Acționăm și ne simțim în funcție de presupuneri

Presupunerile rulează automat în fundalul intelectului nostru și ne influențează dispoziția și viața mai abitir decât ne închipuim. Ce e și mai straniu derivă din faptul că aceste năluciri psihice nu sunt detectate decât dacă ne orientăm farul conștiinței asupra propriului câmp mental. Fiindcă ele par foarte veridice ne rămâne iluzia că interpretarea pe care o acordăm evenimentelor e urmarea unor deducții complicate, sofisticate sau a unor raționamente foarte elaborate și acurate. Încrederea pe care o alocăm ipotezelor interioare le acordă credibilitate și mai nefast, le predispune să se propage mai departec(adică să fie utilizate învviitor). Așa ne trezim că dispoziția noastră veselă se preschimbă urgent în disperare doar fiindcă investim confianță într-o plăsmuire personală. De exemplu vorbesc la telefon cu o mătușă și apoi o cer și pe fiica ei, respectiv pe verișoara mea. Dar mătușa îmi comunică că persoana solicitată e angajată într-o altă convorbire și mă va suna ea ulterior. După un sfert de oră sună telefonul, dar la aparat e tot mătușa care o scuză pe fiica ei spunând că nu poate să mă sune fiindcă vorbește la mobil cu un meșter și că totul va dura încă mult timp. De aici, fondul gândirii mele negative pornește să construiască un scenariu ficțional care mă instigă să presupun că în realitate verișoara mea de fapt nu dorește să comunice cu mine și că a montat-o pe mătușă să mă mintă. Brusc voi fi invadată de un val de revoltă ce se prăbușește în mânie. Rulajul gândurilor asociate acestor emoții va chema din ce în ce mai multă furie, care vor ridica valuri immense de gânduri cu aceeași frecvență joasă. Cugetele vor mâna avalașa furibundă spre o tornadă: Cum adică nu vrea să vorbească cu mine? (adică deja iau presupunerea mea drept absolut adevărată). Din acest moment, numai o detașare meditativă mă va extrage din prăbușirea in depresie, care ar susține fără drept de apel că nu sunt iubită în familie, apoi prin generalizare excesivă că toată lumea mă respinge sau că nu am valoare. Fără concentrarea conștiinței asupra interiorului meu, fără înțelegerea faptului că eroarea pornește de la conferirea aurei de veracitate unei simple presupuneri, starea mea emoțională va fi târâtă în nefericire pt zile întregi. Și e grav că eu voi fi convinsă că toate aceste deducții aberante constituie realitatea! Credibilitatea raționamentelor mele derivă din convingerea că ce gândesc eu e bine, e correct, că deducțiile respective sunt ale mele, mă reprezintă și-mi vor bine absolut. Nimic mai ficțional: integrala procesare mentală stă sub auspiciile programelor mentale ale egoului, care țintește propriile interese (și nu pe cele ale spiritului inocent, dacă aș putea să afirm că spiritul are interese). Unicul țel al spiritului ar fi trezirea. Apoi un alt semn de întrebare inpune ideea că adesea egoul se apără automat, de orice. Nu e neapărat că el e rău intenționat, ci mai degrabă că în analele lui vaste stă aruncată vreo informație perimată, care stipulează că e din incidentul cu pricina se scurge pericol. Pur și simplu din datele egoului, el înțelege că e amenințat. Ca să vedeți cum funcționeză acest gen de interpretare deplasată haideți să vedem un exemplu: o femeie a locuit într-o încarnare anterioară în casa unui obez. După o ceartă, el a omorât-o. În prezent, femeia fuge și tresare speriată ori de câte ori un supraponderal se apropie de ea. Bărbatul gras nu e periculos in sine, dar egoul, care știe ce a pățit un alt corp, crede că frica actuală îi va proteja noul trup care-l găzduiește. Același proces se întâlnește și în cursul unei singure încarnari atunci când de pildă am fost la un pas de înec și de atunci nu mai vrem să auzim de mare. Conștientul nici măcar nu miroase, nu sesizează vreo dâră de amenințate, dar inconștient ne temem. Explicația rezidă în datele cumulate in mii de vieți anterioare, despre care nu ne mai aducem aminte. Însă orice faptă, orice gând sau emoție sunt stocate in memoria extinsă, iar egoul are acces la ea. Pare frustrant, dar Dumnezeu a decis că așa ne protejează de vinovății din trecut, de violențe comise sau de traume groaznice exprimentate împotriva noastră. Meditați cam ce impact ar avea asupra voastră descoperirea că într-o încarnare precedentă ați fost criminal în serie ori că mama actuală v-a fost cel mai aprig dușman dintr-o altă viață?! Oare nu v-ar năpădi fel de fel de întâmplări care nu au nici o conexiune cu ce se petrece in existența contemporană? Oare nu v-ar veni infinit mai dificil să dezvoltați o relație armonioasă? Dumenezu ne oferă cu orice trup nou , o nouă șansă de a remedia lucrurile din trecut, de a îndrepta greșelile comise altă dată. Învățând mereu și mereu din erorile noastre ne elevăm nivelul de conștiință, iar concomitent cu acest proces izbutim să elaborăm o nouă perspectivă asupra incidentelor trecute, dar și a celor viitoare. Căci acesta semnifică la urma urmei un nou gradient de conștiință; modificarea in bine a percepției, întrezărirea adevărului, debarasarea de himerele întrețesute de mintea noastră aservită programelor disfuncționale ale egoului. Ființa reală, spiritul e captivă într-un triumvirat abominabil, compus din: - Un trup, care e inert prin el însuși. Nu trăiește, nici nu moare, e numai o masă coerentă de materie grosieră. El e însuflețit de energia spiritului, iar când acesta din urmă pleacă, corpul rămâne nemișcat. Operațiunea, denumită popular moarte sperie oamenii, care văd rigid, țeapăn ceea ce ei considerau a fi individul cunoscut. Teama crâncenă de deces derivă din reducția persoanei, adică a ansamblului la organismul de carne. - O minte, care și ea e constituită tot din energie, însă de o calitate mai eterată. Mintea servește egoul, adică o masă gigantică de programe. Egoul e precum softul unui calculator. El rulează numai subrutinele încărcate. Acum sesizăm că tot ceea ce ne trece prin cap derivă exclusiv din acumulările informaționale din trecut. Adică tot timpul noi accesăm și frământăm numai trecutul, vedem numai trecutul și interpretăm realitatea (sau mai corect ceea ce credem noi că e realitatea) prin prisma depozitelor mentale din trecut. - Spiritul, care doarme. El e pur, inocent, sfânt (orice creează Dumnezeu e sacru), însă e identificat cu egoul. In traducere asta înseamnă că spiritul e convins că el nu are esență divină, ci că este separat de restul Creației. Cum lăcașul egoului este trupul, iar egoul se aliază cumva cu organismul fizic rezultă că și spiritul crede și el că e doar un corp vulnerabil, care va muri cândva. Din aceste credințe dubioase răsar fricile (instinctele de supraviețuire își spun cuvântul, orice ființă jinduiește să trăiască), neputințele de tot felul, gelozia, resentimentele și restul cohortei de emoții nefaste. Una dintre cele mai spectaculoase salturi evolutive ar fi să nu mai credem ce ne șoptește propria minte. Un pas anterior ar fi să ne observăm rulajul gândurilor, apoi să nu mai investim confianță în interpretările iluzorii ale acestora. Un dicton demn de a fi aplicat cu success ar fi: NU ȘTIU. E anevoios pt un ego să admită (chiar și in forul lui interior că nu știe). Îi ciobește imaginea despre sine. Egoul tinde constant să se valorizeze din orice, iar a-și spune că nu știe îl supără, îi diminuează autointitulata importanță de sine. Dar e extrem de util pt spirit, pt trezirea lui din adormire. Refuzând să mai energizăm cu încrederea noastră halucinațiile personale (adică concluziile izvorâte din analizele noastre psihice despre ce fac, ce spun, ce au gândit, ce cred alții, și colaterale) ne vom dezlipi puțin de anumite idei disfuncționale ce locuiesc comod în mintea noastră și ne sabotează acțiunile. Cum ne sabotează? Pâi tocmai aici e buba. Investigațiile noastre mentale, adică ceea ce presupunem noi că spun alții referitor la noi sau modul în care traducem felul in care au acționat unii vis a vis de noi ne afectează relațiile. Concluziile noastre, în care credem cu tărie ne predispun să răspundem morocănos unui invidis (despre care suntem convinși că ne vrea răul, deși nu avem dovezi, ci numai presupuneri pe care le luăm drept adevăruri universal valabile), ori ne aruncă în prăpastia supărării fiindcă un apropiat nu a făcut ce doream noi. Ca să exemplific modul concret in care ar putea fi aplicat dictonul nu știu: Un bărbat îi povestește unui amic că in fiecare seară conduce cu mașina o colegă de birou, care accidental stă în apropierea blocului lui. Pe drum, el proaspăt angajat o mai întreabă pe femeie despre ce se petrece prin firmă. După care el vede la avizierul de perete un anunț, care spune că șeful a hotărât ca doamna cu pricina să acorde consultații întregului personal, pt ca ei să nu i se mai răpească din timpul liber cu întrebări. Bărbatul se supără, se simte vizat, învinovățit pe nedrept și consideră că șeful e părtinitor, că i-a fost stricată imaginea de sine, că acum șeful îl are în vizor ca neserios. Aplicând dictonul nu știu, el va găsi că nicăieri in anunț nu se menționa că el personal răpește timpul doamnei, că el practice nu știe ce gândește șeful despre el, că toate deducțiile sale derivă din fitrele minții sale (care în copilărie era frecvent acuzat de boacănele fratelui său) și că in fapt nimeni nu l-a acuzat de nimic. Totul se construia doar in mintea sa, prin presupuneri. Astfel observăm cum furia, tristețea, vinovăția, senzația de a fi nedreptățit pe care le-a trăit bărbatul sunt rezultatele unor analize mentale defectuoase. Dacă omul nostrum s-ar fi detașat de sfaturile egoului său, pricepând că totul nu e decât un miraj psihic urât, nu ar fi experimentat atât de multe energii toxice. Și chiar nu știm ce cugete străbat capetele celorlalți participanți la traficul vieții! Abia dacă reușim să zărim câte ceva din gândurile care ne populeză propria noastră minte, de unde să cunoaștem ce asumpții nutresc cunoscuții? De unde răsare atâta singuranță despre ce gândesc, despre ce cred alții? Totul nu e decât imaginație debordantă.

