Care e rostul morții?

Aprehensiunea (teama) înfiorătoare față de extincție ne îndeamnă să ne îndepărtăm în mare grabă de orice referire la deces, la morți sau la colateralele acestora. A cerceta sau a citi despre răposare pare o activitate vecină cu demența. Și totuși expierea ridică o serie ciudat de mare de întrebări: De ce persoanele decedate nu mai seamănă deloc cu aceia care erau vii? De ce trupurile sfinților nu putrezesc și păstrează proprietăți vindecătoare ani în șir? Ce logică găsim în faptul că unii oameni mor la 4 luni, iar alții la 103 ani? De ce toți cetățenii care au experimentat fenomene in apropierea morții și-au modificat atitudinea față de viață și au renunțat să mai resimtă spaimă față de moarte? și la urma urmei, Care e rostul morții? Observăm că în natură totul e așezat exact la locul potrivit, de parcă ar fi desenat de o inteligență sclipitoare. Fiecare vieţuitoare e dotată cu instrumentele cele mai potrivite pt a supravieţui. Oamenii întâmpină fix acele evenimente care-i ajută cel mai bine să se dezvolte spiritual, chiar dacă el nu observă suportul divin din spatele cortinei. La o cercetare bine intenţionată şi susţinută va fi sesizată inteligenţa desăvârşită. Și dacă chiar orice e bine plasat, care să fie scopul morții? De ce un Creator, dotat cu ominpotență și cu o infinită iubire să fi intenționat să-și omoare creațiile după o vreme? Oare noi oamenii ne naștem odraslele cu obiectivul bine ţintit de a le dori moartea după câţiva ani? Și dacă noi, care nu suntem prea dotați intelectual nu vrem acest lucru pentru progeniturile noastre, de ce să fi intenționat Dumnezeu să-și șteargă creațiile de pe Pământ? Un individ normal la minte tinde să-și prezerveze chiar și un obiect oarecare, confecţionat de el. Orice iese din mâna cuiva este insuflat cu dorința făcătorului de a supraviețui timp îndelungat. Sacerdoții ne determină să acceptăm moartea ca pe o realitate, ca pe un fapt imuabil. Se spune: „Așa e voia lui Dumnezeu”. Dar oare L-a întrebat cineva pe Dumnezeu dacă asta e voia Lui? În realitate, moartea e insuficient cercetată, în special din cauza fricii. Mecanismele condiționate stocate in secţiunea egotică a minţii noastre ne determină să fugim cât ne țin picioarele de ceea ce ne înspăimântă. Oare n-ar fi o atitudine mai înțeleaptă să ne oprim și să observăm mai abitir fenomenul? În acest fel vom fi mai apţi să decelăm adevărul de iluzie. Nu ne vom mai lăsa pcăliţi de fantasme. Zilele trecute am vizionat din nou filmul „Întâlnire cu Joe Black”. Păream că văd altă peliculă decât cea pe care am savurat-o acum câțiva ani. Scenaristul speculează ideea că moartea trăiește de eoni întregi. Pare veridic că doar oamenii sunt asasinaţi de pe vremea lui Cain şi Abel. Dar mă întreb, adică noi murim după (să zicem) 80 de ani și moartea trăiește veșnic? În plus, Joe, alias Moartea afirmă că avea nevoie de un trup astfel încât a accidentat un tănăr. Lasă să se înțeleagă că ia pe oricine după bunul ei plac. Are chef într-o zi, vine și te înhață, fără nici o logică, fără să dea socoteală nimănui. Pur și simplu, Moartea avea chef de vacanță și a venit să se distreze pe Pământ studiind creaturile denominate oameni. Dă impresia că este atotputernică. Adică tot restul existent în natură este ordonat după criterii absolut geniale, în funcție de necesitățile și modul de viețuiere al fiecărui animăluț și numai moartea e liberă de orice restricție. Cât de ciudat! Apoi urmează o altă dubioșenie. Deci, moartea a omorât un bărbat fiindcă avea nevoie de corpul respectiv ca să funcționeze în lume, iar omorându-l.....l-a făcut să trăiască, ba chiar l-a și reparat perfect după un accident înfiorător de automobil. Și nimeni nu a depistat cum într-o manieră misterioasă corpul s-a ridicat de la locul impactului și a plecat pe propiile lui picioare! Wow! Adică moartea are puterea de a ne ține organismele în funcțiune, chiar și după ce am murit. Atunci ce e moartea? N-am putea să presupunem că de fapt nu există? Admit că întreg filmul e scornit de imaginaţia scenaristului, dar problema şi uimirea mea se îndreaptă spre orbirea mea psihică: Mă întreb cum de nu am observat disonanțele de prima dată când am văzut filmul? Și nu le-am sesizat fiindcă cumva ele îmi bântuie mentalul. Toţi suntem atât de încredinţaţi că nu avem scăpare de moarte încât ea pare să poată face orice cu noi. Suntem convinşi că moartea ne e superioară, că reprezintă un soi aparte de zeiţă. Din cauza ignoranţei în care suntem scufundaţi cu toţii şi-au construit cuib in capul nostru înfricoșat o sumedenie de speculaţii absurde. Credem orice bazaconie vis-a-vis de răposare! Frica nu e un sfetnic înţelept! Îmbibaţi de panică ne infectăm cu prostii mentale de la unul la altul. Proiecţiile temerilor faţă de moarte ne bântuie pe toţi, făcându-ne să nu mai ne activăm raţiunea. Aşa ajungem că luăm de bune fel de fel de poveşti exaltate cu vampiri, cu demoni, fantome, etc. În paralel ar fi interesant să ne aplecăm puțin asupra somnului. De ce dormim? Chiar și după o zi absolut relaxantă, fără stres, fără muncă tot ni se lipesc ochii când se înnoptează. De ce întâmpinăm perioade din noapte în care nu se înregistrează absolut nimic în memorie? Specialiștii au decretat că omul experimentează în somn 4 perioade: una de somn ușor, apoi cade într-un somn mai profund, o alta de stare de vis și ultima, în care nu se înregistreaza absolut nimic in memorie. Ce face mintea atunci? Sunt neuronii plecați? De ce bebelușii au atât de multă nevoie de somn încât adorm indiferent de condițiile sonore din jur? Dacă somnul ar fi într-adevăr o perioadă de recuperare a corpului, legitim ar trebui să presupunem că un organism extrem de proaspăt, absolut sănătos ar avea nevoie de o durată mai mică de somn. Și totuși, tocmai nou-născuții dorm aproape toată ziua. Doctorii explică fenomenul printr-o declarație: copiii au nevoie mai mare de somn. Unde e logica, argumentul? Iar adulții au nevoie doar de 7-8 ore de odihnă. Adică pe măsură ce corpul se uzează și uneori se mai și îmbolnăvește are trebuință de o perioadă din ce în ce mai redusă de recuperare? Pare absurd! Și totuși decenii întregi nici măcar nu am sesizat discrepanțele dubioase! Toate aceste chestiuni nu au nici o noimă dacă continuăm să credem că suntem doar niște trupuri. În absența convingerii în existența spiritului, întrebările formulate in acest articol atârnă fără răspuns. Absența contestării extincţiei complete ne predispune la asemenea non-sensuri. Dar hai să presupunem să spiritul chiar există și să observăm cum încep să se dezlege dilemele. Pruncii dorm foarte mult fiindcă spiritul abia încarnat se obișnuiește încet-încet cu încarcerarea într-un trup material atît de dens. Pe măsură ce înaintează în viaţa pământeană, spiritul se acomodează cu traiul încarcat şi cu identificarea cu organismul