De ce ne e frica de moarte?

Trăim permanent în prezenţa şi sub miasma stranie a morţii, însă ne prefacem că nu o mirosim, că nu inhalăm subtilele ei semnale; o ignorăm conştient şi raţional, altminteri nu am mai fii capabili să ne desfăşurăm viaţa în mod paşnic. Cineva afirmă că moartea este absenţa prezentă, în timp ce morţii sunt prezenţii absenţi. Abisul lugubru care se cască dincolo de pragul trecerii „dincolo” frământă şi înspăimântă orice suflare vie prin însăşi esenţa ei misterioasă, opac de placidă şi uneori implacabilă, necruţătoare. De ce ne este frică de moarte ? Ne temem de necunoscut, de hăurile căscate brusc, faţă de care nu deţinem vreo fărâmă de control şi care ne întrerupe brutal, posibil permanent, existenţa pământească. Cu o undă a psihicului îl atrage, îl fascinează îl împinge să cerceteze, să afle. De aici izvorăşte plăcerea filmelor de groază, a practicării bungee-jumpingului şi altor manifestări care îmbrânceşte organismul atât de aproape de muchia morţii încât parcă ar dori să arunce o privire prin mantia ei impenetrabilă. Ne desparte de fiinţe îndrăgite. Suferim prin absenţa lor, prin curmarea efluviilor de dragoste irumpte între trupurile noastre fizice şi ne temem de despărţiri veşnice. Ne-am însoţit luni, ani sau decenii şi acum, prin decizia implacabilă a morţii suntem extraşi de lângă familie, de lângă casă şi chiar din ceva în care eram intricaţi mult mai profund: trupul nostru material. Avem senzaţia că pierdem ceva important că ni se smulge ceva ce e al nostru şi pentru care am depus efort. Am muncit anii întregi pentru “realizări“ efemere ( de genul titlurilor universitare, pentru construirea caselor sau cumpărarea unui automobil). Plecăm rapid, fără drept de apel şi deposedaţi de orice iluzii că am putea lua ceva “dincolo”. Am căutat admiraţia colegilor, am urât sau am luptat pentru împlinirea unei cauze, ne-am zbătut uneori până la epuizare sa „ iasă lucrurile aşa cum dorim noi “ şi toate acestea se vor disipa într-o clipită, rămânând (cu puţin noroc) doar urme mnezice. Spiritul viu pulsează în interioritatea noastră şi cerşeşte perpetuu nemurirea. El simte că e viu, că are dreptul să supravieţuiască, că extincţia este absurdă şi ilogică. El înţelege, prin însăşi existenţa lui, că viaţa nu se poate reduce la a mânca, a bea şi a îndeplini celelalte sute de operaţiuni menite să umple “viaţa” , în fapt să deturneze atenţia omului de la scopul său existenţial esenţial.

Spinii vieţii

Ne năpădesc grijile precum înconjură şi sufocă spinii, plantele tămăduitoare. Adesea se întâmplă ca nici măcar clipe îmbibate de plăcere să nu fie tratate la veridica lor valoare. Mâncarea şi sexul reprezintă unele dintre activităţile care furnizează organismului uman o serie de momente delicioase, agreabile, seducătoare. Dar Eul, cu nesfârşitele sale tânguiri, cu pretenţiile sale fantomatice şi propensiunea spre dramă ocultează savoarea acestora. Oare câţi dintre pământeni mănâncă cu adevărat într-o manieră conştientă? A îngurgita pe nerăsuflate e total opus cu delectarea hranei, urmărirea fiecărei înghiţituri de la introducerea în gură, explozia de arome şi miasme ce la răspândeşte fără zgârcenie şi până la topirea ei în lichidul digestibil. Procesualitatea formării bolului alimentar constituie un dar divin, însă listele cu trebuiri de îndeplinit, teama perpetuă pentru “ce mai am de făcut” ascund acesta sursă de plăcere şi o îneacă în amărăciune. Care