Ne amăgim singuri investind energie în ficțiuni

Depunem eforturi herculeene pt a construi și păstra in viață castele de nisip. Toată strădania noastră de a ne edifica și consolida imaginea de sine, de a apărea celorlalți într-un fel anume (frumoși, deștepți, bogați sau invers victime neputincioase, amărâți, năpăstuiți) reprezintă un efort stupid, un consum de energie absolut dement. Ne tensionăm trupul, ne consorsionăm mintea, uneori ne și îmbolnăvim, totul in numele unei preaslăvite și mult prea apărate păreri despre sine. Dar ce e ea de fapt? O himeră, o construcție fantasmatică a minții noastre, îmbibate de programe mentale disfuncționale. Trăim cu iluzia că deținem o imagine de sine coerentă, închegată inteligent in jurul unor valori corecte, atemt și conștient selectate. Dar surpriză: opiniile noastre despre prestațiile personale fluctuează în asemenea măsură încât devin incoerente, se bat cap în cap. Desfășurați un exercițiu simplu: observați-vă ce părere aveți despre voi în varias situații concrete, traversate real. V-ati mândrit vreodată? Adică în traducere v-ati crezut foarte inteligenți și performați, superiori altora? Dar de greșit, ați greșit vreodată? Adică exprimând cu alte cuvinte, v-ați considerat vreodată fraieri, păcăliți, ineficienți? Dacă vă sprijiniți pe onestitate o să vedeți că ambele circumstanțe au fost într-adevăr experimentate. De aici ce rezultă? Că memoria fiecăruia are înregistrate o serie de situații care corespund ambelor variate de lucru. Astfel egoul construiește din primul set de incidente părerea că el este performant, iar din cealaltă serie de evenimente deduce că el este cam fraier. Reunind in câmpul conștient cele două opinii vom descoperi că ele sunt total antagonice. Deci mintea noastre crede în același timp că este performantă și fraieră. Cum de nu realizăm acest somplu adevăr? Egoul utiliează pe scară largă un mecanism de apărare denumit clivaj. Adică ține separate cele două expresii mentale. E ca și cum am plasa două obiecte în două cutii distincte. Ele nu se reunesc niciodată, adică nu apar ambele intr-o unică situație. Numai o investigație perseverentă, o autoobsevare conștientă va scoate la iveală discordanța. Cele două asumpții despre sine se activează pe rând, în condiții diferite, în funcție de dispoziția egouțului ori în concordanță cu interesele lui particulare, cu analize ale mediului: dacă are chef să fie victimă, îi e frică sau evaluează adversarul ca fiind mai puternic atunci scoate la înaintare condiția de fraier. Încercînd să pară mic, nevinovat, supus, el se gudură pe lângă celălalt și iese basma curată. Nu va fi lovit, deși iese cu imaginea puțin terfelită. Însă nici în acest ultim caz, egoul nu pierde fiindcă ulterior va interveni asupra amintirilor și le va distorsiona în asemenea hal încât va ajunge tot el să fie valorizat. Un exemplu ar fi ceva de genul: pierd un potențial post. Dar regurgitând incidentul voi fixa in memorie că oricum condițiile de angajare erau oribile, că șeful s-ar fi purtat grosolan (oare chiar știu eu cum s-ar fi purtat șeful?), că nici măcar nu vroiam postul, că ceilalți competitori aveau pile și din acest unic motiv au fost preferați. O variantă și mai extremă ar fi să uit cu totul întregul episod. Dacă mă întreabă cineva, eu chiar nu m-am prezentat la interviu. Printr-o măiatră ștersătură de condei îmi curăț imaginea de sine și afirm senin: eu n-am pierdut in viața mea un post. Chiar dacă altcineva va îndrăzni să mă contrazică îl voi ataca și-l voi ține de mincinos. și eu voi fi absolut convins că am dreptate! În cazul în care egoul apreciază că cunoaște sau poate mai mult decât anturajul se va umfla în pene și va extrage din depozitul memoriei părerea lui bună despre sine, se va infatua și se va revarsa peste ceilalți, încercând să probeze cât de deștept e el, cât de multe informații docte are, ce realizări și-a înscris el în palmares. Toate aceste idei despre sine (favorabile sau devalorizatoare la adresa personală) se reflectă în atitudine, în gânduri, în comportament și se strecoară în relația cu alteritatea. Evident că și toți ceilalți oameni posedă egouri, care de asemenea au judecăți bune și rele despre sine. Ca urmare, sesizăm că o relație devine în realitate o ciocnire între două egouri, fiecare încercând să impresioneze un alt ego, să-și consolideze imaginea despre sine sau să-l convingă pe interlocutor că el are dreptate. Mai tragic rămâne faptul că in forul intern fiecare chiar e convins că are dreptate! Aici am descris un singur exemplu, am analizat o unică pereche de concepte opuse. Imaginați-vă totuși că individul lucrează cu o plajă amplă de atribute descriptoare de personalitate. Iar debandada pomenită se reia pt fiecare pereche de trăsături. Ajungem la concluzia că deținem toate calitățile și toate defectele, deși nu recunoaștem acest fapt uimitor! Mă întreb stupefiată: la ce bun toate judecățile de valoare aplicate altora? Oricum toți suntem identici, doar că refuzăm să ne vedem! Apoi adăugați peisajului ideea că fiecare pereche de contrarii are grade diferite de intensitate, de accentuare in amsamblul caracterului, că există împrejurări în care urcă la suprafață o traumă puternic impregnată cu emoționalitate reziduală. Atunci va fi infinit mai prevalent trecutul personal decît orice considerente de mediu exterior. Acele îmbibări în situații trecute în care suferința nu a fost perlaborată conștient (adică nu am lucrat psihoterapeutic cu trauma și ea încă staționează în inconștientul nostru) vom acționa precum niște roboței teleghidați. În orice situație care seamănă cât de cât cu ceva traumatic din istoria personală de viață mintea noastră va reactiva toată gama de emoții copleșitoare, toată anxietatea reprimată, întreaga suferință terorizantă. Ele vor năvăli grămadă, copleșind spectrul conștient care va încerca să se apere cât mai mult. Ceea ce vom întrezări in acele minute de coșmar vor fi numai imaginile rezidente în mintea noastră. O traumă din trecut (și nu e neapărat necesar ca evenimentul dureros să fi fost parcurs in această încarnare) ne predispune mai mult decât orice să cântărim lumea înconjurătoare prin ochelari de cal, adică să deformăm integral percepția. Faptul că suntem identificați cu programele egotice ne determină să nu vedem realitatea. Deși psihologia și întreaga lumea științifică ssuține că percepem obiectele independent, Cursul de miracole și multe cercetări spirituale atestă că percepția e complet subjugată minții personale. Adică vedem ceea ce există in mintea noastră și nimic altceva. În sprijinul acestei aserțiuni vine și următorul exemplu: O femeie se angajează într-o companie privată. Acolo întâlnește un cuplu. La primele contacte, soțul îi face ochi dulci prospetei angajate, chiar sub nasul nevestei. Curând consoarta reacționează violent și ajunși în căminul conjugal pornește un scandal mostru asupra bărbatului. Acesta prins in flagrant se protejează, aruncând vina asupra angajatei celei noi. El susține cu lacrimi de crocodil că femeia trage de el, că ea aleargă după el, că el e o victimă nevinovată. Nevasta, dornică să-și continue mariajul îl crede și-l iartă. Acum începe să monitorizeze activitatea proaspetei colege de birou. Dar femeia cea nouă, inconștientă de conflictul dintre soți își vede de treaba ei la birou....până când la un moment dat nu-și mai găsește pixul preferat. Se uită după el pe birou și cum disperarea începe să o muște aruncă cu privirea de jur împrejur să depisteze dacă nu cumva i l-a luat cineva. Soția, care tot aștepta de mult sare satisfacută: Aha, te-am prins! Îl cauți pe soțul meu, vrei să te agăți în continuare de el, să-l faci să mă părăsească. De aici izbuctește un conflict mocnit, cu