Animalul nostru de companie - Creatura intitulată Ego (partea a doua)

Cel care ar fi trebuit să fie animalul nostru preferat de companie, eul s-a ridicat împotriva mâinii care i-a dat viaţă, care încă îl hrăneşte şi pe care a muşcat-o rău. Imaginea dresorului, sfâşiat de tigrul pe care tot el l-a „educat” de când era pui de o şchioapă e cât se poate de revelatoare şi ar trebui să ne trezească. S-ar cuveni să ne chestionăm de ce avem atât de multe cugete sumbre, de ce mustim de enervare, de pizmă, de ce luăm câteodată nişte hotărâri care ne fac rău nouă înşine, dar şi anturajului? Ce ne împinge să ne admonestăm partenerul, părinţii, fraţii şi de ce ne îmbolnăvim când există implementat în organism un fabulos sistem imunitar? Toate aceste dileme cu iz existenţial îşi găsesc un răspuns facil dacă ne învrednicim să ne scrutăm interiorul. În sinea noastră zac toate răspunsurile care ne chinuiesc. Egoul se străduieşte mai mereu să perpetueze nefericirea astfel încât, dacă nu găseşte în mediu motive de care să se lipească, scormoneşte prin amintiri ipostaze dureroase, pe care le afişează mândru pe tapetul actualităţii. El caută cu îndârjire raţiuni solide de supărare. Dacă într-o zi totul merge bine şi cerul e senin, eul se îndeletniceşte cu dezgroparea de argumente pentru care ar trebui să fie îngrijorat, să se mâhnească, să se necăjească. Dialogul său interior se răsteşte astfel: „Cum poţi să fi vesel când tocmai ai pierdut 10 lei, când ieri ai făcut criză de fiere şi acum iei medicamente. Ai uitat cât de nesuferit îţi este să înghiţi chimicalele acelea sintetice?! Cum să râzi şi să te bucuri de radianţa solară de afară când toate acestea sunt aievea?” Problema principală de care ne izbim mereu este că-i dăm crezare! De ceva vreme practic rugăciunea isihastă, cu scopul declarat de a stopa această veşnică văicăreală interioară. După ce o vreme egoul meu nu a ripostat, la manevra mea, la un momnet dat s-a enervat şi mi-a zis-o în plen: - Ia mai încetează cu chestia asta, că mă irită! Eu nu mai am loc să zic nimic! Am răs în sinea mea. după ce s-a mai scurs ceva timp îndeletnicidu-mă cu rugăciunea amintită, egoul meu a inventat altă stratagemă: - Tu nu te gândeşti că-l enervezi pe Isus? Cum ar fi să te strige permanent cineva? Îl deranjezi? Nici nu-mi trecuse prin cap o atare idee. O fracţiune de secundă am fost tentată să-l cred, dar m-am repliat rapid. Era doar eul meu îmbibat uneori de păreri stupide, care nu fac decât să-i protiguiască lui poziţia de putere. Însă am priceput concomitent că dacă nu aş fi fost vigilentă şi conştientă de gânduri aş putut să fiu convinsă că e o opinie pertinentă şi să renunţ la preţioasa rugăciune. O conştiinţă elevată ne ajută să cernem adevărul de falsitate şi să separăm asumpţiile care ne vor binele de cele mai puţin inspirate, care nu fac decât să ne afunde în materialitate. Trăncăneala perpetuă reprezintă meniul cotidian al Eului. Atâta vreme cât el depistează probleme, drame, tragedii e cel mai fericit, ca un câine în faţa osului. Proprie egoului este senzaţia pregnantă de gol interior, care de regulă se propagă de a lungul întregului organism uman. Prezenţa ei în minte, ca senzaţie difuză, dificil de localizat sau de îndepărtat, produce durere pură, pe care fiinţa va încerca să o umple în diferite modalităţi: agonisire de bunuri materiale, încărcarea programului de muncă, adunarea unui număr impresionant de amici ori când mecanismul se compensează satisfăcător virează spre opere de caritate compulsive, donare săptămânală de sânge, privarea de lucruri pt a-i ajuta pe săraci, ajutorarea altora cu sacrificarea bunăstării individuale. Accentuarea subită a acestui chin egotic se transformă uneori în expectanţe fierbinţi, intensificate. Dacă ieri trăiai bine mersi în epiderma proprie, azi ca urmare a conversiei interioare te torturezi cu sârguinţă fiindcă îţi lipseşte materialul pe care l-ai zărit acum două săptămâni într-un magazin (şi de care între timp uitaseşi cu desăvârşire). Renasc aspiraţii pitite prin colţuri prăfuite, dosnice şi se repun în discuţie leziuni antice de 5 decenii. Privirile toropite rătăcesc din ce în ce mai des la succesele înregistrate de vecinul de peste drum şi enervări vetuste se îndeasă în rândurile din proximitatea scenei. Totul apare inutil, steril, cerul intelectual se înnourează, partenerul e mai plictisitor decât oricând. Existenţa devine monotonă, fără sens, decolorată, nimic senin şi vesel la orizont. Un gest banal capătă valenţe existenţiale nefaste, lipsuri cotidiene devin bariere fără putinţă de rezolvare, o amânare a unui comision promis declanşează al treilea război conjugal. Valul imens de afecte de superioritate, de mofturi şi fasoane de toate speţele posibile, pe care le etalează cu voioşie anumite personalităţi denotă credinţa înrădăcinată a egoului că el este deasupra tuturor, mai presus de orice altcineva. De aici izvorăşte o mentalitate dubioasă că ceilalţi îi sunt datori, că el merită un tratament special, preferenţial, că el trebuie cocolit, menajat, nicidecum supus atitudinii manifestată faţă de “oamenii obişnuiţi”. Aceşti indivizi chiar nu realizează identificarea deplină cu eul lor şi experimentează intens mânie, ofuscare şi frustrare atunci când alte persoane refuză să-i perceapă drept VIP-uri în plină glorie. Egoul protejează cu îndârjire o imagine falsă despre sine compusă dintr-o colecţie de afirmaţii referitoare la cine este el, ce face, cum acţionează, cum se descurcă în anumite situaţii, cât de glorios şi de viteaz munceşte, etc, aserţiuni despre care el crede cu tărie că sunt riguros adevărate în orice circumstanţă. Orice fiinţă care atentează la veridicitatea credinţelor sale înrădăcinate va fi întâmpinată cu ostilitate, inclusiv o fracţiune din el însuşi, care îndrăneşte să întrezărească adevărul. Egoul se agită perpetuu, jinduieşte să se situeze în centrul acţiunii, să fie primadonă, adulată. Numai dezidentificarea conştientă, travaliul cu sine şi desprinderea de sub vraja umbrelor scornite de ego ne va dirija spre sănătate mentală veridică. Aprehensiunea permanentă, duşmănia viscerală, egoismul monstros nu ne permit să ne înfrumuseţăm existenţa, nici să vieţuim în pace şi armonie alături de semeni. Sfâşâind iluzia egotică vom descoperi că o credinţă instalată confortabil în mentalul propriu are puţin ori deloc de a face cu realitatea autentică. O convingere solidă se construieşte printr-o experienţă ce amprentează mentalul individului. Generalizând excesiv, raţionalul lui extrapolează acea unică întâmplare la toate conjuncturile relativ asemănătoare, crezând că de fiecare dată când acţionează acel stil, el va păţi acelaşi lucru iniţial. Inconştientul nu face distincţie între zona personală şi restul umanităţii. egoul este cel care trasează graniţele individualităţii. Astfel, se fac loc pt interpretări, pt erori monstuoase.