e motivul pentru care sporturile sunt atrăgătoare? Ne permit să uităm de griji, de iureşul fără sfârşit al vieţii cotidiene, să na afundăm adânc în vâltoarea satisfăcătoare a jocului şi să tărâm la maxim prezentul. În decursul jocului nu mai există probleme de serviciu, nu mai ne revin în minte certuri din trecut sau facturi de plătit în viitor. Rezidă doar bucuria, ce se scurge alene sau cu meandre, competiţia şi efortul plăcut. De ce ne facem atâtea griji fără rost? Oare chiar se schimbă destinul propriu dacă ne îngrijorăm noi? Sau decalăm timpul dacă frământăm fără încetare o sumedenie de gânduri ce ne macină şi sănătatea odată cu ele? Evident, nu! De aceea a afirmat răspicat Isus: “ Şi cine dintr voi, îngrijorându-se poate să adauge un cot la înălţimea lui? Şi de ce să vă îngrijoraţi de îmbrăcăminte? Uitaţi-vă cu atenţie cum cresc crini de pe câmp: ei nu torc, nici nu ţes. Totuşi nici chiar Solomon în toată slava lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Nu vă îngrijoraţi deci pentru ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ea însăşi. Ajunge zilei necazul ei.” M-am întrebat frecvent de ce ne zbatem şi ne auto chinuim cu mormanul acela neîncetat de gânduri?! Răsfoind cărţi întregi am înţeles că Eul adoră drama. Tot acesta e şi motivul pentru care există apetenţa deosebită a adulţilor şi copiilor pentru filme, pentru lacrimogenele telenovele sau pentru piesele de teatru, ca şi pentru bârfă (care reprezintă o dramă de proporţii mai mărunte şi mult mai aproape de uşa apartamentului nostru). Pentru fiecare individ, eroul naraţiunii vieţii sale este el însuşi. Când străbate circumstanţe spectaculoase, periculoase sau răsturnări de situaţie, omul se înspăimântă, însă la o cercetare mai atentă a interiorului se observă că undeva palpită cu frenezie o bucurie suspectă, un soi de intensificarea emoţională: este chiar plăcerea Eului faţă de desfăşurarea dramei. Conştientizarea plăcerii sadice, a atracţiei inutile pentru dramă a Eului permite conştiinţei să se desprindă din mrejele capcanei fără rost şi să înţeleagă că viaţa se desfăşoară doar în momentul prezent, fără ruminaţii sterile despre ce mi-a făcut vecinul şi cum am să mă răzbun eu, fără dorinţe sterpe conexe îmbogăţirii peste măsură. Fiorul vieţii reprezintă mai mult decât mâncare, griji, facturi, etc. Există şi flori, opere de artă, cărţi interesante, oameni prietenoşi, cer senin şi soare. Ne face bine să le vedem şi pe ele!

Tristetea, teama si bucuria

Tristeţea este legată de o pierdere (a unei relaţii, a unui job, a sănătăţii, etc). Indiferent de sentimentul de irosire şi de semnificaţia lui, tristetetea este cea care ne ajută să facem faţă deficitului. Cu alte cuvinte, rolul durerii este de a vindeca rana. Acceptarea desprinderii de trecut (în particular de ceea ce au fost relaţia, slujba sau prietenul pierdute) se realizează treptat, în directă conexiune cu suferinţa. În fapt, simplul fapt de a consimţi în interior că s-a sfârşit, uşurează tranziţia spre o nouă conjunctură de viaţă. Agăţarea de persoana care doreşte să plece sau care chiar ea insăşi a purces la drum deteriorează opţiunile sănătoase, viguroase ale pesoanei, prin auto-impiedicare de a privi spre viitor. Legarea de trecut, de imposibil împinge individul în fantasmă, într-o lume iluzorie, populată de speranţe deşarte. Mulţi oameni nu-şi permit să fie trişti şi să accepte pierderea. Negarea întâmplării, sentimentul