Stresul derivă din emoţii reprimate

Dr. David Hawkins notează în Letting go, Calea renunţării: „Predispoziţia noastră către stres este rezultatul direct al cantităţii de sentimente reprimate sau suprimate acumulate. Cu cât renunţăm mai mult la presiunea emoţională, cu atât devenim mai puţin vulnerabili la stres şi la bolile pe care acesta le cauzează.” Deşi concepţiile materialiste accentueză faptul că stresul depinde de condiţiile exterioare în care vieţuim, în realitate stresul e direct proporţional cu factori interni dintre care pot fi enumeraţi: vulnerabilitatea emoţională, experienţa trecută cu evenimentul respectiv, credinţa noastră referitoare la cât de competenţi suntem să gestionăm existenţa, sentimentul de neajutorare rezident în subconştientul fiecăruia. Cu alte cuvinte ne stresăm singuri, iluzionându-ne că ne ameninţă rata la casă, frecând gânduri de panică, imaginând „ce e mai rău”. Pericolele par reale pt mintea noastră înfricoşată, alipită de un trup vulnerabil. Să luăm drept exemplu avertizarea de la tv care proclamă sistematic că „excesul de zahăr, sare şi grăsimi dăunează grav organismului”. La prima vedere gestul pare unul iubitor şi grijuliu. Dar hai să-l disecăm: Nu se precizează ce înseamnă exces! Cât de mult e prea mult? Oare e similar pt toţi, că doar avem greutăţi diferite? 5 grame de sare poate e suficient pt un copil de 7 kg, dar face rău unui adult care cântăreşte 95 de kg? Apoi nu se ia in considerare activitatea desfăşurată de o fiinţă: unui sportiv de performanţă care pierde intens minerale prin transpiraţie, oare nu i-ar fi de folos o cantitate puţin mai mare care să suplinească pierderea? Avertizarea publică lucrează numai la nivel material. Nu ia în considerare impactul psihologic pe care-l produce reclama cu pricina. Tot auzind sistematic acest mesaj, se imprimă în mentalul fiecăruia ideea că sare, zahărul şi grăsimile sunt dăunătoare. Adică încet încet ajungem cu toţi să fim convinşi că sarea, zahărul şi grăsimile ne pot îmbolnăvi. Mintea e cea care dirijează funcţionarea corpului fizic. Ce credem se reflectă la nivelul trupului confirmă Cursul de miracole. Dacă nouă ni se inoculează părerea că sarea, zahărul şi grăsimile ne cauzează boli ori de câte ori le vedem în faţa ochilor ni se ve reactiva mesajul. Vom ajunge să fim convinşi că elemente cu care ne întâlnim zinic sunt toxice. Dar ele sunt prezente în nenumărtate alimente: pâine, brânză, mezeluri, lapte, etc. În plus, reclama nu specifică că numai zahărul rafinat e posibil să nu fie tocmai sănătos, dar nu şi cel din fructe, miere, legume. Adiţional, reclama nu precizează în ce fel ne dăunează astfel lăsând frica să se insinuează şi să activeze cele mai nrege coşmaruri ale fiecăruia. E suficient să credem că ceva ne face rău şi brusc ne înfricoşăm, ceea ce ne stresează organismul. Prin credinţele pe care le adoptăm ne limităm singuri. Ne facem să credem că există ceva din lumea acesta care ne dăunează. Dacă ne reamintim că suntem spirite, că suntem veşnici şi invulnerabili vom realiza cât de absurdă e pretenţia celor din mass media care vor să ne sperie să credem că zahărul, sare şi grăsimile ne îmbolnăvesc. Frica şi gândurile negative ne slăbesc sistemul imunitar de zeci de ori mai tare decât orice aliment considerat toxic. Nimic din natură nu are puterea de a ne îmbolnăvi sau de a ne dăuna decât dacă noi îi acordăm permisiunea.a cest lucru se realizează crezând că acel lucru e dăunător. Credinţa e o putere persoanlă, o cantitate de energie vitală pe care noi o deviem şi o investim în lucrul respctiv. Retrăgând puterea investită, lucrul devine inofensiv. E suficient să nu mai credem cu toată inima şi mintea că ceva nu ne face rău şi acela nu ne va mai face rău. Eu obişnuiesc să verific pe propria piele toate metodele pe care le propun pe blog. Aşa am procedat şi în cazul de faţă, în ceea ce priveşte puterea credinţei. Înainte vreme obişnuiam să fiu convinsă că răceala se ia. Aşa că ori de câte ori cineva era răcit în preajma mea, eu mă feream de el ca de dracu, iar dacă faptul nu era posibil după câteva zile răceam şi eu. De când am citit cărţile dr. David Hawkins şi am înţeles cât de tare mă autosabotez prin propriile mele credinţe am renunţat la convingerea că răceala e molipsitoare. După câţiva ani de practică a renunţării la credinţele limitative, acum stau lejer în proximitatea persoanelor bolnave şi nu mă mai îmbolnăvesc. Ne stresăm singuri prin gândurile negative pe care le întreţinem, în care ne investim puterea credinţei. Cursul de miracole susţine că nimic din această lume nu ne ameninţă în afara prorpiilor noastre cugete. Deci, atenţie la propriile gânduri! În majoritatea timpului oamenii sunt atât de pârjoliţi de propriile cugete, atât de lipiţi de ele încât nici măcar nu-şi dau seama prea bine ce gândesc. Autoobservarea câmpului conştient va devoala o serie de surprize. Pt sporirea eficacităţii e necesar ca exerciţiul să se deruleze pe întreaga zi, păstrând între propriile gânduri şi conştiinţă un spaţiu. A ne contempla gândurile ce ne străbat cerul interior de la o distanţă de siguranţă ne va permite să recepţionăm şi să demontăm schemele cognitive care ne conduc existenţa şi ne amărăsc.

Gândul e mai puternic decât fapta!

