Mânia provine din proiecţie

Zilele trecute am făcut un salt uriaş. Mi-am clarificat o serie de aspecte ale funcţionării psihicului şi vreau să le împărtăşesc cu voi. Mânia provine din proiecţie, afirmă Cursul de miracole. În trecut, de câte ori mă iritam, scormoneam cu înfrigurare după himera ascunsă în spate. Uneori o descopeream, alteori nu. Acum însă am priceput că iluzia care agită mintea şi declanşează proiecţia este întotdeauna: lumea mă atacă. Indiferent de formele aparente pe care pare să le îmbrace (de genul, îmi încalcă teritoriul, mă jigneşte, strănută în faţa mea, îmi fură un obiect de al meu, etc) totul se reduce în final la propoziţia: acest individ mă agresează. Ce nu vrea mintea noastră să observe este că acest aparent atac nu există. Aici e ficţiunea care ne irită! Numai interpretarea dată de intelectul propriu îmbracă anumite secvenţe din realitate in structura unui atac. Cum se întâmplă acesta? Înainte de a explica teoretic, hai să luăm un exemplu: O femeie pleacă de la job bucuroasă că directoarea nu a apostrofat-o azi deloc. Când să iasă pe poartă, directoare o zăreşte şi începe să ţipe la ea. Doamna noastră se enervează şi se consideră atacată. Aparent, mânia ei e justificată fiindcă a fost agresată verbal. Ea nu consideră că ceva din mintea ei o împinge să creadă că a fost atacată, ci are impresia chiar că a fost atacată şi că aşa va spune toată lumea. Mintea ei îi spune că citez „ţipatul este o agresiune”. Dar conform dictonului „Mânia provine din proiecţie” mânia ei este „neconstituţională”, nelegitimă. Când afirm acest fapt, doamna nu mă crede şi ripostează. - Adică directoarea m-a mângâiat, nu m-a atacat? Nu-i aşa? I-am răspuns că sarcasmul e o altă formă de agresiune. Şi atunci o întreb: - Dacă directoarea ar fi zbierat la o colegă ai mai fi considerat că te atacă? Te-ai mai fi enervat? - Nu, zice doamna. - De ce? - Pentru că nu mi se adresează Deci numai când ţipatul se referă la persoana ei devine atac. Dacă ar fi fost ceva agresiv în sine, mintea femeii ar fi trebuit să reacţioneze identic şi în cazul strigătului directoarei în faţa colegei. Dacă mânia e justificată de agresiunea ţipatului atunci indiferent către cine e îndreptat ţipatul, furia ar trebui să apară. Dar ea nu se iveşte decât dacă cineva zbiară la ea. Astfel înţelegem că problema nu e ţipatul ci ceva din mintea femeii. În realitate, tatăl femeii noastre ţipase la ea toată copilăria. Ei îi era frică de persoanele care ţipau şi le vedea drept agresive. Leziunea psihică o sensibilizase şi ea se speria de oricine ţipa la ea. Dar pentru a nu sesiza rana din mentalul ei, pt a nu-şi asuma responsabilitatea tămăduirii maladiei, mintea ei generalizează conceptul (toată lumea consideră că a ţipa la cineva e o agresiune) şi aruncă povara în spinarea directoarei. Ea e culpabilă fiindcă a ţipat la mine. Adevărul (eu nu tolerez un ţipăt) se preschimbă comod în „ţipatul e o agresiune”. Dar mânia însoţitoare ne avertizează că e vorba de o mistificare a adevărului. Astfel înţelegem cum trecutul ne inseră în cognitiv nişte prescripţii, care filtrează tot ce vedem. Oamenii care ne aprobă credinţa (ai dreptate, e o agresiune să ţipe cineva la tine) au în istoric pe cineva cu autoritate care a zbierat la ei, iar fiinţele care ne contrazic (e numai în mintea ta că dacă ţipă cineva la tine e ca şi cum te-ar agresa) nu au întâmpinat această ipostază mundană şi nu au ajuns la concluzia că ţipătul e o agresiune verbală ori au traversat experienţa urletelor, dar au elaborat ulterior şi forţa psihică de a le tolera. Acum nu-i mai deranjează. Dacă nu ne îndreptăm constant conştiinţa asupra noastră vom rata multe credinţe disfuncţionale, care sălăşluiesc în memoria proprie. De ce? Pentru că ele funcţionează în regim automat şi conţinutul lor pare „normal, adică universal valabil”. În regim automat înseamnă că ele apar imediat ce survine situaţia propice, care se potriveşte standardului înscris în ele. Dacă nu avem conştiinţa acordată la survolarea gândurilor proprii, vom rata foarte uşor ivirea lor. Iar când spun: conţinutul lor pare normal înseamnă că mintea noastră conferă expresiei o aureolă de legitimitate, ca să o facă mai credibilă, să ne identificăm cu prescripţia ei şi să o aplicăm cuminţi. La master am avut o profesoară mai coconoasă, care ne-a instruit că „e normal să te enervezi dacă te loveşte cineva în metrou, din greşeală”. Ceva din mine parcă se îndoia de validitatea afirmaţiei, dar nici nu aveam argumente să o contrazic fiindcă avea experienţă terapeutică bogată. Dar azi înţeleg că ea nu avea rezolvat aspectul şi îl proiecta. Aşa ajungem o altă problemă spinoasă: Pe cine ne alegem ca terapeut? Vedem acum că numai experienţa psihologului nu e suficientă. Mai degrabă e necesar ca el să-şi fi integrat acea problemă a clientului. De aici răsare ideea că cele mai favorabile recomandări ar fi dezvoltarea personală a terapeutului şi nivelul lui de conştiinţă. Dar cum să le afli pe acestea? Nu am răspuns la întrebarea aceasta.....deocamdată. Să reluăm fraza de mai sus: Numai interpretarea dată de intelectul propriu îmbracă anumite secvenţe din realitate in structura unui atac Ochiul vede ceva din mediul inconjurător. Acest stimul este filtrat printr-o credinţă disfuncţională, rezidentă în memoria omului şi apoi tradusă drept violenţă. Aşa se face că până şi expresii banale (de pildă, mă duc in parc – nu inventez exemplul, e real 100%) pot fi interpretate de anumiţi indivizi drept agresiuni la adresa lor. Aici intervine proiecţia, mecanism „simpatic” care transformă propria intenţie violentă într-o agresiune a celuilalt. Adică, eu doresc să atac şi ca să nu mă simt culpabilă, arunc intenţia mea asupra celorlalţi şi postulez că ei mă atacă pe mine. Prin acest procedeu ingenios, lumea integrală devine o arenă beligerantă. Dacă eu consider că alţii mă atacă, evident că propriul meu răspuns agresiv apare ca justificat. Totul e un joc al minţii în care caut mereu şi mereu motive pt a-mi cocoli nevoia de agresiune. Duminică am mers in parc. Menţinându-mi trează în minte conştientizarea expusă mai sus, m-am hotărât să mă observ cu mare acurateţe ca să verific dacă teoria relevată e viabilă. Nu pot creşte în conştiinţă dacă nu experimentez pe propria mea piele ceea ce depistez teoretic. Iată ce am sesizat: Un copil venea spre mine şi era neatent. M-am oprit in loc şi l-am lăsat să se ciocnească de mine pt ca apoi să-l critic in sinea mea fiindcă a fost neatent şi „m-a lovit”, adică m-a atacat. În acea secundă m-am enervat puţin. Mi-am amintit că acest mic ritual îl repetasem în trecut de multe ori. Din acest punct, în trecut mintea mea revărsa un şuvoi de „revolte” la adresa copiilor din „ziua de azi care sunt prost crescuţi şi nu se uită pe unde merg fiindcă nu respectă adulţii....”. Deci mânia mea era consolidată de o proiecţie, adică de o himeră, de o credinţă deformată despre „copii din ziua de azi.” Am stopat discursul interior fiindcă el nu face decât să întărâte furia şi să o propage la nesfârşit. În schimb m-am focalizat asupra punctului iniţial de igniţie a mâniei. M-am interogat: - Dacă in loc de un copil firav ar fi venit spre mine un bărbat masiv, aş mai stat pe loc? Nu cumva m-aş fi dat deoparte, cu toate că orgoliul meu s-ar fi simţit puţin terfelit (ar fi ripostat, de ce să mă dau eu din drum şi nu celălalt, adică îmi văram capul într-o controversă fără rezolvare)? - Evident că m-aş fi dat din drum. Nu aveam chef să mă trântească sau să mă lovească (cum s-a întâmplat altă dată). - Şi atunci, oare decizia mea de a rămâne stană de piatră pe traiectoria