persistent de ratare şi refuzul de trece mai departe nu fac decât să agraveze starea interioară de jale, reprimarea ei (cu consecinţe directe asupra dispoziţiei psihice şi sănătăţii organismului). În plus, imposibilitatea exprimării într-o manieră benefică a tristeţii împiedică mobilizarea resurselor adaptative, a flexibilităţii şi supleţii mentale. Consecinţele vorbesc de la sine. Individul va fi incapabil să se adapteze dinamic la noile provocări ale destinului. Tristeţea neexprimată direct, se poate manifesta indirect, corporal, de exemplu, prin dureri de inimă, angina pectorala, respectiv junghiuri in capul pieptului, lentoare, pierderea poftei de viaţă, a energiei vitale, stres si iritabilitate. Teama este acel sentiment care ne semnalizează pericolul şi ne ajută să ne apărăm, prin mobilizarea resurselor vitale ale organismului. Problema vitală la acest capitol o reprezintă tendinţa organismului de a intepreta drept circumstanţe periculoase, anumite situaţii frecvent întâlnite în societatea actuală, care însă nu conţin potenţiale primejdii, ci doar sunt interpretate la nivel mental într-o astfel de manieră. Exemplul cel mai elocvent este vorbitul în public. a trasmite infomatii unor grupuri de oameni nu ne lezează integritatea fizică sau psihică în nici un fel. Însă o grămadă de indivizi sunt terorizaţi doar la gândul unui discurs. Toţii izbutim să comunicăm şi executăm activitatea pretutindeni (la job, acasă, pe stradă, la magazin). Oriunde mergem întâlnim oameni străini, necunoscuţi şi vorbim cu ei (mai mult sau mai puţin lejer). Când vine însă termenul să susţinem o expunere publică, ceva din mentalul nostru pare “să se sucească” brusc, interpretând ipostaza drept una deosebit de ameninţătoare, cu risc mare. Logic, a te adresa unui grup de oameni nu implică un risc major la adresa vieţii. Nimeni nu te va mânca sau jupui de viu indiferent cât de oribil a-i expune conferinţa sau cât de multă plictiseală ar pluti prin aer. Cercetările experimentale psihologice au demonstrat fără tăgadă că anxietatea resimţită de trup în decursul susţinerii unui discurs, atinge cote ridicate în preajma şi în timpul exprimărilor orale publice. Teama de a vorbi în faţa unei audienţe largi ocupă un loc fruntaş în ierarhia fricilor umane, alături de frica de moarte. Ce rezidă atât de periculos în activitatea de orator? Este vorba despre anxietatea de performanţă. Cei care suferă de trac (aproximativ 79% din populaţie) îşi doresc cu ardoare să fie aibă succes, iar creierul lor interpretează virtualitatea de a eşua, ca pe o catastrofă de talie mondial, cu impact iremediabil asupra întregii existenţe individuale. Persoanele care se expun unor situaţii de risc ridicat, îşi reprimă teama. În condiţiile de frică agresivă, panică majoră, trupul descarcă o cantitate sporită de adrenalină şi norepinefrină, hormoni, care prin acţiunile lor (furnizarea de oxigen şi glucoză în muşchi şi creier începe să crească, dilatarea pupilelor şi constricţia arteriolelor prezente în piele, anxietate, stres, tensiune arterială crescută, hiperactivitate) facilitează antrenarea maselor musculare şi uşurează adaptare la eveniment. Prin expunerea curentă la circumstanţe stresante, generatoare de epinefrină , se poate institui o dependenţă de efectele pompării masive de adrenalină (ca urmare a trăirii unor senzaţii înălţătoare de putere, excitare cognitivă, afectivă sau de altă natură). Aşa se explică reiterarea