Ce se întâmplă cu o faptă după ce s-a isprăvit? Pur şi simplu dispare în neant. Dacă n-ar fi cugetul bazat pe memorie, care să-şi amintească de ea, ar fi ca şi cum nu s-ar fi întâmplat niciodată. În contrast, un gând poate supravieţui o viaţă întreagă complet neatins de scurgerea timpului. Un gând ce reactualizează un eveniment de acum 55 de ani pare la fel de proaspăt. Justiţia pământeană incriminează numai faptele fiindcă cugetele nu pot fi dovedite. Astfel, omul rămâne cu fantasma că poate gândi orice, vis a vis de oricine şi nu va păţi nimic. Dar orice gând rămâne înregistrat în memoria universală a Cosmosului, în aşa numitele Cronici Akashe. Nimic din ce ne trece prin minte nu se pierde, iar dreptatea Divină se bazează tocmai pe ele. Mai precis, actul de justiţie divină depinde fundamental de intenţia cu care desfăşurăm o acţiune. În spijinul acestei afirmaţii stă şi testul kinesiologic. El răspunde acurat numai unor verificări în scopuri integre. Dacă indivul deţine gânduri de răzbunare sau urmăreşte profituri individuale, testul nu-i va indica adevărul. Aceeaşi faptă va fi recompensată la nivel spiritul dacă este altruită şi va fi cotată drept karmă negativă dacă a fost executată cu gânduri necurate. Este recomandat să privim în interiorul nostru ca mare sinceritate pt a devoala ţelul exact pt care urmărim să obţinem ceva. Eul nostru are propensiunea de a ne amăgi. Ajungem să credem că tânjim după procurarea unui lucru pt scopuri nobile, însă o privire mai atentă ne poate dezvălui că mai curând tindem spre răzbunare. Ancoraţi în materialism, induşi în eroare de formele trupurilor pe care le zărim pretutindeni ne înşelăm crezând că ne limităm numai la contururile fizice. Refuzăm existenţa spiritului şi ne reducem vieţuirea numai la aspecte cotidiene, la obiective meschine, la distracţii. Parcă aşteptăm să treacă timpul pe lângă noi. Oare la atât să se reducă viaţa omului, la a mânca, a bea, a munci şi a se distra? Şi care e scopul tuturor acestor activităţi? Această trebăluială continuă cu fleacuri, această veşnică ocupare a minţii cu prostioare reprezintă o strategie a minţii condiţionate care să ne abată de la a observa adevărul despre noi, de la a depista cum ne iluzionăm singuri. Gândurile au urmări cosmice. Un atac mental la adresa unui confrate ne poate îmbolnăvi. Prin judecăţi strâmbe ne postăm singuri în poziţii de vulnerabilitate, ce cauzează „accidente”, pierderi, „lovituri ale sorţii” sau boli fizice. Deşi mentalitatea generală susură că nenorocirile care ne lovesc vin din afara noastră, că nu au nici o inserţie în noi, adevărul este taman pe dos. Gândurile noastre ce nesocotesc legile divine le atrag pe toate. Vibraţia specifică a gândurilor noastre poftesc la în existenţa noastră tot soiul de dubioşenii nefaste. O decizie neinspirată poate produce consecinţe in mai multe lumi astrale. Acum ceva vreme m-am supărat rău şi am hotărât in sinea mea să exclud o fiinţă din viaţa mea. Liniştea sufletească ce a urmat deciziei m-a condus la ipoteza că era una justă, argumentată. Era însă numai reverberaţia stopării unei tribulaţii îndelungate. Curând mi s-a pus in vedere prin mijloace oculte că decizia mea va produce dereglări grave în multiple sectoare ale universului. Am rămas stupefiată fiindcă nu aveam habar că o hotărâre a unui om poate influenţa cumva o parte a universului, însă am purces urgent la revizuirea deciziei. Din fericire, gândurile pot fi întoarse din drum. Iertarea şi reconectarea la iubire ne va îndruma pe cărarea cea mai in acord cu divinitatea. Aşa că atunci când vă treziţi admonestând pe cineva sau adoptând o decizie strâmbă nu vă mai sprijiniţi pe mintea condiţionată, atât de supusă erorilor, ci faceţi apel la conştiinţă. Cereţi ajutorul divin şi aşteptaţi răspunsul! Simplul fapt de a medita dorind sănătate şi fericire tuturor apropiaţilor sau întregii lumi produce efecte mult mai puternice decât s-ar crede. E un gest de iubire dezinteresată, ce pontează la creearea karmei pozitive. La un moment dat in evoluţia mea m-am găsit în situaţia de a fi nevoită să execut un ritual de iertare. Am ales un aşa zis„vrăjmaş” şi m-am concentrat asupra sarcinii impuse. Mi-am dat silinţa fără însă să cred că ritualul meu mental va avea vreo repercursiune în plan fizic şi la ceva vreme, mare mi-a fost surpriza să constat că relaţia mea cu individul duşmănit s-a modificat radical. Simplul fapt de a ierta in sinea mea a confecţionat efecte palpabile interrelaţionale. Având in vedere toate aceste consideraţii expuse se cuvine să cercetăm direcţia în care se îndreaptă preponderent mintea noastră. Lăsată nesupravegheată, mintea produce năzbâtii, ale căror consecinţe le suportăm tot noi. Fiţi atenţi ce gândiţi ! Detectarea cugetelor personale produce teamă la început datorită afluxului masiv de prostii, răutăţi, nebunii care sunt observate. Individul are impresia că toate acele monstruozităţi sunt emise de el, că îl reprezintă şi va fi inundat de vinovăţie. Când am iniţializat procesul de urmărire a gândurilor mele am căzut în depresie, murmurând continuu că sunt cea mai rea persoană din lume, că sunt vinovată şi nu merit nimic. Nu vă îngrijoraţi şi nu vă acuzaţi! Autoblamarea nu rezolvă nimic. Ba din contră înrăutăţeşte lucrurile. Iată ce notează dr. David Hawkins în spumoasa sa carte Sinele: realitate şi subiectivitate, editată de Editura Daath: „Pentru a face lucrurile şi mai complicate nivelurile de comportament şi atitudinile programate emit un câmp energetic în câmpul