Cum ajungem să considerăm că obiectele din jur fac parte din noi înşine?

Recent am vizionat pe net un video conţinând un experiment extrem de relevant. În principiu, un savant american aşeza muşteriul în faţa unei măsuţe şi-l ruga să-şi posteze mâna stângă pe masă. Apoi plasa un mini perete despărţitor pe blat astfel încât omul să nu-şi mai zărească braţul. Cercetătorul punea o mână falsă cumva in continuarea braţului subiectului şi acoperea golul cu un şervet. Acum, individul avea senzaţia vizuală că mâna de plastic este prelungirea propriei sale mâini. Un mic truc ce păcălea ochiul. Subiectul vedea acum numai mâna de plactic, în timp ce degetele sale veridice erau ascunse de bucata de pânză. Întreaga construcţie se desfăşura sub ochii amuzaţi ai „victimei”. Apoi cercetătorul declanşa obiectul de studiu propriu-zis. El atingea degetele vizitatorului cu o perie fină, executând o mângâiere delicată şi plăcută. Concomitent el producea aceeaşi mişcare şi pe mâna de plastic, sub privirile amuzate ale individului cercetat. Subiectul devenea relaxat şi se distra copios. Brusc, savantul lua un ciocan şi strvea degetele de plastic. Omul tresărea violent, ca şi cum propria sa mână fusese atacată. În căteva zeci de secunde acompaniate de senzaţii tactile agreabile, mintea subiectului încorporase obiectul de plastic, atribuindu-l sieşi. Trnaspunând in viaţa individuală acest experiment uimitor mă trec fiori pe şira spinării gândindu-mă ce se petrece in mintea mea atunci când trăiesc decenii in proximitatea altor fiinţe, când stau de ani buni la mine in casă, când port o rochie cu plăcere de mai multe ori. Cu câte fire invizibile sunt legată de obiectele intens utilizate? Aţi observat cum cadourile de pesoanele dragi nouă strălucesc mai intens, sunt mai preţioase decât cele primite de la fiinţe care se sunt indiferente? Brusc, lucrul cu pricina capătă o aureolă magnifică, ca şi cum însuşi personajul respectiv s-ar fi prelungit în marfa căpătată. Dacă vei fi sucifient de vigilent vei vedea că îţi este mult mai dificil să arunci (adică să te desprinzi) de îmbrăcămintea primită de la un apropiat de suflet, în vreme ce o piesă vestimentară obţinută cadou de la o fiinţă dispreţuită nici nu va fi purtată cu plăcere. Prin similaritate, darurile de la persoanele antipatizate vor fi rejectate şi dispreţuite. Parcă mâna aceluia s-ar fi strecurat prin fibrele obiectului, însufleţindu-l şi impregnându-l cu mizerie şi urâţenie. Câţi dintre noi nu păstrăm fleacuri investite intens cu „valoare sentimentală”. Adică? În traducere ar suna cam aşa: bucata respectivă de hârtie şi-a transcens statutul şi a fost întronată la rang de amintire, de micuţă entitate ce prezervează o parte din noi, din suflet. În acest fel înşelător mintea ne aduce in postura să credem că ne lăţim asupra obiectelor neînsufleţite dimprejur. Printr-o prestidigitaţie de înaltă calitate propria noastră minte ne joacă o festă de secole: uităm că obiectele sunt numai lucruri de care ne folosim o vreme şi le impregnăm cu trăsături magice, le donăm o parte din suflet. Astfel ajungem să ne înnegrim de supărare fiindcă s-a stricat aspiratorul, să îl urăsc pe acel cineva care mi-a furat eşarfa preferată, să mă învinovăţesc şi să mă critic că am pierdut mânuşile de la bunica, să adun resentimente fiindcă soră-mea îmi poartă pantofii şi pt 100 de alte lighioane analogice. Pe măsură ce realizez amploarea nebuniei mă crucesc de a binelea! Dorinţa egoului de a se gonfla permanent acaparează pregnant orice îi iese in cale. Senzaţia plăcută de mândrie la gândul posesiunilor îi sporeşte egoului tendinţa de a îşi întinde tentacolele spre mărfuri, persoane sau abstracţiuni din jur. Înglobând fictiv in propria pesonalitate obiecte sau entităţi vii, eul îşi măreşte dominionul. Tragic este că persoana nici măcar nu realizează pe deplin cât de prinsă trăieşte. Resimte fiorul dulce ce-l leagănă la reamintirea proprietăţilor deţinute, la reactualizarea diplomelor căpătate, atitulurilor, a statutului, însă îi scapă conexiunea nodală. Lama Surya Das