resentimente, capcane plasate abil ce vor conduce in final la concedierea noii angajate. Deși pilda pare decupată dintr-un film vă asigur că este absolut reală. Cam în acest fel ne precepem noi viața, ocupându-ne cu învârtitul iluziilor, cu interpretarea hazardată a mișcărilor semenilor fără să observăm că rulăm la nesfârșit niște idei fixe, frici dosite, de care fugim cu perseverență. Toate acestea derivă din concepțiile înmagazinate in memorie, de care nu ne mai aducem aminte, dar care ne dirijează gândirea într-o proporție mult mai mare decât ne imaginăm. Soluția? Autoobservarea permanentă, concomitent cu dezvoltarea capacității personale de a ne conștientiza traiul zilnic. Orice reacție descoperită la noi, orice gând observat și pus sub investigație conștientă ne va ajuta să ne scuturăm lanțurile sclaviei. Recompensa unei munci susținute cu noi înșine va fi libertatea de gândire. Acesta nu corespune cu anarhia sau cu nerespectarea normelor societale, ci unei atitudine interioare de libertate, unei prezențe mai conștiente, unei abilități de a acționa din iubire față de semenni și nu din interese meschine, din frică ori din cauză că nu știu altă metodă de a reacționa.

Cum un program mental ne dirijează gândirea

La nivelul actual de dezvoltare a conștiinței, omenirea funcționează de pe nivelul chakrei a treia, cea egotică. Acesta nu înseamnă că celelalte chakre sunt moarte sau în vegetează, ci doar că individul respectiv gândește și adoptă decizii filtrând orice percepție prin intermediul programelor rezidente în chakra de reședință a egoului, respectiv chakra 3. Această chakră te predispune să crezi că tu ești centrul Universului, că meriți totul în lumea aceasta, că orice acțiune a cuiva trebuie raportată numai la interesele tale, că trebuie să te lupți ca să-ți procuri cele trebuincioase supraviețuirii, că e necesar să te aperi constant fiindcă totul în jur atestă un atac, etc. Toate aceste convingeri intim înrădăcinate în minte constituie programe mentale. Acum înțelegem că orice cuget și fiecare hotărâre a noastră va fi filtrată prin programele mentale mai sus menționate. Ca să descifrăm mai concret cum funcționează lucrurile, haideți să adoptăm un exemplu: O nepoată își vizitează mătușa din altă localitate. Spre seară, fata se oferă să ducă gunoiul la ghenă, felicitându-se că face o faptă bună întrucât o scutește pe bătrână de o ieșire intempestivă în frig. La revenirea în locuință, mătușa ignoră gestul nepoatei și nici nu se sinchisește să-i mulțumească. Fata nu ripostează verbal, dar se înfurie în regim silențios. La suprafața vizibilă, comportamentală totul pare în ordine, căci nici una dintre interlocutoare nu-și exteriorizează emoțiile nefaste (vârstnica lipsa de recunoștință, iar tânăra, furia). Absența autoobservării propriilor sentimente le predispune să rateze ceea ce trăiesc efectiv. Astfel, fata nici măcar nu e conștientă că a reprimat instant acea mânie pasageră. Acest lucru însă își va arunca efectele a doua zi când mătușa va spune ceva despre gunoi, dar fata orbită de resentimentele de ieri va auzi că i se reproșează că nu a dus nici măcar gunoiul. Urmarea logică va fi că tânîra se va încărca cu o nouă porție de furie. Dacă ar fi derulat filmul evenimentelor, dacă ambele ar fi fost conștiente de ceea ce se petrece în sufletele lor ar fi depistat programele ce sălășluiau în subconștientul fiecăruia. Să investigăm filiera mentală a fetei: Din punctul ei de vedere, fata se enervează fiindcă a efectuat o „faptă bună” și nu a primit mulțumirile așteptate, iar în ziua următoare ea cumulează o altă doză de iritare întrucăt a fost mustrată. În capul ei, adică conform logicii programului ei mental, ceea ce a auzit ea e purul adevăr, iar bătrâna a procedat incorect. Modul de gândire îmbibat în logica programului ei mental o determină să creadă că are dreptul să fie furioasă. Această legitimare a furiei contravine flagrant adevărului divin. Conform legii Dumnezeiești nicio mânie nu poate fi justificată. În realitate, mânia din seara precedentă i-a convertit auzul. Tânîra efectiv nu a auzit vorbele mătușii, ci numai ceea ce dospea in mintea ei de cu o seară înainte. Bătrâna nu i-a repoșat că nu a dus gunoiul, dar furia neprocesată din seara precedentă a făcut-o să audă, să perceapă ceea ce sălășluia deja in mintea ei. Astfel observăm cum a doua șarjă de furie a fetei era gratuită, autoprovocată. Săpând mai în adâncimea lucrurilor, investigația ne conduce spre a descoperi că prima doză de furie a fetei deriva din opinia ei că oamenii trebuie să-i fie recunoscători pt acțiunile pe care ea le îndeplinește pt alții. Sub imperiul furiei crescânde, fata decide să nu mai ajute niciodată pe nimeni, de vreme ce oamenii nu sunt in stare să fie recunoscători. Acum haideți să vedem cum ar fi fost benefic să decriptăm această întâmplare aparent nesemnificativă: Despicând conștient ansamblul programului sesizăm că el se compune din două componente: - Una care stipulează că orice individ trebuie să-i mulțumească ei pt faptele bune efectuate in favoarea lui - Alta care o obligă pe ea să fie recunocătoare celorlalți care o ajută. Amândouă declarațiile mentale furnizează proprietarului o senzație de “normal”. Adică respectivul trăiește cu impresia că așa e nomal să decurgă lucrurile de fiecare dată, că oricine posedă responsabilitatea de a mulțumi. Caracteristica pregnantă a unui program mental imprimă gândirii această obligativitate. În traducere, omul simte în interior că a fost redreptățit, că nu-i s-a acordat ceea ce i se cuvenea, ceea ce produce frustrare și iritare, chiar dacă posesorul nu le obsevă cum cresc in interiorul său. Dacă cercetăm detașat această normativă mentală observăm cum ea impune efectiv altora ce să facă și ce să simtă. Mai detaliat, acea secțiune a programului mental care susține că “orice individ trebuie să-i mulțumească ei pt faptele bune efectuate in favoarea lui” comandă altuia ce să facă. Aceasta reprezintă o formă clară de control, chiar dacă el se situează la un nvel atât de subtil încât nici măcar nu este sesizat conștient. Fiecare dintre noi este responsabil numai de actele și cugetele proprii. Nu avem dreptul să obligăm pe cineva să ne acorde ceea ce pretindem. Bucata aceasta de program mental acționa contant în viața ei, ori de câte ori un străin nu-i mulțumea pt o indicație stradală ocazională, pt o grijă, o vorbă frumoasă, etc. Nedepistarea conștientă a acestui fragment de program mental o făcea pe fată să acumuleze mereu furie, cu repercursiuni dramatice asupra sănătății sale. Analizând o doua porțiune a programului ei mental, cea care argumenta că “ea trebuie să fie recunocătoare celorlalți atunci când ei o ajută” observăm că el era menit să dezvolte recunoștința. Prin hotărârea ei, adoptată în plină criză de furie, de a nu mai face nimic pt nimeni, fata anihila întregul program. Urmarea ar fi fost închiderea inimii, o decizie cu consecințe extrem de dăunătoare. Concluzia tinerei că nu merită să mai facă nimic pt nimeni decurgea din procesarea informațiilor (a celor petrecute in cele două zile) prin prisma opiniilor egoului, din nedevoalarea conștientă a acelui program mental depozitat în mintea sa. În absența unei astfel de investigații conștiente, tânăra ar fi rămas la concluzia ei fatală (că nimeni nu merită minic). Însă beneficind de avantajele observării conștiente, ea a priceput că ceea ce părea a fi o nedreptate s-a dovedit a fi un imens cadou al Universului. Acesta alcătuiește numai un exemplu simplu de program mental, dar sute sau mii de atare specimene mucegăiesc neștiute in subsolurile minții noastre. Numai autoobservarea perpetuă a modului in care gîndim, vigilența continuă de a despista ce simțim ne va scoate din suferință.

