Bucuria

Bucuria este modalitatea de a celebra lucrurile bune din viaţa noastră, adică acele întâmplări care corespund complet opţiunilor noastre motivaţionale. Din fraza anterioară extragem concluzia surprinzătoare că izvorul fericirii este subiectiv. Ca şi în cazul tristeţii, manifestările sunt aproximativ înrudite, însă diferă temeiurile care ne determină desfătarea sufletească, în conformitate cu împlinirea aspiraţiilor. Fericirea reprezintă un panaceu pentru organism. Ea întăreşte sistemul imunitar, moderează tensiunea arterială (şi în consecinţă posibilitatea de infarct sau de atac cerebral), scade nivelul cortizonului (hormonul ce se varsă în sistemul circulator în situaţii de stres), creşte intensitatea şi amplitudinea respiraţiei (cu efect benefic asupra oxigenării celulelor), practic ducând la regenerarea întregii structuri morfologice. Zece minute de râs sănătos, din toată inima poate preveni boli din orice categorie. Când râdem, corpul nostru eliberează endorfine, care sunt capabile să anihileze durerea fizică şi psihică. Umorul şi optimismul, ca mod de a-ţi parcurge existenţa reprezintă veritabile călătorii spirituale. Aceasta ar fi una dintre explicaţiile pentru care mulţi oameni adoră bancurile sau se întâlnesc în triade şi râd cu poftă, povestindu-şi variate întâmplări hazlii. Apropó, am citit zilele trecute o glumă care mi s-a părut reuşită: “Un pasager întreabă o stewardesă de ce zborul cu acest avion este cu zgâlţâituri. La care femeia răspunde senin: avem un pilot nou şi îi este greu să-şi ridice complet piciorul de pe frână.” Din păcate, chiar şi la acest nivel al bucuriei libere, fruste pot exista blocaje, prin aceea că oamenii nu-şi dau voie să savureze deliciile simple ale vieţii, să râdă cu plinătate, să guste din propriile succese. Un copil îşi exprimă sentimentele natural: este furios când nu primeşte ce are nevoie şi se bucură când mama se joacă cu el. De asemenea, dacă bucuria unui copil este respinsă în mod sistematic de părinţi (fiindcă creează zgomot ce-i incomodează pe părinţi) minorul va înceta să o etaleze, reprimându-şi acest mecanism fabulos de însănătoşire. În locul exuberanţei, progenitura se va manifesta conform dorinţelor de moment ale genitorului, arătând pe chip, orice altceva: de la furie la indiferenţă. Astfel, învăţăm la un moment dat, să nu ne folosim sentimentele în mod adecvat, să nu le recunoaştem: ne arătăm trişti când în interior resimţim mânie, ne exteriorizăm o veselie pe care nu o trăim cu adevărat, tratăm cu aparentă indiferenţă o izbândă. În succesiune le vom rata potenţialul educativ. “Fericirea din viaţa voastră depinde de calitatea gândurilor pe care le aveţi” sugerează înţelept Marcus Aurelius, împăratul roman filosof. Starea de armonie şi fericire nu corespunde acumulărilor materiale, ci mai degrabă este o însumare perpetuă a oricărui minut trăit plenar, a eliberării de cugetele stresante, de trecut, de patternuri obsesive periculoase, sâcâitoare, grosolane, perimate. Un amendament important la acest item îl reprezintă conceptul eronat (căruia mulţi indivizi îi cad pradă) că alţii sunt responsabili de propria fericire: partenerul de cuplu e însărcinat cu fericirea mea, mama trebuie să îngrijească de trupul meu, colegul de bancă să-mi execute temele pentru şcoală, cunoscuţii sunt însărcinaţi să-mi facă servicii, necunoscuţii deţin obligaţia “legală”, imperioasă de a mă ajuta să aduc la viaţă proiectele imaginate de mine, etc. Expus pe hârtie conceptul apare ridicol, însă se insinuează prea frecvent în existenţa umană reală. Elocvent este cazul multor indivizi care se supără dacă sunt refuzaţi atunci când cer ceva. Interesant de remarcat este faptul că atunci când este fericit, când jubilează şi păşeşte entuziast pe poteca vieţii, omul nu-şi frământă creierul cu dileme existenţiale. Nu se întreabă: De ce sunt fericit? Sau celebrul “De ce eu?”. Preia situaţia ca atare, bucurându-se pe îndelete. E adevărat că există şi personaje care nu sunt capabile să trăiască plenar fericirea, cărora le este frică să se lase în voia bucuriei. Ei îşi întunecă clipele de extaz cu griji, temeri ridicole, cu credinţe disfuncţionale (de genul, dacă azi râzi, mâine cert te superi), înnegurându-şi singuri cerul viitorului. Un secret de nădejde, aliat profitabil este să-ţi educi mintea astfel încă să nu aştepte de la viitor, exclusiv binele. În mentalitatea noastră meridională, noi românii asociem fericirea cu binele şi suferinţa cu răul. Pare evident că tindem continuu spre bucurie. Însă acest fel de a privi lumea e destul de păgubitor şi furnizor de suferinţă. În natură, totul se găseşte în echilibru. Binele trebuie contrabalansat de existenţa răului. Pare dificil de îngurgitat, însă “dacă tu cauţi doar bine, răul te va găsi pe tine”, afirmă cu emfază, în cartea de mare popularitate “Căldura speranţei”, Luule Viilma, o scriitoare vizionară născută în Estonia modernă. Ce vrea să spună cu această frază simplă, dar profund răscolitoare? Omul îşi doreşte fericire continuă. Însă, cine îşi imaginează că viitorul îi va aduce exclusiv bucurii, evident îşi va pregăti terenul pentru deziluzii crunte. Din antichitate, înţelepţii multor popoare au afirmat că durerea spirituală constituie un învăţător redutabil al fiinţei umane. Abia când îl loveşte necazul, omul se odihneşte, se abate de la treburile casnice, cotidiene, îngăduindu-şi vreme de meditaţie, de a-şi chestiona parcursul existenţei. Când