energetic colectiv al întregii omeniri. Ele sunt deci întărite din câmpul de influenţă, care este inaccesibil conştienţei obişnuite.” Ce vrea să ne transmită cu aceste rânduri? Că in univers există o serie de câmpuri energetice care influenţează cugetele oamenilor. Fiecare individ atrage din univers acele structuri energetice care sunt in acord cu nivelul său de dezvoltare al conştiinţei. Mai precis, ceea ce gândim emite un soi de semnal in cosmos şi se întoarce la noi aducând cu sine alte gânduri asemenea celor trimise. Cu cât ne ancorăm gândirea mai mult in nefericire, in ură, in mânie şi materialitate, cu atât universul ne va răspunde cu aceeaşi monedă. Ieşirea din capcana gândurilor recurente se realizează prin meditaţie, conştientizare şi iertare. O colecţie de gesturi orientate intenţionat spre adevăr şi iubire ne propulsează spre straturi mai pure ale conştiinţei. Cu cât omul se orientează mai abitir spre iubire, cu cât rumegă gânduri focalizate spre adevăr, spre ajutorarea altruistă a altora, cu atât universul îi va întoarce aceeaşi categorie de cugete. Aceste gradiente ale conştiinţei despre care am tot pomenit constituie gradaţii din ce in ce mai mari ale dezlipirii de programele mentale negative ale egoului. Nu înseamnă că un cetăţean cu un nivel de conştiinţă mai ridicat e mai performant decât altul cu un coeficient de conştiinţă mai scăzut. Termenul se referă numai la gradul de îndepărtare de adevăr, la cât de tare ne lăsăm păcăliţi de programul egoului. Dr. David Hawkins explică: „Scala calibrată a conştiinţei nu desemnează judecăţi de genul 500 este mai bun decât 355, deoarece acestea nu reprezintă decât un program al eului. Un arbore mai mare nu este mai bun decât unul mai mic. Astfel, nivelul conştiinţei reprezintă un anumit loc pe o curbă de învăţare, precum şi un stadiu in evoluţia conştiinţei. Fiecare nivel are propriile recompense şi propiile aversiuni.” Revenind la tema noastră de bază remarcăm că gândul este cel care creează. Nimic nu se poate transpune in material, adică în faptă până ce nu a fost iniţial prelucrat la nivel mental. Orice idee inovativă va fi fost iniţial gândită. Pt a se pune in practică o faptă are nevoie de spaţiu şi timp. Ori este atestat documentar că teleportarea şi telekinezia sunt manipulări ale gândului fără a ţine cont de legile mundane ale mecanicii newtoniene, care iau in calcul şi nu pot fi desfăşurate in absenţa spaţiului si a timpului. Viteza cu care călătoreşte un gând este de departe superioară celei faptice. Telepatia trasmite informaţii şi atenţionări la distanţe fabuloase. Inainte de fi pus în aplicare un plan de răzbunare de pildă, omul cugetă de 100 de ori mai multe gânduri. El visează minute in şir la felul in care să se răzbune, ce va simţi, cum îl va pedepsi pe răufăcător. Mormanul de cugete se acumulează, iar fapta rezultată va fi singulară. Cauzalitatea in care credem noi nu este decât a egoului. Ea depinde de alte fenomene ce aparţin planurilor astrale. Gândurile sunt cauza faptelor. Atitudinile de suprafaţă dezvăluie forma gândurilor din interior. Devenim transparenţi prin urmărirea conduitei, a reacţiilor, a gesturilor. Mimica e o expresie, o punere pe chip a unor gânduri. Astfel se relevă legătura dintre trup şi mental. Simptomele fizice pot fi produse prin fantasme.

Cum am ajuns să ne amărăm singuri?

Vieţuim zile, ani în şir în mlaştina zbaterilor sufleteşti şi în plasa mistuitoare a durerilor trupeşti încât la un moment dat ne obişnuim atât de tare cu situaţia încât ajungem să credem că asta e viaţa, că nu se poate exista decât în acest fel. Aşa am crezut şi eu mult timp până am descoperit calea evolutivă. De atunci sunt pe o pantă ascendentă în domeniul fericirii. Cu cât sap mai adânc in mintea mea, cu atât mai mult elimin torturile emoţionale de dedesupt răsare natura mea adevărată. Evident aceasta e valabilă pt oricine. Toţi cei dispuşi să excaveze în ei înşişi, să decoperteze straturile de scheme cognitive înşelătoare vor fi răsplătiţi cu doze de fericire. E ciudat că iniţial aceste cuvinte par doar vorbe. Aşa am păţit şi eu. Nu credeam o iotă din ce citeam în cărţile diverşilor maeştri spirituali. Dar mi-am zis că nu strică să încerc! Ce mă costa? Rezultatul a început să apară mulţi ani mai târziu. O vreme îndelungată părea că mă lupt cu morile de vât, că mă prăbuşesc degeaba în abisuri de suferinţă, că nu înaintez nici cu un pas. În astfel de momente perseverenţa e cheia succesului. Dar vin şi zile bune. Totuşi mi-am pus chestiunea originii: De unde izvorăşte atât de multă suferinţă? Din faptul că am uitat cine suntem cu adevărat. Ne-am uitat originea divină şi credem că suntem doar nişte trupuri grosiere. Aceasta reprezintă o parte din condiţia umană, a încarnării pe Terra. Dumnezeu posedă un respect nemăsurat pentru vrerile Fiului Său astfel încât nu se opune acestora, cu excepţia celor care i-ar dăuna foarte tare. Locat pe Terra, sub influenţa condiţiilor specifice ale încarnării, spiritul a uitat cine e. Prin urmare, nu a mai reuşit să distingă ce e greşit şi ce e veridic, ce dăunează şi ce hrăneşte. Uitându-şi natura iubitoare, un fragment al minţii s-a încărcat de scheme dubioase, o parte din mintea sa a fost pervertită de programe negative. Această secţiune e denominată ego. Pentru a ne reaminti cine suntem e necesar să renunţăm la toate aceste patternurile cogntive, să ne decontaminăm mintea condiţionată şi să epurăm întreagul spectru de emoţii şi gânduri asociate. Obstacolul ce se iveşte pe