periodică a celor care sar de pe acoperişurile zgârie-norilor, de pe buzele prăpăstiilor de mii de metrii altitudine sau a celor care sar cu coarda elastică (bungee jumping). Există şi situaţia inversă, când anumite persoane exacerbează prezenţa pericolului şi trăiesc cu sentimentul de teamă aproape în permanenţă, zărind pretutindeni numai obstacole ascunse. Bucuria este modalitatea de a celebra lucrurile bune din viaţa noastră, adică acele întâmplări care corespund complet opţiunilor noastre motivaţionale. Fericirea reprezintă un paneceu pentru organism. Ea întăreşte sistemul imunitar, reduce tensiunea arterială (şi în consecinţă posibilitatea de infarct sau de atac cerebral), scade nivelul cortizonului (hormonul ce se varsă în sistemul circulator în situaţii de stres), creşte intensitatea şi amplitudinea respiraţiei (cu efect benefic asupra oxigenării celulelor), practic ducând la regenerarea întregii structuri morfologice. Zece minute de râs sănătos, din toată inima pot preveni boli de orice categorie. Când râdem, corpul nostru eliberează endorfine, care sunt capabile să anihileze durerea. Umorul şi optimismul, ca mod de a-ţi parcurge existenţa, reprezintă veritabile călătorii spirituale. Aceasta ar fi una dintre explicaţiile pentru care mulţi oameni adoră bancurile sau se întâlnesc în diade, triade şi râd cu poftă, povestindu-şi variate întâmplări hazlii. Apropo, am citit zilele trecute o glumă care mi s-a părut reuşită: “Un pasager întreabă pe o stewardesă de ce zborul cu acest avion este cu zgâlţâituri. La care femeia răspunde senin: avem un pilot nou şi îi este greu să-şi ridice complet piciorul de pe frână.” Din păcate, chiar şi la acest nivel al bucuriei libere pot exista blocaje, prin aceea că oamenii nu-şi dau voie să savureze deliciile simple ale vietii, să râdă cu plinătate, să guste din propriile succese. Un copil îşi exprimă sentimentele natural: este furios când nu primeşte ce are nevoie şi se bucură când mama se joacă cu el. Mai târziu însă, când unii părinţii sunt deranjaţi de cererile copilului şi nu-i vor permite să fie furios (fiindcă exteriorizarea furiei nu este îngăduită de cutumele familiei respective sau fiindcă ei înşişi nu tolerează la nivel psihic mânia), copilul îşi va reprima furia. Ca adult, nu-şi va exprima nevoile şi nu va protesta când o situaţie nu este acceptabilă pentru el. Acest dificit rezidă din faptul că el nu a asimilat cognitiv şi reprezentaţional, în decursul existenţei, modelul furiei. În copilărie, progeniturile memorizează modalitatea în care mama îşi exprimă furia, bucuria sau orice alt sentiment, urmărind pur şi simplu cum se manifestă părintele emoţionat în circumstanţe specifice. În mintea lui fragedă, acest pattern observat apare drept unic şi reprezintă modalitatea universală, bazală, de traslatare din interior în afară, a emoţiei respective. De asemenea, dacă bucuria unui copil este respinsă în mod sistematic de părinţi (fiindcă creează zgomot, ce-i incomodează pe părinţi), minorul va înceta să o exprime, reprimându-şi acest mecanism fabulos de însănătoşire. În locul bucuriei, copilul se va manifesta conform dorinţelor de moment ale genitorului, arătând pe chip, orice altceva: de la furie la indiferenţă. Astfel, învăţăm la un moment dat, să nu ne folosim sentimentele în mod adecvat; adică suntem trişti în loc să fim furioşi, sau putem fi veseli când de fapt suntem trişti sau suntem indiferenţi când avem un succes.