Mecanismul de acţiune al dorinţei

Răsare o doleanţă în spectrul nostru mental. Ne dăm peste cap să o împlinim şi dacă lucrurile nu ies precum visăm noi, suferim de mama focului. Noi înghiţim momeala năzuinţei, precum pelicanul lacom şi alergăm să o satisfacem. Dar de ce nu ne trece prin cap să ne chestionăm asupra validităţii ei, asupra oportunităţii sau asupra răvaşului pe care-l poartă? Ce vrea ea de fapt? Ce vrea dorinţa aceasta să mă înveţe despre mine? Prin conştientizare şi investigaţie activă reuşim să-i decopertăm straturile intermediare şi in final să atingem miezul fierbinte. În sala tronului, în chiar inima sufletului propriu musteşte o credinţă dubioasă despre mine, despre lume, care mă manipulează, mă stoarce de energie şi cel mai rău, care creează contexte pt a se pune in evidenţă. Prin solidificare, prin reiterare frecventă ea devine mai persistentă, mai puternică şi se autoîntăreşte. Eu încep să cred din ce in ce mai mult in ea, devin din ce in ce mai convins că e valabilă la nivel universal. Investesc energie, efort pt a îi demonstra consistenţa. Urmarea logică este că părăsind echilibrul natural voi fi tărât din ce in ce mai frecvent in amărăciune. La un moment dat, detresa va deveni intolerabilă şi voi începe să-mi pun întrebări. Depinde de inerţia şi de rezistenţa la durere a fiecăruia. Unii se satură de tribulaţiile sufleteşti mai curând şi absorb o cantitate mai redusă de mâhnire inutilă, alţii se consideră mai bravi şi se alimentează cu infinit mai mult zbucium sufletesc, de asemenea futil. Totuşi, cum gradul de tolerare a nefericirii e finit şi cum Dumnezeu a pus limite capacităţii noastre de a crea greşit (pt propria noastră protecţie), la un punct de cotitură oricare om va ajunge să conştientizeze credinţa lui eronată. Depinde de fiecare clipa în care se va apuca de travaliul cu sine şi de tenacitatea de a munci cu sine până la eradicarea completă a aserţiunilor disfuncţionale, care evident întinează legile spirituale. Munca mea de a scrie aici pe blog este dsfăşurată pt a vă scurta perioada de suferinţă şi a vă îndemna să vă utilizaţi instrumentele din dotare: conştiinţa, raţiunea pură (porţiunea neîntinată de pattenruri disfuncţionale), intenţia şi perseveremţa, cu scopul de a vă elibera de tristeţile, de furiile, de indiviile, absolut inutile. Să luăm un exemplu pt a desluşi mai bine mecanismul dorinţei, expus teoretic mai sus. O doamnă, după ce a parcurs 3 căsnicii şi un lung şir de relaţi diadice ratate începe să se întrebe ce se întâmplă cu viaţa ei. Ajunsă la psihoterapeut, acesta o ajută să privească in ea cu mai mult aplomb, cu o acurateţe sporită şi să descopere un pattern repetitiv in alegereri ei maritale. Ea selecta intotdeauna un anumit gen de bărbaţi, care după o vreme invariabil ajungeau să o trateze mizerabil, să nu o respecte, să se folosească de ea. Excavând mai in profunzimea psihismului am ajuns împreună la stupefianta concluzie că ea deţinea credinţa că „femeile sunt bune numai pt sex”. Toată viaţa ei alergase ca să întărească acest dicton restrictiv, discrimintoriu. Chinul afectiv parcurs de a lungul unor decenii o împinseseră in corzi, iar ele se strângeau de gât pe zi ce trecea. Deşi se enerva ori de câte ori auzea asemenea remarci in gura unor bărbaţi şi sărea să-i contrazică, niciodată nu şi pus intrebarea: De ce mă irită atât de tare opinia aceasta? Nu a incercat să purceadă să căute răspunsul in interiorul ei. Ne nevrozăm de spusele altora numai atunci când şi noi credem în ele, dar nu vrem să acceptăm această credinţă, nu vrem să o vedem in noi. Ea luptă să iasă la suprafaţă, aruncându-şi antenele prin intermediul furiei. Aceasta este proiecţia in acţiune, un mecanism de apărare care mistifică totul in cale, distorsionând flagrant adevărul. Revenind la contextul cu doamna observăm că toate alegerile ei parteneriale au fost in acord cu convingere ei limitatoare. Ea selecta numai masculii care nu o respectau, care o ţineau numai pt sex şi care nu vroiau nimic altceva de la relaţia cu ea. Interesant de observat este faptul că ochiul ei (ajutat de funcţionarea mecanismului proiecţiei) considera atrătoşi, interesanţi numai pe cei care îndeplineau condiţiile expuse mai sus, care subscriau credinţei că femeile nu sunt bune decât pt sex. Ceea ce gândeşti (chiar dacă e inconştient) acesta atragi, notează o maximă psihologică importantă.

Ce înseamnă şi ce ne oferă creşterea nivelului de conştiinţă?