este exuberant, individul priveşte viaţa printr-o lentilă deformată care îi înfăţişează realitatea într-o manieră superficială, roză, cu tente difuzate, precum un apus de soare magnific ce-şi împrăştie diafan, văpăile roşiatice, limbile de flăcări ce mănâncă cerul înserării. Abia o durere ascuţită, profundă are menirea de a-l trezi veridic. Şi atunci, reverberează cu ecou, acea dilemă existenţială: “De ce mi se întâmplă mie asta?” ca şi cum el ar fi făcut apriori un contract special cu Dumnezeu, prin care divinitatea îl asigura că lui nu i se poate întâmpla nimic neplăcut. Dar ce înţeles atribuim cuvântului neplăcut? Ce e binele şi ce răul? Totul e subiectiv. Răul se consideră acel ceva care nu corespunde intereselor şi dorinţelor mele actuale, iar binele acel ceva care se potriveşte cu intenţiile mele. Cum, de la o decadă la alta, opţiunile personale se pot altera, se modifică în concordanţă şi părerea mea despre ce semnifică binele şi răul. Dacă opiniile unui singur individ sunt atât de volatile şi interşanjabile, gândiţi-vă cum diferă ele, raportat la alte persoane, eventual la alte comunităţi culturale, oameni crescuţi şi educaţi sub egida variatelor mentalităţi, tradiţii, obiceiuri. Practic, nu există bine şi rău. Să vă relatez o poveste chinezească. Un ţăran sărac avea un fiu, unica avere pe lume, singurul sprijin al bătrâneţilor sale. Fiul şi peticul de pământ reprezentau sursele vitale de hrană ale familiei. Într-o zi pe când se speteau amândoi la munca câmpului, un cal alb şi frumos s-a apropiat de ei, păscând liniştit. Ţăranul s-a uitat în toate zările şi cum nu a văzut ţipenie de om a considerat animalul proprietatea sa. L-a luat acasă. Răspândindu-se vestea printre săteni, toţi vecinii fermierului au venit la el, felicitându-l pentru animalul găsit. - “Ce noroc pe tine!” au spus ei. “Acum vei putea să foloseşti calul ca să ari pământul şi să te duci cu căruţa la piaţă. O să te îmbogăţeşti”. Bătrânul a zâmbit blând. - “Nu ştiu dacă sunt norocos sau ghinionist”, spuse el. “Tot ce ştiu e că lucram pământul, când, dintr-o dată a apărut acest cal şi a început să pască. Asta e!” În următoarele zile, calul a rămas în grajdul fermierului fără ca cineva să sosească şi să-l revendice. După o vreme, fiul fermierului a vrut să vadă dacă îl poate călări. Animalul era destul de blând şi l-a suportat în spinare. Tânărul a plecat călare, fericit de animalul găsit. În timpul plimbării, au ajuns la nişte crengi aplecate mult spre sol. Băiatul nu le-a sesizat în timp util, s-a izbit de ele şi a fost aruncat la pământ. A căzut şi şi-a rupt piciorul. Necaz mare, jelanie în casa ţăranului. Cine o să-l mai ajute acum, cine o să-i mai are peticul de ţărână? Vecinii fermierului au venit în fugă. - “Ce ghinion pe tine!” spuneau ei. “Fiul tău a căzut de pe cal şi şi-a rupt piciorul. Nu va mai putea să te ajute la câmp şi mai mult decât sigur la iarnă veţi muri de foame.” Bătrânul şi-a păstrat cumpătul, a respirat profund şi răspuns cu acelaşi glas molatic, de fiecare zi: - “Nu ştiu dacă sunt norocos sau ghinionist”, vom vedea ce ne rezervă viaţa. La câteva zile de la întâmplarea nefericită, împăratul regiunii emise un firman, prin care toţi tinerii erau nevoiţi să se înroleze, după care vor fi expediaţi pe front, urmând să participe la bătălie sângeroasă în care şansele de supravieţuire erau extrem de reduse. Soldaţii din garda regală, au trecut şi prin satul cu pricina şi au recrutat toţi tinerii valizi. Pe fiul ţăranului nostru l-au omis fiindcă avea piciorul rupt. Iată că marele necaz s-a convertit într-o mare bucurie. Sătenii iar au poposit în modesta sa căsuţă, invidiindu-l şi spunându-i cu suspine că uite, necazul fiului său s-a dovedit, în fapt, o sursă de fericire şi de viaţă. Bătrânul a zâmbit iarăşi blând. - “Nu ştiu dacă sunt norocos sau ghinionist”, susură el cu modestie. “Deocamdată situaţia stă aşa cum stă. Ce va fi să vină în continuare, vom vedea!” După un răstimp, ţăranul se odihnea în pauza de prânz după o sesiune de arat liniştit pe câmpul său. Extenuat cu totul, a adormit sub un copac. Când s-a trezit, a constatat că frumosul şi preţiosul său cal alb dispăruse de lângă el. L-a căutat îndelung, însă animalul era de negăsit. Când au auzit veştile, sătenii au venit repede. - “Ce ghinion pe tine!” afirmară ei. “Frumosul cal alb a dispărut, un animal aşa de bun şi aşa de valoros. Ce pierdere gravă! O să-ţi fie greu de acum încolo. Cum o să te descurci? Te obişnuiseşi cu armăsarul, cu poverile pe care le căra el!” Bătrânul a zâmbit molcom, ca întotdeauna. - “Nu ştiu dacă sunt norocos sau ghinionist”, spuse el. Asta e situaţia! Pe măsură ce zilele treceau, fiul fermierului s-a însănătoşit şi a putut să umble din nou. Când a fost suficient de bine, a mers să caute frumosul cal alb. A plecat şi nu s-a mai întors. Lunile se scurgeau şi nici urmă de băiat. Vecinii săteanului au trecut pe la el să-l plângă: - “Mai deunăzi ţi-a fugit calul, acum şi singurul sprijin al bătrâneţilor. Vine iarna, o să mori de frig şi foame. Ce neşansă pe tine!” - “Noroc, ghinion, nu se ştie”, replică bătrânul calm. Zilele se scurgeau firesc şi fermierul a continuat să lucreze pământul cu aceeaşi râvnă şi mulţumire sufletească, ca în orice zi lăsată de Dumnezeu. Uneori era foarte cald, alteori era foarte frig şi, din când în când, era tocmai bine. Câţiva ani mai târziu, fiul fermierului s-a reîntors. - “Nu o să-ţi vină să crezi ce mi s-a întâmplat”, spuse