Furia

Furia este acel sentiment care ne semnalizează faptul că o nevoie a noastră nu este împlinită sau o limită personală este încălcată. Apariţia furiei propagă energia necesară pentru ca noi să rezolvăm problema. Dacă, de exemplu, cineva spune sau face ceva ce nu este acceptabil pentru noi, furia este sentimentul care ne semnalizează problema. Ca în orice alt aspect al personalităţii umane, şi aici intervin diferenţe de la un individ la altul. Ceea ce pentru un membru al societăţii pare tolerabil, pe altul îl înfurie la maxim. De asemenea, variază intensitatea fenomenului. Psihologii de renume afirmă în unanimitate că ceea ce ne enervează la alţii, reprezintă părţi ale structurii nostre, pe care însă nu le acceptăm la propria persoană, nici măcar nu le observăm la noi, ci le sesizăm doar la ceilalţi. Aşa, spre exemplu, pe George îl irită hainele împrăştiate de soţia lui. O critică de câte ori vede rochii sau ciorapi aruncaţi neglijent în dormitorul conjugal. Însă George nu înregistrează faptul că şi el, când iese de sub duş, lasă prosopul pe scaunul din hol, iar cămaşa şi şosetele stau căzute lângă vasul de toaletă. El se consideră o persoană organizată şi ordonată fiindcă niciodată pe biroul său de lucru nu există hârtii neclasate. În această ordine, natura ne semnalează o problemă personală. Eşuăm să sesizăm propria trăsătură de caracter neadecvată integrării în societate. Pentru a ne facilita bună coabitare, universul ne pune faţă în faţă cu un instrument util (partenerul de inetractiune) pentru ca noi să izbutim totuşi să observăm şi să ne depăşim limitele comportamentale. Tot furia este aceea care ne ajută să depăşim barierele propriei inerţii şi să reacţionăm faţă de acea persoană ce a păşit neinvitată pe teritoriul nostru (adică ne-a atacat într-un punct vulnerabil). Mai departe, suntem responsabili de a exprima furia într-un mod socialmente necesar, adică de a face cunoscut celuilalt ce nu este satisfăcător pentru noi şi ce avem nevoie. Acel val de energie caldă, ce însoţeşte furia ne permite să părăsim pasivitatea inerentă şi să dobândim puterea de a ne exprima în exterior, neplăcerea. Toate manifestările non-verbale, fiziologice (înroşirea feţei, accelerarea ritmului respirator, augumentarea frecvenţei cardiace, tensionarea musculaturii striate, mărirea reacţiei galvanice a pielii, etc ) caracteristice furiei sunt reacţii ale organismului care susţin fizic acele componente necesare creşterii nivelului energetic. Dat fiind că nu trăim într-o lume ideală, este important să fim deschişi la negociere şi să convenim cu noi înşine, că nu putem obţine întotdeauna tot ce dorim. Deşi ne înfuriem (adică utilizăm părţile benfice ale mâniei), deşi exprimăm furia într-o manieră acceptabilă, este totuşi posibil să înregistrăm un eşec. Este esenţial să deprindem arta de a face compromisuri tolerabile şi reciproc avantajoase. Putem exprima mânia într-un mod ok, asertiv (spunând ce nu este convenabil pentru noi şi care sunt punctele inacceptabile, care sunt trebuinţele noastre ce rămân neacoperite) sau într-un mod non-ok, agresiv (verbal sau fizic). Mai rezidă şi varianta periculoasă pentru sănătatea trupului, de a alege să nu exprimăm furia, caz în care ea va fi somatizata şi convertită de organism în boli cardiovasculare. Adesea furia este confundată cu agresivitatea, însă raportul dintre ele este de genul parte-întreg. Mânia reprezintă doar a fracţiune a agresivităţii (considerată ca un întreg). Sub umbrelă mai largă a agresivităţii, se pot adăposti critica, agresivitatea pasivă, invidia, umorul acid (o formă sublimată a agresivităţii).

Ce ne indeamna sa ne comparam permanent cu altii?