astfel că poate tolera perioade mult mai ample de veghe. Când am experimentat reîntoarcerea în corpul fizic am fost neplăcut surprinsă de cât de strâmt, incomod şi rigid e trupul fizic. Câteva secunde chiar mi-a fost frică să nu rămân permanent cu senzaţia înfiorătoare că sunt înghesuită în ceva greoi. M-am mirat cum de atâta vreme nu am perceput dificultatea senzorială menţionată! Dorința de libertate și neatașarea față de corpul de carne determină bebelușii să părăsească organismul foarte des și aproape în orice condiții. Desprinderea de material se face foarte repede, indiferent de așa zisele pericole ale lumii pământești. Setul mental al bebelușilor este foarte rarefiat, neînțesat de credințe limitative astfel încât desprinderea de trup se realizeaza fără frici, fără regrete, fără ruminarea acțiunilor de peste zi. Ați observat că în condițiile în care seara ne gândim intens la activitățile petrecuten sau dacă ne implicăm emoțional într-un eveniment fervent ne sare somnul? Ce se întâmplă în perioada de somn în care nu se memorează nimic? În decursul somnului, spiritul pleacă în astral să-și reîmprospăteze materialul eteric, suflul vital. În chiar această perioadă, spiritul e conectat exclusiv la Mintea sa divină astfel încât fragmentul de minte atașat de ego nu știe nimic din ce se petrece dincolo. Toate încurcăturile în care părem să ne zbatem aici derivă din faptul că ne-am uitat identitatea veridică de spirite. Rostul morții nu există întrucât nici ea nu există! Moartea e numai o părăsirea de către spirit a corpului fizic. Acum pricepem de ce trăsăturile răposatului nu mai seamănă decât vag cu ce-l care a fost. Spiritul era cel care imprima chipului omului amprenta facială caracteristică. Întorcându-ne la sfinți, ei sunt persoane care au depășit un nivel de conștiință de peste 550. Cum spiritul e iubire pură, el deține capacități tămăduitoare. Ridicarea coeficientului de conștiință corespunde rarefierii credințelor limitative, depozitate în mintea condiționată ce aparține eului. Adică pe măsură ce desfășurăm cu noi un travaliu de elevare a conștiinței epurăm din propria minte o serie de definiții nepotrivite, neadevărate, care nu făceau decât să ne încurce, să ne îmbolnăvească sau să ne otrăvească viața pământeană. Concomitent cu îndepărtarea acestor reziduuri psihice, corpul nu mai este stânjenit de acele gânduri sumbre, iar infuzarea iubirii spiritului îl vindecă. Odată cu vindecarea propriului trup material, omul devine capabil să-i tămăduiască și pe alții. Influența spiritului este atît de mare încât se păstrează nealterată chiar și mii de ani, deşi spiritul a plecat demult din corpul cu pricina. Așa se explică prezența influențelor benefice înregistrată în locurile în care a trăit Isus Cristos. Cum totul în Univers face parte din Dumnezeu, chiar şi corpurile moarte păstrează dâre de energie divină, acolo unde un spirit a reuşit să îndepărteze vălurile de întuneric egotic. Să revenim la o altă chestiune ridicată la început. De ce murim la vârste diferite? Fiecare vine aici pe Pământ cu o lecție de învățat. Cât supraviețuiește corpul fizic nu are nici o importanță, întrucît avem posibilitatea de a ne lua milioane de alte trupuri. Karma și voința spiritului de a asimila sau experimenta o anume învățătură este cea care stabilește durata de funcţionare a unui organism. Corpul activează prin lume atât timp cât poate servi drept material educaţional pt un anume spirit. Tot pt a ajuta la dezvoltarea nivelului de conştiinţă o anume persoană va fi dotată cu un echipament material (bani, case, teren, job, inteligenţă, trăsături de carater, oportunităţi, relaţii, parteneri, etc) absolut adaptat necesităţilor sale evolutive şi lecţiei pe care urmează să o înveţe. Persoanele care au trăit moartea clinică, adică ale căror creiere au încetat să mai funcționeze s-au observat pe ei părăsind trupul fizic, contemplând senini cum se detașează de trup. Ceea ce au crezut că sunt ei (adică corpul de carne) a fost abandonat precum o haină veche. În aceeași perioadă de timp, oamenii respectivi au văzut și au auzit firesc tot ce conversau persoanele din apropiere, ba chiar au călătorit în alte locuri. Ei au constatat cu ochii lor că spiritul există, că nu se limitează la niște corpuri și că moartea organismului fizic nu corespunde cu extincția totală și definitivă. La ce bun să mai întrețină o frică inutilă?

Ce nu ştim despre faptul că îi judecăm pe alţii?

Am auzit într-o infinitate de cazuri să nu mai blamăm pe nimeni. Egoul converteşte această povaţă într-o frustrare. Când un înţelept ne recomandă să nu ne mai acuzăm pe noi sau pe alţii, mintea noastră condiţionată înţelege că ni se refuză un drept. Adică egoul crede că e legitim să condamne, că e dreptul lui să-i ponegrească pe alţii, să denigreze ceea ce fac ceilalţi, dar că o autoritate superioară vine şi-l privează de această distracţie numai pt aşa are Acela chef. Astfel continuăm să ne amuzăm depreciindu-le altora obiciurile, înfăţişarea, preferinţele, domeniile, ideile, etc. Ni se năzare că numai ceea ce alegem noi e demn de apreciere, numai ce executăm noi merită lăudat şi numai silueta noastră e cea mai frumoasă. Iată ce consemnează Cursul de miracole: “Nu ne putem judeca pe noi înşine şi nici nu e nevoie să o facem. Nu e rostul nsotru să ne judecăm valoarea. Ce credem noi că e slăbiciune poate fi putere, iar ce credem noi să e puterea noastră este adesea numai aroganţă.” Cercetând conştient sesizăm că înăuntrul nostru rezidă o propensiune solidă de a admonesta orice ne iese in cale. Parcă nimic nu e perfect, totul trebuie metamorfozat, nimeni nu e aşa cum vrea egoul nostru. Dezvelind straturile supercifiale rămânem uluiţi să vedem că mintea consideră că doar ce facem noi e bun, că numai deciziile personale sunt cele demne de a fi urmate. Ca şi cum noi am fi perfecţi şi restul oamenilor nişte imbecili, care habar nu au ce e bun pt ei. Ca şi cum preferinţele noastre sunt general valabile şi trebuie aplicate fără discernământ la oricine, oricând, în orice condiţii. Oare mintea uită de câte ori ne-am izbit de consecinţe neplăcute ale propriilor noastre preferinţe? Ne-am obişnuit să trăim in prejma şi sub reverberaţiile alegerilor individuale şi acum conceptele s-au generalizat cu atâta pregnanţă încât avem impresia că sunt valabile pt întreaga populaţie. Deţinem o stringenţă fenomenală, o nevoie de a ne valida concepţiile astfel încât omitem că ceea ce facem şi gândim reprezintă o posibilitate. Deturnăm posibilitatea in unică variantă demnă de ales. Negând celorlaţi dreptul de a alege cum să vieţuiască, cum să traverseze existenţa, ni-l refuzăm nouă înşine. Ne prindem piciorul intr-o capcană urâtă şi apoi zbierăm că suntem nefericiţi. Judecăm ceea ce refuzăm! Orice condamnare la adresa semenilor derivă dintr-o respingere a ceva din acel