el. “Am mers pe urmele lăsate de cal şi l-am găsit la multe mile distanţă. Pe spatele său se zărea cea mai frumoasă fată pe care am văzut-o vreodată. Până la urmă, am cerut-o în căsătorie şi ca zestre, tatăl mi-a dat calul alb. Aşa că eu m-am întors, calul a revenit şi am şi cea mai frumoasă soţie din lume. Ce noroc pe mine”, se mândri fiul său. Bătrânul îi întoarse vorba pe tonul său domol: - “Ghinion, noroc, cine poate ştii?” Şi câtă dreptate există în vorbele sale de duh. Când am citit pentru întâia dată povestea cu pricina am rămas pe gânduri. Se pare că în viaţa nimic nu este ceea ce pare a fi la prima vedere. De multe ori o circumstanţă interpretată iniţial a fi o neşansă groaznică, după o perioadă nefastă, chinuitoare, odată cu modificarea perspectivei persoanei asupra celor întâmplate, se poate interpreta drept o minune incredibilă, benefică şi regeneratoare. Cum aşa? Pentru că Dumnezeu doreşte doar ce e mai bun pentru noi. Dacă deschidem ochii, sufletul şi mintea, dacă renunţăm la prejudecăţi (precum, totul trebuie să fie conform dorinţelor mele ce izvorăsc din mintea condiţionată naivă), dacă înţelegem că ceea ce experimentăm în decursul vieţii pământeşti nu este niciodată aleator vom izbuti să extragem învăţăminte valoroase din orice prilej, din toate întâmplările (din ceartă cu vecinul de palier, din nota proastă la matematică, din invidia colegului de muncă, din plecarea partenerului de cuplu sau chiar din găsirea pe stradă a unei pisici portocalii, etc). Privind în retrospectivă la aspecte îndurate, o revigorare a punctului nostru de vedere din acele condiţii, din acea clipă, ne furnizează detalii neglijate cu lejeritate sau aspecte esenţiale pe care pur şi simplu le-am interpretat eronat. O analogie, ar fi aceea a unui copil de trei ani care se supără pe părintele său fiindcă acesta nu-i îngăduie să-şi vâre degetele în priză. Pe moment trăieşte o frustrare explozivă, se supără, plânge. De ce? Fiindcă îşi doreşte cu disperare să vadă ce se întâmplă sau ce există în acele găuri mici şi ademenitoare. După ce trec anii va descifra că a fost spre binele său, că tatăl s-a împotrivit experimentului doar pentru a-l proteja. Exact în mod similar acţionează şi divinitatea. Ne deturnează de la anumite acţiuni, ne pune piedici pentru a împiedica să ni se întâmple un rău. O chestiune frecvent întâlnită, conexă acestui item este că oamenii aşteaptă o masă enormă, un car de fericire să se repeadă deodată asupra lor. Visează la marea fericire şi drept repercursiune ratează sau dezavuează micile clipe mărunte, zilnice, de bucurie. Trec pe lângă ele cu nonşalanţă, înecaţi în visele grandioase despre acea măreaţă, mult râvnita fericire…viitoare. Viaţă tihnită şi fericirea sunt mai degrabă o înşiruire de intervale plăcute, conştient construite, de arome savuroase, de râsete împreună cu fiinţa iubită, de elecţie a gândurilor frumoase în detrimentul grijilor, de îngăduinţă în locul enervării. Existenţa captivantă, fermecătoare se edifică pas cu pas, moment cu moment, prin decizii proprii, prin alegerea însoţitorilor potriviţi şi nu aleatori. Setarea propriei noastre dispoziţii afective pentru a întâmpina o mare fericire ce va veni creează un orizont de aşteptare de o coloratură beatică. E ca şi cum organismul s-ar pregăti să fie infuzat cu o doză masivă de endorfine. În locul bucurie prognozate, sosirea intempestivă a unei ipostaze dureroase va fi recepţionată mult mai chinuitor, ca un pumn în stomac. Şocul discrepanţei va potenţa cantitatea de suferinţă percepută. Tot în această gamă de idei voi menţiona că o fericire măruntă va fi înghiţită de o maree de mâhnire, tot astfel cum o mică neplăcere va fi neglijată pe un fond de mare satisfacţie. Spre exemplu, un îndrăgostit va privi cu indulgenţă spre o notificare de deconectare de la lumină pentru o factură neachitată de trei săptămâni, în timp ce un individ stresat de luni de zile, va privi evenimentul ca picătura care a umplut paharul, izbucnind într-o criză de nervi. Conceptul de fericire îmbracă forme diverse. Pentru flămând se concretizează în alimente, pentru intelectual în concepte ştiinţifice, pentru boem o seară de privit magia stelelor şi lista poate continua. Noţiunea de fericire este destul de alambicată şi se confundă mai mereu cu terminarea suferinţelor de un anumit gen: foamea, setea, absenţa adăpostului, a banilor, a libertăţii, a singurătăţii, etc. Însă tipul menţionat de fericire e perisabil. Îndată ce se scurge ceva vreme de la finalizarea proiectului, raţiunea îndemnată de ego îşi va ridica privirea în căutare de alte obiecte pe care să-şi fixeze interesul şi dorinţa, reluând de la zero ciclul chinului afectiv şi al căutării satisfacţiei. Dincolo de toate reţetele de petrecere confortabilă a timpului, pentru procurarea satisfacţiei supreme, ingredientul nodal al mulţumirii rămâne interiorul fiinţei. Nu vom găsi niciodată în exterior ceva care să ne aprindă flacăra fericirii atât timp cât nu rezidă în noi o ancoră de care să se agaţe formele materialităţii. Indiferent câte obiecte ne vor umple casa, cu câte cadouri vom fi copleşiţi, câte adulaţii ne vor potopi, nimic nu ne va satisface, nu ne va lumina existenţa dacă nu există în noi un martor dispus să primească toate onorurile, complimentele, diplomele, etc. Prin extrapolare, singura bucurie cu adevărat durabilă rămâne cea a iluminării, care aduce cu sine desprinderea din alternanţa durere-încetarea ei.