Un feedback pertinent la adresa articolelor de pe blogul meu, sosit de la un prieten mi-a relevat necesitatea explicării pe îndelete a coeficientului de conştiinţă. Ce relevă această sintagmă? Deşi viziunea materialistă ne îndeamnă să credem că noi suntem entităţi edificate numai din carne, respectiv că ne limităm numai la trupul material pe care-l zărim, ştiinţa spirituală şi multe alte aspecte din viaţa curentă (senzaţia că eşti privit, deşi stai cu spatele, intuiţia, durerea din suflet când vorbeşti pe cineva de rău, strania impresie că ştii că un apropiat te minte, gândul insistent la un cunoscut pentru ca ulterior el să te sune, telepatia, etc) ne obligă să nu mai dosim adevărul, să nu ne mai ascundem după deget şi să vedem că dincolo de organism, mai există ceva. Acel ceva miraculos suntem chiar noi, adică conştiinţa, materialul constituent al spiritului. Cea mai comună atestare a sporirii nivelului de conştiinţă se prezintă sub o subită stare de înţelegere mai profundă a lucrurilor. Ca şi cum deodată eşti mai înţelept şi vezi faptele vieţii într-o lumină complet nouă. Te minunezi singur cum te până atunci nu ai sesizat faptul cu pricina. Ca şi cum ai fi dintr-odată luminat, în legătură cu ceva ce te-a preocupat până atunci! Travaliul cu noi înşine depus pentru conştientizarea aspectelor vieţii noastre ne propulsează pe un palier mai înalt de libertate interioară. Adică? Cad fortăreţele interioare, în sensul că nu ne mai izbim de acel insidios „trebuie interior”, care ne împinge compulsiv spre un unic răspuns la provocările existenţei sau ne îndepărtează cu regret de oportunităţile ivite in cale. Un exemplu banal ar fi următorul: Eşti femeie şi eşti nevoită să participi la un eveniment social colectiv. Majoritatea covârşitoare a doamnelor au încastrată, in programul lor, nevoia de a fi plăcute. Neconştientizată, aceasta rulează silenţios, producând efecte din umbră, obligând fiecare senoră să se machieze, să se îmbrace sexi, să se epileze, să se penseze, etc, chiar dacă trebuie să consume o grămadă de timp, chiar dacă nu are bani, dispoziţia propice. Uneori ea se simte vinovată că nu respectă „regulile de aur”, ignorând faptul că e obosită, că e bolnavă, că ţi-a asumat prea multe obligaţii. Adesea ea vede în privirea soţului sau a prietenelor mustrări sau aşa îşi imaginează. Rezultă un veritabil ritual de înfrumuseţare, desfăşurat compulsiv ori de câte ori iese in oraş. La unele specimene, această trebuinţă se accentuează atât de mult încât nu mai pot nici măcar să stea in casă fără machiaj, indiferent dacă locuieşte singură sau cu prietenul intim. Deci, doamna noastră se examinează din cap până în picioare şi având in vedere proximul eveniment social, unde se vor reuni mulţi colegi de la birou, ea simte pregnant impulsul de a desfăşura întreaga rânduială pomenită mai sus. Imaginea ei de sine va fi fatal afectată dacă nu se aranjează, dacă „nu va fi prezentabilă”. Şi-ar petrece întreaga seară frîmântându-se in legătură cu „ce vor spune ceilalţi despre faptul că ea nu s-a aranjat”, cum va fi criticată şi făcută de ruşine a doua zi la job, etc. În loc să se bucure, să savureze petrecerea, ea se va tortura singură, listând cugete, ce reflectă atacuri la propria persoană. Ce ar putea face pt persoana descrisă mai sus, un proces de sporire a gradientului de conştiinţă? I-ar furniza un arsenal redutabil: ea ar asimila raţional şi afectiv asumpţia că valoarea ei nu derivă din zorzoane, din smulgerea firelor de păr, din piesele de îmbrăcăminte, din pantofii cu toc cui, etc. I-ar acorda mentalului posibilitatea să proclame că reprezintă prejudecaţi opiniile că o femeie nearanjată după ultimile prescripţii ale modei este neglijentă, murdară, că nimeni nu o va plăcea, că va fi respinsă total. Ea îşi va acorda sieşi valoare din curgerea fluxului vieţi prin ea însăşi, prin esenţa ei spirtuală, detaşată de mentalităţi retrograde, de trufie ieftină. I-ar oferi o seară plăcută, lipsită de torturi sterile, derivate din propriul intelect. Doaman noastră ar fi mult mai puţin preocupată de ce crede că spun alţii şi se va concentra asupra parcurgerii unei seri de calitate, bucurându-se de compania altor personalităţi. I-ar răsări ocazia să înveţe despre ea însăşi, să-şi observe comportamentul şi afectele, să facă cunoştinţă cu alţii, să deprinde informaţii folositoare, etc. I-ar da prilejul să-şi verifice limitele, să-şi înregistreze fluctuaţiile de dispoziţie, să vadă in vivo cum intelectul ei derapează în relaţia cu alţii. Odată cu depistarea erorilor vehiculate de mintea condiţionată proprie ne vom reîmputernicii. Un soi de fermitate internă ne va străbate, o stabilitate mentală, un calm şi o pacificare deosebite. Vom ştii cine suntem cu adevărat, care e rostul şi sensul nostru aici pe Pământ, ce merită să fie făcut şi ce e benefic să fie aruncat. Prin înţelegerea profundă a tuturor acestor considerente, prin integrarea lor intimă în raţiunea proprie, femeia din povestea noastră