punctează în Trezirea lui Buddha lăuntric următoarele picături de înţelepciune: „Mândria joacă un rol important în menţinerea rigidităţii unei persoane, ne ţine in loc, ne încurcă şi ne prinde in capcană, izolându-ne fluxul viu al autenticităţii şi spiritului.” Ataşamentul nostru pt lucruri, pt bani derivă din insecuritate. Credem prosteşte că acele obiecte neînsufleţite ne pot proteja de calamităţi, de rele de felurile sorturi, in final de moarte. Oare oameni avuţi nu decedează, nu se îmbolnăvesc, nu sunt părăsiţi de iubiţi? Oare savanţii extrem de erudiţi nu suferă? Oare un manger de succes pluteşte într-o maree de fericire perpetuă, ocolit de anxietate? Evident că nu! Însă ne legănăm in mrejele lipicioase ale poveştilor de adormit copii pe care ni le susurăm singuri in urechea interioară. Primejdia se amplifică şi prin faptul că toţi oamenii din jur procedează identic. Cumva se legitimează starea grotească. Cineva ar gândi: Dacă cunoscuţii mei se lipesc cu aşa ardoare de realizări, de finanţele agonisite, de legătura de cuplu, de diplomele procurate, de învăţăturile acumulate semnifică că acesta e normalul. Dacă tentativa mea de dezataşare e nebunie? Dacă nu mai rămân cu nimic? Apare frica că îţi va fi furată viaţa integrală, că nu vei mai deţine niciun motiv de a supravieţui, că deşertăciunea fierbinte se va revărsa potop peste tine. Dar te chestionez eu: Fiinţând agăţat de bunuri, eşti fericit? Priveşte cu onestitate atentă in tine şi descoperă că victoriile şi câştigurile te umplu numai cu surescitare emoţională, adică o excitare, o exaltare a simţurilor care nu are nimic in comun cu fericirea autentică. Mulându-ne strâns pe senzaţiile plăcute furnizate de posesie şi acroşare mentală ne indentificăm cu obiectele lângă care sălăşluim. Alipirea se produce atât de subtil încât ratăm momentul decisiv. Sudura e serioasă şi trebuie să întreprindem eforturi serioase de evadare din îmbrăţişarea superglue-ului. Rezolvarea răsare prin conştientizare. Puterea conştiinţei este atât de perfomantă încât simpla îndreptare perseverativă a felinarului propriu asupra închegărilor nefireşti, le dizolvă. Vă reamintesc că dacă întâmpinaţi probleme îmi puteţi scrie pe adresa de mail: ruxandra13l@yahoo.com. Ps. Numele din adresa de mail nu are nicio legătură cu mine, ci constituie o veche tentativă eşuată de a mea de a-mi transcede egoul.

Cunoaşte-te pe tine însuţi!

Una dintre cele mai prolifice modalităţi de ocolire a suferinţei vieţii este reprezentată de cunoaşterea de sine. Pt a iniţia această procedură laborioasă e necesar să deprindem arta fabuloasă de a descoperi ce nu face parte din noi: - obiectele, casa, maşina, vesela, orice lucru pe care-l preţuim - persoanele de care ne agăţăm pt a obţine atenţie, admoraţie, sex, bani, poziţie socială, favoruri, etc - titulurile, diplomele, onorurile, - profesia, calitatea de membru intr-o asociaţie, cariera in ansamblu, statutul - trupul, frumuseţea, statura, forma picioarelor şi drăgălăşenia chipului. Identificarea cu organismul de carne reprezintă una dintre cel e mai insidioase şi elaborate capcane ale umanităţii, iar depăşirea ei o sarcină ingrată. - inteligenţa, aptitudinile, cunoştiinţele - istoria de viaţă. Chiar dacă memoria ne ispiteşte să credem că ce s-a petrecut ne aparţine, misitificarea poate fi lesne îndepărtată dacă cugetăm la faptul că numai accesarea prin amintiri o reînvie. Unde sălăşluiesc întâmplările trecute, ce se petrece cu ele dacă noi refuzăm să ne mai gândim vreodată la ele? - Aspiraţiile, proeictele de viitor. Dacă nu investim timp, energie, sudoare, acţiune pt materailizarea lor se vor adeveri? Nu sunt ele fum? - Emoţiile, sentimentele stimulative (plăcere fizică, savoare intelectuală, curiozitate, etc) sau repulsive (ură, invidie, gelozie, etc) - Credinţele de toate genurile, care ne manageriază viaţa cu o mână de fier Un semn de întrebare se ridică in curtea raţiunii: Oare ce ne mai rămâne? Atunci cine suntem sau ce suntem? Cercetând îndemnaţi de fiorul interior al intuiţiei vom depista sinele veridic, magnifica