Propriile resentimente ne otrăvesc

Și nu e o figură de stil! Literalmente energia furiei dospite (fiindcă resentimentele reprezintă mânie regurgitată) ne intoxică rațiunea, ne îmbolnăvește trupul și ne îmbătrânește prematur. Cursul de miracole afirmă că “să ai un resentiment înseamnă să-ți lași egoul să-ți stăpânească mintea și să-ți comdamni trupul la moarte”. Și ce se petrece dacă ne abandonăm rațiunea în mrejele egoului? Vom fi extrem de nefericiți. Toată suferința oamenilor provine exclusiv din lipirea spiritului divin, care este Esența noastră reală, de această structură emoțional-mentală care poartă titulatura de ego. De ce suntem amărâți? Pentru că eul decriptează lumea într-o manieră perversă, defensivă, dar și agresivă. El caută să se lupte cu orice și cu oricine. Eul vede lumea ca pe o amenințare, inducând permanent teroare in suflet, care conduce la furie și violență față de toată umanitatea. Dacă ne urmărim cu obiectivitate sau măcar cu sinceritate comportamentul nu se poate să nu observăm că ne purtăm urât, că ne atacăm chiar și cei mai apropiați parteneri de viață, adică tocmai persoanele despre care afirmăm constant că le iubim, că le protejăm, că ne sunt prieteni. Cum e posibil să spui că iubești pe cineva și apoi să-l insulți, să țipi la el, să te superi pe el, să nutrești ani in șir resentimente la adresa lui? Ce fel de dragoste e aceea? Iubirea e caldă, tandră, protectoare, atentă, dorește binele, nu se înfurie, nu pretinde nimic. Iubirea e stabilă în veșnicie, nu se poartă frumos doar dacă are interes pt ca în secunda următoare să răcnească că nu i-ai făcut pe plac. Acela e egoul răsfățat, care doar visează că iubește. Resentimentele ne țin chakra inimii închisă, fapt crud ce ne separă de frecvențele rafinate ale Universului. Noi singuri ne ferecăm inima când nu voim să iertăm, când ținem minte și tot rememorăm ce grozăvii monstruoase au comis alții împotriva noastră. Dar oare ne autochestionăm de ce au poposit acele evenimente nefaste în grădina vieții proprii? Nimic in lumea acesta nu vine pe gratis. Karma asigură echilibrul și dreptatea. Faptul că noi nu ne mai aducem aminte de acțiunile petrecute in alte încarcări nu ne scutelte de responsabilitatea lor. Dacă eu am jignit in altă viață o sumedenie de personae, chiar dacă acum am grijă să mă abțin pt că îmi e frică de consecințe, totuși Existența reglează conturile, pt ca și eu să simt pe pielea mea ce înseamnă o ofensă și să-mi restructurez atitudinea in profunzime. Poate că la suprafața manifestă a personalității mele nu mai eman insulte, dar în straturile de dedesubt comportamentul încă nu e remediat integral. Deși mă abțin să rănesc demnitatea altor indivizi, totuși îmi intersectez pașii cu oameni care mă ofensează. Acesta e modul subtil al Universului de a mă atenționa că această meteahnă a mea nu e încă tămăduită. Conștientizând-o la mine și restructurându-mi felul de a gândi se vor schimba in bine și condițiile exterioare ale destinului meu. Dacă în loc să mă uit la mine și să lucrez asupra personalității mele, eu voi crede interpretarea eului și voi alege să mă supăr, să frământ resentimente voi rata lecția intenționată de Univers. Rezultatul va fi că mintea și corpul meu vor suferi toxicitatea furiei mele depozitate acolo, iar mai târziu aceeași lecție îmi va fi prezentată cu alte personae, în alte circumstanțe de viață. Și așa din lecție refuzată de a fi asimilată in altă lecție pe care o ignor ajung să se repete in viața mea o serie de evenimente neplăcute. Ele par să se repete mereu și mereu până când mă voi trezi și voi catadixi să-mi pun întrebări: Măi dar de ce mie nu-mi iese nu știu ce proiect dorit, iar cutare l-a obținut din prima? De ce eu mă zbat ca peștele pe uscat și nu am bani, iar Georgel se scaldă in saci întregi? Răspunsul este întotdeauna in propria mea minte, în modul cum gândesc, cum mă port cu alții, in maniera in care răspund la provocările vieții. Atunci când cineva ajunge să-și adeseze totuși întrebări referitoare la ceea ce i se întâmplă lui, mintea poate să urmeze două trasee mai frecvente: - Să devină invidioasă, fără să înțeleagă nimic din realitate - Să admită că orice trăiește cineva e responsabilitatea lui, că el e cheia atât pt eșecul cât și pt succesul lui. Așa cum am mai menționat, karma reglează balanța vieții și a condițiilor de trai. Ceea ce pare facil de procurat pt unii, servit chiar de a gata pe tavă, pt alții constituie luptă crâncenă. Unii dețin de la părinții ceea ce alții se zbat o viață întregă fără să procure. Și egoul consideră că această stare de fapt e nedreptate. Dar el privește dintr-o perspectivă strâmtă, raportată numai la a avea sau a nu avea. Nu se uită îndărăt la ceea ce a întreprins in viețile anterioare , nu privește la sine, la cum se comportă cu Universul, nu se întreabă nici măcar dacă îi trebuie acel ceva râvnit. El doar vrea și cu asta basta! Și de aici se nasc o sumedenie de resentimente absolute inutile. Nu vine spre noi nimic din ceea