ar căpăta libertatea de a se aranja (dacă are chef, timp, dispoziţie) sau ar alege să se ducă la petrecere aşa cum e şi să se simtă foarte bine cu ea însăşi, fără să se preocupe „de ce vor zice ceilalţi”. Se va distra de minune savurând compania prietenilor, trăind momentul festiv, indiferent de felul cum e îmbrăcată, dacă respectă sau nu convenţiile rigide, dacă e satisfăcut orgoliul egoului ei fiindcă e „bine îmbrăcată”, „în trend”, „la nivel cu celelalte doamne”, etc. În realitate, nimeni nu ştie cu acurateţe ce gândesc ceilalţi în varias circumstanţe, ci numai frământăm propriile noastre idei şi, atâta vreme cât nu ne ridicăm nivelul de conştiinţă le proiectăm asupra celorlaţi. Însă, cum minţile tuturor oamenilor sunt îngemânate, acest fapt preţios se reflectă in postulatul că studiind propria minte o devoalăm şi pe a celorlalţi. Avantajul acestei leme este şi că înţelegându-ne propriul comportament şi acceptându-l cu blândeţe vom ajunge să tolerăm ieşirile in decor ale anturajului şi să le tratăm cu răbdare. Toate fiinţele din jurul nostru caută acelaşi lucruri, chiar dacă ele realizează sau nu acest fapt şi anume: fericirea şi armonia. Unii au impresia că le vor căpăta adunând averi, alţi prin carieră şi acumularea unui număr mare de diplome, alţii tânjesc după mulţi amici, după unicitate şi admiraţie, etc. Fiecare e convins că parcursul lui e mirific şi calea lui e cea mai potrivită. În adevăr însă toţi alergăm după acelaşi obiectiv: fericirea. Bariera care ne separă rezidă în faptul că decelăm mijloacele puse la îndemână prin filtrul minţi condiţionate, care (aşa cum am scris într-un articol mai vechi) habar nu are ce a bun şi ce e rău, nu reuşeşte să separe adevărul de falsitate. Unicul instrument viabil pt separarea grâului de neghină rămâne conştiinţa. Şi atunci nu e firesc şi logic să întrebuinţăm unealta potrivită? Însă conştiinţa, aşa cum se prezintă ea la 78% din populaţie este adormită. Cum să lucrezi eficient dacă dormi? Aşa că e nevoie să ne trezim! Cum facem asta? Primul pas e o graţie a Domnului. Nimeni nu se poate trezi prin el însuşi. E nevoie de ajutor de la Dumnezeu, de un impuls iniţial pogorât precum un har. Frecvent vieţuim cu impresia artizanală că lui Dumnezeu nu –i pasă de noi fiindcă ceea ce speră mintea noastră să obţină nu se potriveşte cu ceea ce ne trebuie cu adevărat pt elevarea nivelului nostru de conştiinţă. Din această nepotrivire aparentă răsare frustrarea, dezamăgirea, depresia, frica. Dar pe măsură ce avansăm in proces, contemplându-ne traseul retrospectiv vom sesiza cu uimire că acel fenomen, catalogat la vremea lui drept „oribil” a fost in esenţă un pas hotărâtor in evoluţia personală, care ne adus un car de bine spiritual. Vestea bună este că dacă citiţi aceste rânduri, dacă simţiţi interes pt ele înseamnă că aţi purces deja pe drum. Acum urmează pasul doi, adică munca cade in sarcina noastră. Avem nevoie de interes, perseverenţă, răbdare, stabilitate. Restul ne vor fi oferite, fiindcă acolo unde se maniefestă cele menţionate, Universul sare să ne ajute. Ceea ce afirm aici nu e vorbă goală, ci experienţă trăită pe viu de mine in ultimii 15 ani. Ce mai ne mai trebuie ca să ne ridficăm nivelul de conştiinţă? Informaţie şi practică din belşug. Informaţia va veni pe păsură ce sunteţi pregătiţi pt ea sau la cerere. Adică, dacă solicitaţi o informaţie, ea va sosi prin mijloace diverse, numai să vă ţineţi mintea deschisă pt receptarea ei. Răspunsul poate îmbrăca multiple forme: o frază citită într-o carte, o vorbă aruncată de un amic, un mesaj de la televizor, o intuiţie proprie ce erupe brusc, etc. În ce constă practica? A fi atent la tine însuţi minut după minut, pt a sesiza: - Cum reacţionezi la diverse situaţii întâlnite de a lungul zilei, - Punându-ţi întrebări de ce reacţionezi in modul in care ai observat că o faci, - Eşti consecvent? Adică oare chiar răspunzi tuturor incidentelor identic? Când replici altfel, de ce faci asta? - Ce te îndeamnă să răspunzi aşa şi nu altfel? De ce nu poţi să te schimbi, deşi ai vrea? Ce te împiedică? - Ce iluzii îţi bântuie mentalul şi te târăsc după ele? - A depista fiorul de viaţă ce palpită în spatele perdelei de fum a corpului fizic - A înregistra constant faptul că existăm. Nu e necesar să vină cineva să ne comunice că trăim. Pur şi simplu ştim! Însă pt a ne ridica gradientul de conştiinţă se pare că trebuie să ne reamintim constant acest fapt grandios. Iniţial munca va părea anevoiasă. O să ai senzaţia că nu poţi ieşi din mâl, că eşti înăclăit, că nu o să răzbaţi niciodată spre lumină. Ai răbdare. Sosesc ajutoare! NU EŞTI SINGUR! A conştientiza plenar că într-adevăr nu eşti singur şi a-l crede până in măduva oaselor e un aset fabulos, ce te va propulsa spre lumină. O să pricepi să in realitate nu ai fost niciodată abandonat, deşi aşa te-ai crezut, că nu eşti separat de Dumnezeu, cu toate că egoul te îndeamă să crezi astfel, că ai împrejur o armată de ajutoare, numai să le accepţi.