In societatea actuala, comparatia apare atotputernica. Uita-te la Stefanel ce cuminte e! spune o mamica. Tu de ce nu poti fii ca el??!!" Si uite asa s-a insinuat alteritatea, distorsionarea personalitatii inca din frageda copilarie. Ce intelege copilul din cererea mamei? Ca asa cum este el nu e in ordine, ca daca vrea sa pastreze dragostea parintelui (adica in traducere a zeului care are grija de nevoile lui, datorita caruia el supravietuieste) trebuie sa devina la fel ca Stefanel, cuminte, adica ALTFEL decat este el. Si ce mai traduce copilul? Ca daca doreste sa afle cum ar TREBUI sa fie, ca sa " fie in regula" e necesar sa recurga la comparatia cu un altul. Intrebarea esentiala este: de ce trebuie sa si modifice copilul felul de afi? Pentru a corespunde dorintelor mamei, adica unui anume model de gandire, de structura de personalitate, de viziune asupra lumii. Ca si cum judecata sau felul de a fi al copilului ar fi gresit, nu doar jucaus. Acesta e doar un exemplu. Insa daca urmarim cu atentie sporita, observam ca acest scenariu se perpetueaza cu indaratnicie de a lungul intregii istorii de viata a omului. Nu doar in familie, ci pretutindeni, la servici, la scoala, la cinematograf, oriunde exista alte suflete. Putem riposta cu acuratete, spunandu ne ca un copil nu poseda capacitatile necesare pentru a filtra informatia si a deduce esentialul. Adica la o varsta atat de frageda nu are inca fixate repere interioare. De acord! Insa de ce se propaga aceeasi situatie si la varsta maturitatii? De ce continuam sa ne comparam cu cei din jur? Din nesiguranta, din frica, din cauza unei stime de sine scazute. Incercand sa creem uniformitate, conformism atent distribuit riscam sa distrugem potentialul de dezvoltare detinut de fiecare individ, fiindca fiecare dintre noi este unic in felul lui. "Cand imiti pe altii, inteligenta moare", afirma Osho si cred ca are dreptate. "Copiind pe altii, inteligenta se sinucide. Cum sa vezi cu ochii imprumutati de la altii?" mai predica Osho. Nimeni nu stie mai bine decat tine ce ti se potriveste sau cum sa-ti traiesti viata. Nu e nevoie sa te uiti la vecina de peste drum ca sa observi ca un taior se aseaza mai frumos pe talia ta decat un pullover marimea XXL. Tot ce-ti trebuie e o oglinda si un calup de bun simt. Indrazneste sa fii tu insuti si vei fi recompensat!

Cum se converteste iubirea in ura, in cadrul relatiilor de cuplu?

Patrundem in relatiile parteneriale romantice cu aspiratii, iluzii, sperante, dar si cu viziuni diferite asupra ceea ce gandim noi ca ar trebui sa fie o relatie intima. Detinem sfaturi de la mama, bunica, am urmarit modelul parental de interactiune si am extras de acolo concluzii proprii. In alte cazuri mai rafinate, viitorii insuratei au citit carti practica de autoinvatare sau au parcurs cu incredere seminarii psihologice cu teme conexe. In orice caz fiecare pleaca cu speranta ca lucrurile or sa decurga pasnic, senin si ca acele oribilitati auzite prin vecini, batai, certuri , injuraturi si alte “grozavii” nu li se pot intampla lor….pentru simplul fapt ca se iubesc. Ca si cum milioanele de inaintasi nu se iubeau. Insa cumva fiecare cuplu nou inchegat se leaga cu iluzia si speranta ca in “cazul lor lucrurile vor decurge altfel, ca ei se vor intelege, se vor respecta si iubi pana la adanci batranete”. Ce intervine de strica planurile initiale?  Mentalitati diferite, inoculate in familiile de origine ale insurateilor. Un exemplu banal l-ar constitui ora mesei: in familia ei, se manca intotdeauna la ora 14, avand intreaga familie adunata in jur, in timp ce el este obisnuit ca fiecare membru al familie sa se hraneasca dupa voie, fara sa-i astepte pe ceilalti. Daca fiecare va proceda dupa obiceiul impamantenit in familia de origine, vor iesi curand scantei si se vor aduna resentimente  Lipsa de maturitate – maturitatea gandirii nu are, neaparat, legatura directa cu varsta, ci mai degraba cu experientele de viata traite si asimilate, din care au fost extrase invataturi, concluzii valide sau lectii profitabile  Flexibilitatea gandurii – se refera la intelegerea faptului ca noi oamenii suntem complet diferiti unii de altii, ca avem structuri de personalitate variate cu trasaturi proprii, dorinte si aspiratii categoric diferite. Toleranta ar trebui predata ca materie esentiala in scoala  Probleme de comunicare – adesea femeia spune ceva, iar barbatul intelege altceva. Acest fapt se intampla, nu din rea vointa, ci pentru ca fiecare dintre celel doua sexe sunt echipate cu filtre perceptive diferite.  Nestiinta de a sustine afectiv partenerul – barbatii au nevoie de un anumit suport emotional (respectiv de respect, admiratie), iar femeile de un lat tip de suport afectiv (de a fi ascultata, protejata). Problema care intervine adesea este aceea ce fiecare dintre parteneri ofera acel fel de suport de care stie ca ar avea el nevoie in momente existentiale dramatice, iar receptorul se ocnsidera neinteles, neiubit.  Neimpartasirea emotiilor pe masura ce ele apar – lipsa intimitatii afective creeaza grave dezechilibre in cuplu, prin acumularea resentimentelor. Acestea blocheaza efectiv curgerea naturala a iubirii si converteste dragostea in ura.  Neacordarea de respect partenerului – in nenumarate cazuri intimitatea este prost inteleasa ca libertatea de a ne varsa nervii, frustrarea sau nefericirea pe partener (ca tot e acolo la indemana). Critica, cicaleala (specifice in special femeilor) sau (controlul, posesivitatea) caracteristice in special barbatilor, deterioreaza increderea reciproca, erodeaza comunicarea libera, stopeaza acordarea de atentie si dragalasenie.