fiinţă a spiritului, conştiinţa veşnică, invulnerabilă, nelezată niciodată de nimeni şi de nimic. Meditaţia „Eu sunt” inaugurată de Nisargadatta Maharaj, un iluminat modern, nativ indian ne poziţionează exact pe traseul menţionat al descoperii de sine. El susţine că propoziţia Eu sunt formează o joncţiune, o punte de legătură între formaţiunea egotică şi spirit, un pod suspendat, ce ne transportă de la identificarea cu Eul mărunt spre descoperirea adevăratei noastre naturi spirituale. Într-o schiţă simplistă e obligatoriu să ne concentrăm atenţia asupra sentimentului difuz al fiinţării, ce răzbate sub imediata suprafaţă a pielii. Aţi sesizat că nu există nici un om care să afirme în vreun moment al vieţii că el nu este? Dacă ne concentrăm suficient vigilenţa vom descoperi un fior ce rezonează în organismul integral, ce se intensifică la contactul cu propria conştiinţă. Cu suport mental, evidenţiem senzaţia de a fi prin toate cotloanele trupului fizic, de la degetele mici de la picioare până în vârful extrem al capului, insistând asupra zonelor mai rebele. Acestea sunt reprezentate de locuri mai amorţite, mai dificil de conturat în conştiinţă, mai reci, atinse de afecţiuni. Cu vigilenţă vom descoperi că deţinem puncte mai tenebroase, care arată rezistenţă faţă de dorinţa noastră de a evidenţia fiinţa. Acestea sunt chiar locurile cele mai umbroase, mai opacizate de eu şi care suportă totodată probleme fizice. Contrar credinţelor contemporane că ne bolile sunt produse de viruşi care ne atacă, ştiinţa spirituală postulează că maladiile sunt indicatori domoli ai unor credinţe şi atitudini ale omului, ce se abat de la legile in vigoare ale universului. Concentrarea îndelungată asupra locurilor respective va permeabiliza materialul fizic, grosolan, iar radianţa magnifică a conştiinţei focalizate va dizolva straturile neguroase ale depunerilor egotice.

Cum rezolvăm o problemă?

Cum rezolvăm o problemă: - îi conştientizăm existenţa. Atât timp cât nu suntem dispuşi să o sesizăm nu vom reuşi să o depăşim. Cea mai obliterantă şi insidioasă alternalivă a acestui pas îl constituie proiecţia, adică tendinţa fiecăruia dintre noi de a arunca obstacolul in grădina partenerului de interacţiune. Câtă vreme consider că eu am dreptate şi celălalt greşeşte, el trebuie reformat, îmbunătăţit. - acceptăm că transportă un mesaj destinat nouă. Orice obstacol nu e gratuit, ci va fi tradus drept un mesager care ne indică o rigiditate interioară, o abatere de la legea divină, o zonă psihică in care ne-am împotmolit. Privaţi de evenimentul exterior nu am fi depistat blocajul şi am fi perseverat in acţiuni subversive la adresa bunăstării proprii. - cerem ajutor divin şi asistenţă îngerească - acum e momentul propice să experimentă variate procedee de soluţionare. Istoria de viaţă, inteligenţa, creativitatea, sfaturile prietenilor, urmărirea unor modele de succes pot fi coroborate într-o tentativă vrednică de eradicare a barierei. - rezolvarea răsare permanent din interior. Scopul suprem al oricărei circumstanţe este să ne reformeze. Dacă nu lucrăm cu noi, dacă nu ne alterăm comportamentul, maniera de a decripta realitatea înseamnă că nu am învăţat nimic de acolo şi situaţia deranjantă ne va vizita in viitor. Ca urmare, travaliul cu noi, conştientizarea şi metamorfozarea sunt pionii primordiali ai dezlegării. Răspunsul la orice dilemă zace in noi. - găsind ceva ce parea fi o variantă de răspuns, ne aplecăm meditativ asupra ei şi încercăm să o dezvoltăm, să o aplicăm pe noi. - travaliul propriu se realizează privind in interior cu onestitate, solicitând feedback de la prietenii sinceri,. Admitem că orice neajuns sosit in viaţa noastră are rădăcini fizice, psihologice şi spirituale. Căutăm rezolvări la toate aceste niveluri. - avem răbdare şi încredere că soluţia va sosi la timpul potrivit şi in forma cea mai indicată pt noi. Dacă întârzie înseamnă că nu am atins punctul cheie, vital al problematicii şi reluăm introspecţia dirijată.

Ce lecţii ni se descoperă într-o călătorie în străinătate?