Banala şi nevinovata....poftă

Aparent inocentă, pofta cercetată în detaliu relevă aspecte primejdioase şi insidioase. Ea reprezintă o verficare a egoului asupra continuităţi poziţiei sale de lider în sistem. Cum? Dacă examinaţi conştient procesul veţi descoperi amănunte stupefiante. Pofta se insinuează brusc şi luminează un item dorit. Apoi, prin repetări bine ticluite ea se conturează din ce în ce mai intim, în vreme ce intensitatea apăsării devine din ce în ce mai grea. Acum pofta se impune în câmpul conştient şi începe să ne bântuie. Egoul mânuie biciul pe spinarea minţii şi intelectul se supune instant, emite comenzi ferme pt iniţiere acţiunii propriu zise de satisfacere. Indiferent de încărcătura necesară, de timpul disponibil precar, omul se mobilizează să parcurgă etapele şi muncile necesare finalizării poftei. După consumarea alimentului jinduit, individul chiar obosit şi surmenat după atâta alergătură pare totusi împăcat cu sine. Apare o detensionare majoră, pe care mentalul o interpretează drept bucurie. Aceasta e recompensa furnizată de „stăpân” pt supuşenia vasalului său, spiritul. Adică am noi am fost încă o dată păcăliţi şi mângâiaţi pe creştet (ca pe un câine docil) de către ego, după ce am fugit disperaţi să aducem şefului, obiectul cerut. Adesea itemul vizat de ego nici măcar nu-l mai încântă. Parcă un ceva din interior susură mormăit: Hmmm, nu mai chef de el. De ce? Fiindcă acolo era numai dorinţa egoului de a-şi verifica puterea de convingere, de a puncta încă o dată că are competenţa de a face ce vrea cu spiritul, căruia îi apartine de drept şi de fapt toată puterea. Acesta este mirajul fenomenului de identificare dintre spirit şi ego. Dacă personajul din povestea noastră (absolut reală) conversează cu o amică şi se făloşeşte faţă de ea că el a consumat o savarină (de pildă) descoperim o altă faţetă obscură a operaţiunii cercetate. El se va prezenta arogant din cauza asumpţiei că celălalt nu dispune de savarina cu pricina, acum in momentul de faţă. Mai precis, fiindcă prietena nu are acum pe masă dulcele respectiv şi deci, pofta ei în dezvoltaer nu poate fi satisfăcută instant, mentalul condiţionat al primului se va considera superior. Oare câtă raţiune poate aloca, cât este de conştient de sine cineva care îşi extrage stima de sine, valoarea, din simplul fapt că s-a hrănit cu o savarină?! Aparent faptul e hilar, însă disecat în felii şi cercetat sub microscopul conştiinţei îi decriptăm amărăciunea intensă. Şi mai tragic este faptul că aceasta este o habitudine extrapolată la nivelul întregii populaţii umane şi niciodată văzută în dimensiunea ei galactică. Orgoliul se insinuează până la aceste străfunduri minuscule. A o întrezări e de competeţa conştiinţei! Până nu depunem eforturi susţinute in direcţia creşterii nivelului de conştiinţă, (care poate dizolva infatuarea) vom fi târâţi in diverse încurcături, din cauza caracterului subversiv şi sabotor al împăunării. Mergând pe stradă îţi verifici stomacul şi el răspunde indiferent, că nu doreşte nimic. Apoi priveşti vitrinele încărcate cu alimente apetisante, frumos ornate, ocheşti alţi trecători muşcând hămesiţi dintr-un sendviş, gogoaşă, pateu şi brusc te invadează o foame nebună. Unde a dispărut armonia interioară? Spre ce ne târâşte pofta? Când ai de terminat un proiect cu dead-line presant, vine un coleg de birou şi te întreabă dacă pofteşti din alunele lui proaspăt prăjite. Aroma lor se răspândeşte pe sub nasul tău, dar o ignori integral. Răspunsul tău izbucneşte automat, parcă filtrat într-o altă manieră decât era pe stradă. NU vrei nimic! Mintea e prinsă in finalizarea proiectului, presată de timpul limitat şi refuză să fie distrasă. În această situaţie cum de rezistăm tentaţiei? De ce alimentele nu mai sunt brusc apetisante, deşi e posibil să nu fi consumat hrană de peste 7 ore? Iar in alte ocazii festive, deşi suntem ghiftuiţi, la sfârşitul mesei parcă ne e poftă de cozonac?! Pofta ordonează hrana după criterii aleatorii. Adică o hrană sănătoasă poate fi refuzată, iar o alta nocivă să fie căutată. Pofta e insistentă şi imperioasă. Ea pare scăpată de sub control şi imposibil de amânat. Dă senzaţia că nu i se poate rezista. Dar ideea cu proiectul, expusă mai sus, precum şi alte situaţii ( de pildă, nu avem bani la noi, nu găsim alimentul cerut) ne vădeşte că nu este atât de nestăpânit pe cât ne lasă impresia. Iar a învăţa conştient să o domolim, să nu-i mai cedăm ne propulsează spre achiziţionarea toleranţei la frustrare, care reprezintă unul dintre atributele maturităţii. Iată ce putem observa dintr-un aspect aparent banal al existenţei noastre, dacă avem curiozitatea şi aplecarea să ne focalizăm conştiinţa asupra lui. Şi iată ce ratăm mereu şi mereu dacă nu ne învrednicim să ne uităm conştient la propria noastră viaţă. Nu degeaba maestrii spirituali recomandă amânarea satisfacerii impulsurilor şi cercetarea conştientă a tuturor dorinţelor apărute.

Creatura intitulată Ego (partea întâi)

Am continuat să tot pomenesc de Ego. Cred că a sosit clipa fericită să-l deconspirăm. Cine este egoul şi ce doreşte el? În manualele psihanalitice, titulatura de Eu sau de Ego (conform modelului dezvoltat de Freud, în 1923) este atribuită unei instanţe psihice, postată la frontiera dintre conştient şi inconştient. În obligaţia sa cad sarcini precum: trecerea în revistă a doleanţelor instanţei Sinelui, investigaţia şi adaptarea lor la realitate, reamintirea şi respectarea interdicţiilor, idealurilor, valorilor depozitate în Supraeu, o altă instanţă mentală postulată de Freud. Pentru a se proteja de impulsuri inacceptabile provenite de la Sine, Eul elaborează o serie de mecanisme de apărare, de genul proiecţiei, deplasării, refulării, etc. Buba principală a Eului, aşa cum este configurată în prezent viziunea mea, este că, în loc să se supună docil conştiinţei pure, el intervine în relaţia dintre trup şi spirit cu propriile sale opţiuni, aspiraţii, valori, idei, programe fixe. În plus, tara principală a Egoului este că nu se satură niciodată. Pentru el, întotdeauna mai mult înseamnă mai bine. Sentimentul acut de “lipsă” ne acompaniază cu conştiinciozitate fiecare acţiune, orice gând. Mintea scomonitoare se acroşează de o idee şi o urmează cu perseverenţă, până în pânzele albe, chiar cu preţul propriei dureri. Acel lucru de care s-a ataşat formează obiectul ce trebuie neapărat procurat, indiferent de câtă suferinţă