personaj uman. Ne e teamă că apropiindu-ne sufletul de alţi indivizi vom ajunge să-i apreciem. Scobind mai în profunzimea aserţiunii deducem că respingerea e o tentaculă a deciziei de a nu iubi pe nimeni. Blamându-i pe toţi îi ţinem la distanţă de sufletul nostru. Orice atac e o probă de aroganţă! Iar a critica chiar şi o piesă vestimentară a cuiva constituie un atac. Mergând pe stradă se ivesc in mental o serie de teorii fulgerătoare referitoare la cum arată trecătorii dimprejur, cum se îmbracă, cum se mişcă, ce gesturi execută, etc. Egoul pare să deţină un repertoriu infinit de devalorizări, comentarii răutăcioase. Ele par întemeiate şi tindem să le dăm crezare. Dar oare ce ştim despre un personaj pe care l-am zărit câteva fracţiuni de secundă, cât a trecut pe lângă noi? Şi cum să avem încredere în ceea ce vedem când percepţia e îmbibată de mentalităţile egoului? A blama un comportament al unui confrate reprezintă o secţionare a realităţii. Noi nu vedem decât acel segment mărunt din vasta panoramă a vieţii individului. Dacă lărgim şi mai mult cadrul vom înţelege că ne lipsesc milioane de piese ce se răsfiră de a lungul multitudinii de încarcări ale personajului analizat. Numai având acces la întregul peisaj al cetăţeanului cu pricina am putea să emitem o concluzie validă. Dar noi desprindem o unică atitudine răzleaţă din viaţa omului şi o tocăm mărunt. Ca şi cum am reduce persoana la acea reacţie solitară. Poate că replica năbădăioasă a fost unicat in conduita fiinţei cu pricina! Habar nu avem! Dar comentăm şi alipim eticheta nefavorabilă în fruntea lui, ca şi cum individul ar proceda aşa în orice context, cu oricine, la orice oră. În plus, noi pierdem din raza conceptuală existenţa spiritului. Ignorăm veridicul aspect (spiritul) şi luăm în considerare numai ce se vede la suprafaţă (corpul fizic). Ce e dubios rezidă în negarea pe care ne-o aplicăm nouă. Iritarea noastră derivă mereu din faptul că in acea secundă de admonestare, noi chiar credem că nu procedăm identic cu compatriotul nostru. De infinite ori am considerat că eu nu desfăşor atitudinea criticată la alţii, pt ca zilele următoare să mă surprind efectuând fix acelaşi lucru. Ne irită reacţii ale concetăţenilor noştri pt că secţionăm realitatea. Atunci când o să ne amplificăm conştiinţa astfel încât să putem cuprinde totul, să nu mai refuzăm nici un aspect al ei, vom fi în sfârşit liberi. Preferinţele induse de mintea noastră condiţionată, de experienţa anterioară ne predispun să comparăm permanent prezentul cu trecutul. Orice nu corespunde istoriei noastre înmagazinate in memorie trebuie respins. Astfel, convertim prezentul in reminiscenţe ale trecutului, întinzându-l peste viitor. Procedând astfel, reiterăm doar ce s-a mai petrecut şi nu facem loc noului dorit. Frecvent, alegerile din prezent se datorează resentimentelor din trecut. Astfel, blamăm un individ azi în virtutea faptelor lui precedente. Actele lui au fost percepute şi interpretate in raport cu anumite concepţii, depozitate in mintea noastră la momentul întâlnirii cu acel personaj. Dar între timp, mintea mea şi a lui s-au modificat. Poate ne-am revizuit atitudinile, poate am învăţat să fim mai umani, mai maleabili, mai concesivi. Însă ranchiunile neprocesate din sufletele ambilor îi împiedică să ierte şi să readucă relaţia în prezent, pe alte baze mai sănătoase. Cei doi rămân cantonaţi în ceea ce s-a desfăşurat acum 10 ani. Ce nu observă multă lume este faptul că aserţiunile mentale valabile acum 10 ani nu mai sunt azi de actualitate. Dar în virtutea obiceiului nostru de a nu arunca rebuturile noastre psihice, expresiile cu pricina acţionează în continuare şi ne amărăsc existenţa. Noi avem impresia că ele ne protejează. Dacă am depune efortul să le privim în faţă am observa câtă nefericire picură ele in sufletul nostru. Chiar şi mărunta enervare care răsare la vederea persoanei care ne-a rănit acum 10 ani e suficient pt a ne determina să iertăm. Contrar părerii generalizate care crede că iertarea aduce beneficii inamicilor, ea acţionează întotdeauna numai în favoarea iniaţiatorului ei. Doar cel care iartă prosperă psihic. Cursul de miracole explică în continuare: “Trecutul e principalul mijloc didactic al eului, căci în trecut ai învăţat să îţi defineşti nevoile şi ai dobândit metodele de a le satisface în termenii tăi.” Apelând numai la rezerva noastră mentală devenim convinşi că trebuinţele formulate devreme in viaţă sunt valabile toată viaţa şi că manierele în care am crezut că se pot ele soluţiona rămân de asemenea în picioare. Nu este aceasta o sentinţă de a repeta trecutul?

Ruşinea derivă din încălcarea unei reguli interioare

În mentalul fiecăruia sunt depozitate o serie lungă de standarde, ce ne direcţionează în iniţiativele noastre în lume. Luăm decizii în baza principiilor interiorizate, fără însă ca vreodată să punem sub semnul întrebării de unde sunt preluate aceste reguli, dacă chiar au valabilitate, dacă ne reprezintă sau dacă nu cumva persistă din arsenalul epocii bunicii. Normativele colecţionate sunt adoptate din perioada copilăriei, din comentariile, interdicţiile şi restricţiile impuse infantului de către tutorii săi: părinţi, rude, fraţi, profesori. Ruşinea proclamă că am eşuat să mă ridic la nivelul de calitate cerut de acel standard, însuşit anterior. Adesea acea expresie corespunde unei frici părinteşti, unei deziluzii a cuiva din anturajul copilului sau chiar unei traume precedente. E ciudat că păstrăm nealterat tot setul de reguli fără să le mai supunem vreodată unei investigaţii conştiente. Ca şi cum o normă depozitată acum 37 de ani e validă şi azi. Am avut o clientă care s-a condamnat singură la ruşine fiindcă a fost auzită chiar de un vecin de scară, vorbind pe stradă cu o amică despre întâlnirea ei anterioară cu personajul masculin al întâmplării. În chiar clipele în care ea istorisea despre întâlnirea cu vecinul, el era în spatele ei la vreo 5 metrii. Cum ea povestea cu glas tare, femeia şi-a închipuit că neapărat el a auzit toată discuţia. Când clienta s-a întors şi a dat cu ochii de el i-a venit să se scurgă sub asfalt. Nu a pus nici măcar o secundă la îndoială că omul poate să nu fi ascultat conversaţia femeilor sau vorbele să nu fi fost recepţionate deloc, de vreme ce strada era foarte aglomerată şi zgomotoasă. Chiar şi acum în cabinet, când rememora incidentul era înflăcărată la faţă, sporadic îşi ascundeau faţa în palme şi aproape hohotea, lamentându-se: - „Cum am putut să fac aşa ceva?” Nu se oprea să se întrebe: Ce este acel „aşa ceva” atât de îngrozitor? Când am lansat eu chestiunea m-a privit ca aterizată din Lună. Parcă se trezise brusc din somn. Prin investigaţii terapeutice precis orientate a ieşit la iveală că ea nu-şi dădea voie să flirteze cu bărbaţii, iar în mentalitatea ei a povesti altcuiva despre un bărbat echiva