui poziţia de putere. Însă am priceput concomitent că dacă nu aş fi fost vigilentă şi conştientă de gânduri aş putut să fiu convinsă că e o opinie pertinentă şi să renunţ la preţioasa rugăciune. O conştiinţă elevată ne ajută să cernem adevărul de falsitate şi să separăm asumpţiile care ne vor binele de cele mai puţin inspirate, care nu fac decât să ne afunde în materialitate.
Trăncăneala perpetuă reprezintă meniul cotidian al Eului. Atâta vreme cât el depistează probleme, drame, tragedii e cel mai fericit, ca un câine în faţa osului.
Proprie egoului este senzaţia pregnantă de gol interior, care de regulă se propagă de a lungul întregului organism uman. Prezenţa ei în minte, ca senzaţie difuză, dificil de localizat sau de îndepărtat, produce durere pură, pe care fiinţa va încerca să o umple în diferite modalităţi: agonisire de bunuri materiale, încărcarea programului de muncă, adunarea unui număr impresionant de amici ori când mecanismul se compensează satisfăcător virează spre opere de caritate compulsive, donare săptămânală de sânge, privarea de lucruri pt a-i ajuta pe săraci, ajutorarea altora cu sacrificarea bunăstării individuale. Accentuarea subită a acestui chin egotic se transformă uneori în expectanţe fierbinţi, intensificate. Dacă ieri trăiai bine mersi în epiderma proprie, azi ca urmare a conversiei interioare te torturezi cu sârguinţă fiindcă îţi lipseşte materialul pe care l-ai zărit acum două săptămâni într-un magazin (şi de care între timp uitaseşi cu desăvârşire). Renasc aspiraţii pitite prin colţuri prăfuite, dosnice şi se repun în discuţie leziuni antice de 5 decenii. Privirile toropite rătăcesc din ce în ce mai des la succesele înregistrate de vecinul de peste drum şi enervări vetuste se îndeasă în rândurile din proximitatea scenei. Totul apare inutil, steril, cerul intelectual se înnourează, partenerul e mai plictisitor decât oricând. Existenţa devine monotonă, fără sens, decolorată, nimic senin şi vesel la orizont. Un gest banal capătă valenţe existenţiale nefaste, lipsuri cotidiene devin bariere fără putinţă de rezolvare, o amânare a unui comision promis declanşează al treilea război conjugal.
Valul imens de afecte de superioritate, de mofturi şi fasoane de toate speţele posibile, pe care le etalează cu voioşie anumite personalităţi denotă credinţa înrădăcinată a egoului că el este deasupra tuturor, mai presus de orice altcineva. De aici izvorăşte o mentalitate dubioasă că ceilalţi îi sunt datori, că el merită un tratament special, preferenţial, că el trebuie cocolit, menajat, nicidecum supus atitudinii manifestată faţă de “oamenii obişnuiţi”. Aceşti indivizi chiar nu realizează identificarea deplină cu eul lor şi experimentează intens mânie, ofuscare şi frustrare atunci când alte persoane refuză să-i perceapă drept VIP-uri în plină glorie.
Egoul protejează cu îndârjire o imagine falsă despre sine compusă dintr-o colecţie de afirmaţii referitoare la cine este el, ce face, cum acţionează, cum se descurcă în anumite situaţii, cât de glorios şi de viteaz munceşte, etc, aserţiuni despre care el crede cu tărie că sunt riguros adevărate în orice circumstanţă. Orice fiinţă care atentează la veridicitatea credinţelor sale înrădăcinate va fi întâmpinată cu ostilitate, inclusiv o fracţiune din el însuşi, care îndrăneşte să întrezărească adevărul.
Egoul se agită perpetuu, jinduieşte să se situeze în centrul acţiunii, să fie primadonă, adulată.
Numai dezidentificarea conştientă, travaliul cu sine şi desprinderea de sub vraja umbrelor scornite de ego ne va dirija spre sănătate mentală veridică. Aprehensiunea permanentă, duşmănia viscerală, egoismul monstros nu ne permit să ne înfrumuseţăm existenţa, nici să vieţuim în pace şi armonie alături de semeni.
Sfâşâind iluzia egotică vom descoperi că o credinţă instalată confortabil în mentalul propriu are puţin ori deloc de a face cu realitatea autentică. O convingere solidă se construieşte printr-o experienţă ce amprentează mentalul individului. Generalizând excesiv, raţionalul lui extrapolează acea unică întâmplare la toate conjuncturile relativ asemănătoare, crezând că de fiecare dată când acţionează acel stil, el va păţi acelaşi lucru iniţial.