Imaginea de sine

Aceasta reprezintă o structura mentală foarte vehiculată in epoca contemporană. Ea se referă la o colecție de opinii adunate de la persoanele semnificative care s-au perindat în viața personajului, la care se mai adaugă: concluzii personale, judecăți de valoare, criterii de apreciere, standarde de performanță, modele admirate, plus o sumedenie de alte lucruri îngrămădite, amalgamate, care ne confuzează. Normele vehiculate in societate își aduc și ele aportul glorios la stimulare și popularea imaginii de sine. Prin reclame, prin itemii prezentați ca fiind valoroși, mass media aruncă o umbră asupra minților cetățenilor, sugerându-le să aprecieze anumite obiecte, bunuri, idei și să deprecieze altele. Astfel suntem manipulați fără ca măcar să detectăm aceasta. Ce nu sesizeză numeroase persoane este faptul că imaginea de sine e o iluzie, o construcție fantasmatică, care nu face decât să ne creeze probleme emoționale, relaționale și să ne târască în disperare. E suficient ca un străin să enunțe o remarcă inocentă (în viziunea lui) pt ca eu să mă simt jignit, să mă înfurii, să rumeg zilele întregi afrontul și eventual să caut să mă răzbun ori măcat să rupt orice contact cu insul respectiv. De ce un simplu enunț produce atâtea pagube afective im mintea cuiva? Pt că lezează acea fațadă fantomatică. Imaginea de sine poate fi descrisă exact ca un frontispiciu, ca o mască pe care o afișăm pretutindeni, cu care ne străduim să-i impresionăm pe ceilalți și în spatele căruia ne ascundem terifiați de o eventuală respingere. Teama de respingere constituie o temă spinoasă a întregului mental uman și din acest motiv ne chinuim să părem cât mai dezirabili cu putință, ne prezentăm ca fiind valoroși. Imaginea de sine funcționează ca un paravan atât de eficient (mai ales dacă proprietarul nu are o conștiință antrentă să se observe) încât chiar și purtătorul este indus în eroare. Așa ajungem să ne mințim pe noi, să nu vedem că săvârșim aceleași fapte care ne oripilează la alții, care ne irită și ne indignează când le zărim în afara propriului eu. Deși psihologii o ridică în slăvi și consideră că orice om normal trebuie să aibă o imagine de sine puternică, închegată, coerentă și stabilă, în realitate aceasta constituie un impediment major al funcționării noastre conștiente, o armă fabuloasă în mâna despotică a egoului. Prin intermediul ei suntem târâți în diverse încurcături, executăm acțiuni reprobabile de restabilire a integrității ei, ne dăm de ceasul morții atunci când este ciobită. Suferim pt o ficțiune și ne amărâm absurb. Inagine de sine e numai o adunătură de idei, care nu reflectă defel ceea ce suntem noi cu adevărat, adică spirite create de Dumnezeu și unificate la nivel mental. E spectaculos de observat cum noi avem impresia că părerea pe care ne-o facem noi despre calitățile si defectele noastre coincide cu atributele pe care ni le asignează cunoscuții. Atunci când se vădește că cele două ficțiuni din capul interlocutorilor nu se potrivesc ne apucă furia, depresia, uimirea, revolta. Mulți concetățeni sunt in stare să întreprindă acțiuni ciudate numai pt a-și apăra acest “bun neprețuit”. Dar și mai curios rămâne faptul că suntem în stare să credem și să ne torturăm pt un cuvânt aruncat într-o doară de un străin, care ne ochește pt prima dată. Dacă el ne aruncă un prostule, ne rănește. Ce știe omul respectiv despre mine? De ce e această imagine de sine himerică? Pt că ea e alcătuită din credințele subiective ale oamenilor din jur, indivizi cu care am fost mult timp în contact sau din concluziile noastre asupra unor evenimente care ne-au marcat. Ambele surse sunt eronate. Educatorii din copilăria timpurie (sorgintea primordială a imaginii de sine) au emis asumpții despre cum sunt noi, fiind străbptuți de clipe de furie (când ne apostrofau), proiectându-și propriile nemulțumiri sau neîmpliniri, criticându-ne sau dorind să ne pedepsească. Cât de relevante sunt niște evaluări îmbibate de furie, de trecutul propriu sau de nerăbdare, de nemulțumire? Doar un genitor conștient înțelege că odrasla sa îl copiază fidel, că acumulează și reproduce masiv orice minică, fiecare expresie verbală a părintelui său. În aceste condiții devine evident că așa zisele defecte ale copilului sunt numai reflexii ale părintelui. Dar cadrul parental nu se vede pe sine ce face , cum acționează, ce spune, cum se manifestă în varias împrejurări, însă sesizează aceleași lucrurile la progenitura sa și i le reproșează cu violență. Acum pricepem ce vrea să afirme dictonul spiritual că fiecare vorbește numai despre sine și că atunci când judecăm, admonestăm pe alții, în realitate ne blamăm pe noi. În cazul celei de a doua obârșie din care își extrage seva imaginea de sine atunci când traversăm circumstanțe puternic încărcate afectiv, temporar rațiunea noastră este suspendată. Emoțiile violente ne blochează capacitatatea de a extrage concluzii valide, așa cum au descoperit studiile de specialitate. Chiar coeficientul de inteligență scade dramatic. Astfel vedem că sub imperiul unor afecte zguduitoare, cum sunt cele ce ne bântuie atunci când parcurgem situații șocante nu suntem capabili să desprindem concluzii acurate. Opiniile rezultate din asemenea judecăți de valoare asupra noastră, asupra prestației desfășurate de noi sunt pline de erori. Ele se întipăresc însă in subconștientul noastru și rămân in vigoare până vor fi observate conștient și șterse de acolo. Însă în cele mai multe cazuri, omul nu-și mai reamintește concluziile desprinse și totuși ele vor continua să ne influențeze procesele mentale prin trimiterea de efecte din subconștient. Deși trăim cu iluzia că suntem conștienți de ceea ce gândim, de fapt mare parte a procesului se desfășoară cu viteză sporită, care scapă conștientului. În plus, intervin in cadrul operațiunii și o serie impresionantă de rutine, de programe mentale, de emoții reprimate, etc. Toate distosionează drastic cogniția. Ceea ce rezultă este un simulacru, o fantasmagorie și totuși persoana trăiește cu impresia că a extras concluzia potrivită, că a văzut lucrurile cu acuratețe. Și de aici survine încrederea nețărmuită pe care o acordăm judecăților noastre de valoare. Imaginea de sine deține un rol impresionant îm producerea și mentenanța vinovăției. Toată puzderia de sentimente de culpabilitate sunt intim conectate cu standardele de calitate depozitate in imaginea de sine. Modelele parentale inoculate și criteriile de performanță admirate in societate converg într-un ideal de perfecțiune, la care se va raporta de acum în colo mintea omului atunci când face o comparație cu altcineva, când dorește ceva, când se zbate să obțină ceva. Toate lucrurile pe care le valorizam sunt rezultatul unor criterii stabilite de alții. și atunci noi la ce ne mai întrebuințăm mintea? Să urmăm regulile emise alte egouțe? Așa o să procedăm și nici măcar nu o să sesizăm acest fapt dacă nu purcedem să ne observăm propria minte și să o curățăm de dejecțiile pe care le-au aruncat alții înăuntru. Copii fiind am preluat intr-o manieră nediscriminativă orice expresie a părinților, a profesorilor, orice referire la persoana noastră, orice cuvânt care părea să ne definească. Și fiindcă credem in ele, acestea ne influențează maniera de a gândi, de a ne raporta la noi înișe, la alții, de a ne edifica relațiile. Dar cum produce imaginea de sine acea vinovăție de care aminteam? Întotdeauna există o discrepanță solidă între idealul proiectat in mintea copilului și ceea ce este el de fapt. Acest decalaj produce o tensiune interioară, care este resimțită de individ drept vinovăție, adică un sentiment cronic de a nu fi așa cum cer standardele de calitate (ale părinților, ale societății). Crescând omul rămâne cu această așa zisă deficiență, de a nu corespunde, ceea ce se va traduce mai târziu prin bântuiala subtilă de a crede că ești nu suficient de bun, că nu ești iubit, că ești un nimeni. Afectul vinovăției este atât de toxic ăncât devine greu de tolerat psihic și va fi reprimat la greu, adică împins într-o zona mentală inaccesibilă conștientului. Ajunsă în inconștient ea nu dispare, ci va continua să ne influențeze existența prin directivele pe care le creează. Așa ajungem să fim convinși că suntem nedemni de iubire, că nu merităm nimic, că au dreptate ceilalți să ne respingă, că nu suntem valoroși, etc. Alții nu pot suporta nici aceste asumpții mentale astfel încât le compensează la greu. Prin fenomenul compensării acești indivizi se transformă miraculos în zei în viață, dotați cu proprietăți magice. Ei se cred extrem de potenți în toate domeniile, sunt convinși că au mereu dreptate in orice spun, că sunt frumoși, deștepți și vitejii precum eroii din mituri, că oricine trebuie să-i admire și să-i pună în ramă. Așa se naște un orgoliu nemăsurat. Dar acum vedem că trufia nu este decât un plasture, care să oblojească o rana atât de abisală încât bietul om nici măcar nu poate să o privească la chip.