Criticul interior

Ţi se întâmplă des să auzi în minte o serie de remarci maliţioase care comentează în surdină cam tot ce înfăptuieşti, ce observi sau ce fac ceilalţi indivizi? Sunt convinsă că răspunsul tău este afirmativ. La alţi indivizi, situaţia degenerează sau mai precis se exacerbează în asemenea măsură încât exprimă cu voce tare, tot ceea ce aud, criticând orice mişcare a lor sau a partenerilor de interacţiune. Acea voce insidioasă, critică, adesea răutăcioasă poartă numele de criticul interior. Slujba lui principală este să ne amareasca viata, iar noi, obedienţi ascultăm şi luăm în considerare supoziţiile sale nefondate. Astfel ajungem să credem că suntem urâţi, proşti, incapabili să îndeplinim acţiuni elementare, că nu merităm să ne căsătorim, că nu există nimeni care să ne iubească, că nu putem avea succes în atingerea unui obiectiv de orice natură şi alte lucruri “drăguţe”, caracteristice criticului interior. Obiectul sau de muncă îl reprezintă lumea înconjurătoare, noi ca persoane, evenimente sau acţiuni proprii sau unfaptuite de alţii, trecătorii de pe stradă şi orice intră în raza sa vizuală, auditivă sau imaginativă. Criticul interior pare să aibă o părere (evident negativă) despre fiecare şi despre tot. Seamănă cu acele personaje stranii, comice (privite de la distanţa unui spectator calm, ce urmăreşte relaxat o piesă de teatru) care îşi închipuie că diseminează dreptatea şi înţelepciunea în lume, prin maximele lor “iluminate”. Culmea este, că el crede cu tărie că are dreptate, că frazele susţinute de el reflectă adevărul pur şi intangibil. Dacă însă, cineva îi replică cu asprime un raspuns întemeiat, se supără, se revoltă, se contorsionează intelectual, punând în mişcare o serie de mecanisme menite “să repare” imaginea sa aparent ciobită. Nimic nu-i displace mai mult criticului interior decât să fie el obiectul remarcilor negative, injurioase sau dispreţuitoare ale altora. Reacţia sa de apărare este de cele mai multe ori disproporţionată faţă de conjunctura reală. Atacă virulent, denaturează adevărul cel mai manifest, reliefat sau vădit, proiectează propriul ciob ascuţit asupra “atacatorului”, simţindu-se răzbunat doar în situaţia umilirii complete a interlocutorului. Cum se naşte acest monstru subversiv? În copilărie, prescolarii sunt precum unor table goale, unor bureţi avizi de informaţie. Orice aud sau văd se grefează ardent în materia lor cenuşie, ca o amprentă marcată cu profunzime. Acea urmă mnezică posedă o putere atât de mare încât chiar şi după zeci de ani ea îşi face cunoscute efectele, evident fiind extrem de dificil de alterat sau înlăturat. Genitorii copilului, modelel imperfecte, au momente de impacienţă, izbucniri de furie, dorinţe neîmplinite, nevoi stringente ignorate prea mult timp, întâmpine circumstanţe ne mai experimentate, în care nu ştiu cum să se descurce, etc. toate aceste bâlbe părinteşti se reflectă negativ în mintea copilului, tălmăcindu-se drept respingeri, dovezi ale lipsei de iubire pentru el (cel mic), ale neimportanţei lui. Astfel, tatăl vine acasă după o zi istovitoare la serviciu (unde a experimentat nervii şefului, un control inopinant al Gărzii financiare, plus o răsturnare periculoasă de situaţie la Bursă). Un incident mărunt al fiului va declanşa al treilea război nuclear în variantă familială. Porgenitura, care nu a