naşte şi din cauza căruia Egoul nu poate să se simtă împlinit. El are impresia artificială că poate fi fericit doar în viitor, în speţă în clipa magică când va deţine elementul tânjit, undeva departe în timp, niciodată în momentul actual. Cursul existenţial ne-a probat de multiple ori că indiferent ce procurăm, el va eşua să ne satisfacă, să ne confere fericire şi liniştea vizate. Însă eul intervine prompt in această secundă, ce ar putea să ne trezească şi ne propune soluţia sa aberantă: un alt proiect după care să alergăm disperaţi. Egoul intervine sugerând că următoarea achiziţie va fi elixirul tămăduitor, dezrobitor. Însă chiar din clipa in care îl credem am şi picat in capcană fiindcă am păşit conştiincioşi in mrejele aderente ale cilcului dorinţei- alergăturii după obţinerea bunului respectiv, fapt ce ne prăbuşeşte excat in caruselul plăcere-durere. Astfel , eşuând să sesizăm cum orice plăcere e fidel urmată de suferinţă ne rotim la nesfârşit in roata ignoranţei. Existenţa uzuală a egoului este alcătuită dintr-un flux interminabil de cugetări, admonestări, păreri la adresa prestaţiei altora ori a celui proprie, regurgitări şi ruminaţii ale trecutului neplăcut, ale injustiţiilor îndurate ori visări spectaculoase cu privire la virtualele experienţe neconturate încă. Toată această vorbărie chioară, iritantă, obositoare prin distrugerea liniştii interioare distorsionează percepţia realităţii, alterează simţirea şi constituie filtrele perceptive. Acestea sunt bariere ce se interpun in calea analizatorilor umani, a organelor noastre de simţ şi ne alterează modul in care decriptăm incidentele realităţii. Practic, noi nu vedem lumea, ci memorizăm interpretările noastre personale despre ceea ce s-a petrecut. Acum pricepem în ce mod grosolan denaturăm perpetuu realitatea. Trăim izolaţi pe nişte insule, îngrădiţi de creneluri sofisticate pe care le admirăm cu fervoare. Nu vedem că suntem captivi ai propriilor puncte de vedere, sclavi ai credinţelor auto-menţinute şi ne războim cu întreaga lume pt a le prezerva tronul. Egoul adoră certurile, starea de conflict. Cu cât se perpetuează beligeranţa, cu atât el se prelige mai fericit ca peştele prin apă. Nu e de mirare o atare dispoziţie, de vreme ce şi el se găseşte într-o disociere crasă, divizat în mii de fragmente opozite, cu dorinţe, pasiuni, pretenţii dintre cele mai diferite, cu personalităţi ce se bat cap în cap, cu idei şi convingeri straniu de divergente. Urzupând statutul divin al spiritului, egoul s-a autointitulat stăpân al trupului, al unei porţiuni a minţii, conducător peste sentimentele, controlând totul până în cel mai insignifiant amănunt. El acătuieşte mintea condiţionată, formată din scheme cognitive repetitive, ce s-au amprentat datorită unei uzitări necorespunzătoare, forţate. Săpând veritabile şanţuri mentale, aceste patternuri tind să se impună cu forţa in comportament, creeând omului senzaţia „că nu are alternativă”. Detalii aparent minore, care relevează o dispoziţie accentuată de control, de stăpânire într-un cuplu ar trebui să vă pună pe gânduri deoarece acolo companionul se converteşte în slugă preaplecată a intereselor eului. Trebuinţa eului de a iniţia şi păstra duşmănii e o realitate tristă, ce nu trebuie verificată, ci doar sesizată. Egoul se lipeşte cu atâta adeziune de o doleanţă scornită de el încât e în stare să altereze coordonatele realităţii pentru a încadra cu ceea ce îşi visează el să se întâmple. Astfel, eul porneşte să înregistreze semne şi dovezi ale posibilităţii de împlinire a aspiraţiei, chiar şi acolo unde ele nu există. Egoul ne aţâţă, ne îmboldeşte să considerăm că suntem îndreptăţiţi să-i judecăm pe ceilalţi. Suntem perfect responsabili numai de cugetele, părerile, reacţiile individuale. În năzuinţa sa ahtiată după condamnări, egoul răstălmăceşte cuvintele partenerului de interacţiune astfel încât să se potrivească mai bine scopurilor sale tainice. Această manieră comportamentală deschide larg calea resentimentelor, mâniei, atacului. În tentativa mea de a zugrăvi egoul aş utiliza o metaforă, sugerând că este un văl aburit, o draperie de fum, întunecoasă, dar aparent densă, care opacizează libera contemplaţie efectuată de către spirit asupra realităţii. De câte ori conştientizăm un amănunt despre noi, îndepărtăm una dintre numeroasele cortine înşelătoare egotice. Astfel înţelegem de ce militez eu cu răbdare pentru creşterea nivelului de conştiinţă. Acesta e unica manieră de a ne elibera cu toţii de festele egoului, căruia noi singuri îi conferim atâta putere. Eul consideră posesiunile sale drept terenul său primordial de acţiune, curtea sa de joacă. Consecutiv acestei mentalităţi limitatoare, acaparatoare, el procedează cu ferocitate la apărarea “domeniului” său, iar fapta ce însoţeşte asumpţia este tendinţa de a dirija, de a manipula orice intră în raza sa. Egoul se vede un împărat al fortăreţei sale. Nimeni şi nimic nu are dreptul să-i încalce prerogativele, legităţile. Din păcate toţi ceilalţi participanţi la traficul vieţii au riguros aceleaşi deliruri de domnitori in exerciţiul funcţiunii. Zilele trecute mi-am surprins eul cum susţinea o contradicţie feroce, in care două egalităţi ce se băteau cap în cap erau prezentate ca adevăruri imuabile. I-am pus in vedere acest lucru, iar răspunsul lui halucinant m-a uimit, însă m-a ajutat să-i desifrez mai bine natura şi mentalitatea. El a replica textual: „Cele două idei sunt adevărate fiindcă vreau eu să fie adevărate. Iar in lumea asta tot ce vreau eu să fie adevărat, e adevărat.” Pe bune? Din păcate, până nu-i depistăm manevrele ne învârte cum vrea el. A ne studia şi observa propria minte echivalează cu a cunoaşte mintea tuturor oamenilor din lume, întrucât minţile sunt îngemânate. Putem discuta despre trupul meu şi al tău ca fiind separate, însă la nivelul minţii nu există mintea mea şi a ta, ci MINTEA. Telepatia, descoperirile ştiinţifice similare ale unor cercetători aflaţi la mare distanţă unul de altul, găsirea pesoanele dispărute şi multe alte fenomene intitulate „paranormale” se explică prin acest proces absolut uman şi NORMAL. Cercetările avansate din fizica cuantică modernă susţin pe deplin procesul. Deşi descoperim deosebiri flagrante între conţinuturile stocate in mintea condiţionată (care constituie rampa de lansare a certurilor), la nivel subatomic, în profunzimea cea mai bazală, mintea tuturor oamenilor e unificată.