Modelele culturale

Suntem impregnaţi de o varietate de imperative, de modalităţi de interacţiune culese de la nivel social. Ele ne determină să acţionăm în anumite moduri prestabilite, despre care credem că sunt general valabile, că sunt cunoscute şi respectate de toată lumea. Astfel ignorăm diferenţele zonale, care amprentează minţile nativilor cu alte forme de cultură şi cu alte obiceiuri. De aceea, un ins care este născut într-o ţară străină (uneori chiar într-o regiune mai îndepărtată a României) este hrănit din pruncie cu şabloane ritualice diferite. Acestea acţionează automat, de îndată ce este prezentat un stimul corespunzător, adică în situaţia ce pare potrivită. Egoul are prostul obicei de a compara circumstanţele din trecut cu cele ce se ivesc în prezent. Pentru mintea umană e suficientă o mică asemănare pt ca ea să aducă la suprafaţă o metodă de tratare a conjuncturii, o soluţie pregândită şi intens folosită. Adică mintea nu mai analizează secvenţial fiecare incident în parte, ci global pe categorii. De aici rezultă o gramadă de erori, de derapaje în interpretarea realităţii şi evident de dureri emoţionale suportate de toţi cei implicaţi în situaţie. Un astfel de tipar comportamental social foarte răspândit este reprezentat de „obligaţia” de a da bineţe cunoscuţilor. Cum el formează o speţă extrem de populară, toată lumea îl utilizează pe scară largă. Cunoscându-se inserţia lui foarte intimă în sufletul fiecărui om, există şi specimene umane care fac din el o armă: „Hai că individul acesta m-a enervat rău, aşa că nu-l mai salut.” Ignorarea este resinţită foarte dureros de către orice persoană astfel încât iniţiatorul „proiectului” îşi va atinge răzbunarea plănuită. Fără să fim pe deplin conştienţi, în mintea noastră rulează şi multe alte varietăţi de modele, unele atât de subtile încât nici măcar nu ne închipuim că le utilizăm pe scară largă. Ca să înţelegem mai concret despre ce e vorba să exemplificăm: La o reuniune se întâlnesc un bărbat şi o femeie. Cei doi se plac reciproc. Din vorbă în vorbă el destăinuie că este hair-stilist şi o invită la o şedinţă în salonul personal. După finalizarea operaţiunii propriu-zise de aranjare a parului, cei doi pornesc o conversaţie amicală agreabilă. Apoi domnul, proaspăt sosit dintr-o localitate mai mărginaşă a ţării pronunţă un „bineee” prelungit, care în mintea femeii sună teribil de asemănător cu cel întrebuinţat la terminarea conversaţiilor telefonice din zona ei de provenienţă. Ea recepţionează cuvântul ca pe un pumn în plex şi văzându-se gonită atât de brutal, se ridică şi iese pe uşă. Bărbatul, care utilizase cuvântul ca pe ceva banal, la rândul lui nu înţelege nimic şi rămâne stupefiat, supărat de părăsirea bruscă. Cei doi se percep amândoi ultragiaţi, lezaţi şi nu-şi mai vorbesc deloc. Ambii cred că au dreptate şi povestesc amicilor cum au fost ei desconsideraţi. Fiindcă prietenii primesc variantele distorsionate ale fiecărui participant, îi cred pe aceştia, le susţin părerea, ceea ce nu face decât să le întărescă participanţilor senzaţia că au fost ofensaţi. Incapacitatea prozagoniştilor de a observa intruziunea modelului cultural, de a-şi altera perspectiva asupra incidentului şi de a ierta conduce la ruperea relaţiei abia înmugurite. De aici se desprinde clar dovada că în cadrul altercaşiilor interumane nu este nimic de iertat (aşa cum precizează Cursul de Miracole). De ce? Pentru că femeia nu a plecat că i s-a năzărit ei, aşa din răutate sau indiferenţă, ci împinsă de programul mental cules social, ce rula în capul ei, iar bărbatul nu a izgonit-o crud şi mojic, ci doar nu deţinea în memorie şi nu întrebuinţa uzual acelaşi model cultural. Şi aici vorbim numai despre un soi aparte de programe mentale. Dar toţi oamenii posedă alte mii de programe depozitate in memorie şi habar nu au că le folosesc. Ele rulează in mod automat, de la nivel subconştient şi pot fi evidenţiate numai prin elevarea propriului nivelul de conştiinţă. Programele menţionate provin din obiceiurile familiei de origine, din întâmplări repetate de a lungul existenţei, din opinii despre propria persoană aruncate de alţii, din mentalităţile profesorilor, prietenilor apropiaţi, etc. Niciun dintre protagonişti nu sesizează neînţelegerea şi cu cât îşi repetă mental mai des că celălalt a greşit, cu atât se va amprenta mai tare supărarea lui. Va rămâne întipărit in suflet că a fost tratat urât, pe nedrept. Pentru a ieşi din capcana minţii proprii: - femeia trebuie să vadă că e posibil ca ea să fi interpretat eronat intonaţia cuvântului „bine” susurat de bărbat - iar el s-ar cuveni să se informeze asupra obiceiurilor locale sau măcar să o fi întrebat pe doamnă ce a supărat-o ori de ce pleacă. Numai o conversaţie sinceră, dublată de o capacitate de autoobservare va putea dezlega misterul incidentului. Dacă ambii îşi scrutează interiorul, depistează ce a gândit în acele clipe, admite că interpretarea lui nu e infailibilă, că e posibil să nu aibă dreptate, că el în realitate nu ştie de intenţii posedă interlocutorul său, doar atunci se va ameliora conflictul. Apoi e necesar ca ambii să deţină curajul de a mărturisi celuilalt ce s-a petrcut in mintea şi in sufletul lui în clipele cu pricina. Dar şi mai esenţială rămâne prezenţa conştiinţei care va fi capabilă să observe toate aceste operaţiuni interioare. Dacă săpăm şi mai în adâncimea poveştii vom înţelege că de fapt nimeni in lumea asta nu greşeşte cu nimic. De ce? Pentru că omul este angrenat mental într-o sumedenie de programe inconştiente şi le rulează pe acestea ori de câte ori apare ocazia, fără să observe acest lucru. Dacă femeia nu ar fi avut întipărită în mintea existenţa modelului cultural, care susţinea că atunci când amfitrionul spune un bineee prelungit, el anunţă sfârşitul vizitei atunci ea nu ar fi avut cum să alunece atât de rapid în acea traducere mentală a evenimentului. Numai repetarea cutumei de zeci de ori a împins-o să decripteze cuvântul în acel fel. Dacă mintea ei ar fi fost liberă, probabil că ar fi ales altă variantă de interpretare a cuvântului. Tocmai despre acesta e vorba când vorbim despre inconştienţă: de absenţa libertăţii mentale, care ne împinge spre trasee predefinite cu mult timp în urmă. Ce am învăţat de la educatorii noştri timpurii, exact acele forme educative cele mai folosite în trecut sunt „alese” acum cu precădere pt a interpreta realitatea. Ajungem să nu mai trăim, să nu mai experimentăm prezentul, ci numai trecutul. Acest fapt ne predispune să repetăm mereu aceleaşi greşeli, să atragem situaţiile care ne-au traumatizat altădată, să alegem ca parteneri mereu şi mereu un anume gen de om, care ne-a rănit în multiple ocazii. Numai observându-ne mintea, reacţiile, comportamentele, numai schimbându-ne perspectiva asupra vieţii putem evada din capcană.