cu a flirta cu el. Iată cum o egalitate mentală dubioasă poate târî pe cineva în nefericire zile in şir. Imaginea de sine fusese ciobită şi gafa nu mai putea fi remediată. Faptul că ea se confunda pe sine cu o colecţie de păreri adunate de la alţii (care formează imaginea de sine) o predispunea la a se autoconsemna drept o persoană vrednică de dispreţ, care nu s-a ridicat la nivelul aşteptărilor celorlaţi. Dar în realitate nici vecinul şi nici amica nu i-au reproşat nimic, nu au admonestat-o şi nici nu au schiţat vreun semn prin care să-şi manifeste dezaprobarea faţă de faptele ei. Doar ea singură se blama, iar ruşinea deriva din interpretarea unei conjucturi fireşti drept un cataclism de proporţii, cu mari implicaţii la nivel social. Mintea ei condiţionată înregistrase o normă şi se ţinea scai de ea, fără să ţină seamă de nimic. Asimilând flirtul cu o banală şi uzuală conversaţie se perpelea acum ca o frigăruie pe grătar. E interesant de menţionat că femeia întreţinuse de nenumărate ori in trecut schimburi agreabile de cuvinte cu bărbaţii, dar nu le contorizase drept flirturi. Particularitatea de a fi fost auzită chiar de bărbatul cu pricina în vreme ce îi povestea prietenei despre incident o determina să se considere umilită. Săpând in continuare, situaţia îşi releva colaterale insidioase. Doamna trăia cu impresia că o senoră serioasă nu flirtează, iar acum se descoperea de către vecin că ea nu e o femeie serioasă. - Ce părere îşi va face omul respectiv despre mine? Ca şi cum, dacă ea traduce evenimentul într-o manieră tot aşa va proceda şi bărbatul cu pricina. Ne simţim ruşinaţi fără să vedem că acea normă pe care credem că am nesocotit-o este în fapt o scorneală proprie. Acest incident atestă câtă suferinţă reiese din neinvestigarea conştientă a unor aserţiuni mentale. Ele rămând stocate in psihismul propriu îşi aruncă umbra asupra unor incidente uzuale. Dacă femeia nu ar fi discutat in terapie circumstanţa ar fi rămas cu fantasma că „s-a făcut de ruşine, că toată lumea din bloc va râde de ea şi că trebuie să se ferească cumva să mai dea ochii cu vecinii”. Tone de asemenea timidităţi invizibile se acumulează în memoria fiecăruia dintre noi. Iar efectele nebănuite ne amprentează starea de bine. Numai un travaliul conştient a excavat şi a transformat o himeră, ce rodea torturi afective într-o înţelegere mai profundă a propriului intelect şi a propriului sistem emoţional. Analizată de la etajul egoului, întâmplarea pare o catastrofă umilitoare, o rană narcisică ce afunda mentalul femeii într-o groapă depresivă. Privită din perspectivă spirituală, împrejurarea ridică la suprafaţa conştientă o definiţie eronată, ce şedea fără rost în mintea doamnei şi germina numai nenorociri. Dezvelită de lumina conştiinţei, expresia a fost eradicată complet, iar pe viitor in situaţii asemănătoare ea nu va mai putea să aducă nefericire. Deci, o sfială metaformozată corespunzător va scuti persoana de toate înjosirile de acelaşi tip. Pare o afacere profitabilă! Acum înţelegem că toate aşa numitele nenorociri ce par să se abată asupra noastră sunt lecţii deghizate, care privite şi perlaborate corespunzător, stoarse de semnificaţiile potrivite ne alungă ignoranţa. Fiindcă asta este in realitate egoul, un văl de ignoranţă tras peste faţa spiritului. În punctele cele mai lipite, in care spiritul crede cu ardoare prostiile pe care le exprimă eul, acolo punctul de conexiune este foarte inflamat, iar o minusculă atingere provoacă o durere insuportabilă. Intrucât nu sesizăm sudura dintre spirt şi ego rămânem convinşi că evenimentul exterior este cel care ne provoacă chinul afectiv. Aşa ajungem să-i învinovăţim pe ceilalţi că sunt răi cu noi, să le atribuim intenţii duşmănoase şi să-i considerăm responsabili pt suferinţa îndurată de noi. Dacă am avem curiozitatea să privim in interiorul nostru am depista întreg cortegiul de erori..

Ce e de fapt aşa numita normalitate?

Toţi auzim vorbindu-se frecvent de normal. Facem referiri dese la normal. Împărţim oamenii în normali şi anormali. Dar oare ce e normalitatea? Din punct de vedere psihiatric, termenul susţine norma statistică. Adică felul cum procedează majoritatea oamenilor. Se aici în colo intervin erorile. Ne amăgim singuri. De ce? Fiindcă avem încastrate în minte o serie de păreri, de convingeri ferme, solidificate de atâta uzanţă care ne conduc cu mână de fier spre himera că acel lucru pe care îl stipulează credinţa din memorie reprezintă normalul. Adică ne păcălim convingându-ne că toate persoanele procedează similar cu noi. De pildă, dacă cei mai mulţi cetăţeni au un job, acesta e considerat la nivelul societăţii drept normal. Acest lucru e valabil pt Europa, dar în Kalahari nici un membru al tribului nu e angajat. Aşa că acolo normalul e să fii vânător. Dar viaţa cotidiană nu se limitează numai la a avea sau nu un serviciu plătit. Comentăm aici despre mii de itemi, păstraţi în memorie. Mai precis, datorită faptului că mulţi indivizi din proximitatea noastră fac un lucru intr-un fel anume ne determină să devenim comvinşi că aşa procedează toată lumea şi că aşa trebuie să se întâmple mereu. Surpriza iscă fulgere în momentul în care ne ciocnim de persoane pt care normalul e exprimat într-un altă manieră. Înrădăcinarea credinţei în memorie se comportă ca un stâlp de sprijin. Cumva mintea aduce ca argument in favoarea susţinerii normalului propriu însăşi faptul că a întrebuinţat multă vreme procedeul respectiv. De exemplu, dacă m-am spălat pe dinţi în fiecare dimineaţă de când mă ştiu, mi se pare de bun simţ ca toată suflarea omenească să procedeze identic. Voi comenta negativ şi voi admonesta pe oricine nu face la fel. Dar hai să ne gândim că există populaţii in Tibet care cară apă de la 4 km distanţă, după ce se luptă să o taie dintr-o baltă îngheţată. Oare îşi permit ei să o risipească pe orice altceva decât pt băut şi gătit? Abia acum vedem cât de circular e raţionamentul descris: adică folosesc o idee mult timp şi îi justific validitatea prin faptul că am utilizat-o atât de multă vreme. Dacă asumpţia respectivă e eronată, ea se întăreşte şi devine curată, pură, adevărată doar pt că am aplicat-o decenii la rând. Întrucât programele mentale care susţin normalitatea interioară sunt bătătorite şi prea folosite, ele se tranformă într-o obişnuinţă. Ca urmare, nu mai sunt trecute prin filtrul conştient. Doar există. Devin puncte de reper, valori in toată regula, la care apelăm pt a seta o controversă. Împingând raţionamentul un pic mai departe deducem că normalul nu prea e general, ci mai degrabă personal (uneori răspândit la câţiva indivizi care ne populează viaţa). Cum ajunge normalul nostru în propria minte? În copilărie, toată lumea noastră se rezumă la părinţi, fraţi, mătuşi, rude de toate categoriile. Până să intrăm în contact cu alte sorturi de obiceiuri, mintea