băiatului nu ar fi o formă voalată de atac? - Ba da, bazată pe faptul că eu ca adult sunt mai puternică şi pe premisa dementă că un copil trebuie să se ferească din calea adulţilor. - Pe ce se bazează credinţa mea? - Pe putere. Deci e clar disonantă, mai ales că eu la nivel conştient eram convinsă că respect copiii. Abia duminică am constatat cât de mult respect eu copiii. Vestea bună este că odată observată convingerea distorsionată (în cazul expus, convingerea mea că cei care trebui să se ferească din calea mea sunt copiii) procesul de extincţie e pornit. Disponibilitatea de a abandona recompensa minţii (în cazul meu, recompensa este: senzaţia de putere când văd că un copil se fereşte din calea mea şi enervarea, dacă constat contrariul) ne conduce spre eradicarea credinţei fantasmatice. Spre surpriza mea, care mă văd o persoană non-violentă acesta nu a fost unicul incident. Am mai văzut şi altele, însă ar fi redundant să le expun pe toate întrucât curg pe acelaşi principiu. Numai personajele implicate se alterează şi îmi relevă mie alte expresii ale minţii proprii, care se abate de la adevăr. Concluzia este că nimic din această lume nu ne agresează vreodată. Numai percepţia noastră sucită, trecută prin filtrele minţii noastre dornică de atac, distorsionează ceea ce vedem şi o intepretează în sensul că lumea ne atacă pe noi. Proeicţia serveşte la depărtarea responsabilităţii dorinţei de atac. Adică cumva mă mint pe mine (nu vreau să văd că eu sunt cea care iniţiez atacul) şi apoi mă conving singură (manipulând percepţia) că ceilalţi mă atacă pe mine. Mai departe raţionamentul îmi arată că acea organizare pe care eu (şi mulţi alţii) o denominam ego este tot un fel de eludare a responsabilităţii minţii mele. Cumva nu mai sunt eu responsabilă de gândurile negre care îmi vin în minte, de atacurile cugetelor mele, ci altcineva (care cumva e vârât în mintea mea) şi pe care îl pot blama liniştită ori de câte ori am chef. Astfel, eul devine responsabil şi eu pot să atac în continuare pe oricine. Atâta vreme cât el e vinovat, eu sunt absolvită de responsabilitate supravegherii gândurilor mele. Mă consolez cu ideea că nu-l pot controla, că el e mai puternic decât mine. Am jucat rolurile astea până azi şi nu reuşeam să văd dincolo de nasul meu. Cumva întrezăream că e ceva în neregulă, dar nu izbuteam să-mi clarific ce anume. Nu există nici un ego, adică ceva străin de mintea proprie. Din acest motiv nu putem omorî eul: face parte din mintea proprie, iar ce a creat Dumnezeu e veşnic. Ea poate fi în schimb supusă conştientizării permanente pt a îi depista programele disonante faţă de adevărul suprem, cel pronunţat de Dumnezeu. Prin acordarea atenţiei asupra noastră vedem singuri ce anume facem ori ce gândim, unde greşim, iar prin renunţarea la recompensa iluzorie defiinţăm schema cognitivă. Unealta propice este conştiinţa, care prin lucru efectiv asupra noastră îşi întăreşte puterea de observaţie. În toate articolele precedente, în care am menţionat că „ne creştem nivelul de conştiinţă” sintagma nu trebuie luată ad-literam. Conştiinţa e perfectă, completă, nu are cum să crească. Era doar o expresie preluată de la alţii mai luminaţi, însă azi i-am descifrat sensul exact. Ceea ce se metamorfozează este gradul ei de penetrare în realitate. E ca şi cum am înlătura nişte văluri de pe ochi. Iar acest procedeu este impulsionat de intenţia de a vedea ceea ce facem cu adevărat, de dorinţa de a ne asuma responsabilitatea pt ceea ce gândim şi de disponibilitatea de a arunca recompensa fantasmatică a minţii noastre. Un individ cu un nivel de conştiinţă aşa zis mai ridicat nu este superior altuia cu un coeficient de conştiinţă aşa zis mai mic. Nu există diferenţe între oameni, numai mintea noastră le induce prin inserarea de preferinţe şi rejectări.