Cât de mult ne influenţează trecutul propriu?

Evenimentele marcante, ce şi-au pus amprenta emoţională asupra psihismului nostru creează nişte filtre perceptive. Adică, incidentul dramatic din istoria noastră de viaţă ne-a deturnat sistemul afectiv în asemenea măsură încât de acum în colo, ori de câte ori ne ciocnim cu o situaţie ce pare similară o vom traduce prin prisma circumstanţei din trecut. În loc să vedem şi să decriptăm conjunctura în relaţie cu prezentul, cu ceea ce este ea de fapt, noi ne alipim de o parte a incidentului sau de un anume personaj şi denaturăm totul. Aceasta este identificarea: adică lipirea minţii de o parte a unei situaţii. Ce e rău aici? Tocmai faptul că prin această lipire de un segment al conjuncturii pierdem din vedere ansamblu, căpătăm o viziune ciuntită, deformată şi înţelegem altceva decât este. Aşa se nasc interpretările noastre mentale, care de pildă ne şoptesc că un străin ne-a jignit când de fapt omul a intenţionat cu totul altceva. Ca să observăm dinamica problematicii mult mai acurat să luăm un exemplu. Să presupunem că eu citesc o povestioară despre o pisiscă. Istorisirea curge astfel: O doamnă primeşte un pui de pisică. Copiii ei sunt super încântaţi şi cu timpul se ataşează de animăluţ. Apoi vremea se prelinge şi foştii copii părăsesc casa părintească. Pisica, obişnuită cu compania copiilor devine deprimată. Părinţii se îngrijorează şi-i aduc un pisoi negru. Dar pisica „principală” îl rejectează, astfel încât puiul este înlăturat din domiciliul familiei şi donat unei rude. La o primă lectură, pare un înşiruire de evenimente ce au în centru o pisică, deci aparent nimic legat de mine-cititorul. Dar cum eu cititorul mă identific, mintea mea se leagă de personajul care seamănă cel mai bine cu mine, care păţeşte drama pe care am trăit-o şi eu în trecutul meu. Să mai presupunem că eu, cititorul m-am născut într-o familie, ca al doilea copil, având un frate mai mare. Ciudat de similar, acest frate m-a respins încă de la naştere, simţindu-se ameninţat de invadarea „teritoriului lui”. Adică egoul său credea că toată casa îi aparţine numai lui, că părinţii sunt numai ai lui şi nu percepea nici un imbold să împartă ceva cu un „intrus”. Acestea fiind faptele trecutului meu, ca cititor, cu cine o să mă îndemne inima să mă identific in povestea pisicii? Cu puiul de pisică izgonit, evident! Deci, ce va traduce mintea mea din povestea citită? Că pisica cea mare era rea şi egoistă, că stăpânii pisicii iniţiale erau egoişti şi nu le păsa decât de prima pisică, că ei făceau totul numai pt plăcerea şi satisfacţia pisicii iubite, că puiul adus nu era iubit deloc, că pisoiul a trebuit să fie gonit de acasă numai ca să fie mulţumită pisica cea mare. Ce nedrptate va zbiera mintea mea, gândindu-se de fapt numai şi numai la drama mea din trecut. Adică mintea se va văicări şi se va victimiza de mama focului pe ea, dar comentând cu foc ce nedreptate i s-a întâmplat „amărâtului” de pui de pisică. Cum egoul se vede pe sine în locul puiului de pisică, îl va căina pe pisoi (ce a păţit, săracul!), dar în forul său înterior se va plânge pe sine de fapt. Aşa pricepem de ce unii cetăţeni sunt teribil de indignaţi de anumite incidente, care aparent nu au nici o conexiune cu ei. Astfel, în loc ca intelectul meu să vadă o simplă poveste cu personaje pisici, ea va sesiza drama lui din trecut. Va reînvia durerea din suflet vis a vis de preferinţa părinţilor faţă de fratele mai mare, va critica cu furie gestul stăpânilor care au aruncat pisicuţa „cea firavă” numai pt distracţia pisicii bătrâne, îi va condamna virulent de parcă aşa ar fi normal. E interesat de remarcat cum raţiunea fiecăruia dintre noi se crede îndreptăţită în judecăţile emise, are impresia că absolut tot restul omenirii va interpreta povestea in exact aceeaşi manieră. Acum înţelegem cum de doi indivizi zăresc aceeaşi scenă a realităţii, dar când şi-o reamintesc va fi diferită. Oricare dintre ei va trece informaţia prin filtrele trecutului său. Ce va răsări la căpătul procesului de filtrare va fi o deformare a realităţii întrucât pragramele cognitive stocate în depozitele noastre memorative schimbă totul. Ne fac să privim scena cu pricina prin prisma chinurilor îndurate in trecut. Acesta reprezintă o tentativă a minţii de reparare a trecutului. Însă atât timp cât nu reanalizăm conştient totul nu vom descoperi mesajul ascuns în evenimentele apărute in viaţa noastră. Soluţia predilectă a egoului în situaţii de acest gen este să-şi urască fratele şi să-şi învinovăţească părinţii şi fratele pt că „s-au purtat rău şi nedrept”. Dar toată vrăjmăşia din suflet nu va rămădui rana sufletească şi nici durerea, ci dimpotrivă o vor acutiza. Ce ar trebui concret, să fac eu ca să mă desprind de trecut şi să nu mă mai ardă sufletul când aud relatări analogice? În primul rând să văd că interpretez povestea prin lentila trecutului meu. Că tind să observ istorisirea din perspectiva micuţei pisicuţe gonite din casă. Că mă doare sufletul pt ea şi că-i blamez pe stăpâni. Toate aceste derulări mentale se datorează situaţiilor trăite de mine in copilărie. Deci, în loc să admonestez stăpânii pisicii pe motiv că au alungat o „biată pisicuţă fără apărare” mai instructiv pt mine ar fi să mă reîntorc şi să survolez propriul meu trecut. Să observ detaşat tortura afectivă care încă zace în subsolurile psihismului meu şi mă pertubă ori de câte ori apare vreun evenimente asemănător. Să încerc să extrag de acolo chinul cu pricina pt a mă elibera din lanţul durerii emoţionale. Cum procedez? În nenumărate cazuri, suferinţa este ţinută sub pragul atenţiei conştiente, astfel încât e nevoie de un eveniment oarecare ca să o facă vizibilă. În cazul de faţă, fenomenul declanşator e format tocmai din povestea pisicuţei izgnite. Deci când citesc istorisirea mă impresionez până la lacrimi (aparent de necazul pisicuţei), dar dacă îmi cercetez mintea mai profund sesizez că de fapt îmi plâng mie de milă. Pt ca să mă scap de „înduioşarea” inutilă: - Privesc suferinţa drept in faţă, rămân lângă ea în mod conştient Deşi mă doare inima, o accept. A o accepta nu semnifică să mă identific cu ea, ci să nu o resping pt că respingând-o o întăresc. - Îmi spun că „eu nu sunt această emoţie” şi continui să o contemplu de la o oarecare distanţă interioară. Refuz să fug din calea ei, deşi e teribil de anevoios să-i tolerez compania. Acceptând-o şi observând-o conştient, după ceva vreme energia ei se va disipa. Acesta e momentul în care am curăţat locul mental. - Un adjuvant al operaţiunii rezidă în inundarea locului cu pricina cu iubire. Dacă nu dispunem de enegia ei, putem face apel la o entitate superioară, de pildă la Isus Cristos. Vizualizându-L şi rămânând conectat la El vom simţi linişte şi pace in suflet. Să sesizez că mă consider o victimă, că vociferez pe tema „nedreptăţilor parentale” ori de câte ori se iveşte ocazia. În loc să încerc să desprind lecţia intenţionată de Univers vis a vis de mine, eu condamn mereu ce s-a întâmplat. Se naşte dilema: De ce n-am născut eu în familia aceea, tocmai în poziţia secundă, cu un frate mai mare, mai puternic, care să mă respingă şi mă bată? În loc să îmi plâng de milă toată viaţa, mai benefic ar fi să înţeleg mesajul, lecţia pitită în acest eveniment crucial al istoriei mele. Această vindecare emoţională nu se obţine decât prin travaliu conştient cu sine. Investigând cum am perceput impactul respingerii fraterne e posibil ca răvaşul Universului să fie: Uite cum se trăieşte respingerea unui membru apropiat al familiei! Observând asupra mea dezastru există mari şanse ca eu să nu mai procedez identic. Aceasta e maniera vie în care Excistenţa ne îndemană să-i asimilăm lecţiile şi să ne decopertăm straturile noroioase ce obturează iubirea!