cărarea acestui ţel îl constituie amprentarea puternică a programelor întunecate, dar şi identificarea minţii noastre cu ele. Suntem atât de lipiţi de ceea ce noi credem a fi nişte „înlănţuiri logice” încât avem impresia că aceastea sunt cele mai inspirate modalităţi de a ne rezolva anumite probleme relaţionale. Deşi pe alocuri mai întrezărim că soluţiile noastre sunt limitative, că ne plafonează sau chiar ne rănesc, ne prostim singuri cu iluzii de genul: răspunsul la ură e doar ura, o răutate trebuie răzbunată, invidia ne propulsează spre succes, gelozia ne asigură iubirea partenerului de cuplu, forţarea intimităţii e o proptea pt a nu rămâne singuri, minciuna ne apără, etc. Dar toate aceste mitaje nu fac decât să ne îngroape şi mai abisal iubirea, să o obtureze sub straturi din ce in ce mai grosolane. Astfel ne separăm mintea de ceea ce suntem, de natura noastră autentică. Izgonind iubirea, compasiunea şi spiritul de împărtăşire ne lipsim pe noi de fericire. Iată ce am notat azi în jurnalul meu: „Citisem mai demult că noi, oamenii facem parte din Dumnezeu, dar erau doar nişte cuvinte goale. Nu rezonam cu ele. Nu le credeam. Aveam impresia că cineva se joacă cu mintea mea, că doar vrea să mă amăgească. Că poate afirmaţiile sunt adevărate pt sfinţi, dar nicidecum pt mine, un păcătos vinovat. Azi se petrec miracole. Mi se schimbă percepţia. Cumva am înţeles că fac parte din Dumnezeu, că sunt in siguranţă, că nu pot fi lezată niciodată. Cine să-l atace pe Dumnezeu? Tot ce pare să mă necăjească loveşte în programele negative inserate in mintea mea condiţionată. Iar stimulii respectivi sunt numai indicatori spre probleme nerezolvate, care merită atenţie şi nu supărare. Simţirea faptului că sunt parte din Dumnezeu vibrează în interior, îmi creează plăcere şi securitate. Îmi încălzeşte sufletul. Înţeleg că nu am cum să fiu singură sau părăsită. Cumva s-a cuibărit in minte certitudinea că El e alături de mine oriunde merg, orice fac. Numai focalizarea noastră permanentă asupra exteriorului, asupra materialităţii ne desprinde de Gândurile şi iubirea divină. Fiindcă ne gândim mereu la bani, la cum să ne sporim admiraţia celorlalţi, la ce proiecte să mai dezvoltăm ne umplem mintea cu fleacturi şi ne depărtăm de iubire, uităm cine suntem şi ajungem să credem că suntem aruncaţi undeva într-o lume primejdioasă, plină de invidie şi răutate.” Ce e spectaculos derivă din trăirea in interior a naturii veracice. Nici un cuvânt nu poate descrie magnitudinea extazului şi spectaculozitatea sentimentului. Acum pătrund într-adevăr miezul spuselor maeştrilor iluminaţi. Toate manuscrisele parcurse stipulau mereu şi mereu acelaşi refren: Nu poţi înţelege ceva decât trăindu-l! Cuvintele au forţă, dar ele doar indică spre locul unde trebuie să privim. Puterea veridică , transformatoare vine numai din observarea pe propria piele a interiorului propriu, din ieşirea din cercul vicios al patternurilor asupritoare. Prin iertare şi meditaţie, prin dorinţa de a renunţa la resentimente, la ură şi vinovăţie primim intrumente utile. E suficient să gustăm o dată din nectarul fericirii adevărate, necondiţionate de nici un lucru material, de nici o dorinţă împlinită pt a nu ne mai dori să revenim la cloaca eforturilor stupide de altădată. Oare se întreabă cineva de ce se căzneşte atât de tare să procure orice? Care e sensul trudei disperate? Merită orgoliul de a ajunge „în vârful ierarhiei” sacrificarea armoniei interioare? Vestea bună este că odată cu creşterea nivelului de conştiinţă ceea ce altă dată părea imposibil se obţine cu uşurinţă. Nu spun că vom procura orice trăznaie îi străbate circuitele egoului, dar ceea ce ne trebuie va veni la noi lejer. Uneori vom fi uimiţi de cât de simplu e să ne satisfacem o dorinţă pt care altă dată am fi tras la jug. E suficient un gând şi ea se materializează.

Procesele afective împlinesc ţeluri importante

§ Armonizarea ori conflictul individului cu ambianţa înconjurătoare. Starea afectivă de bine ne sugerează că am experimentat un aspect al realităţii care se află în consonanţă cu dorinţele noastre curente. Mânia scăpată de sub control ne arată că frustrarea noastră interioară a depăşit cotele tolerabile de organism şi se revarsă; § Prin prezenţa lor, sentimentele ne asigură un feedback privind relevanţa personală a circumstanţelor trăite; § Comunicăm în exterior dispoziţia personală. Expresiile dinamicilor sufleteşti au roluri multiple: de comunicare, de manipulare a altora, de autoreglare, contagiune afectivă, de catharsis; § Învăţând să le recunoşteam simptomatologia specifică, le putem identifica în decursul apariţiei interioare, căpătând un instrument util de gestionare şi autocontrol al propriei reacţii în ipostaze critice. Paralizia mentală sau atitudinală datorată unui aflux emoţional colosal nu zugrăveşte beneficii sociale; § Pun bazele empatiei, cărămidă destoinică a relaţiilor interpersonale armonioase. În cazul în care partenerii de interacţiune umană eşuează în a ne realiza aşteptările, rezultatul este că ne supărăm. În acest dans social, se creează o relaţie interactivă între organism şi mediu; § Omul caută activ să-şi satisfacă nevoile şi doleanţele. Pentru a făuri acest deziderat, el îşi mobilizează energia organismului. Emoţionalitatea exprimă tocmai acel furnizor capabil să ne ajute să funcţionăm, să investim efort pentru a ne conduce la îndeplinire planurile imaginate. Dacă tensiunea afectivă scade atingând starea de indiferenţă, se va tempera şi capacitatea