Inconştientul nu face distincţie între zona personală şi restul umanităţii. egoul este cel care trasează graniţele individualităţii. Astfel, se fac loc pt interpretări, pt erori monstuoase.
marți, 12 decembrie 2017
Mecanismul de acţiune al dorinţei
Răsare o doleanţă în spectrul nostru mental. Ne dăm peste cap să o împlinim şi dacă lucrurile nu ies precum visăm noi, suferim de mama focului. Noi înghiţim momeala năzuinţei, precum pelicanul lacom şi alergăm să o satisfacem. Dar de ce nu ne trece prin cap să ne chestionăm asupra validităţii ei, asupra oportunităţii sau asupra răvaşului pe care-l poartă? Ce vrea ea de fapt?
Ce vrea dorinţa aceasta să mă înveţe despre mine?
Prin conştientizare şi investigaţie activă reuşim să-i decopertăm straturile intermediare şi in final să atingem miezul fierbinte. În sala tronului, în chiar inima sufletului propriu musteşte o credinţă dubioasă despre mine, despre lume, care mă manipulează, mă stoarce de energie şi cel mai rău, care creează contexte pt a se pune in evidenţă. Prin solidificare, prin reiterare frecventă ea devine mai persistentă, mai puternică şi se autoîntăreşte. Eu încep să cred din ce in ce mai mult in ea, devin din ce in ce mai convins că e valabilă la nivel universal. Investesc energie, efort pt a îi demonstra consistenţa. Urmarea logică este că părăsind echilibrul natural voi fi tărât din ce in ce mai frecvent in amărăciune. La un moment dat, detresa va deveni intolerabilă şi voi începe să-mi pun întrebări. Depinde de inerţia şi de rezistenţa la durere a fiecăruia. Unii se satură de tribulaţiile sufleteşti mai curând şi absorb o cantitate mai redusă de mâhnire inutilă, alţii se consideră mai bravi şi se alimentează cu infinit mai mult zbucium sufletesc, de asemenea futil. Totuşi, cum gradul de tolerare a nefericirii e finit şi cum Dumnezeu a pus limite capacităţii noastre de a crea greşit (pt propria noastră protecţie), la un punct de cotitură oricare om va ajunge să conştientizeze credinţa lui eronată. Depinde de fiecare clipa în care se va apuca de travaliul cu sine şi de tenacitatea de a munci cu sine până la eradicarea completă a aserţiunilor disfuncţionale, care evident întinează legile spirituale.
Munca mea de a scrie aici pe blog este dsfăşurată pt a vă scurta perioada de suferinţă şi a vă îndemna să vă utilizaţi instrumentele din dotare: conştiinţa, raţiunea pură (porţiunea neîntinată de pattenruri disfuncţionale), intenţia şi perseveremţa, cu scopul de a vă elibera de tristeţile, de furiile, de indiviile, absolut inutile.
Să luăm un exemplu pt a desluşi mai bine mecanismul dorinţei, expus teoretic mai sus.
O doamnă, după ce a parcurs 3 căsnicii şi un lung şir de relaţi diadice ratate începe să se întrebe ce se întâmplă cu viaţa ei. Ajunsă la psihoterapeut, acesta o ajută să privească in ea cu mai mult aplomb, cu o acurateţe sporită şi să descopere un pattern repetitiv in alegereri ei maritale. Ea selecta intotdeauna un anumit gen de bărbaţi, care după o vreme invariabil ajungeau să o trateze mizerabil, să nu o respecte, să se folosească de ea. Excavând mai in profunzimea psihismului am ajuns împreună la stupefianta concluzie că ea deţinea credinţa că „femeile sunt bune numai pt sex”. Toată viaţa ei alergase ca să întărească acest dicton restrictiv, discrimintoriu. Chinul afectiv parcurs de a lungul unor decenii o împinseseră in corzi, iar ele se strângeau de gât pe zi ce trecea. Deşi se enerva ori de câte ori auzea asemenea remarci in gura unor bărbaţi şi sărea să-i contrazică, niciodată nu şi pus intrebarea: De ce mă irită atât de tare opinia aceasta? Nu a incercat să purceadă să căute răspunsul in interiorul ei.
Ne nevrozăm de spusele altora numai atunci când şi noi credem în ele, dar nu vrem să acceptăm această credinţă, nu vrem să o vedem in noi. Ea luptă să iasă la suprafaţă, aruncându-şi antenele prin intermediul furiei. Aceasta este proiecţia in acţiune, un mecanism de apărare care mistifică totul in cale, distorsionând flagrant adevărul.
Revenind la contextul cu doamna observăm că toate alegerile ei parteneriale au fost in acord cu convingere ei limitatoare. Ea selecta numai masculii care nu o respectau, care o ţineau numai pt sex şi care nu vroiau nimic altceva de la relaţia cu ea. Interesant de observat este faptul că ochiul ei (ajutat de funcţionarea mecanismului proiecţiei) considera atrătoşi, interesanţi numai pe cei care îndeplineau condiţiile expuse mai sus, care subscriau credinţei că femeile nu sunt bune decât pt sex. Ceea ce gândeşti (chiar dacă e inconştient) acesta atragi, notează o maximă psihologică importantă.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)