Autosabotarea

Autosabotarea se referă la expresiile mentale care ne împiedică să ne atingem scopurile prefigurate. Mai precis, un individ se gândeşte să realizeze ceva, dar nu ştie că în mintea lui există îngropat un program mental, care se va opune înfăptuirii acelui plan iniţial. Cum oamenii nu prea au obiceiul de a se observa, de a-şi supraveghea gândurile, cetăţeanul noastru va pune eşecul pe seama condiţiilor exterioare, a rău-voitorilor, a „ghinionului”, deşi în lumea acesta nimic nu e întâmplător. Intelectul uman tinde să se disculpe de orice sort de vinovăţie şi atunci el va căuta „responsabili” oriunde în afara sa. Dacă presupunem că omul nostru e dotat cu o fire perseverentă atunci el va încerca din nou să-şi adeverească nădejdea. Evident că va repurta un nou insucces şi tot aşa. Depinde de cât de tenace e pesoana, însă la un moment dat inteligenţa nativă îl va conduce spre a-şi pune întrebări. De ce nu reuşesc eu să obţin acel lucru (sau relaţie, titlu, poziţie, etc) râvnit? Ataşarea de o aspiraţie fierbinte creează o tensiune interioară, ce se va transforma curând în durere emoţională. Ea poate lua forma obsesiei, în care persoana vede pretutindeni numai obiectul doleanţei sale şi implicit chipul neputinţei individuale. Adesea reuşita altora in domeiul vizat de el îi naşte invidie în suflet, îl torturează, îi reaminteşte permanent de eşecul lui,. Poate ajunge să creadă că este blestemat, că destinul îi e potrivnic, că e deficient, că Dumnezeu lucrează în contra omului. E grav fiindcă interpretările sale iau turnuri dintre cele mai nefaste şi nu fac decât să răsucească cuţitul în rană. Confruntat cu o sumedenie de variabile pe care el pare să nu le poată controla, cetăţeanul nostru nu ştie încotro să o apuce, ce îi cauzează insuccesul. Cum să rezolve problema? Hai mai bine să luăm un exemplu, ca să sesizăm mai concret modul de desfăşurare a autosabotajului. Să presupunem că o femeie vrea să se mărite. Într-o primă etapă a tentativei de a soluţiuona pozitiv problema, doamna recurge la ajutorul prietenilor, al cunoştinţelor, al internetului. Dar fiindcă personajul principal care o obstrucţionează este chiar mentalul ei, ea va eşua la fiecare nouă întâlnire. Ca să-şi justifice nereuşita, intelectul ei (care evident aparţine egoului) va găsi tot felul de cusururi potenţialilor parteneri de cuplu. În acest mod ingenios, egoul va ocoli resimţirea poverii culpabilităţii. Dacă ceilalţi au defecte, pare logic ca ea să nu-i dorească. Deci nu ea e de vină pentru că nu are o relaţie maritală, ci ceilalţi nu corespund solicitărilor sale. Însă ea omite asumpţia că nimeni nu e perfect, nici ea şi că mintea poate inventa la nesfârşit o sumedenie de alte motive ca să împiedice o relaţie. La acest capitol, soluţia provizorie constă în a-ţi prioritiza nevoile. Astfel, iei fiecare pretenţie, o răsuceşti pe toate feţele, decizi dacă chiar îţi trebuie sau e numai o toană. În funcţie de deliberările persoanle, de compoziţia personalităţii fiecăruia renunţi la ea ori o aşezi pe lista de verificare, în poziţia cuvenită. De exemplu, dacă nu poţi să ai o relaţie decât cu un bărbat cult, acest item rămâne pe listă şi urmează să fie verificat pe viu. Se va observa că cu cât şirul de „trebuinţe obligatorii” se lungeşte cu atât mai dificil va fi mai anevoios de găsit un domn care să corespundă tutturor ideilor stipulate în mintea femeii. Rezovarea definitivă însă a oricărei nemulţumiri constă în lucrul cu sine. Cercetându-şi trecutul, ea va depista că mama sa, care fusese părăsită de soţ era foarte ataşată de ideea de a se recăsători. Ca orice copilă, fosta fetiţă şi-a urmărit părintele matern în demersurile ei disperate de a găsi un bărbat. Astfel, din comportamentul perseverativ al mamei, fetiţa a înţeles că un sot este ceva foarte preţios. Cu alte ocazii, când venea vorba despre relaţiile dintre sexe, aluziile verbale ale mamei lăsau să transpară propriile sale convingeri. Astfel, fetiţa era îndopată cu aserţiunile mamei vis a vis de relaţiile cu bărbaţii. Genitorii transmit odraslelor lor, fără să-şi dea seama, toate credinţele, fricile şi dorinţele lor chiar numai prin cuvintele alese atunci când comunică cu progenitirile pe subiecte aparent banale. Subtilităţile vocii parentale, tonalităţile, inflexiunile nestudiate, neconştientizate stridenţele vocale, accentuările unor silabe, apoi posturile şi gesturile, precum şi alte indicii nonverbale trădează o anume mentalitate. Toate aceste elemente sunt reţinute inconştient de orice interlocutor şi procesate subconştient. O analiză conştientă a lor va permite auditoriului să înţeleagă cam ce credinţe bântuie pshismul celuilalt. La copii, această cercetare raţională nu e posibilă din cauza imaturităţii structurilor lor cognitive. Prin urmare, ei îşi însuşesc de-a valma orice spune cadrul parental ori un alt adult sau chiar un copil mai mare, investit cu încredere şi autoritate. Acel item se păstrează în memorie pentru toată viaţa, chiar dacă este remis şi trecut în depozitele subconştiente. Nedetectat de atenţia conştientă, acest program mental îşi va trimite antenele şi va influenţa viaţa individului în toate aspectele care au conexiune cu conţinutul său. În pilda studiată de noi aici, să considerăm că micuţa a învăţat de la mama sa că „bărbaţii sunt toţi nişte profitori şi că îşi obligă partenerele să facă sex când au ei chef”. Într-un acces de supărare profundă, într-o ieşire furioasă a mamei, pe terenul unei boacăne copilăreşti, fetiţa este gratulată cu o acuză gravă: „Tu nu meriţi nimic!” Cum scena se mai repetă de câteva ori, în momente temporale diferite, fetiţa ajunge chiar să creadă că ea nu merită nimic. Acel „tu nu meriţi nimic” este extrem de dificil de tolerat de o un mental fraget, astfel