individului de a soluţiona problemele noi. Dezacordul dintre raţional şi afectiv duce la dezadaptare tranzitorie. Intensitatea sentimentului trăit are o importanţă covârşitoare în dimensiunea realităţii curente. Este cvasi-cunoscut faptul că emoţia ce depăşeşte o intensitate extremă, indiferent de polaritatea sa pozitivă sau negativă, se manifestă în interior ca o furtună sau este resimţită cu aceeaşi fervoare, producând efecte dezorganizatoare ale conduitei umane. La intensităţi moderate ale emoţiilor, efectele sentimentelor pozitive sunt stimulatoare, mobilizând corpul, împingându-l spre realizarea ţelurilor, aprovizionându-l cu energie. Dacă însă se depăşeşte o valoare critică, emoţia (fie pozitivă, fie negativă) devine perturbatoare. § Sentimentele modifică orientarea câmpului atenţiei şi dirijează procesul de învăţare fiindcă urmărim mai conştient evenimentele care sunt în concordanţă cu dorinţele noastre şi învăţăm mai multe despre ele. Acele materii şcolare sau domenii care ne plac, ne furnizează o recompensă intrinsecă, motivându-ne să continuăm să acumulăm informaţii şi să ne petrecem mai mult timp studiind. § Sentimentele ne modifică evaluările şi judecăţile în sens pozitiv, dacă iubim persoana şi în manieră drastică, aspră dacă individul este categorisit drept repugnant. Am experimentat cu toţii situaţia în care un prieten apropiat şi fidel este iertat mai uşor. Aceeaşi eroare este ignorată, trecută cu vederea dacă se întâmplă din culpa unui membru al familiei decât în situaţia în care este comisă de un străin. O emoţie intensă te obligă să trăieşti ancorat în ea. Să luăm drept exemplu mersul la dentist. Când ştii că e iminentă vizita la medicul stomatolog, mintea nu-şi mai permite să colinde prea departe de subiectul acului seringii de anestezie, de zgomotul frezei, de mirosul infect al medicamentelor utilizate, de gustul abominabil al substanţelor vehiculate. Orice reacţie afectivă poartă în sine un mesaj generic, ce necesită să fie transmis posesorului, adresat derulării existenţei sale. Vorbesc aici de sentimente care nu sunt în consonanţă cu situaţiile de viaţă, adică care nu survin ca răspuns la o circumstanţă în desfăşurare. De pildă, senzaţia de anxietate apărută subit în trup, în timp ce individul stă în propriul apartament, fără nici un stimul exterior. Astfel, frica sugerează fiinţei să devină mai vigilentă fiindcă trăieşte desprinsă de prezent, evadând prea frecvent în trecut sau în viitor, prinsă în plasa dorinţelor, mânia declară război celor care încalcă teritoriu individului, o intensificare a dorinţei sexuale ne atenţionează că urâm sau ignorăm înadins sexul opus. Descifrarea mesajelor criptice transmise nouă de către stările sufleteşti ce imerg în interioritatea noastră privată ne îndrumă spre a ne clarifica mai bine modul de funcţionare. Altminteri vom fi puşi în dificultate de izbucnirea lor violentă, intempestivă. Ideal ar fi să clarificăm orice dispoziţie imediat ce apare şi ne inundă psihicul întrucât există riscul ca afluxul respectiv să ne blocheze capacitatea de simţi alte afecte ulterioare, de a ne face indisponibili pentru receptarea şi adaptarea la mediul dinamic. Intensitatea unor emoţii ne pot bloca acţiunile. În această ordine de idei, se prezintă anxietatea care de exemplu, paralizează un orator mediu să se manifeste strălucitor în faţa unui public numeros. Depăşirea unor handicapuri acţionale este adesea împiedicată chiar de vulcanul interior al afectelor. Afectele sunt companioane permanente ale cuvintelor emise. Obstacolul descifrării lor constă în faptul că decodificatorul uman emană la rândul său emoţii, care vor crea un melanj cu celelalte sentimente ori se vor amesteca cu proiecţiile. Astfel, se mistifică semnificaţia intenţionată de emiţător. Simpla prezenţă şi manifestare a afectelor ne influenţează drastic dispoziţia, capacitatea de adaptare la mediu, la provocările destinului, ne alterează memoria, atitudinile, mentalităţile şi raţiunea. E imposibil să învăţăm să iubim utilizând exclusiv raţiunea. Prin urmare, e nevoie să distrugem zăgazurile sentimentelor şi să deprindem arta de le recunoaşte, exprima şi întrebuinţa conform indicaţiilor regizorale ale universului. Privaţi de adierea caldă a emoţiilor ne vom converti în roboţi. Existenţa devine searbădă fără reacţii interioare, populată exclusiv de acţiuni, obiecte. Translatând în domeniu psihic, procesul descompunerii petrolului în facţiuni diferite, ce poartă titulatura de cracare am construit analogia următoare: cracarea emoţională prezintă metaforic felul în care emoţiile grele, de genul urii, resentimentelor, a invidiei se sedimentează în trup (identic cu depunerea reziduurilor, a gudroanelor), în vreme ce emoţiile serafice, iubirea, compasiunea, altruismul ne înalţă (oarecum similar benzinelor cu cifră octanică superioară utilizate drept combustibil pentru avioane). Între cele două extreme vieţuiesc diverse afecte cu vibraţie intermediară, ce conţin mixage de bine şi rău ori în care sunt amalgamate intenţiile posesorului. Domeniul kinesiologiei stipulează că trupul răspunde impulsurilor conştiinţei: un da este sugerat prin putere, în timp ce un nu produce slăbiciune musculară. Concluzionând reţinem că emoţiile alegre sunt suportive, iar cele sumbre sunt negări ale vieţii. Kinesiologia ne avertizează că universul oferă numai răspunsuri pozitive, iar slăbiciunea musculară este de fapt, un fals răspuns pozitiv fiindcă conştiinţa recunoaşte numai adevărul, unicul care există.