Am poposit la Viena pentru câteva zile. Pleci cu gândul că ţi se amprentează pe retină imagini cu clădiri frumoase, că vei vizita muzee spectaculoase, o altă lume şi civilizaţie, dar primeşti la pachet şi alte bonusuri de natură diferită. Deşi am mai călătorit în străinătate, niciodată până acum nu mi s-au relevat conştientizări de tipul celor pe care urmează să vi le relatez. Devine evident că drăguţul de creier eteric, despre care am povestit într-un articol precedent, funcţionează. Printre lucrurile pe care le am înţeles eu se numără: - într-o ţară străină ţi se disipă statutul. Nu mai eşti avocat, doctor, gunoier, ci doar un simplu, banal trecător. - Atât timp cât posezi bani eşti interesant în ochii comercianţilor, ai hotelierilor. Dacă îţi pierzi avutul te transformă rapid într-un paria, un om fără adăpost. Devii pierdut într-un spaţiu necunoscut, cu o carenţă de prieteni - orice călătorie într-o ţară străină devine un test, un challenge al capacităţilor de adaptare, de solicitare a inteligenţei, a abilităţilor de a te descurca într un mediu complet nefamiliar - chestiunea se complică dacă aterizezi într-o societate în care nu cunoşti limba locală, aşa cum am păţit eu. Habar nu am o boabă de germană şi nici însoţitorii mei nu o vorbeau. Dacă majoritatea austriecilor nu ar fi vorbit engleza ne-am fi lovit de o problemă crucială - posesiunile, atât de valorizate în viaţă sunt extrem de limitate. Trebuie să înveţi să te descurci cu o sumă oarecare de bani şi cu o garderobă succintă. Bogăţia ţi se rezumă la un geamantan. Semeni teribil de bine cu un nomad ori cu un melc ce-şi poartă casa in spinare. - descoperi că depinzi de o suită de articole care îţi construiesc confortul cotidian, dar concomitent înveţi că toate bunurile se convertesc în poveri. Pleci de acasă străduindu-te să-ţi menţii existenţa comodă şi civilizată cu care te-ai obişnuit, apoi când vine vremea căratului bagajelor parcă se insinuează ca o idee grozavă să le abandonezi pe toate în mijlocul drumului. Extrapolând ideea am înţeles că egoul e foarte ataşat de materialitate, că ne flutura opinia că nu poate trăi fără agonisiri, dar că în realitate ne trebuie mult mai puţin decât suntem dispuşi să acceptăm. - frica distorsionează grosolan realitatea. Spaima măreşte obstacolele făcându-le insurmontabile. Înfricoşarea şi obişnuinţa te predispun la ideea că nu te vei descurca, dar când ajungi la faţa locului constaţi că parcă nu e aşa de negru. Totul e nou: sistemul de transport, dar posezi hartă şi există panouri indicatoare, nu ştii anumite reguli, dar poţi întreba, îţi lipsesc date vitale, dar poţi să te informezi anterior de pe net. Întâmpini şi bariere inedite pentru care eşti nevoit să-ţi mobilizezi întrega inteligenţă şi pricepere: Ne-am trezit în aeroport că nu putem utiliza mobilul, deşi aveam roamingul activat. Nu puteam să-i anunţ pe cei de acasă că am ajuns cu bine, nu putem să iau legătura cu gazda (apartamentul rezervat de noi nu includea recepţie non stop şi deci nu puteam intra în posesia cheii). Se desfăşura perspectiva de a dormi pe stradă. Am manipulat telefonul, dar nimic. Am întrebat de reprezentanţa Vodafone şi am aflat cu stupoare că nu există Vodafone în Austria, iar în reţeaua locală telefoanele nu vroiau să se înregistreze. Am fost îndrumaţi spre un shop de telefoane. Acolo vânzătorul s-a străduit să ne convingă că avem neapărată nevoie de o cartelă nouă, de 17 euro şi că acesta e motivul pentru care nu merg mobilele. I-am mulţumit politicos şi ne-am retras. În final, unul dintre telefoane a devenit prietenos şi a binevoit să se înregistreze în reţeaua austriacă. - îţi cimentuiesti eşafodajul încrederii în sine când observi că traversezi situaţii aparent fără ieşire. Citisem pe net despre faimoasele aparate roşii care eliberează tichetele de tren pentru S Bahn 7. Ele fuseseră descrise ca imposibile. Am încercat să le evit cerând biletele necesare de la Biroul de informaţii turistice de unde achiziţionase viena card, un fabulos abonament pentru mijloacele de transport din oraş. Dar vânzătoarea ne-a expediat rapid şi m-am trezit în faţa odiosul şi mult temutului aparat roşu. După mai multe eşuări, un localnic s-a oferit să mă ajute. Dar