că in timp el va fi compensat. Adică pentru a obtura durerea insuportabilă, intelectul aşterne pe deasupra expresiei respective un fel de plasture emoţional, o frază construită exact pe dos. Programul mental „tu nu meriţi nimic” devine astfel „tu meriţi totul”, ceea ce va răsări la suprafaţa conţştientă printr-o listă nesfârşită de pretenţii la adresa altora. Acum fetiţa, împinsă inconştient, condiţionată de plasturele mental din sufletul ei va căuta să ceară servicii, să aibă pretenţii, să fie arogantă, să creadă că ea merită totul. Tradusă în domeniul căutării soţului, aserţiunea devine acea listă interminabilă de pretenţii despre care am discutat puţin mai sus. Niciun bărbat nu pare potrivit fiindcă nu îndeplineşte cârdul de cerinţe interioare. Absenţa travaliului cu sine al doamnei va face ca toate programele mentale menţionate să rămână nevăzute. În conduida uzuală acest fapt aparent insignifiant se va traduce prin impulsuri comportamentale obligatorii. Doaman va simţi că nu poate proceda altfel. Ea va fi impulsionată din interior să ceară, să aibă pretenţii de la bărbaţi şi nu va pricepe de ce aceştia se depărtează de ea. Faptul că acel program rulează de mult timp în psihicul ei o determină să considere că „aşa e normal să proceseze cu bărbaţii”. Conform mentalităţilor ei, solicitările ei sunt legitime. Dacă le-ar pune sub semnul întrebării ar fi nevoită să se confrunte cu suferinţa (desemnată drept imposibil de tolerat) rezidentă în sufletul ei: aceea de a nu merita nimic de la viaţă. În regim silenţios, invizibil, intelectul ei operează alegeri: Între a resimţi tortura afectivă de a ştii că nu merită nimic şi durerea de a nu avea un partenr de cuplu. Aici intervine cu adevărat autosabotarea fiindcă omul nu deţine libertatea de a decide conştient. Deşi el crede că e raţional şi conştient, în realitate programele mentale timpurii îi dirijează viaţa şi alegerile. Fără o descoperire conştientă a tuturor acestor expresii mentale, asimilate în infantilitatea timpurie, femeia va continua să se autosaboteze, cerând imposibilul de la fiecare bărbat întâlnit în cale. Acum înţelegem de ce apelul la prieteni (pt a-i prezenta posibili parteneri) ori alte surse exterioare (internet) nu vor funcţiona. Sau e posibil ca la un moment dat, în decursul unei crize, doamna să aleagă un partener de cuplu, dar el va reproduce în viaţă acel dicton ascuns în mentalul femeii şi o trata ca „pe o persoană care nu merită nimic”. Ceea ce în psihoterapie poate deveni extrem de laborios se iveşte într-o secundă în viaţa curentă. Astfel, dacă cercetăm în continuare cazul nostru vedem cum o strădanie masivă de ani de zile de terapie, cu progrese mărunte, cu reveniri şi codeli se soldează cu o răbufnire majoră printr-un eveniment inedit. Deci, după ce femeia noastră s-a supus psihoterapiei şi şi-a cercetat propriul trecut, încă nu ajunsese la expresia bazală a problemei şi anume că ea nu merită nimic. Dar într-o împrejurare de la job, un client îi propune un cadou de 1000 de euro. Doamna, aderentă dictonul ei că nu merită nimic a luat propunerea ca pe o glumă foarte amnuzantă şi a râs cu poftă. Bărbatul s-a supărat şi a dispărut. Revenită în terapie, senora a reluat toată întâmplarea. A revăzut cu ochii amintirii că în momentul propunerii, clientul nu râdea defel, deci vorbea serios. În acest punct, doamna s-a simţit brusc invadată de o jignire profundă. Programul ei mental care spunea că „bărbaţii sunt doar nişte profitori, care obligă partenerele să facă sex când au ei chef” o determina să interpreteze totul prin prisma unor avansuri sexuale. Ea s-a simţit ca o prostituată, ce urma să fie cumpărată. Lucrând şi asupra acestei perspective, ea a coborât mai adânc în mentalul propriu şi şi-a amintit scenele acuzelor mamei, care o învinuia că „ea nu merită nimic”. Sesizăm acum cum un eveniment oarecare, care neînţeles până la capăt s-ar fi soldat cu o nouă supărare majoră (doamna ar fi rămas cu ideea că e luată drept târfă) s-a devenit o binecuvântare uluitoare. Ea văzut că cineva o aprecia şi că el considera că ea merita 1000 de euro. Un cineva susţinea că „ea merită”. Acum femeia avea în tolbă două programe care se băteau cap în cap. Hotărârea îi aparţinea: pe care să-l creadă şi la care să renunţe. Evident că atunci când procesele mentale se desfăşoară într-o manieră trasnparentă, deciziile sunt luate mult mai uşor. E suficient că observi ce e în beneficiul tău şi ce te sabotează. Privind din altă perspectivă circumstanţa cu bărbatul ce-i oferea cadou 1000 de euro, aceasta reprezintă numai o oportnitate de creştere, de evadare de sub tutela programelor mentale înrobitoare. Descifrată necorespunzător, ea va aduce suferinţă, dar văzută prin prisma adevăratei ei intenţii alcătuieşte o nestemată. Fără aportul bărbatului, doamna nu ar fi rezolvat problema din suflet, întrucât nu ar fi reuşit să-şi reamintească acuzele mamei şi nici expresia care spunea că „nu merită nimic”. Observăm astfel, că evenimentele exterioare ce ajung în viaţa noastră nu sunt cele care ne provoacă daune emoţionale, ci numai legităţile pe care le găzduim noi în inconştient, pe care le lăsăm să zacă în linişte, necercetate conştient. Nu bărbatul care îi oferea 1000 de euro îi provoca durerea însuflet, ci expresia din mintea femeii, care îi şoptea că ea nu merită cei 1000 de euro, că nu merită nimic şi o îndemna să refuze orice gest de bunăvoinţă din partea anturajului. Astfel, asumpţia interioară îi reteza orice ajutor din partea altora. Defectul neinvestigării conştiente a propriului mental rezidă în obligativitatea cărării pe care o apuci. Mânat compulsiv de a o serie de legităţi interioare neştiute ajungi să nu poţi proceda în altă manieră decât în cea trasată de ele. Dacă părintele a repetat de mai multe ori că nu meriţi nimic şi tu ai ajuns să crezi, acest fapt îţi va răsturna viaţa. Până când silit de suferinţe te vei întoarce spre tine şi-ţi vei cerceta psihismul. Doar renunţând la sentinţele inconştiente ale educatorilor te vei elibera de torturile afective. De aici nu rezultă că trebuie să ne înveninăm împotriva celor care ne-au crescut. Ei au făcut ce au crezut de cuviinţă că e mai bine. Se ridică întrebarea: De ce am ajuns tocmai în familia ori lângă mama care să ne transmită atare expresii mentale? Ne reamintim că nimic în lumea acesta nu e fortuit. Karma e răspunsul. Acea mamă, acei mentori timpurii erau cei mai potriviţi pt noi, cei care puteau să ne ajute să ne eliberăm de inscripţionările mentale inconştiente. Mai precis, aceste mentalităţi existau în inconştientul nostru din alte vieţii, iar acum doar sunt reactivate pt ca incidente ulterioare să ne permită să le vedem şi să le aruncăm. Depinde numai de noi să le interpreăm la veritabila lor valoare!