Acționăm și ne simțim în funcție de propriile presupuneri

Presupunerile rulează automat în fundalul intelectului nostru și ne influențează dispoziția și viața mai abitir decât ne închipuim. Ce este și mai straniu derivă din faptul că aceste năluciri psihice nu sunt detectate decât dacă ne orientăm farul conștiinței asupra propriului câmp mental. Fiindcă ele par foarte veridice ne rămâne iluzia că interpretarea pe care o acordăm evenimentelor e urmarea unor deducții complicate sau a unor raționamente foarte elaborate și acurate. Încrederea pe care o alocăm presupunerilor interioare le dă credibilitate și mai nefast, le predispune să se propage cu alte ocazii. Așa ne trezim că dispoziția noastră veselă se preschimbă urgent în disperare doar fiindcă investim confianță într-o plăsmuire personală. De exemplu, vorbesc la telefon cu o mătușă și apoi o cer și pe fiica ei, respectiv pe verișoara mea. Dar mătușa îmi comunică că persoana solicitată e angajată într-o altă convorbire și că mă va suna ea ulterior. După un sfert de oră sună telefonul, dar la aparat e tot mătușa care o scuză pe fiica ei spunând că nu poate să mă mai sune fiindcă vorbește la telefon cu un meșter și va dura încă mult timp. De aici, fondul gândirii mele negative pornește să construiască un scenariu ficțional, care mă instigă să presupun că în realitate verișoara mea de fapt nu dorește să comunice cu mine și că a montat-o pe mătușă să mintă. Brusc voi fi invadată de un val de revoltă, ce se prăbușește în mânie. Rulajul gândurilor asociate acestei emoții va chema din ce în ce mai multă furie. Cugetele vor mâna avalașa furibundă spre o tornadă: Cum adică să nu vrea să vorbească cu mine? (adică deja iau presupunerea mea drept absolut adevărată). Din acest moment numai o detașare meditativă mă va extrage de la prăbușirea în depresie. Fără concentrarea conștiinței asupra interiorului meu, fără înțelegerea faptului că eroarea pornește de la conferirea aurei de veracitate unei simple presupuneri, starea mea emoțională va fi târâtă în nefericire pentru zile întregi. Ratând momentul exact în care mentalul a alunecat din realitate într-o ficțiune individuală ne lăsăm angrenați în mânie, frustrare, frică, poate chiar ură. Cu cât relația urcă mai mult în topul clasamentului sufletesc cu atât impactul unei asemenea presupuneri va fi mai devastator. Să crezi că o ființă cu care întreții legături apropiate nu vrea să vorbească cu tine atacă miezul personalității. Destabilizarea ce urmează instant va fi atât de bulversantă încât te vei simți ca și cum a-i fi lovit în moalele capului. Inițial nici nu vei știi ce să crezi, de unde să apuci incidentul sau cum să reacționezi la el. Așa se explică de ce cele mai colosale, înfiorătoare scandaluri izbucnesc tocmai cu cele mai intime persoane. Miza este foarte mare și afectează situația individuală pe termen lung. Problema derivă și din faptul că circuitul emoțional se activează înaintea celui rațional. Astfel, sentimentele au avans și difuzează în întreg cortexul, impregnându-l cu specificul lor. Câteva fracțiuni de secundă sunt suficiente unui afect de talia furiei pentu a scufunda în umbră tot intelectul și a suprima rațiunea. Sub efectul revărsării de cortizon specifică mâniei, nu mai gândim clar. Frica de a fi părăsiți, umilința ce decurge din orgoliul rănit, frustrarea inerentă vor prăbuși psihismul. Deruta inițială ne va conduce spre activarea celor mai vechi și mai amprentate conexiuni psihologice întrucât acestea sunt cele mai familiare. Iar în derularea unor conjuncturi nebuloase tindem să recurgem la cele mai exersate moduri de a cugeta. Aceste paternuri cognitive imprimă o direcție pozitivă a gândirii (care recurge la o interpretare de genul: verișoara mea chiar e ocupată) sau una negativă a gândirii (precum cea din exemplul nostru). Însă apariția furiei semnalează limpede existența în subsidiar a unei scheme mentale negative. Ea se activează instantaneu în primele fracțiuni de secundă ce urmează derulării conversației și aflării veștii. În cazul unei raționări nedeviante, omul nu presupune că verișoara nu dorește să vorbească cu el, ci crede mesajul mătușii. Fiindcă este atât de activă în existența personajului din pilda noastră, presupunerea se ivește instant și nu este deloc contestată de minte. Insinuarea ei rapidă ne conduce la concluzia că jobul schemei respective e unul sufocant, ea fiind solicitată la rampa conștiinței foarte des. Oamenii a căror gândire este îmbibată de negativitate nici măcar nu mai detectează activarea schemei. Prezența ei pe scena propriei lor gândiri e atât de cunoscută, de familiară încât ei sunt perfect obișnuiți cu astfel de cugetări. Le resimt ca uzuale, apropiate și investesc încredere în ele. Dacă individul ar fi o personalitate explozivă și răzbunătoare ar putea chiar plănui metode subtile de răzbunare și ar lucra activ la punerea lor în practică. Mintea condiționată ne împinge să plătim cu aceeași monedă orice avem impresia că ne fac ceilalți. Fiindcă ia ca real ceea ce tocmai a presupus că i-a făcut verișoara și fiindcă nu e in stare să ierte, se naște în cetățeanul nostru dorința de răzbunare, care îl va îndemna să se comporte urât. Egoul crede cu ardoare că dacă îi face pe ceilalți să simtă ceea ce a simțit el altă dată, el va fi satisfăcut. Realitatea atestă cu totul altceva. Una dintre căile prolifice de întrerupere a gândirii negative de genul celei descrise în exemplul nostru didactic de mai sus este focalizarea conștiinței asupra interiorului propriu, imediat după resimțirea afluxului de furie. Contemplându-ne masa de enervare și detașându-ne de focul afectului interior vom depista clipa exactă în care macazul gândirii a fost alterat. Vom vedea cu ochii psihici cum o banală presupunere ne-a cauzat atât de multă suferință. În realitate, femeia din exemplul nostru nu știe dacă verișoara ei chiar e ocupată sau nu, dacă într-adevăr nu vrea să vorbească cu ea. Nu a fost prezentă în casa rudei pentru a putea confirma sau infirma spusele mătușii. Incertitudinea plutește și numai decizia interioară a gândirii proprii o îndreaptă spre a crede sau a respinge vorbele mătușii. Aici e pur și simplu o alegere interioară și tot aici intervine liberul arbitru al fiecăruia: vrea să credă că verișoara ei e ocupată, că păstrează dorința de a continua relația sau vrea să credă că mătușa minte, să e o victimă a nepăsării verișoarei, că va fi respinsă și de aici să trăiescă tot ansamblul de sentimente chinuitoare ce vor curge din credințele alese de ea. Urmarea sinistră a deciziei sale va prefigura modul in care se va simți în viitor. Un semn de întrebare și de atenționare se ridică din rapiditatea cu care adoptăm hotărârea cu pricina: aceasta este luată aproape instantaneu, fără o deliberare rațională, calmă, fără să cumpănim asupra consecințelor. Istoricul de viață impune în majoritatea cazurilor luarea hotărârii. Adică faptul că în trecut am ales de nenumărate ori să ne supărăm pe ceilalți, să nu raționăm cu seninătate, să ne abandomăm în ghearele emoțiilor sumbre determină paternurile cognitve să se activeze instant, fără nici un fel de deliberare prealabilă. Travaliul asupra propriei conștiinței, respectiv elevarea ei ne permite să introducem un întrerupător asupra automatismului și asupra rapidității cu care luăm anumite decizii fără rost. Dacă reușim să ne oprim cascada de emoții furibude, să ne calmăm și să medităm detașați asupra incidentului care ne-a declanșat furia vom fi apți să observăm că totul derivă dintr-o presupunere. Acest simplu amănunt ne va salva de la o grămadă de emoții negative, supărătoare. Aceasta este libertatea interioară. Reprezintă abilitatea de a alege cum să te simți indiferent de ceea ce se petrece în afara corpului tău, în loc să te lași târât de un vârtej interior, să dai crezare unor gânduri despre care nu-ți dai seama că sunt doar niște presupuneri. Libertatea interioară, darul neprețuit al unei conștiințe înalte ne oferă posibilitatea de a ne păstra serenitatea, chiar dacă suntem înconjurați de flăcări psihice.