nu a reuşit nici el şi a plecat. Am rămas descumpănită...dacă nici el nu izbuteşte! Între timp se făcuse coadă, aşa că am cedat locul. Dar am rămas pe aproape şi am privit ce manevre executau ceilalţi. După vreo 10 minute de zgâit mi-a răsărit ideea salvatoare şi am obţinut preţioasele tichete de supliment de tren. M-am bucurat de ele ca de un lingou de aur pur! Şi costau doar 3,40 euro. De aici am înţeles că nu contează neapărat valoarea obiectului, ci mai degrabă cât de bine se mulează el pe trebuinţele tale imediate. - oricât de temeinic te pregăteşti, existenţa înseamnă adaptare, flexibilitate, inteligenţă, întrebuinţarea resurselor care-ţi stau la îndemână şi nu apelul la patternuri rigide străvechi, pe care le-ai tot frecat în trecut - întâmpini circumstanţe în care e benefic să te debarasezi de orgoliu prostesc. Înţelegi că depinzi de bunăvoinţă altora mai mult decât ai constatat vreodată. În mediul de provenienţă există riscul să ajungi să crezi că le stii pe toate, că eşti cel mai grozav. Dar acolo, unde te loveşti de impedimente la aproape orice pas experimentezi smerenia şi arunci toate poliţele stupide ale egoului. - Înveţi să te bucuri de o vorbă în româneşte, pe care acasă o iei drept gratuită. Am intrat într-o patiserie şi habar nu aveam ce conţineau produse expuse. După mai multe comentarii între noi fără ecou, o vânzătoare s-a apropiat şi a început să ne explice în româneşte ce doream să aflăm. - vieţuieşti cu bucuria că in vreme ce toţi ceilalţi se grăbesc spre joburi, tu posezi tot timpul din lume repartizat numai pentru privit, asimilat noutăţi şi gustat bunătăţi particulare, indigene. - funcţionezi pe pilotul automat al turistului: s-au disipat facturi, ţevi de reparat, termene de predare, şefi arţăgoşi. În schimb eşti orientat numai spre frumuseţi, biserici, muzee, clădiri spectaculoase. Am descoperit că procesul conştientizării ne însoţeşte pretutindeni, chiar şi in vacanţă. Vine cu noi la Viena! Depinde numai de fiecare să-l acceseze! În cazul in care întâmpinaţi obstacole ori probleme, dacă simţiţi nevoia unui sfat profesionist, dacă vă tentează o cură de psihoterapie sau de dezvoltare personală vă stau la dispoziţie. Mă puteţi contacta pe adresa de mail ruxandra13l@yahoo.com.

Creierul eteric

Conceptul nu-mi aparţine. L-am descoperit în cărţile dr. David Hawkins, însă mi se pare revoluţionar. Celebrul psihiatru spune că „abilitatea de a cunoaşte şi înţelege adevărul e concordantă cu nivelurile conştiinţei”. Sporirea gradientului de conştiinţă determină o modificare a fiziologiei creierului, a modului lui de operare asupra realităţii şi de penetrare a semnificaţiilor. Formula după care creierul procesează informaţiile se metamorfozează simţitor, iar ea e dependentă de câmpurile energetice spirituale ce rezonează cu gândurile individului. Sub nivelul de conştiinţă de 200 predomină răspunsul emoţional. El se petrece înainte ca inteligenţa şi cogniţia să aibă şansa de a-l modifica. „Intelectul devine un instrument al pornirilor animalice şi al obiectivelor egocentriste”. În aceste condiţii oamenii sunt întemniţati de propriile lor reacţii afective şi devine foarte dificil să evadeze din tipar. O provocare zgândăre mânia, frustrarea instant. De la nivelul acesta, „ceilalţi, inclusiv familia şi prietenii sunt văzuţi în principal ca obiecte sau mijloace ale supravieţuirii personale”. Creşterea coeficientului de conştiinţă peste valoarea esenţială de 200 produce schimbări radicale: „percepţia e modificată de inteligenţă, iar însemnătatea generală a evenimentului este contextualizată în conformitate cu nivelul predominant al conştiinţei”. Travaliul constant asupra conştiinţei individuale ne permite să realizăm din ce în ce mai tare cât de mare este însemnătatea celorlalţi din jurul nostru. Treptat, sub influenţa ei benefică înţelegem că şoaptele egoului propriu nu sunt întotdeauna valide, că nu doar noi alcătuim esenţa primordială a universului. De aici rezultă o mai mare putere de discernământ, dar şi discernerea adevărului şi respingerea repetată a falsităţii. Concomitent cu închegarea creierului eteric, o structură pur energetică şi cu sporirea puterii sale penetrante începem să depistăm semnificaţii spirituale