Pânza de păianjen a ficţiunilor

Mintea noastră îmbibată de credinţe dubioase ne amăgeşte să credem că orice persoană drăguţă sau lucru frumos fasonat, ornamentat sunt neapărat şi plini de calităţi. Prin această manevră dibace, egoul scoate în relief forma, in detrimentul conţinutului. Adevărul este că în secunda in care zărim pe cineva arătos, noi nu ştim absolut nimic despre el. Însă mintea proprie vine şi umple golul cu o sumedenie de proiecţii. Şi chiar mai târziu, interacţionând frecvent cu el tot nu izbutim să-i pătrundem esenţa fiindcă individul îşi are activate măştile sociale. În plus, odată ce mintea a stabilit, prin proiecţie că omul din faţa lui figurează cu X,Y şi Z trăsături comportamentale, toate interacţiunile ultarioare vor fi orientate exclusiv pt verificarea ipotezelor iniţiale. Practic nu vom mai încerca să cunoaştem cetăţeanul veridic, ci ne vom testa propriile concepte iniţiale hazardate. Şerban Ionescu în Mecanismele de apărare, carte lansată pe piaţă de editura Polirom, specifică definiţia proiecţiei:”Operaţia prin care subiectul expulzează în lumea exterioară gânduri, afecte şi dorinţe de care nu are ştiinţă sau pe care le refuză în el atribuindu-le altora, persoane sau lucruri din mediul său înconjurător”. Referindu-se la aceeaşi temă stringentă, iată ce consemnează fabulosul Curs de miracole, editat de Foundation Inner Peace:”Proiecţia face percepţia. Ne uităm mai întâi înăuntru, hotărâm ce fel de lume vrem să vedem şi apoi proiectăm lumea respectivă în afară, făcând din ea adevărul aşa cum îl vedem. O facem adevărată prin felul în care interpretăm ce anume vedem. Dacă folosim percepţia pentru a ne justifica propriile greşeli – mânia, impulsurile de a ataca, lipsa de iubire, sub orice formă ar apărea – vom vedea o lume a răului, a distrugerii, a maliţiei, a invidiei şi a disperării. Toate acestea trebuie să învăţăm să le iertăm, nu pentru că suntem „buni” şi „milostivi”, ci pentru că ceea ce vedem nu e adevărat. Noi am distorsionat lumea cu sucitele noastre mecanisme de apărare şi, de aceea vedem ceea ce nu este. Pe măsură ce învăţăm să ne recunoaştem erorile perceptuale, învăţăm totodată să le trecem cu vederea sau să le „iertăm”. În acelaşi timp, ne iertăm pe noi înşine, privind dincolo de sucitele noastre concepte de sine, spre Sinele pe Care L-a creat Dumnezeu să fie în noi, să fie noi.” Mintea condiţionată la care apelăm aproape in întreaga viaţă, ne lasă impresia că atunci când gândim chiar efectuăm ceva constructiv. De fapt, rulăm iluzii, adică ruminăm itemi ai trecutului ori ai viitorului virtual. În momentele in care nu suntem ferm ancoraţi in prezent (adică mai tot timpul) mintea e pustie, fiindcă învârte nimicul, inexistentul. Nu mă credeţi pe cuvânt, ci coborâţi în interioritatea proprie şi urmăriţi cât timp alocaţi frecării gândurilor despre orice din trecut ori anticipând variante ale viitorului şi cât timp chiar sunt conectaţi efectiv la clipa de acum. Depistaţi şi câtă voinţă posedaţi să rămâneţi atent la ceea ce se desfăşoară in prezent şi să nu vă întoarceţi la cugete despre trecut. Indiferent ce revelaţie executaţi nu vă învinuiţi! Molima trecutului bântuie majoritatea covârşitoare a populaţiei umane. Necesită exerciţiu şi o reamintire constantă de reîntoarcere a vigilenţei spre prezent. Veridic este faptul că odată cu sporirea cantităţii de prezenţă va creşte considerabil şi eficacitatea muncii proprii. Indiferent ce job aveţi, indiferent ce sport sau activitate depuneţi, orientarea atenţiei exclusiv asupra ceea ce faceţi conduce automat la augmentarea calităţii acesteia. Încercaţi şi vă veţi convinge singuri! Gândurile au viteză şi curg aproape in flux continuu. Ele deţin o incredibilă forţă de atracţie, fascinând raţiunea şi captând-o. Numai o conştiinţă antrenată poate rezista tentaţiei de a urma gândul. Dacă manifestaţi curiozitatea să vă examinaţi mintea şi curgerea gândurilor veţi observa că noemele (gândurile) ne poartă in salturi, de la o idee la alta. Ca şi cum am fi adezivi la o cascadă spumoasă ce ne târâie in ritmul şi in direcţia voită de ea. Ne lovim de colţurile de stâncă ce răsar deasupra şuvoiului, ne înecăm in varias momente, ne izbim de maluri şi ne jupuim pielea de prundişul aspru, însă nu ne trezim să ne uităm in jur şi să vedem că suntem purtaţi de val. Noi nu fiinţăm în realitate până ce nu ne stabilizăm atenţia in prezent, ci suntem vieţuiţi de mintea noastră condiţionată (denominată şi ego). Un ceva scăpat de sub control ne dictează erori fatale, decizii îndoielnice, alegeri calamitate. Ne supunem fără crâcnire, aderând la falsul sfătuitor din interior, pe care-l credem noi înşine şi care acţionează adesea după o agendă secretă. Când propriile noastre hotărâri ne azvârle in genunea cea mai neagră ne plângem cu jale, inculpându-i pe alţii, soarta, karma, pe Dumnezeu, partenerul de cuplu şi oricine ne mai iese in cale. E vremea să ne trezim!