uzuală absoarbe toate bazaconiile care se practică în familia in care ne-am născut. Dacă aici temperatura camerei nu are voie să depăşească 18˚ atunci acest număr devine un reper interior. Din moment ce ai trăit 7-8 ani la aceeaşi temperatură, evident că trupul s-a obişnuit cu ea. Când copilul intră in contact cu alte deprinderi, ca urmare a împrietenirii cu alţi infanţi ajunge în sfârşit lângă alte modele. Dar el are deja implantat în psihismul său o multitudine de imperative care cer „aşa se face” şi altele care susţin că „aşa nu se face”. El va fi mirat de cutumele altor case. Îşi va chestiona părinţii în această privinţă, iar ei îl vor asigura că ceilalţi greşesc şi că ei procedează corect. Iată varianta perfectă de a se întări propriul program nefericit! Temperatura camerei alcătuieşte numai un exemplu minor. Vorbim însă aici de sute sau chiar mii de expuneri ale copiilor la vorbele părinţilor. Multe dintre cuvintele aruncate in treacăt de rude sunt luate de micuţ şi înmagazinate ca adevăruri universal valabile. Dacă părinţii ar realiza la ce bombardament informaţional îşi expun odraslele, ar fi mult mai conştienţi, şi-ar revizui conduitele şi şi-ar survola vocabularul. Din cauza enormei responsabilităţi, maturii nu vor să recunoască că ei sunt modele pt progeniturile lor. Se complac in tabieturi demult deprinse, refuză să le observe şi să se debaraseze de ele odată cu sosirea bebelui pe lume. Cu alte ocazii, odrasla ascultă parţial conversaţia genitorilor şi înţelege altceva decât au intenţionat ei să spună. Mecasnimele cognitive imature nu decriptează toate semnificaţiile subtile ale comunicării dintre adulţi. Adesea progeniturile interpretează în cu totul alt sens cuvintele părinţelor. Din păcate, exact acea chestiune maltratată, deformată va fi memorată de copil. El va rămâne convins că ceea ce a ţinut el minte e chiar ceea ce a spus mama sa. Cum părinţii constituie repere de netăgăduit, el îşi va forma un reper interior fals. Normalitatea edifică o bază de referinţă la care egoul face apel pt a-şi justifica ignoranţa. El caută în jur, în standardele societăţii o serie de repere. Nu stă să le treacă prin filtrul propriei raţiuni, să le digere mental, să le sucească pe toate feţele pt a le evidenţia hibele, ci le inghite pe nemestecate ca un bâtlan de baltă. Încorporate in sistemul său pishic, ele vor servi drept motive plauzibile pt a-şi legimita dreptul (uneori chiar datoria) de a proceda într-un anume fel, de a se indigna, de a invidia, de a urî sau a purta resentimente. Omul, rob al programelor distructive păstrate in memoria sa, se bizuie pe aserţiunile distructive ale egoului, în loc să acceseze conştiinţa, în loc să se scufunde în principiile adevărului şi ale iubirii. E straniu că nici măcar nu vedem cum ne legiferăm propriile programe disfuncţionale. Abia zilele precedente am sesizat cum un client se străduia să găsească în mintea lui condiţionată argumente care să-i susţină o maximă psihică care-i făcea rău. Eul nu acceptă că ceea ce are el înregistrat în anale poate fi eronat. Mai grav e că sub pretextul că scormoneşte după „varianta corectă”, el aduce argumente în favoarea a ceea ce este deja conţinut in registrele neuronale. Greşeala catastrofală constă in faptul că accesăm instanţele mentale ale egoului pt a decela falsul de adevăr. Mintea nu poate distinge falsul de adevăr, numai conştiinţa poate. Din acest motiv e necesar să ne adâncim periodic in meditaţie, să adoptăm o distanţă de siguranţă faţă de ceea ce ni se prezintă in minte drept lucruri general valabile şi să contemplăm detaşaţi, ce se petrece in interiorul nostru. Numai in acel mediu alchimic se dizolvă programele mentale chinuitoare lăsând să răsară iubirea necondiţionată, adică tocmai materialul din care e confecţionat spiritul. Încă îmi amintesc cât de tare s-a înfuriat mama când am venit acasă dintr-o vizită la o amică de o şchioapă ca şi mine şi i-am povestit cum se spală vasele la ei acasă. A urmat o ploaie de revolte şi mustrări, care m-au lăsat cu gura căscată. Am înţeles rapid că nu e înţelept să mai spun ce văd prin lume. Problema mea a fost că la vremea aceea fragedă nu am înţeles că mă lovisem de rigiditatea mentală a mamei mele şi am luat de bună ideea că ce făceam noi acasă era binele absolut. Mult mai târziu m-am lămurit că numai imprintul timpuriu mi-a setat mintea in felul in care am observat că ajunsese. Şi tot mai târziu am priceput că e de datoria mea să conştientizez ce nu funcţionează bine în intelectul meu, ce nu mă susţine in demersurile pe care le doresc, ce îmi face rău. Cu timpul am văzut că mintea e reprogramabilă, că părinţii mei au procedat cum au crezut ei că e mai bine pt ei şi pt mine. Dar e sarcina mea să-mi rectific erorile de programare. Cine nu-şi elimină viruşii din calculator atunci când îi depistează? Dacă ne îngrijim de computerul fizic, de ce să nu devirusăm şi programle psihice implantate in mintea noastră? Oare raţiunea noastră nu e identic de preţioasă? Să nu mai considerăm că ceea ce ni s-a spus reprezintă adevărul absolut, indisolubil şi imposibil de transformat! Oare e înţelept să credem că părinţii noaştri deţineau adevărul absolut? N-ar fi mai prudent să-l căutăm şi să-l verificăm prin propria noastră experienţă? Tânjirea după descoperirea adevărului formează un scut de protecţie, care ne mână de la spate spre EL. Orice căutare sinceră a Adevărului, sub orice formă se va solda neapărat cu succes. Universul sprijină necondiţionat orice efort de dezvelire a adevărului. E ciudat că ne amăgim singuri şi nu numai că nu observăm ce facem, dar nici măcar nu ridicăm un deget ca să verificăm care e totuşi adevărul. Comoditatea declarată a egoului ne susură în urechea interioară că nu are sens să căutăm adevărul fiindcă deja îl ştim. Adevărul este în noi, dar ne investim puterea credinţei în scheme cognitive disfuncţionale. Şi ne iluzionăm că acela e adevărul. Adevărul este în noi, însă poate fi observat numai cu ajutorul conştiinţei.

De ce se face atâta vâlvă în jurul relaţiei de cuplu?