Ghidajul suferinţei. Cum să întrebuinţăm durerea pentru a vedea adevărul?

Comportamentele umane se mulează conform unor credinţe, ce se localizează de a lungul unei axe: la un capăt şade o extremă, iar la celălalt opozitul acesteia. Închipuiţi-vă o linie orizontală: la capătul din stânga vom găsi de pildă o crimă, adică un comportament extrem de violent, orientat împotriva vieţii, iar la extrema dreaptă, o altă conduită deviantă de la normalitate, aceea de a fi în mod voluntar, sclavul cuiva. Între cele două capete de traiectorie întâlnim felurite manifestări umane: de la a lovi absolut neprovocat pe cineva pe lângă care treci, la a nu răspunde la bună ziua, până la a fi cordial, a face sacrificii pt confortul unui semen sau a-l preţui pe el mai presus de tine. Peisajul uman ne arată sorturi diverse de comportamente, iar extremele servesc drept exemple care să trezească conştiinţa din amorţire. Cei mai mulţi indivizi se cramponează într-o poziţie fixă, adică se ancorează înt-o credinţă despre care ei au învăţat că e cea mai bună (de pildă, nu am nevoie de nimeni, mă descurc singur oricând). Ca să se simtă consecvenţi, ei se străduiesc ani de-a rândul să înghesuie realitatea în şablonul lor intelectual. În loc să-şi varieze punctul de vedere în funcţie de schimbările contextelor exterioare, să-şi flexibilizeze perspectiva, ei se încăpăţânează şi reduc realitatea la modelul lor. Indiferent ce se petrece în jur, indiferent ce situaţii le ies în cale ei consideră că poziţia lor e cea corectă şi o aplică cu consecvenţă. Inevitabil se vor intersecta cu evenimente care ar trebui să le răstorne orizontul de gândire, dar în loc să se metamorfozeze mental, ei optează să arunce vina pe partenerul de interacţiune. Mintea lor inventează o sumedenie de motive, care mai de care mai aberante ca să explice de ce de astă dată modelul lor mental nu a funcţionat. În loc să pună sub semnul întrebării validitatea modelului lor mental, ei se prefac că nu observă eşecul acestuia, „uită” rezultatele negative sau răstălmăcesc totul. În acest fel pervers se prezervă modelul, ei nu trebuie să depună efortul de a se schimba şi alţi sunt vinovaţi. Deci, toată lumea e împăcată! Însă rigidizarea într-o poziţie atrage alte inconveniente. Să adoptăm un exemplu pentru a observa mai clar succesiunea conjucturilor şi urmările (exemplu de asemenea extras din realitate ca de altminteri toate cele expuse în articolele mele): Un băieţel a suferit de o răceală, care s-a prelungit ceva mai mult. Pe parcursul ei, durerea din gât s-a accentuat şi a continuat să rezide chiar şi după ce răceala a trecut. Bunica l-a îngrijit oferindu-i ceaiuri călduţe zile întregi. Episodul s-a repetat de 3-4 ori. De fiecare dată, gâtul continua să-l usture zile întregi. Mai ipohondru din fire, flăcăul nostru s-a speriat. Când încerca să revină la apa de la temperatura camerei, aceasta i se părea foarte rece. Teama de a nu se reinstala durerea în gât îl măcina de fiecare dată. Frica i-a perturbat intelectul infantil şi astfel, el a ajuns să creadă că apa rece îi face rău. După câţiva ani ajunsese să bea numai apă călduţă, pt că citez „gâtul său nu suporta altceva”. Vremea s-a scurs şi el a renunţat la îngheţată chiar şi pe călduri toride, apoi la mâncarea din frigider. Alte răceli l-au convins că trebuie să bea apa din ce în ce mai caldă, până când ajunsese să încălzească apa pe aragaz. Acum apa sa de băut era chiar fierbinte. Îl frigea la mână. Anii s-au mai scurs şi credinţa sa fermă că „apa rece îi face rău” a început să lucreze şi pe alte fronturi: nu mai mergea la piscină întrucât acolo apa nu era suficient de caldă. Convingerea că apa rece îi face rău îşi extindea teritoriul spre oase (începuseră să-l doară şi cugeta că face reumatism), apoi nu mai putea să umble fără mânuşi, ulterior nu mai putea să-şi bage nici mânile în apă rece. Odată, într-o excursie la munte, vara, şi-a băgat picioarele într-un pârău de munte şi în câteva zile a dezvoltat o infecţie urinară. Impactul cu orice obiect rece devenea un calvar. Generalizând dictonul cu pricina, orice contact cu ceva rece îi furniza senzaţii extrem de neplăcute, de disconfort acut. Ceva din mintea sa îl îndemna să se îndepărteze instant de orice îl înfrigura. Parcă tot corpul se lupta cu un monstru hidos şi devenise incapabil să se mai adapteze la frig. Dar extinderea expresiei psihice nu se oprea. În continuare, omul a început să suporte nişte crize de frig. Întreg organismul său era cuprins din senin de senzaţii persistente de frig, deşi temperatura în camera unde stătea nu se modifica defel. Când a prezentat cazul său medicului de familie, acesta i-a sugerat să meargă să facă analize de sânge fiindcă are probleme cu tiroida. Diagnosticul doctorului nu s-a confirmat. Când domnul şi-a chestionat medicul despre originea „bolii” sale, acesta nu a ştiut ce să-i răspundă. Chiar frecventarea unui psiholog nu va soluţiona problema, dacă terapeutul nu observă că lucrurile sunt conectate între ele şi nu-l ajută şi pe