asistat la descarile norilor nimbus de pe cerul jobului părintesc, va interpreta că el este cauza originară a furtunii tatălui său, convertind informaţia în autoacuzare, blam la adresa sa. Acea ipostază se va reţine şi apoi converti într-un mod stupid de a se critica, de a se învinui, conform eşantionului patern. Mama, chinuită de lipsa de somn (micuţului tocmai îi cresc dinţii) va întâmpina ceasuri în care răbdarea ei căpătă valori “intens negative”. Privată în trebuinţele ei esenţiale, atingând nevoile de supravieţuire, ea va ţipa, eventual va brusca copilul care nu se supune instant, comenzilor sale, care face mofturi în perioada de alimentare. Progenitura, inconştientă vis a vis de alte dorinţe decât cele proprii va transla împrejurarea, înţelegând că el este vinovatul ce creează neplăceri mamei, datorită răutăţii sale înnăscute. Şi exemplele pot curge. Cuvinte aruncate al întâmplare de rudele ce participă la creşterea copiilor (de genul, “semeni exact cu maică-ta, eşti ca fel de dezordonată”), injurii aleatoare (“băiat rău ce eşti” varsă mama cu obidă, către copilul care se juca cu o farfurie şi din neatenţie a spart-o, deşi şi ei îi se poate întâmpla exact acelaşi lucru, în orice moment), afirmaţii jignitoare, gratuite sau izvorâte din deliruri de grandoare refulate (“eşti prost ca noapte, nu eşti în stare nici o adunare să faci, nu ştiu cu cine o-i samana”), generalizări excesive (“dacă acum nu eşti capabil să înveţi să mergi pe bicicletă, cum o să fii capabil să conduci maşina, mai târziu”), şi lista poate extrage nenumărate pilde, al căror unic ţel este de a rănii adânc şi uneori iremediabil acel suflet inocent. Neştiinţa părinţilor, lipsa de informare de documentare în vastul material referitor la modalităţile concrete de creştere şi educare a tinerilor, generează erori regretabile. Inconştientă, lipsa de maturitate spirituală a genitorilor se converteşte într-una dintre cauzele perpetuue ale apariţiei criticului interior. Proiectarea propriilor dorinţe asupra traseului de viaţă al copilului deturnează micuţul de la aptitudinile sale naturale, inerente. Prin constrângeri frecvente şi perseverente ale părinţilor, copilul devine un soi de animal dresat să asculte şi să se supună intereselor şi aspiraţiilor altora, ignorându-şi propriile doleanţe, devenind pasiv şi lipsit de indrazneazala, de motivaţie spre împlinirea potenţialului cu care a fost înzestrat de la natură. Travaliul cu sine, ar trebui să devină un pas obligatoriu al acelor indivizi care se hotărăsc să-şi perpetueze genele. Înţelegerea propriilor reacţii în prezenţa contextelor anevoioase, complicate, pretenţioase se converteşte într-o muncă indispensabilă pentru a izbuti să educi un tânăr. Privind spre înălţimea adulţilor, de nenumărate ori, copii îşi investesc părinţii cu aure de zeităţi mistice, atotpotente şi atotştiutoare. În loc să demistifice această perspectivă eronată, cadrele parentale, se auto-aduleaza, inaltantu-se prin sentimentul de putere izvorât de privirea admirativă a progeniturii. Dorinţa de a continua să apară drept idol în ochii micuţilor, îi orientează spre a se amăgi, de a nu recunoaşte de multe ori, că greşesc, de a evită să-şi ceară scuze, de a oculta propria neştiinţă, etc. Toate aceste denaturări ale realităţii se constituie în tot atâtea surse de promovare în lume a criticului interior.