Una dintre primele întrebări adresate unui cetăţean, recent cunoscut se referă la statutul marital. Este sau nu căsătorit/ă? De aici traseul minţii se bifurcă: cei cuplaţi sunt aşezaţi în categoria celor „normali”, iar celibatarii sunt priviţi ca şi cum ar fi în neregulă. Se spune despre o femeie: Cum de nu s-a măritat, că e drăguţă şi nici proastă nu e? Ca şi cum toate femeile căsătorite sunt obligatoriu frumoase şi deştepte. De ce este asumată căsătoria drept o realizare? Şi de ce opţiunea de a trăi singur este admonestată de viziunea societală? Nu cumva din cauza accepţiunii populare, că toţi oameni trebuie să facă acest pas obligatoriu? Adică funcţionează principiul turmei de oi. Dacă face toată lumea, e necesar să mă însor şi eu. Sunt identificate ca realizări doar acele proiecte/idei investite de noi cu valoarea de realizări. Astfel, dacă eu consider că a merge cu picioarele goale pe fundul Dâmboviţei e o realizare voi fi foarte mândră de mine după ce voi face acest lucru. Cei trecuţi de 40 de ani şi rămaşi necăsătoriţi sunt catalogaţi drept ciudaţi şi li se lipesc in frunte fel de fel de etichete devalorizante: ciufut, antisocial, pretenţios, cu nasul pe sus, mofturos, etc. Întâlnim o grămadă de cutume conexe relaţiei intime: - dacă nu ai avut niciodată o relaţie cu sexul opus, eşti prost, dacă ai prea multe (oare cine stabileşte numărul „corect”?) eşti stricată/afemeiat. - Vârsta debutului este şi ea supusă restricţiilor. Nu contează dacă esti pregătit să-ţi asumi consecinţele partneriatului, ci numărul din buletin la care consideră ceilalţi că trebuie să faci pasul - Nu are importanţă dacă te înţelegi afectiv cu partenerul, dacă te stimulează intelectual şi te ajută să creşti spiritual, ci e musai să verifici contul din bancă, chipul, înălţimea, greutatea, jobul, posesiunile, rudele, ce pile au părinţii, ce avantaje pot obţine de pe urma lui, dacă e gospodină (în traducere e dispusă să slugărească bărbatul?), dacă e supusă, etc. Un ins celibatar, amplasat într-o gaşcă de căsătoriţi va fi luat în vizor şi disecat sub lupă. Se va cerceta de ce nu e căsătorit, cum să i se găsească partenere, cine ar fi potrivit pt el, ce mai aşteaptă, va fi avertizat că se ofileşte singur şi nu o să-l mai ia nimeni. Ca şi cum peste cei cuplaţi, timpul nu îşi lasă pecetea! Oare cei căsătoriţi nu observă că trăiesc singuri în doi? Carenţa intimităţii afective produce un soi de singurătate care e neidentificată, ne se vrea să fie sesizată. Fiindcă trupul celuilalt e in aceeaşi cameră, soţii au impresia că nu sunt singuri. De fapt ei resimt deficienţa comunicării, dar se amăgesc. Senzaţia de pustientate din cuplu derivă tocmai din vieţuirea fiecăruia intr-o insulă: scufundaţi in gândurile lor private, depănând poveşti interioare, cei doi sunt două corpuri goale, ce răsuflă în aceeaşi habitat. Oare acuzele debitate la adresa celibatarilor nu răzbat din propria lor nefericire îndesată sub preşul minciunilor pe care şi le toarnă singuri? Dar să investigăm cine sunt cetăţenii care scormonesc şi judecă existenţa parteneriatului altora? Nu cumva tocmai cei căsătoriţi? Alţii sunt singuri, dar dacă li se atrage atenţia asupra acestui fapt ripostează violent, motivând că ei au fost căsătoriţi. Ca şi cum dacă au trecut prin acea experinţă, acum nu mai au statut de persoane singure, deşi nu au o relaţie. Numeroase persoane singure ajung la disperare că nu găsesc un partener diadic ca „să intre în rândul lumii”. Se cramponează de o idee şi dezvoltă o obsesie din propria lor singurătate. Îşi justifică orice criză afectivă numai printr-o unică raţiune: singurătatea. Ce refuză ei să observe este faptul că ei sunt torturaţi emoţional şi când au pe cineva. Cei mai mulţi pământeni îşi ancorează conceptul de fericire într-o sumenedie fixă de criterii materialiste: căsătoria, jobul bine plătit, apartamentul spaţios, maşina personală, excursiile, etc. Au impresia că absenţa unuia sau mai multor atribute din listă, le generează suferinţa interioară. Atunci când unele elemente nu sunt bifate ca realizate, omul se focusează pe ele, sperând ca după aceea să se poate în sfârşit relaxa şi să să-şi înceapă viaţa. Un alt punct care stimulează atractivitatea relaţiei diadice constă în actul sexual. El e vehiculat în societate ca o fantomă misterioasă, foarte incitantă, care trebuie ascunsă copiilor, care ţine numai de domeniul „maturilor”. Oare toţi cei care îşi încep viaţa sexuală sunt pregătiţi pt ea? Sau sunt mânaţi de curiozitate, de râsetele cu substrat ale adulţilor, de interdicţiile de la televizior sau ale părinţilor, de vâlva pompoasă care traversează întreaga societate? Actul sexual este o cale de redresare, de compensare a chinului afectiv, de unificare cu un alter-ego, de transpunere in materialitate a iubirii. Întrebuinţat corespunzător, conştient poate fi socotit o cale de evoluţie. Dar câţi văd în el un sport sau o modalitate de a triumfa deasupra sexului opus? Oare contează numărul de poziţii încercate, câţi parteneri „ai avut”, cât durează orgasmul sau mai degrabă calitatea actului, afectele resimţite, sentimentul de înălţare şi senzaţia unică atunci când vezi aurele întrepătrunse, când te percepi una cu partenerul? Unificarea trăită în decursul actului sexual ne ajută să învăţăm valoarea deschiderii graniţelor personale, a evadării din spatele mecanismelor de apărare ale eului, să părăsim singurătatea forţată şi să revenim la starea noastră naturală de îngemănare cu ceilalţi. Unificarea cu partenerul de cuplu e un prim pas in direcţia globalizării ei. Iar plăcere intensă resimţită ne propulsează să căutăm unificarea şi cu alţii. Însă mintea condiţionată a pervertit sensul actului sexual trivializându-l, transformându-l în armă de atac (violul), de control (mă culc cu tine dacă tu faci ce vreau eu), de compensare a unor umilinţe din trecut (persoanele care colecţionează trofee sexuale), de dominare (eşti nevasta mea şi trebuie să faci sex cu mine când am eu chef), etc. În concluzie, nu contează dacă eşti sau nu implicat într-o relaţie diadică, ci dacă eşti împăcat cu tine. Criteriul fundamental al calităţii vieţii este gradul de fericire individual. El depinde substanţial de conectarea cu Sinele real şi nu de umpluturile cu care le-a decorat eul nostru. Nici o marfă, obiect, persoană, poziţie nu ne îmbogăţeşte cu ceva şi nici nu contribuie cu vreun strop la fericirea noastră. A nu crede acest dicton ne aruncă controlul in exterior şi ne face neputincioşi. De ce? Fiindcă îţi abandonezi cârma vieţii în mâinile obiectelor , altor oameni sau hazardului, de vreme ce nu ştim ce ne aduce viitorul. Succesul e dependent de multitudine de variabile din care noi nu controlăm mai nimic. În plus, karma îşi spune cuvântul, iar legea supremă a universului afirmă că vine la noi exact ceea ce ne trebuie. Dacă eu îmi setez o gamă de ţinte de atins şi ele nu alcătuiesc plaja de obiective definite de ceea ce mi trebuie mie din punct de vedere spiritual pot să mă zbat o viaţă întreagă cu acelaşi rezultat infructuos. Ne minţim când confundăm satisfacţia cu fericirea. Mulţumirea izvorâtă din posesii e temporară şi perisabilă. Dar fericirea ce răzbate din cunoaşterea de sine veritabilă nu ţi-o poate răpi nimeni, în veci. Fericirea e starea noastră naturală. Numai roiul de credinţe disfuncţionale care o acoperă, ne intunecă radierea ei in suflet. Sarcina noastră este de a ne scruta interiorul pt a înătura straturile obscure ce ne împiedică să fim mulţumiţi cu traiul propriu. Nimic din afara noastră nu ne aduce fericirea sau ne-o răpeşte.

Cum de musteşte atâta suferinţă în relaţiile aşa zis de iubire?