ale evnimentelor care ocură în viaţa noastră. Începem să observăm sacralitatea existenţei, să sesizăm că orice ne înconjoară palpită de viaţă şi freamătă cu suflet. Vedem că nimic nu e întâmplător, că piesele unui puzzle gigantic se îmbină superb, perfect, într-o armonie fabuloasă. „Strădania şi intenţia spirituală modifică funcţionalitatea creierului şi fiziologia corpului, stabilind o zonă specifică informaţiilor spirituale în cortexul prefrontal din emisfera cerebrală dreaptă, precum şi în creierul eteric.” David Hawkins adaugă: „mintea superioară include contextul general fiind conştientă de sensurile non-liniare abstracte.” Când această formaţiune eterică se cuibăreşte in spaţiul nostru psihic, el preia preferenţial informaţiile. Circuitul stimulilor se alterează. Trecând mai întâi prin creierul eteric, informaţia este percepută şi decodificată intr-o manieră mai spiritualizată, iar răspunsurile ulterioare se realizează mult mai in acord cu legile divine. Reuşim astfel să ocolim o serie intreagă de erori stupide, nu mai acumulăm karmă negativă şi astfel ne acordăm o libertate interioară fantastică. Interesant este că efortul de sporirea a conştiinţei se uşurează pe măsură ce înaintăm. Cu cât nivelul de conştiinţă cerşte cu atât obstacolele sunt mai uşoare, condiţiile favorizează elevaţia şi viaţa devine din ce in ce mai serenă şi fericită. Eventualele greşeli reziduale, datorate încăpăţânării, a persistenţei aberaţiilor caracteriale sunt puse in scenă prin întâmplări banale, însă semnificaţia lor devine evidentă tocmai datorită repeziciunii cu care se întorc lucrurile. De pildă, dacă azi consideri că te doare coloana şi că ai dreptul să o iei înaintea altei persoane la o coadă (fiindcă motivul tău pare egoului întemeiat şi deci atitudinea justificată), a doua zi când stai la o altă coadă la hipermarket o persoană străină nu ţine cont de tine şi trece in faţă cu nonşalanţă. Apropierea in timp a celor două evenimente suspect de similare, dar aflate in oglindă (in prima eşti agresorul, in a doua victima) te scuteşte de confuzie şi-ţi uşurează sarcina de a realiza care este lecţia divină. Atunci când pricepi că nu ai voie să neglijezi pe altcineva fiindcă tu crezi ai drepturi speciale acest sort de învăţăminte se vor disipa in neant. Toată existenţa noastră întrupată se rezumă numai la avertismente, lecţii şi sfaturi divine. Rămâne la latitudinea noastră să le descifrăm sensul, misterul şi să ni le însuşim temeinic.

Ce am descoperit zilele trecute despre vinovăţie?

Studiind şi răsucind pe toate feţele problematica culpabilităţii m-a străbătut brusc, ca o străfulgerare, o idee magnifică. De vreme ce toată biblioteca de date mentale pe care o deţinem am acumulat-o prin învăţare, rezultă că şi modelele vinovăţiei au parcurs acelaşi itinerariu. Părinţii şi normele societale în vigoare ne-am servit drept modele. Socrate afirma răspicat că oamenii iau întotdeauna cea mai bună decizie pentru ei. Adică bazându-se pe informaţiile colectate, ei procesează şi ajung la o hotărâre în funcţie de setul de experienţe, poveţe, interdicţii internalizate. Miton Erickson, o autoritate în materie de hipnoterapie a demonstrat că indivizii îşi construiesc de a lungul vremurilor un model interior, o grilă cu care ajustează şi decriptează stimulii realităţii. Toate elementele care cadrează, care se potrivesc cu grila internă vor trece „testul” şi vor pătrunde în sistemul cognitiv respectiv. Restul vor fi ignorate cu succes. În concluzie, degeaba răcnim la un prieten că-şi face singur rău. Putem să-i oferim o soluţie genială, slipitoare. Dacă ea nu rezonează cu modelul său perceptiv nici nu o va auzi, darmite să o înţeleagă sau să încerce să o evalueze. Dar ce legătură au toate acestea cu vinovăţia? Ei bine, toate acţiunile întreprinse, orice decizie adoptată are în substraturile abisale lucruri învăţate de individ, la un moment anume. Chiar dacă el le-a uitat, ele sunt depozitate în inconştient. Orice lipseşte, orice abatere reprezintă o absenţă a unor învăţături cruciale. Practic, ne simţim stingheriţi, suferim, ne perpelim cu durere sufletul fiindcă nu am deţinut la momentul oportun o informaţie. Analog, ar fi moral să acuzăm un copil de