Cum ne influenţează o suferinţă trecută?

O mintea pregătită primeşte răspunsul într-o formă aparent stranie. Fondul de interogaţie ce bântuie psihsimul ne predispune să citim un răspuns în cele mai neaşteptate locuri. Aşa de exemplu, căutam de câteva zile soluţia la o problemă. Sporadic îmi sondam intelectul, iscodind să descopăr cum ne influenţează amărăciunea, ce dâre sapă în creierul cuiva, de ce o tortură emoţională petrecută acum 37 de ani încă ne bântuie, încă stârneşte vrafuri de furie? În momentul pe care urmează să-l descriu mă deconectasem şi ascuţeam un creion. Din neatenţie am împins procesul un pic prea departe şi mina s-a rupt, însă a rămas înfiptă în creion. Când am încercat să trasez cu el am constatat că nu pot sublinia decât dacă ţin creionul într-o unică poziţie. Oricum aş fi încercat să sucesc creionul, mina se dădea peste cap. Am privit întâmplarea contemplativ şi brusc a irupt soluţia mult căutată. Exact în acelaşi mod funcţionează şi psihismul omului. Când posedă o leziune psihologică, el nu poate răspunde anumitor solicitări din exterior decât printr-un unică manieră, exact ca şi creionul din istorisirea noastră. Orice alt mod de a răspunde stimuluilui exterior îi produce individului senzaţia extrem de neplăcută a unei rupturi interioare. Acea impresie e cauzată de rezistenţa la schimbare. Individul are impresia că dacă face altfel, dacă ar încerca să răspundă solicitării într-un alt fel va fi afectat foarte rău, iremediabil. De fapt, cetăţeanul nici măcar nu gândeşte că ar putea proceda astfel. Răspunsul deformat de suferinţă îi este familiar, reprezintă singurul fel în care el a învăţat să gestioneze acea detresă (tulburare emoţională). În acel punct, conştiinţa e atât de sudată de mentalitatea egoului încât orice altceva pare o cădere în abis. Deşi răspunsul său îi provoacă suferinţă şi împroaşcă jale printre cei din jur, omul simte că nu poate proceda altminteri. Numai curajul şi efortul de a se supune unei dezvoltări a conştiinţei îi va oferi imboldul de a divolza nodul dureros din suflet şi de a se elibera. Abia acum individul va deveni capabil de a învăţa un răspuns mai adaptativ, care să-l gratifice cu mulţumire interioară şi care să nu mai atace cunoscuţii. Stimulul exterior îi activează rana trecută astfel încât persoana confundă durerea sa cu ceea ce petrece in exterior. Adică impulsul din afară vine şi reactivează leziunea deja existentă în suflet, dar rezistenţa sa la schimbare îl face mai degrabă să caute vinovaţi în exterior. În loc să privească spre locul din sine unde rezidă leziunea emoţională, omul se înfurie pe condiţiile de mediu şi se porneşte cu înverşunare să le altereze pe acestea. El crede că transformând condiţiile exterioare va dispărea şi durerea sa. Dar ea cere atenţie şi vindecare. Cum se poate trata o rană din suflet modificând ceva in exterior? Numai naivitatea omului îl predispune să creadă aşa ceva. Un alt exemplu de suport ar fi propensiunea din căsnicie, care împinge un individ să caute să-şi dreseze companionul considerând că comportamentul lui e culpabil de nefericirea pe care o resimte el. De câte ori n-am auzit expresii de genul: Dacă soţul meu n-ar mai pleca in delegaţie aş fi foarte fericită sau sunt amărât că nevastă-mea mă cicăleşte mereu la cap. Dar nimeni nu se opreşte să se întrebe: Ce-l împinge pe individul respectiv să procedeze aşa? În loc să mă irit, să mă complac in vicimizare şi amărăciune, n-ar fi mai logic să văd situaţia ca pe un strigăt disperat după iubire? Şi ce din mine mă împiedică să răspund cu iubire la orice solicitare a partenerului? Dar majoritatea oamenilor nu văd în manifestările apropiaţilor decât intenţii duşmănoase, răutăţi, dorinţe ale acestora de a-i enerva. Chiar şi părinţii se adresează adesea progeniturilor, certându-i: „Nu mai face aia că mă enervezi!” Adică ei îşi închipuie că emoţia din inima lor e cauzată de copil, de acţiunea odraslei şi nu generată de ei înşişi datorită rănilor trecutului. Neîncrederea şi rănile trecutului îi împiedică să citească adevărul. Omiţând să privească în ei, să-şi decripteze propriile leziuni sufleteşti, propria incapacitate de iubire, ei continuă să se plângă, să cerşească iubire în maniere nepotrivite, să-şi lingă resentimentele şi să se eticheteze victime. Procedând in această manieră, individul îşi pregăteşte terenul pt reiterarea aceluiaşi gen de situaţii traumatizante. De ce? Pt că nerezolvarea problemei dureroase din suflet determină îngroparea ei. Dar ea nu dispare, ci mucegăieşte în inconştient şi va căuta alte forme de manifestare. Mai devreme sau mai târziu, universul îi va cere iarăşi să se debaraseze de suferinţă. Îi va aranja altă situaţie conflictuală, care va indica spre acelaşi loc ars din suflet. Depinde de fiecare dintre noi câte incidente neplăcute ne dorim. Fiindcă întâplările care arată spre zonele traumatice din noi vor curge până când ne vom învrednici să le privim. Numai prin reformarea interiorului nostru se vor metamorfoza in bine şi condiţiile in care trăim. Deşi materialismul societăţii noastre tinde să ne implementeze credinţa că lumea in care sălăşluim funcţionează după reguli aleatorii, că evenimentele sunt haotice, cercetarea fenomenelor cu o minte deschisă va releva că există o inteligenţă omnipotentă care orchestrează tot ce se întâmplă fiecăruia. Acesta este karma sau justiţia divină automată. Orice comitem se întoarce împotriva nosatră. Nu există nedreptăţi şi nici victime. Viziunea preferată a egoului tinde să ne lămurească că o frustrare e o nedreptate, că avem lipsuri şi defecte, că sunt neputincioşi şi oropsiţi. Pactăm cu subiectul descris din propria noastră alegere. Ne procopsim în copilăria timpurie