client să le întrezărească.Astfel, sesizăm clusterizarea (gruparea) credinţelor. Deşi ele par probleme separate, în fapt se reduc la una singură. Problemele pornesc de la o convingere ficţională, izvorâtă din frică şi se multiplică progresiv, pe măsură ce investim încredere şi energie în ea. E inutil să încerci să tratezi numai o ramură a problemei. Dacă nu ajungi la rădăcină e ca şi cum ai încerca să omori un copac secţionându-i o creangă. Toată tărăşenia seamănă cu o alergătură după fantome, vânând numai credinţe colaterale. Tentativa de rezolvare a situaţiei de la acelaşi nivel va fi un fiasco. Adică doar înlocuirea unei credinţe cu o alta mai funcţională nu va rezista. Dacă nu se excavează după credinţa rădăcină degeaba. Itemii mentali se vor mistifica, se vor conturba şi se vor metamorfoza unii în alţii, cucerind noi definiţii cauzatoare de suferinţă, pe măsură ce anxietatea capătă teren. Numai ridicarea deasupra axei, conferă o viziune panoramică asupra problemei. Altminteri individul rămâne blocat în poziţionalitatea convingerii sale sau o reformează parţial. Acum iarăşi revine în actualitate cât de vitală este alegerea unui psiholog cu un coeficient ridicat de conştiinţă astfel încât el să survoleze întreaga problemă, să depisteze conexiunile dintre credinţe. Entitatea umană poate să se ajute şi singură, fără colaborarea unui psihoterapeut cu condiţia să-şi fi elevat anterior nivelul de conştiinţă. Din acest motiv crucial pledez eu mereu pt creşterea gradientului individual de conştiinţă. E mult mai benefic pt oricine să deţină intrumentul de vindecare (conştiinţa) decât să apleze la un specialist pt orice problemă mentală. Ce se petrece dacă omul ignoră mesajul cosmosului, în pofida multiplicării simptomatologiei sale? Stratagema egoului răstoarnă fenomenul în favoarea sa şi în detrimentul fiinţei. Eul se va strădui să convingă individul că suferinţa sa fizică e valoroasă. Prin această manevră ingenioasă, fiinţa e păcălită de mintea sa condiţionată. Intelectul său naiv îşi va extrage de aici o recompensă mentală suculentă: ideea că el e unic, că numai el are gâtul aşa de sensibil, că numai el comportă acele crize de frig, că doar el singur din toată lumea asta vastă bea apă caldă, etc. Astfel lucrurile se distorsionează încât iluzia este percepută drept beneficiu. În acest mod pervers, mintea este îndemnată să continue să investească energie în credinţa iniţială. Numai intervenţia conştiinţei poate conduce la disponibilitatea de a renunţa la aparenta auto-recompensă. O conştiinţă elevată va descoperi curând înşelăciunea şi va resemnifica conjuctura. Ce înseamnă să resemnifici pozitiv? Să acorzi evenimentului o interpretare conformă cu adevărul. Să observi himera ce se ascunde în spatele unor văluri de minciuni, pe care fiecare şi le spune singur. În cazul nostru, dacă omul reuşeşte să vadă că apa rece nu-i face nici un rău şi că numai credinţa sa în itemul respectiv îl handicapează, dacă abandonează recompensa egoului, lucrurile revin la normal şi omul se eliberează pe sine de un morman de definiţii ciudate. Acestea îi limitează libertatea interioară. Practic, el se autoschingiuieşte. Deşi iniţial mintea sa alesese varianta care părea să-l protejeze, să-i „facă bine”, persistenţa în fantasmă îl făcea să plătească un preţ din ce în ce mai mare. Îndepărtarea de adevăr costă! Acumularea suferinţei îl împinsese în conjuncturi din ce în ce mai dubioase, mai pline de chin. Astfel tortura sa devenea un indicator al faptului că mintea sa găzduieşte o himeră, că s-a ataşat de ea şi că nu are nici o intenţie de a renunţa la ea. Dacă bărbatul se apucă acum să ia medicamente pt reumatism, se fereşte de frig, de apă rece, oare nu face decât să-şi eclozeze mentalitatea sa păguboasă? Unica soluţie care extirpă din rădăcini întreaga problematică cu 10 braţe este anularea convingerii sale „că apa rece îi face rău”. Mintea coordonează trupul, iar orice „boală formează o apărare împotriva adevărului” după cum ne informează Cursul de miracole. Medicamentele doar atenuează simptomele, însă ele lasă veridica barieră neafectată şi liberă să-şi sporească dominionul. Iată de ce tămăduindu-ne de o maladie strict la nivel fizic, după o vreme ne căptuşim cu altceva ori suntem foarte amărâţi. Nimeni nu poate ignora adevărul la nesfărşit! Dacă pt un cetăţean obişnuit această înşiruire de fapte pare deplasată, ridicolă, totuşi este demn de menţionat că ficţiunile ce locuiesc în minţile noastre îmbracă deseori forme subtile, dificil de depistat de către o conştiinţă neantrenată. Ele produc efecte aberante, dar care sunt prezentate de mintea condiţionată într-o lumină raţională, întemeiată, justificată. Definiţiile cuibărite acolo par normale, rezonabile. Din acest motiv e profitabil să ne întrebăm mereu de ce o anume suferinţă a apărut în viaţa proprie, spre ce anume din noi ne orientează atenţia, ce vrea să ne comunice? A trece nepăsători pe lângă mesajul ei reprezintă o ratare a răvaşului pe care universul vrea să-l citim.