grădiniţă pentru faptul că e analfabet? Concomitent cu insightul acesta am simţit cum mă eliberez brusc de o piatră de moară. Ceva ce atârna în cugetul meu a căzut. Desfăcând nodurile propriilor culpabilităţi handicapante vom deveni mai apţi să iertăm deviaţiile comportamentale ale altora. Aruncaţi toate prostiile pentru a fi liberi să savuraţi existenţa! Cu toţii, noi oamenii sunt prunci în materie de spiritualitate şi lucrul cel mai de bun simţ (în loc să ne învinovăţim) ar fi să ne apucăm de învăţat. De pildă, sunt timid în preajma sexului opus? Voi învăţa de ce simt ruşine, de unde izvorăşte, cum aş putea să procedez altfel, ce e ruşinea, în ce condiţii imerge, etc. Şi nu mă refer aici exclusiv la informaţii sterile, teoretice, ci în special la introspecţie, experienţă în vivo, practicarea compasiunii, a iertării de sine. Să aruncăm prejudecăţile care ne mint că iubirea se simte, că vine „de la sine”. Absolut orice pe lumea aceasta se asimilează prin intenţie, voinţă, tenacitate şi evident cu ajutor şi graţie Divină. Practic, culpabilitatea este numai un construct mental, indus de genitori, de preoţi, de membrii distinşi ai autorităţilor care se complac în gestionarea sentimentelor noastre, coordonate spre proliferarea intereselor lor. În acest context, imerge importanţa nodală pe care trebuie să o atribuim nivelului de conştiinţă. Când aceasta se ridică suficient de mult apare creierul eteric, de factură spirituală care impregnează materialitatea, gândirea şi o orientează spre depistarea deviaţiilor de la adevăr. Acum pricepem de ce repercursiunile vinăvăţiei sunt atât de dramatice: ea escaladează, destituie adevărul, îl ocoleşte pe departe. Voi relata într-un viitor articol ce este şi cum acţionează creierul eteric. Până atunci aveţi grijă de voi! Vă reamintesc că dacă aveţi întrebări referitoare la materialele prezentate pe blog sau dileme personale, tulburări existenţiale ori de altă natură psihică, ne conexe neapărat celor afişate aici, vă invit să-mi scrieţi pe adresa mea de mail: ruxandra13l@yahoo.com

Raporturile vinovăţiei

Formele cele mai răspândite sub care apare vinovăţia sunt: regretele, auto-incriminarea, masochismul, remuşcările, victimizarea. Sclipirile de groază ale culpabilităţii apar sporadic, în special în minutele post-mergătoare unor greşeli. Când vine timpul scadenţei, intelectul pare să-şi socotească balanţa faptelor, dar de fapt întreg incidentul se metamorfozează într-un veritabil proces de acuzare. Acţiunea desfăşurată devine automat un motiv de devalorizare. Ea va fi în bloc respinsă şi blamată, chiar dacă abaterea ocupă numai o mică porţiune din ea. Cel mai adesea erorile sunt pur umane, însă mintea refuză să le califice astfel şi le ridică la o înălţime ameţitoare, de unde azvârle omul cu totul. În loc să vadă numai acea scăpare ori minusculă încurcătură, egoul deschide o întreagă curte de justiţie şi frământă subiectul până la epuizarea de sine. Întotdeauna fiinţa va fi găsită patetică, iar incidentele produse vor fi aspru condamnate. Problema principală derivă din carenţa crasă de îngăduinţă faţă de propria individualitate, faţă de actele derulate. Erorile sunt amplificate, strălucesc precum reginele îmbodobite, iar meritele sunt dosite în umbră. Acesta este mecanismul specific neîncrederii în sine, care cel mai frecvent lucrează în subsidiarul minţii şi susură: nimic din ce fac eu nu e bine, întotdeauna greşesc, ceilalţi sunt mai buni ca mine, nu o să reuşesc niciodată şi alte corelative depreciative. Este important să remarcăm prezenţa cuvintelor cheie nimic, întotdeauna, niciodată care reflectă rigiditatea egotică. Ele nu se subscriu realităţii, aflată în continuă reînnoire. Vinovăţia derivă din substraturi foarte adânci, din copilărie, când infantul era foarte des apostrofat pentru fapte mărunte, pentru aproape orice mişcare sau demers. Indivizii care au trăit în preajma unor părinţi avizi de putere, critici, nemulţumiţi de sine şi de viaţa lor sunt mult mai predispuşi să se osândească singuri. Ei au internalizat un model al vinovăţiei, preluat de la genitori. Culpabilitatea îşi extrage seva din frică supradimensionată şi se modelează uneori în tiparul perfecţionismului. Fiindcă nu vrei să