ce nu ne trebuie pt a evolua! Și atunci nu ar fi mai înțelept să ne debarasăm de dorințe, să le așezăm sub semnul îndoielilor decât să ne umplem de toxine? De ce e mai facil să ne mâniem decât să iertăm? În societatea contemporană, iertarea are conotații proaste. Dacă ierți, dacă nu sari la bătaie ești luat de fraier. Sălășluim cu impresia că dacă nu ne apărăm ceilalți o să continue să ne atace, din ce in ce mai violent. Dar oare așa să fie? Am experimentat noi asta sau e o altă ficțiune in care ne punem convingerea pt a ne justifica atacul, legitimitatea propriei riposte? Undeva in străfundurile minții noastre egotice zace un orgoliu nemăsurat, care urlă rănit: Dar ce sunt eu să mă las călcat pe coadă? Las că-i arăt eu lui! Și așa ajungem să lovim cu sete și chiar să ni se pară că avem dreptate să procedăm astfel. Resentimentele pe care le păstrăm cu mare sfințenie, ca pe moaște prețioase sunt cele care întrețin focul răzbunării, care ne hrănesc furia la reamintirea incidentului demult trecut, care ne înfierbântă sângele și ne îndeamnă să ridicăm stindardul violenței. Ne închipuim că nu putem să renunțăm la resentimente, însă totul nu e decât o chestiune de motivație. De fapt nu vrem să le dăm drumul, socotindu-le ceva bun de păstrat, care ne protejează de alte umilințe posibile viitoare. Această logică însă e o ficțiune meșteșugită de ego tocmai ca să-și cocolească podoabele ce-l susțin in viață. De ce nu iertăm? - Pt că nu ne-a învățat nimeni. Nu am avut un model de iertare iubitoare. - Mulți dintre preoții care mai predică iertarea nu o aplică. O propăvăduiesc din gură, dar când vine vremea faptei inventească scuze și motive - Interesele și logica egoului practică perpetuarea resentimentelor, care întrețin ura, dorința de răzbunare și îi asigură lui viețuirea. Eul se alimentează din trecut. Dacă curățăm trecutul, dacă ne eliberăm de supărarea și furia conținută in dramele trecutului vom evada de sub modul de gîndire specific egotic. - Nimeni din jur nu practică iertarea adevărată, din inimă. A șterge complet din suflet și a curăța energetic toată furia episodului tragic e unica soluție pt a ne elbera de tirania resentimentelor. Trebuie să pricepem că nu facem un cadou agresorilor, ci ne înfăptuim nouă un car de bine, ne restabilim sănătatea fizică și trupească. - Suntem identificați, adică lipiți de acest ego, care funcționează sub legea talionului. Pt el iertarea e slăbiciune, prostie, nebunie curată. și noi spirite inocente, pure credem toate aceste baliverne. Ni se pare mai logic, mai practic să urâm și să ne infuriem decît să iertăm, fără să analizăm consecințele mentale ale fiecăreia in parte. Cum ne simțim când suntem mânioși? Agitați, irascibili, ne deranjează orice, nu tolerăm nimic, iar mai apoi după criză devenim sleiți, storși de energie. Evident de vreme ce furia consumă rezervele energetice ale organismului. Dar cum ne simțim când iertăm cu adevărat? Împăcați, fericiți, elberați de o povară. De ce refuzăm să consemăm toate acestea in memorie? Fiindcă și ea e guvernată de ego. Cea mai gravă repercursiune a depozitării mentale a resentimentelor e alcătuită din a uita cine suntem cu adevărat. Cursul de miracole stipulează: “Nu poți să ai resentimente și să-ți cunoști propriul Sine. Să ai un resentiment înseamnă să uiți cine ești. Să ai un resentiment înseamnă să te vezi ca trup.” Cum adică nu ne mai amintim cine suntem? Nu e vorba de a accesa colecția de informații din memorie, ci de a ne reamniti cine suntem cu adevărat, adică spirite create de Dumnezeu, nemuritoare, invulnerabile, care nu sunt niciodată amenințate de nimic. Cum ar fi să ne trăim existența corporalizată știind cu o certitudine dincolo de orice indoială că nimic nu ne periclitează viața? N-am fi sereni, fericiți, fără valuri de frică, furie, resentimente? Cine să ne perturbe când totul in jur e Creația lui Dumnezeu care ne iubește și ne vrea binele? Resentimentele se nasc in mintea noastră și rămân cantonate acolo tocmai din cauză că am uitat cine suntem cu adevărat. Sub imperiul egoului credem cu tărie că suntem trupuri goale, vulnerabile, muritoare, supuse bolilor, atacului, pierderilor, furiei, fricii. Iar instinctual când te simți vulnerabil și înfricoșat, ataci conform principiului dement că cea mai bună apărare e atacul. Dacă ne-am reaminti dincolo de orice dubiu că suntem spirte înfrățite, că ne iubim realmente unii pe alții nu am mai avea nimic de crâcnit împotriva nimănui. Dumnezeu a dat tot ce avea tuturor, in părți absolut egale. Și mă refer aici la Realitatea absolută și nu la bunuri pământești perisabile ori la valori mentale. Nu luăm nimic cu noi. Existența întrupată poate fi asimilată temporal cu o fracțiune de secundă comparativ cu veșnicia spiritului. Și atunci pt ce ne zbatem atât, pt ce ne amărâm, pt ce nutrim resentimente? Fiindcă pierdem din vedere obiectivul real al existenței: acela de a evolua spiritual. Ne amăgim cu scopuri mărunte, lumești, luându-ne ca oile unii după alții.