Indicatori de recunoaştere ai nivelului înalt de conştiinţă

Într-unul dintre articolele recente am lăsat în suspans o întrebare crucială: Cum recunoaştem un nivel mai înalt de conştiinţă? M-am tot frământat şi azi a venit răspunsul pe căi incitante. Aseară am vorbit cu o prietenă şi mi-a recomandat o emisiune televizată. Eu nu prea privesc la tv. Foarte rar urmăresc un film sau documentare. Ea zicea că emisiunea a fost interesantă, aşa că am căutat-o pe net. N-am găsit-o, dar în schimb am descoperit alături o emisiune mai veche despre sincronicitate. - Interesant, a zbârnâit în mintea mea. Invitata era o psiholoagă drăguţă. Nu-i ofer numele întrucât nu doresc să-i fac publicitate negativă. M-am bucurat dinainte cugetând că o să învăţ de la ea. Întrebuinţa un limbaj elevat, de specialitate. A descris fenomenul, apoi un mic istoric, a dat exemple. Deocamdată nimic necunoscut mie. Apoi a început să-l menţioneze pe Dumnezeu, să afirme că o conjunctură „a fost voia lui Dumnezeu” şi mi-am zis că alătura şi spiritualitatea psihoterapiei, ceea ce în ochii mei era un punct în plus. Curând au început să curgă disonanţele: Ea nu credea că incendiul de la Colectiv a fost un accident, că sincronicitatea nu are sens şi nu e recomandabil ca noi să-i acordăm semnificaţii aiurea. Unde sunt problemele în afirmaţiile precedente? Cunoscându-l pe Dumnezeu ştii că nu pot exista accidente fiindcă admiţând posibilitatea haosului crezi că poate ocura ceva în afara voii lui Dumnezeu, iar dacă specifici că „ai indicii că acela nu întruneşte termenii unui accident fiindcă focul a fost pus de cineva in mod intenţionat”, înseamnă că admiţi că pot exista accidente, ceea ce contrazice natura veridică a lui Dumnezeu. În ceea ce priveşte a doua parte a frazei: Jung, autorul conceputului de sincronicitate a specificat că e vorba despre coincidenţe cu sens ori ea tocmai susţinea că nu e necesar să le acordăm semnificaţii. Şi atunci la ce ne folosesc să le remarcăm? Doar ne distrăm cu ele? Jung îndemna să acordăm sens sincronicităţilor fiindcă numai altfel extragem potenţialul tămăduitor al coincidenţei şi sporim nivelul de conştiinţă. Psiholoaga repeta că sincronitatea e acauzală, ceea ce inducea instant deducţia staţionării minţii ei, permanent în planul material. Nu există nimic in univers acauzal. Doar nouă ni se par împrejurări fără cauze fiindcă nu reuşim să accesăm planul spiritual, non liniar. Toate aşa numite conjuncturi inexplicabile pot fi perfect logic explicate, dacă avem informaţii spirituale. Ori ea tocmai nega spiritualitatea. Apoi a trântit bomboana de pe tort: „Conflictele ne folosesc. Că doar n-o să trăim toţi în pace şi iubire, precum călugării zen. Am lua-o razna!” Am rămas stupefiată. Dacă cineva înţelege natura lui Dumnezeu şi subscrie la ea, cum să afirme că e nesănătos să trăim toţi în pace şi iubire? Noi toţi proiectăm asupra lui Dumnezeu natura noastră şi conflictele interioare. Felul în care îl percepem pe Dumnezeu reflectă fidel care este nivelul nostru de conştiinţă. La nivele foarte scăzute de conştiinţă credem că Dumnezeu ne urăşte, că e răzbunător, că vrea mereu să ne pedepsească, să ne arunce în iad. Urcând o treaptă suntem convinşi că lui Dumnezeu nu îi pasă de noi, că ne ignoră, că nu vrea să ne îndeplinească dorinţele sau că se opune realizării lor. Abia mai sus vedem că Dumnezeu e iubire pură, că ne iubeşte, că ne consideră fii Lui, că ne vrea permanent binele suprem (chiar dacă uneori ceea ce petrece supără egoul), că ne vede mereu în natura noastră veridică şi ignoră toate prostiile pe care le spunem (în anumite limite de deviere, pt propria noastră protecţie). Pe psiholoaga noastră o preocupau foarte tare banii, deci materialitatea şi atunci tindea să afirme că nu e cazul să se stopeze conflictele, fiindcă ea avea interes, obţinea foloase materiale de pe urma lor. Cum mai câştigă ea bani? În mod inconştient ea promova prelungirea tensiunilor psihice ale clienţilor, ca să extragă mai multe foloase pt ea. De aici si afirmaţia ei: „ne folosesc conflictele”. Ei chiar îi trebuiau banii şi în cantitate atât de însemnată încât era dispusă să afirme că sunt profitabile conflictele! Fiecare individ vorbeşte întotdeauna numai despre el. Deci, cum recunoaştem un nivel ridicat de conştiinţă? Indicatorul 1: Urmăriţi foarte atent discursul interlocutorului. El pune in evidenţă rupturile de gândire, ce se exprimă prin neconcordanţe flagrante între anumite secvenţe ale discursului. Oratorul nu le sesizează fiindcă nu a lucrat cu el şi are o conştiinţă adormită. Statagema favorită a egoului este de a separa ideile. Adică ţine păreri contradictorii în dosare mentale diferite. Într-o ocazie o scoate pe una din cutie, apoi pe cealaltă, după cum servesc intereselor sale. O conştiinţă evoluată sesizează discrepanţele şi le unifică in vederea aplanării neconcordanţelor. Astfel, conştiinţa promovează unificarea cogntivă. De aici rezultă consistenţa mentală. Adică abilitatea de a nu ne contrazice de la o frază la alta, de la un aspect la altul indiferent de cât timp se scurge între cele două afirmaţii. Numai itemii integraţi complet rămân constanţi. Un mic amendament aici: în travaliul nostru evolutiv putem înregistra incoerenţe într-un anume sens. Adică dacă ieri gândeam într-un fel şi între timp am înţeles că acela era perimat şi acum afirm altceva, nu înseamnă decât că mi-am restructurat modelul cognitiv astfel încât să se potrivească cu creşterea gradientului de conştiinţă. Noua viziune este mai amplă şi mai iubitoare, mai pacifistă, mai puţin egoistă. Indicatorul nr. 2. Un alt semnalizator al nivelului de conştiinţă