Duşmanii invizibili

Unii dintre cei mai insidioşi factori care ne amărăsc existenţa sunt pretenţiile. Acţionează tăcut, in regim camuflat, fiind foarte dificil de depistat. Deşi am la activ cel puţin 12 ani de travaliu cu mine, de efort permanent de ridicare a gradientului de conştiinţă până mai ieri nu am observat bântuirea fantomatică a pretenţiilor din intelectul propriu. La ce se referă ele? Majoritatea umanităţii se lasă manipulată de o serie de impuneri ciudate, rezidenţi oficiali ai propriilor lor psihisme. Oamenii cer imperios diverse revendicări de la situaţii exterioare ori de la persoanele ocurente în viaţa lor. Solicitările lor sunt atât de categorice, de rigide şi insistente încât nu se lasă înduplecaţi. Orice abatere de la „regula” din capul lor îi azvârle in nefericire cruntă, împiedicându-i să savureze ceea ce le oferă realmente universul. Oare de ce ne manifestăm cu atâta aroganţă încât să credem că ştim ce ne trebuie, ce e mai profitabil pentru dezvoltarea noastră decât decriptează Dumnezeu?! Să adoptăm un exemplu pt a înţelege mai precis despre ce e vorba, cât de comune sunt pretenţiile! Să presupunem că trebuie să merg neapărat la Piteşti, ca să rezolv o problemă. Când ajung la ghişeul gării sunt nemulţumită şi îngrijorată. Nu realizez care e starea mea emoţională, însă mă frământ, execut mişcări inutile, mă irită nenumărate lucruri, care de fapt nu prea interacţionează cu mine, etc. Doar îndreptându-mi conştiinţa asupra melanjului afectiv ce mă străbate aş detecta că răzbat din interior o sumedenie de cereri nerăbdătoare, ireconciliante: să nu fie aglomerat în tren, să capăt loc la fereastră, cetăţeanul care va şedea lângă mine să nu fie obez, compartimentul să fie încălzit, locul meu să fie poziţionat cu faţa înspre sensul de mers al trenului, să nu întârzie vehicolul, etc. Chiar dacă numai una dintre aceste pretenţii nu e îndeplinită de soartă, mintea mea va furniza motive de nemulţumire. Pericolul este că ele rulează automat, in subsidiarul intelectului. Cei mai mulţi indivizi nici măcar nu sesizează ce se petrece in sufletul lor. Sunt aruncaţi in vârtejul emoţiilor rezultate din aceste procesări inconştiente şi se pomenesc cu furtuna de insatisfacţii, cu înfricoşări ce le încordează la maxim musculatura cefei. Atunci când sunt văzute cu adevărat in interiorul nostru, când conştiinţa e suficient de capabilă să le tolereze prezenţa incomodă şi nu le rejectează, doar atunci vor putea fi examinate şi numai in acel moment va porni travaliul de extirpare a lor. Ceea ce nu este depistat nu poate fi înăturat. Straniu este că nici măcar nu le catalogăm drept „solicitări pretenţioase”, ci fiecare umblă cu un set complet de motive, de justificări absolut „întemeiate şi logice”. Nu doresc să fie aglomerat fiindcă nu suport înghesuiala, un ins supraponderal se va revărsa peste scaunul meu, sunt sensibilă la frig, ador să privesc peisajul din goana trenului, etc. Legitimitatea individuală atribuită propriilor pretenţii le metamorfozează in caracteristici „normale”, deloc deplasate. Nici măcar nu realizăm cât de multe se strâng la un moment dat. Tot colecţionând solicitări adresate universului ne trezim cu o sumedenie de restricţii impuse nouă înşine. Fiindcă toate caracteristicile enumerate se transformă în surse de nefericire. Orice trăsătură „nerespectată” va fi pt mine izvor de tortură afectivă, de teamă, de stare de incomoditate. Cosmosul are tupeul să nu se conformeze solicitărilor mele! Cumva mintea nostră condiţionată crede că ceilalţi (adică mapamondul) sunt obligaţi să se muleze pe solicitările noastre, în loc să ne adaptăm noi realităţii. Carenţa tuturor acestor prescripţii ne irită teribil. Deşi e clar că nu pot aranja eu lucrurile in tren, că nu pot împiedica lumea să urce atunci când doreşte, că nu pot să indic eu calculatorului gării să aşeze lângă mine o persoană silfidă, eu mă tensionez şi sper cu nădejde, iar dacă faptele nu coincid cu himera din capul meu, mă chinui. Evident că solicitările imperioase provin din experienţe neplăcute trecute, care m-au amprentat cu fierul roşu al fricii, dar e necesar să decantez prezentul de trecut. Amintirile ce năvălesc continuu asupra mentalului îmi imprimă emoţii bulversante. Se vădeşe rigiditatea insuportabilă a mentalului uman, care eşuează să se adapteze la realitatea în desfăşurare. Egoul tinde să croiască viaţa după gustul, ideile sale fixiste, să modeleze fluxul curgător al existenţei conform cu asumpţiile, convicţiunile sale înrădăcinate şi se supără instant atunci când evenimentele îl contrazic. O atitudine mult evoluată şi care ne-ar dispensa de o multitudine de necazuri ar fi să ne abandonăm ficţiunea că avem control asupra circumstanţelor vieţii şi să luăm conjuncturile aşa cum ne parvin. Atunci când te abandonezi vieţii reale survine o pacificare naturală, o liniştire a sistemului nervos, care se detensionează în profunzime. Chiar în acele secunde vieţuim cu adevărat, suntem inspiraţi şi ne eliberăm decisiv de nefericire ori teamă. Pretenţiile se ivesc şi în cadrul relaţiilor. De pildă, mă supăr, mă enervez şi ţip la un prieten că nu a putut să-mi îndeplinească comisionul promis sau că nu vrea să mă ajute să dezleg un obstacol. Observând cu vigilenţă vom constata că ne scăldăm într-un ocean de pretenţii inconştiente: solicităm să fim iubiţi, să ni se acorde atenţie, cerem lui Dumnezeu îndeplinirea dorinţelor, o slujbă mai bună. Avem impresia că dacă alţii au reuşit fulminant într-un domeniu ni se cuvine şi nouă acelaşi rang. Şi intitulăm acest fapt „dreptate”! Dar nu ne gândim că poate acela a lucrat multe încarnări la rând pt a cumula informaţii, pt a-şi însuşi competenţe referitoare la arealul cu pricina, pt a-şi ridica nivelul general de conştiinţă. Orice muncă desfăşurată cu sine, orice achiziţie ce modifică psihismul ne va întovărăşi de a pururi. Având in vedere acest mecanism spiritual, oare ce merită să facem in această viaţă: Să tezaurizăm bani sau să ne perfecţionăm aptitudinile, să căutăm să pricepem modul de funcţionare al minţii proprii şi să elevăm pe scala conştiinţei?