mai greşeşti, fiindcă te-ai săturat să-ţi mai fie expuse defectele te hotărăşti să fii desăvârşit. Evident că sentinţa te va târî în groapa dezamăgirilor perpetue, în caruselul grotesc al încordării şi frustrării. Dacă nu ne auto-îngăduim deviaţiile de la preceptele idealului ne spulberăm singuri spontaneitatea, se lezăm creativitatea şi libertatea de a trăi simplu şi fericit. Frământările culpabilităţii sunt foarte nocive, surpă speranţa, consumă o cantitate masivă din energia vitală disponibilă a organismului. Ea indică un supraeu punitiv şi intransigent. Dr. David Hawkins consemnează în Transcenderea nivelurilor conştiinţei că „vinăvăţia şi remuşcarea excesive sunt o formă deghizată de egocentrism, în care sinele devine exacerbat, iar rolul de erou al tragediei e jucat de negativitatea din care se hrăneşte eul.” Absenţa totală a vinovăţiei face şi mai mari ravagii. Ea e proprie personalităţilor antisociale, criminalilor ori narcisicilor. Lipsa culpabilităţii dă frâu liber actelor sadice, cruzimilor inimaginabile, de vreme ce nu există un contra-ponderator. Rememorarea acţiunilor desfăşurate de noi, parcurgerea lor prin prisma conştiinţei ne oferă răgazul de a ne auto-analiza, de a ne depista scăpările, de a învăţa din erori. Programul decurge în scopuri pur educative, păstrând în gând dezideratul că a greşi e omeneşte şi că eroarea face corp comun cu procesul de creştere. Cea mai validă procedură este cea în care omul resimte un regret moderat faţă de întâmplările în care alţii au ieşit prejudiciaţi. Când greşelile menţionează lucruri minore (de genul, ai folosit un cuvânt într-un sens impropriu contextului) cel afectat este de fapt orgoliul egoului. Iar un strop de smerenie nu strică nimănui, cu atât mai mult egouţului. Dacă mintea cercetează fapte reprobabile, decizii cu urmări catastrofale amplasate în istoria veche a individului, de care nu se poate debarasa defel, calea de izbăvire constă în recontextualizarea greşelii. Trecutul nu poate fi schimbat, dar poate fi privit din altă perspectivă. E necesar să înţelegem că nu sunt perfecţi, că la vremea când am adoptat decizia păgubaşă deţineam un set de informaţii, iar analizarea lor a condus la concluzia cu pricina. Decizia luată părea să fie cea mai benefică variantă, altminteri nu am fi înclinat spre ea. Indiferent de consecinţele ulterioare, oamenii aleg numai acele opţiuni care li se par cele mai favorabile pentru ei. Imaturitatea conştiinţei şi ignoranţa filtrelor perceptive sunt responsabile pentru deciziile care evoluează spre calamităţi. O altă variantă susţine că la momentul adoptării erorii sinele nostru avea o structură, iar ulterior el s-a îmbogăţit cu multe date, ceea ce îi conferă o privire panoramizată asupra situaţiei. Adică sinele trecut, care a dat dispoziţia, nu mai este acelaşi cu cel de azi, cel care emite verdictul culpabilităţii. Privit retrospectiv e mult mai simplu să vedem unde am greşit şi ce ar fi trebuit să facem. Însă să ne amintim că la momentul iniţial, spectrul nostru de informaţii era altul. Habar nu aveam cum vor evolua fenomenul. Evident că egoul va riposta spunând: ar fi trebuit să ştiu mai bine. Dar să privim natura şi să ne hrănim sufletul cu învăţăminte. O sămânţă nu dezvăluie ce plantă va creşte din miezul ei! Cum ar putea cineva dotat cu o perspectivă temporală liniară, limitată să cunoască modul în care vor evolua evenimentele? În altă ordine de idei, curgerea timpului va proba că tot ce ni se întâmplă, chiar şi cele pe care noi le socotim greşeli monstroase se vădesc în final a fi lecţii valoroase, efectuate cu scopul de a ne mobiliza munca spre trezirea conştiinţei. De aici nu trebuie să deducem că putem face orice, oricând. Consecinţele actelor noastre se vor rostogoli peste noi, ca un tăvălug. Ideal ar fi să ne cercetăm pe noi, să învăţăm despre noi şi să activăm permanent ca să ne ridicăm nivelul de conştiinţă. O conştiinţă evoluată va înclina din ce în ce mai mult spre binele suprem. Dacă aveţi întrebări referitoare la materialele prezentate pe blog sau dileme personale, tulburări existenţiale ori de altă natură psihică, ne conexe neapărat celor afişate aici, vă invit să-mi scrieţi pe adresa mea de mail: ruxandra13l@yahoo.com