reiese din discrepanţele între ceea ce spune persoana şi ceea ce face. Un părinte care îşi instruieşte odrasla că zahărul e toxic şi îi taie o feliuţă minusculă de tort, dar care în secunda 2 îşi trage tortul in faţă şi mănâncă de voie 3-4 felii groase, tocmai se contrazice pe sine. Din acest motiv banal, copii urmăresc şi recepţionează, îşi însuşesc exemplul viu al genitorilor şi nu ceea ce comunică aceştia prin limbaj. Ani de zile mai târziu, când părinţii observă la progeniturile lor, propiilor lor modele de comportament, dar pe care nu vor să le recunoască, pe care nu le-au văzut toată viaţa la ei, brusc se miră: „Vai de mine, de la cine o fi învăţat fiul meu să facă aşa ceva, că eu nu fac niciodată aşa!” Mă întreb şi eu: Oare de la cine o fi învăţat? Indicatorul nr 3: modul cum personajul analizat gestionează insultele. Cel atacat de ofense este întotdeauna eul, acea minte condiţionată. Dacă cetăţeanul se zbârleşte rău de tot, se simte ameninţat, atacă şi el prin jigniri devine evideet cine e la putere acolo. Conştiinţa e paşnică, e iubire pură radiantă, cum ar putea să se irite de ceva? Va trata situaţia cu compasiune pt deviaţiile aproapelui. Indicatorul nr 4: inaderenţa faţă de laude. Idem la mai sus: Cine e măgulit de admiraţie, cine o caută cu ardoare, o stoarce din piatră seacă atunci când anturajul nu o picură? Egoul. Conştiinţa ştie că e perfectă, completă. Nu necesită atenţia altora. Ea există prin sine şi priveşte contemplativ totul. Indicatorul nr 5: inapetenţa pt conflicte. Se înviforează individul in prezenţa lor? Le agreează la tv? Încep să-i lucească ochii, să fie satisfăcut? Se irită de nedreptăţi sesizate de el? Cum le gestionează? Crede că are dreptate mereu? Toate acestea arată că iaraşi egoul e şef peste mintea individului cu pricina. Nu există nici o dezlipire a conştiinţei faţă de ego. Indicatorul nr 6: înclinaţia spre adevăr Cu cât sporeşte coeficintul de conţtiinţă, persoana se străduieşte din ce in ce mai abitir să respecte adevrăul, să-l caute, să-l arate, chiar dacă acesta îi ameninţă stima de sine ori imaginea de sine. E dispusă să scormonească adevărul în psihicul său, chiar dacă nu-i convine ce întâlneşte acolo. Prin urmare, onestitatea cuiva e un semnalizator serios. Atunci când cineva e dispus să argumenteze împotriva intereselor sale acea persoană e de încredere. În schimb, dacă e tentat să mintă, să înşele pt a obţine bani, nu are un coeficient de conştiinţă prea elevat. Indicatorul nr. 7: dispoziţia spre pace Propensiunea de a câştiga, de a te întrece cu alţii, de a ieşi victorios, plăcerea de a concura derivă din satisfacţiile egoului. El e ahtiat după premii, recompense, după înfrângrea şi umilirea „adversarului”. Pt ca cineva să se perceapă victorios e necesar ca alţii, eventual cât mai mulţi, să fie striviţi. Din acest motiv se acordă puţine premii, titluri „onorifice” (care lasă impresia că onoarea derivă din bucata de hârtie). Indicatorul 8: modul cum se comportă cineva când pierde Inabilitatea de a manageria pierderea în orice sort de concurs denotă apetenţa egoului pt senzaţia de superioritate. Crizele de nervi, umilirea adversarului, micşorarea importanţei câştigului celuilalt, reliefarea dezechilibrului destinului în devafoarea sa prin „ghinioane” scoase lui în cale, aruncare în faţa victoriosului a „norocului”acestuia, evidenţierea dorinţei sale de răzbunare, de egalizare a „scorului”, etc arată că egoul nu e stare să accepte pierderea, adică restrângerea domeniului său. El consideră că lui i se cuvine numai victoria fiindcă pe el această satisfacţie îl mulţumesşte. Indicatorul nr. 9: smerenia Un orgoliu gonflat atestă preţiozitatea eului, cât de special se crede omul cu pricina. Eul îşi extrage esenţa plăcerii din lucruri, din posesii, din a aduna permanent mai mult. O viaţă simplă, o identitate banală nu satisface pretenţiile de mărire ale egoului. Indicatorul nr. 10: căutarea liniştii interioare şi exterioare Liniştea înfurie, deranjează o persoană cu un nivel scăzut de conştiinţă. Ea are nevoie mereu să ruleze gânduri (de care beneficiază egoul), căci detestă pacificarea minţii, se simte bine constant în mişcare, pt că egoul aderă la verbul „a face”. La ce ne serveşte să recunoaştem gradientul de conştiinţă al cuiva? O persoană cu un nivel crescut de conştiinţă: - tinde spre adevăr, este mult mai credibilă în virtutea faptului că doreşte mereu adevărul, că îl respectă. E preferabil să păstrăm în preajmă oameni care spun adevărul. Pe ei ne putem baza, sunt de încredere - nu încearcă să te manipuleze, să profite de pe urma ta - îţi doreşte binele suprem, te ajută să te dezvolţi - îţi oferă instrumente cu care să te descurgi singur, să devii autonom - activează procesul natural de tămăduire, prin faptul că lucrează cu frecvenţe înalte - îţi trezeşte potenţialul de creştere Întâlnind o fiinţă cu un gradient scăzut de conştiinţă: - nu ne supărăm pe ea, pe ceea ce spune, pe faptul că respinge oferta de ajutor spiritual fiindcă ştim că nu sesizează adevărul, că nu înţelege ceea ce-i spunem - nu are sens să ne contrazicem cu ea întrucât discrepanţele mari induc rezistenţe colosale. Egoul ei se apără de lumină, o percepe ca pe un atac. Adevărul supără, irită egoul şi persoana se simte lezată. - Pricepem că insultele ei la adresa noastră sunt numai proiecţii ale propriilor dorinţe, invidii, resentimente, etc. - Observăm că ea judecă pe toată lumea după ceea ce face ea, în acord cu părerile ei deformate. - Înţelegem că nimic nu e întâmplător şi ne străduim să descifrăm semnificaţia întâlnirii cu ea. Oare ce anume am eu de învăţat din relaţia cu persoana acesta?