cu senzaţia că suntem dependenţi şi slabi şi parcă nu mai reuşim defel să ne eliberăm de impresia respectivă. Dar atunci când am decis că suntem mici şi neputincioşi nu am luat chiar noi acea decizie? De ce acum să nu remediem situaţia? Şi la maturitate găsim oameni mai puternici decât noi, atât sub aspect fizic, cât şi ca potenţă socială. Când devenim adulţi, autorităţile joacă jolul ingrat pe care l-au deţinut părinţii noştri. În mod subtil, găsim in exterior noi motive „plauzibile” de a crede in continuare că suntem slabi şi că nimic nu intervine in favoarea noastră. Ajungem pe nesimţite la concluzia că nu are sens să aruncăm supoziţiile nefericite din trecut, fiindcă ele sunt încă valabile. Ne percepem slabi şi neputincioşi într-o lumea asupra căreia părem să avem niciun control. Aşa ajungem să ne alipim mental de fel de fel de obiecte, bunuri, fiinţe, diplome, concepţii. Avem impresia că ele ne vor conferi singurnţa pe care o căutăm cu disperare, că mărfurile ne vor face fericiţi şi că dacă ne agăţăm cu suficientă forţă de partenerul de cuplu, el ne va crea securitatea mult visată. Ne amăgim evident. Totul in această lume e perisabil: lucrurile se distrug, oamenii pleacă sau mor, funcţiile se comută de la un individ la altul, casele se dărâmă, etc. Întrebarea fundamentală rămâne: de ce căutăm în exterior redresarea pe care ne-o dorim? Pacea interioară şi fericirea durabile nu pot fi găsite decât prin creşterea nivelului de conştiinţă fiindcă atunci descoperim că Dumnezeu ne iubeşte, că ne doreşte numai fericire şi că nu ne pedepseşte indiferent ce fapte odioase comitem. La un anumit gradient de conştiinţă pricepem că suntem spirite veşnice şi nu trupuri goale care urmează oricum să moară. Iată ce consemnează dr. David Hawkins in Letting go, Calea renunţării: „De la începutul timpului, fiecare mare învăţător ne-a îndemnat să privim in interior pt a găsi adevărul, pt că adevărul despre cine suntem ne va face liberi. Dacă în interiorul noastru am găsi ceva care ne-ar face să ne simţim vinovaţi, ceva care este urât, rău, şi negativ atunci cei mai mari învăţători ai lumii nu ne-ar fi sfătuit să căutăm acolo. Dimpotrivă ne-ar fi spus să evităm asta cu orice preţ. Vom descoperi că toate lucrurile pe care lumea le consideră „rele” sunt situate la suprafaţă;”

Învinuirea, o scuză perfectă pt justificarea eşecului

Cea mai recentă carte a dr. David Hawkins, intitulată Letting go, Calea renunţării reprezintă o bijuterie în toată regula. Redactată într-un limbaj extrem de accesibil, ea explică pe larg o sumedenie de procese cognitive ce ne ajută să ne înţelegem pe noi şi să depăşim multe impedimente emoţionale. Mai jos se vede o mostră: “Învinuirea este scuza cea mai exrtaordinară pe care a găsit-o lumea. Asta ne permite să rămânem limitaţi şi nesemnificativi, fără să ne simţim vinovaţi. Trebuie plătit însă un preţ pt aceasta şi anume pierderea libertăţii personale. Rolul victimei aduce după sine autoperceperea ca o persoană slabă, vulnerabilă şi neajutorată, ceea ce constituie totodată ingredientele de bază ale apatiei şi depresiei. Primul pas în renunţarea la învinuire constă în a ne da seama că noi alegem să învinuim. În împrejurări asemănătoare, alte persoane au iertat au uitat şi au gestionat situaţia în mod complet diferit. Un exemplu în acest sens este Viktor Frankl, un psiholog renumit, care a ales să ierte gardienii nazişti şi să vadă darul ascuns din experienţa sa de viaţă în lagărele de concentrare. Pt că şi alţii au ales să nu-i învinovăţească pe alţii, această opţiune e valabilă şi pt noi. Trebuie să fim sinceri şi să recunoastem că învinuim pt că alegem să facem acest lucru. Acesta e un adevăr indiferent cât de justificate par a fi împrejurările. Nu se pune problema cine are dreptate sau cine greşeşte, nu trebuie decât să ne asumăm responsabilitatea pt propria noastră conştiinţă. Este o situaţie cu totul diferită atunci când ne dăm seama că alegem să învinuim, în loc să considerăm că trebuie să învinuim. În această împrejurare, mintea gândeşte adesea: Ei bine, dacă cealaltă persoană sau evenimentul acela nu sunt de vină, înseamnă că sunt eu Învinuirea altora sau a noastră pur şi simplu nu e necesară. Tentaţia învinuirii îşi face apariţia în copilăria timpurie, ca fapt cotidian petrecut în sala de clasă, la locul de joacă şi acasă, printre fraţi şi surori. Învinuirea este tema centrală în nesfârşitele proceduri şi procese legale, care caracterizează societatea noastră. În realitate, învinuirea este încă un program negativ pe care i-am permis minţii să-l achiziţioneze pt că nu ne-am oprit niciodată să-l analizăm. De ce ar trebui ca ceva să se întâmple întotdeauna din vina cuiva? De ce ar trebui ca însuşi conceptul de greşit să fie introdus în ecuaţie, de la bun început? De ce e nevoie ca unul dintre noi să greşească, să fie rău sau să fie de vină? Ceea ce iniţial păruse o idee bună s-a dovedit a nu merge bine până la urmă. Asta e tot. Au avut loc nişte evenimente nefericite. Pt a trece pste învinuire trebuie să dăm atenţie satisfacţiei şi plăcerii secrete resimţite atunci când ne plângem de milă, când nutrim resentimente, când ne înfuriem şi când ne cerem scuze şi să începem să renunţăm la aceste mici autorecompense. Scopul acestei etape este să evoluăm de la victima sentimentelor noastre la a alege noi înşine să le simţim. Dacă nu facem decât să le recunoaştem existenţa şi să le observăm, începem să le demontăm şi să renunţăm la părţile lor componente, atunci exercităm alegerea in mod conştient. În acest fel facem un pas important pt ieşirea din mlaştina neajutorării.” Cartea a apărut la Editura Cartea Daath in 2014. Vă recomand să o citiţi! Pe mine m-a ajutat enorm.