Dacă priviţi cu onestitate împrejur veţi constata că majoritatea covârşitoare a cuplurilor adăpostesc indivizi nefericiţi. Toate anecdotele despre însurăţei sugerează că ei şi-au pus un laţ de gât sau că ar fi bucuroşi să-şi omoare partenerii. Pe măsură ce se scurge din ce in ce mai mult timp de la nuntă, companionii par se se răcească unul de altul, să se înstrăineze. Dau semne că ar vrea să evadeze. Ezită din varias motive: copiii, casa făcută împreună, frica de libertate, incertitudinea că vor mai găsi pe altcineva, etc. Dar odată pasul efectuat, încep să regrete decizia. Resentimentele şi dorinţa de răzbunare îi împiedică să se împace, astfel că mulţi se orientează spre o nouă relaţie. Speranţa înfloreşte că de această dată relaţia va decurge într-o manieră fericită. E dubios să crezi că intrat într-o nouă relaţie, ea va decurge fără obstacole, atâta vreme cât nu ai mişcat un pai să te metamorfozezi. Modul tău de a decripta realitate a rămas similar şi deci va atrage acelaşi tip de partener, iar cât timp nu alterezi schemele cognitive difuncţionale care îţi limitează perspectiva asupra situaţiei nu vei obţine altceva. Ori de câte ori faci acelaşi lucru, obţii acelaşi rezultat! Deci şansa de a te cupla cu un partener cu acelaşi tip de elemente „deranjante” e foarte mare. Deşi aparenţele (chipul, înălţimea, profesia, jobul, posesiunile, etc) se pot dovedi altele, fondul de personalitate va fi relativ acelaşi. Fript în trecut încerci să te protejezi, căutând semnalele care să te avertizeze că e vorba de acelaşi gen de persoană. Însă, deşi nu crezi, deşi te temi, dacă nu lucrezi cu tine vei atrage acelaşi tip de companion de care fugi, dar învelit în camuflaj diferit. Natura îţi pune la dispoziţie instrumentele necesare să te vindeci! Pattenurile disfuncţionale semnalizează pozitiv numai la anumite genuri de caractere. Adică trauma generatoare a schemei disfuncţionale are nevoie, pt a se soluţiona, de un fel special de receptor, în principal de opozitul lui. Numai polarităţile contrare se caută reciproc, pt a oferi fiecăruia şansa de transcendere a problemei psihice. În această ordine de idei, un marginal social va fi atras neapărat de „strălucirea” unei personalităţi foarte populare. După unire, cei doi vor începe să fie incomodaţi tocmai de aceea latură care a favorizat apropierea. Cel retras îi va retroşa celuilalt că îi place mai mult stea cu alţii decât cu el, va fi gelos pe atractivitatea partenerului şi umilit de „lipsa proprie de performanţă socială”. Există şi situaţia în care marginalul nu e încă perturbat de recluziunea sa şi atunci va considera magnetică o persoană identic de retrasă ca şi el. Accentuarea laturii comune în cuplu va crea in final mari necazuri, ce vor duce la disensiuni. Numai echilibrarea problematicii va permite găsirea unui partener care are integrate ambele capete ale scalei, adică o fiinţă care nu e deranjată să fie lăsată singură, dar se bucură şi de ieşirea in comunitate. De ce e benefică poziţionarea la mijlocul scalei de valori? Ce e mult strică. Ambele poziţionări dăunează: un om care nu suportă singurătatea se va agăţa de companion, sufocându-l, îi ca îngrădi libertatea de mişcare, va face scene de gelozie, îi va reproşa orice plecare ca şi cum el ar fi fost părăsit, se va mobiliza să-i controleze orice gest, să-l interpreteze din perspectiva unei virtuale abandonări. Încet dar cert, diada se va transforma in prizonierat. În situaţia inversă, individul care nu tolerează oamenii se va simţi invadat de prezenţa celuilalt, va da din coate să-şi mărească spaţiul, îl va împinge afară din viaţa sa pe partener, va fi deranjat de intimitate. Companionul se va simţi respins, izgonit, neînţeles şi va căuta consolare in altă parte. Privind retrospectiv, oamenii aruncă responsabilitatea integrală pe umerii fostului partener. Pare că nimic nu a mers cum trebuie numai din cauza lui. I se atribui o listă lungă de defecte şi sunt rememorate o sumedenie de ocazii în care celălalt a acţionat total deplasat. Dacă chestionezi un individ despre fostul/fosta se pomeneşti in faţa unei istorii interminabile despre cât de groaznic/că a fost el/ea, câte a îndurat din pricina lui/ei, cât de bun/nă, cât de corect/tă s-a comportat povestitorul şi cum a fost el tratat oribil, năpăstuit, chinuit. Când aud asemenea distorsionări îmi vine să întreb brusc: Dar înainte de a te cupla cu el/ea, n-ai văzut nimic? Şi chiar tu n-ai niciun defect, n-ai contribuit cu nimic la crearea atmosferei nefaste? În lumina celor prezentate, înţelegem motivul pt care e profitabil ca consecutiv ieşiri dintr-o relaţie de cuplu să-ţi iei timp pt a analiza ce a mers bine şi ce nu, cum te-ai comportat şi cum a răspuns el, care au fost motivele dominante de scandal şi ce atittudine ai avut, etc. A te arunca imediat într-o altă relaţie vădeşte numai dorinţă de răzbunare sau îngroparea propriilor mentalităţi. Relaţiile diadice oferă cele mai mari oportunităţi de creştere, dacă sunt privite corect în special dacă cei implicaţi împart spaţiul de locuit. De ce? Fiindcă proximitatea fizică prelungită induce dezvelirea, căderea măştilor. Nu-ţi poţi susţine masca socială mult timp. În intimitate te vei arăta aşa cum eşti, dar aceeaşi mişcare o desfăşoară şi celălalt. Acum ies la iveală toate tarele temperamentale, reacţiile vor fi necizelate, iar bogăţia de contexte pe care le stârneşte viaţa aduce cu sine reacţii necenzurate. Întreg trecutul se aşterne pe pânza cuplului. Apoi, în vieţuirea comună intervin de a valma autorităţile care au condus la conturarea personalităţilor celor doi. Practic, nu fiinţăm în doi, ci într-o comunitate amplă formată din părinţii, fraţii, mătuşile, verii, colegii de liceu, etc ale celor implicaţi în cuplu. În speţă orice persoană care a contribuit oarecum la confecţionarea credinţelor celor doi au o marjă viabilă de a influenţa viaţa de cuplu. În condiţiile în care niciunul dintre parteneri nu şi-a conştientizat convingerile, în care nu a lucrat cu sine vor izbucni altercaţii la orice nepotrivire. Fiecare va rămâne convins că modul lui de a vedea lumea e „cel corect”, că partenerul greşeşte şi că dacă celălalt se va schimba totul va fi foarte bine. Litigiile din cuplu nu sunt rele per se în măsura in care fiecare partener ia scandalul drept o oportunitate de a lucra cu sine, de a-şi revizui atitudinea, de a înţelege ceva despre sine, de a-şi clarifica motivele, de a-şi curăţa rănile şi de a le privi dintr-o altă perspectivă. Dacă conflictul este urmat de discutarea calmă a incidentelor, de analizarea sinceră a reacţiilor fiecăruia, dacă fiecare conlucrează pt rezolvarea paşnică a altercaţiei fără intenţii de a „câştiga” sau de a-l jigni pe celălalt, ambii vor ieşi privilegiaţi. Vor fi înţeles ceva despre ei, se vor fi restructurat, cuplul căpătând o nouă dimensiune benefică. Una dintre cele mai nefaste poziţionări în cazul unui scandal este faptul că ne lăsăm convinşi că avem dreptate. Credem cu uşurinţă în motivaţiile generate de egoul nostru şi tânjim cu disperare după victorie. Pare să nu conteze preţul aşa zisului triumf. Uneori nici măcar nu sesizăm că pierdem amândoi! Esenţială rămâne senzaţia interioară că ”am câştigat”. Nu se opreşte nimeni să se chestioneze: Oare ce am câştigat? Faptul că mi-am jignit profund soţul/soţia, că mă doare sufletul, dar nu vreau să recunoasc, că mi-am probat încă o dată că sunt insensibil faţă de mâhnirea aproapelui meu, că sunt mai competent in a face reproşuri decât în a oferi compasiune? În virtutea trumelor îndurate cu fostul partener replicăm actualului ceva ce el nici măcar nu a făcut. Mânia acumulată în suflet, aţâţată de dorinţa de răzbunare ne mână să credem că bărbatul de faţă deţine aceleaşi motivaţi meschine pe care le-am sesizat la celălalt. Aşa sfârşim prin a reînvia trecutul. În loc să vedem ce e in faţa noastră efectiv, noi ne chircim de frica chinurilor străbătute alaltăieri toamna. Ne bântuie amărăciunea, ne e frică de reîntoarcea spectrului ei întunecat şi pt a ne apăra de el îl azvârlim în capul oricui e prezent. Reacţiile devin disproporţionate, iar partenerul nu mai înţelege nimic. Se percepe nedreptăţit, violentat şi fiindcă nu ştie ce se petrece, răspunde cu ranchiună, în loc de compasiune. Celălalt se vede atact în miezul lui cel mai dureros şi se retrage ca un leu călcat pe bătătură. Ambasadele se retrag şi supravieţuirea cuplului e pusă în primejdie. Ce lipseşte? Sclipirea conştiinţei, care decriptează lucrurile aşa cum sunt şi nu cum vrea egoul fiecăruia să le interpreteze. Ea aduce in actualitate curajul de a fi autentic, de a îi mărturisi partnerului exact ce te doare, în loc de să-i arunci in cap o 100 de acuzaţii din care să nu mai înţeleagă nimic. Dar pt a ştii ce te doare trebuie să te mobilizezi şi să priveşti in tine pt a afla răspunsul veridic. Tot conştiinţa ne îndeamnă să avem încredere în partener şi să ne dezvăluim sincer. Chiar dacă fostul ne-a rănit să fim convinşi de bunătatea oamenilor. În loc să vedem intenţii nefaste, să ne setem mintea să observe numai frumuseţea spirituală.

Secvenţa potrivită de manageriere a fricii

Discutând cu o serie de clienţi am înţeles că multă lume nu cunoaşte modul în care e benefic să tratăm emoţiile negative. Am ales ca exemplificare spaima, însă procedeul ce va fi expus in continuare poate fi adoptat pt orice afect sumbru. După deliberări, meditaţii, introspecţii şi ani de acumulări informaţionale în domeniu, iată ce propun: Pasul 1. Conştientizarea anxietăţii. Pentru ca un lucru să poată fi vindecat e necesar să fie detectat. Multe emoţii ne străbat câmpul mental, dar faptul că noi sunt orientaţi prioritar înspre exterior ne predispune să nu le observăm. În acest punct, majoritatea oamenilor dau semnale că ar vrea să evadeze. Fiindcă nu pot fugi de ei înşişi şi deoarece nu tolerează psihic spaima, au tendinţa să o îngroape. Ideea lor e că ceea ce nu văd, nu le face rău. Greşit! Acel element reprimat va continua să producă efecte perturbatoare şi va reveni în forţă cu prima ocazie. Pasul 2. Nu fugiţi de propria frică, deşi e incomod de trăit cu ea Se naşte întrebarea: dacă nu fugim de ea, cum procedăm? Ei bine. Pt ca ea să se disipe fără urmări neplăcute e necesar să trăiţi cu ea o vreme. Contrar părerilor generale, care cred că ţine o veşnicie, după un timp panica se va sfârşi. Cât durează depinde de depozitele voastre. Dacă a fost reprimată în cantităţi mari, de a lungul a multor ani de zile poate ţine şi câteva zile. Nu trebuie să vă speriaţi prea tare fiindcă de obicei, ea durează câteva ore. Intensitatea ei e variabilă astfel încât vă va îngădui şi clipe de respiro. Nu vă alarmaţi, veţi rezista! În cazul fobiilor, e inutil să vă îndepărtaţi de obiectul, animalul sau contextul care vă înspăimântă întrucât numai prin confruntarea in vivo să veţi desensibiliza. Pasul 3. Stopaţi imediat şirul gândurilor Unul dintre cei mai cruciale aspecte în procesul de gestionare a spaimelor rezidă în deturnarea atenţiei de la tirada interioară a egoului. Odată cu iniţializarea temerii, egoul vine cu o sumedenie de argumente „logice” pt care e „nomal” să resimţi panică. El rulează la nesfărşit fragmente trunchiate de dialoguri purtate cu alţii, replici care incită la sporirea fricii, scoate din săcuţel poveşti de groază întâmplate vecinilor, aduce in actualitate filme sau iluzii care ne-au speriat când eram copii, etc. Pare că arsenalul eului la acest capitol nu are limite. Când prinde ocazia să ne înfricoşeze, egoul e un maestru neîntrecut. Problema este că cu cât încercăm să ne apărăm mai mult cu atât dăm apă la moară spaimei. Digurile mentale nu fac decât să sporească angoasa. Nu daţi atenţie cugetelor care pledează pt întreţinerea fricii! Retezaţi din rădăcini orice „raţiune” pt care ar trebui să vă fie teamă. Toate fricile, fără excepţii se pot reduce la tema patologică de moarte. Credinţa noastră în realitatea răposării, identificarea deplină cu trupul, refuzul de a admite existenţa spiritului şi a lui Dumnezeu ne autocondamă la coabitarea in preajma fricii şi sub teroarea ei. Pasul 4. Concentraţi-vă asupra trăirii în sine, asupra afectului de frică E vital să nu respingeţi emoţia de frică din sistemul vostru psihic. Mulţi nu-şi dau realmente voie să resimtă panică. Eu fost orientaţi de mici copii să creadă nu ei nu percep teamă, în special băieţilor li se induc asemenea argumentaţii dubioase. Teama face parte din condiţia umană şi poate fi transcensă complet numai prin elevarea nivelului de conştiinţă. Nu va mai fi trăită ulterior iluminării fiindcă atunci dispare aparenta separare dintre oameni. Când eşti una cu tot ce există în jur, nu mai vezi „duşmani”, deci nu mai ai motive să te temi. Daţi-vă voie să vieţuiţi în proximitatea spaimei! Nu o respingeţi, nu o denigraţi, doar lăsăţi-o să respire in interior. Pasul 5. Nu vă identificaţi cu ea Nu o denumiţi cu titulatura de „a mea”. Cea mai potrivită atitudine vis de vis de emoţiile negative ar fi: Se întâmplă ceva în mintea mea. Hai să văd ce e! Nu-mi aparţine, nu e mea. Alipirea mentală de teamă (adică referirea la ea cu apelativul de a mea sau mă invadează frica, îmi e frică sau orice corelative) îi sporeşte puterea şi durata de manifestare. Pasul 6. Lărgiţi-ţi spaţiul de manifestare Străduiţi-vă să introduceţi un spaţiu între voi şi panică. Orice aţi face, oricât de rău credeţi că vă simţiţi şi oricât de înfricoşaţi aţi fi nu o respingeţi, nu o blamaţi, nu o îndesaţi în interior. Prin amplificarea spaţiului pe care i-l acordaţi, ea se va consuma mai rapid. Pasul 7. E crucial să o priviţi. Cu cât suportaţi mai mult să o contemplaţi cu atât vă veţi fortifica rezistenţa. Vestea bună este că atunci când vă augmentaţi toleranţa psihică, ulterior ea va fi gestionată mai facil. Nu e necesar să staţi ore in şir şi să priviţi groaza cum se agită în interior. E suficient să fiţi dispuşi să nu o reprimaţi. În rest, desfăşuraţi-vă activităţile uzuale şi periodic aruncaţi câte o privire fricii interioare. Pasul 8. Solicitaţi ajutor Pentru creştinii practicanţi, relaţia cu divinitatea constituie o resursă. Din proprie experienţă am sesizat că rugăciunea Tatăl nostru sau cea isihastă repetate in plină criză conduc la diminuarea sau chiar la suprimarea fricii. În cazul în care nu credeţi în Dumnezeu puteţi povesti despre sentimentul vostru unui prieten onest, apropiat, despre care sunteţi singur că vă doreşte binele. Suportul lui nu e de lepădat. Evident că şi credincioşii pot apela la un astfel de ajutor. Felicitări! Aţi supravieţuit unei încercări delicate, dar acum sunteţi călit. La următorul atac al temerii, lucrurile se vor desfăşura mai bine, fiindcă acum aveţi ceva experienţă. În cazul rundelor furibunde, de tipul atacurilor de panică cel mai eficient este să ne concentrăm asupra senzaţiilor corporale. Transpiraţia palmelor, tahicardia, senzaţia de sufocare şi restul cortegiului sunt numai reprezentări de faţadă. Nu veţi păţi nimic rău. Iarăşi vă spun să nu daţi crezare gândurilor ce îşi îndreaptă tunul asupra „consecinţelor catastrofale” preconizate de ego să urmeze. Totul nu e decât o furtună într-un pahar cu apă. Nimic din ceea ce ne spunem singuri nu e adevărat. Dar şuvoiul de cuvinte, întovărăşite de simptomatologia temerii ne mobilizează credinţa exact in direcţia nepotrivită. Puterea noastră e credinţa. Ea oferă consistenţa de realitate tututror himerelor pe care ni le susurăm singuri in ureche. Acesta e motivul pt care unele „rele” au putere asupra unor oameni, dar nu şi asupra altora. Primii cred că acele idei îi pot răni, iar ceilaţi refuză să fie convinşi. Suntem impresionaţi şi ne lăsăm amăgiţi să ne investim puterea în himere. Frica e o iluzie, o scamatorie menită să ne condimenteze existenţa terestră. Nimic din jur nu ne poate leza fiinţa veridică.