Mânia provine din proiecţie

Zilele trecute am făcut un salt uriaş. Mi-am clarificat o serie de aspecte ale funcţionării psihicului şi vreau să le împărtăşesc cu voi. Mânia provine din proiecţie, afirmă Cursul de miracole. În trecut, de câte ori mă iritam, scormoneam cu înfrigurare după himera ascunsă în spate. Uneori o descopeream, alteori nu. Acum însă am priceput că iluzia care agită mintea şi declanşează proiecţia este întotdeauna: lumea mă atacă. Indiferent de formele aparente pe care pare să le îmbrace (de genul, îmi încalcă teritoriul, mă jigneşte, strănută în faţa mea, îmi fură un obiect de al meu, etc) totul se reduce în final la propoziţia: acest individ mă agresează. Ce nu vrea mintea noastră să observe este că acest aparent atac nu există. Aici e ficţiunea care ne irită! Numai interpretarea dată de intelectul propriu îmbracă anumite secvenţe din realitate in structura unui atac. Cum se întâmplă acesta? Înainte de a explica teoretic, hai să luăm un exemplu: O femeie pleacă de la job bucuroasă că directoarea nu a apostrofat-o azi deloc. Când să iasă pe poartă, directoare o zăreşte şi începe să ţipe la ea. Doamna noastră se enervează şi se consideră atacată. Aparent, mânia ei e justificată fiindcă a fost agresată verbal. Ea nu consideră că ceva din mintea ei o împinge să creadă că a fost atacată, ci are impresia chiar că a fost atacată şi că aşa va spune toată lumea. Mintea ei îi spune că citez „ţipatul este o agresiune”. Dar conform dictonului „Mânia provine din proiecţie” mânia ei este „neconstituţională”, nelegitimă. Când afirm acest fapt, doamna nu mă crede şi ripostează. - Adică directoarea m-a mângâiat, nu m-a atacat? Nu-i aşa? I-am răspuns că sarcasmul e o altă formă de agresiune. Şi atunci o întreb: - Dacă directoarea ar fi zbierat la o colegă ai mai fi considerat că te atacă? Te-ai mai fi enervat? - Nu, zice doamna. - De ce? - Pentru că nu mi se adresează Deci numai când ţipatul se referă la persoana ei devine atac. Dacă ar fi fost ceva agresiv în sine, mintea femeii ar fi trebuit să reacţioneze identic şi în cazul strigătului directoarei în faţa colegei. Dacă mânia e justificată de agresiunea ţipatului atunci indiferent către cine e îndreptat ţipatul, furia ar trebui să apară. Dar ea nu se iveşte decât dacă cineva zbiară la ea. Astfel înţelegem că problema nu e ţipatul ci ceva din mintea femeii. În realitate, tatăl femeii noastre ţipase la ea toată copilăria. Ei îi era frică de persoanele care ţipau şi le vedea drept agresive. Leziunea psihică o sensibilizase şi ea se speria de oricine ţipa la ea. Dar pentru a nu sesiza rana din mentalul ei, pt a nu-şi asuma responsabilitatea tămăduirii maladiei, mintea ei generalizează conceptul (toată lumea consideră că a ţipa la cineva e o agresiune) şi aruncă povara în spinarea directoarei. Ea e culpabilă fiindcă a ţipat la mine. Adevărul (eu nu tolerez un ţipăt) se preschimbă comod în „ţipatul e o agresiune”. Dar mânia însoţitoare ne avertizează că e vorba de o mistificare a adevărului. Astfel înţelegem cum trecutul ne inseră în cognitiv nişte prescripţii, care filtrează tot ce vedem. Oamenii care ne aprobă credinţa (ai dreptate, e o agresiune să ţipe cineva la tine) au în istoric pe cineva cu autoritate care a zbierat la ei, iar fiinţele care ne contrazic (e numai în mintea ta că dacă ţipă cineva la tine e ca şi cum te-ar agresa) nu au întâmpinat această ipostază mundană şi nu au ajuns la concluzia că ţipătul e o agresiune verbală ori au traversat experienţa urletelor, dar au elaborat ulterior şi forţa psihică de a le tolera. Acum nu-i mai deranjează. Dacă nu ne îndreptăm constant conştiinţa asupra noastră vom rata multe credinţe disfuncţionale, care sălăşluiesc în memoria proprie. De ce? Pentru că ele funcţionează în regim automat şi conţinutul lor pare „normal, adică universal valabil”. În regim automat înseamnă că ele apar imediat ce survine situaţia propice, care se potriveşte standardului înscris în ele. Dacă nu avem conştiinţa acordată la survolarea gândurilor proprii, vom rata foarte uşor ivirea lor. Iar când spun: conţinutul lor pare normal înseamnă că mintea noastră conferă expresiei o aureolă de legitimitate, ca să o facă mai credibilă, să ne identificăm cu prescripţia ei şi să o aplicăm cuminţi. La master am avut o profesoară mai coconoasă, care ne-a instruit că „e normal să te enervezi dacă te loveşte cineva în metrou, din greşeală”. Ceva din mine parcă se îndoia de validitatea afirmaţiei, dar nici nu aveam argumente să o contrazic fiindcă avea experienţă terapeutică bogată. Dar azi înţeleg că ea nu avea rezolvat aspectul şi îl proiecta. Aşa ajungem o altă problemă spinoasă: Pe cine ne alegem ca terapeut? Vedem acum că numai experienţa psihologului nu e suficientă. Mai degrabă e necesar ca el să-şi fi integrat acea problemă a clientului. De aici răsare ideea că cele mai favorabile recomandări ar fi dezvoltarea personală a terapeutului şi nivelul lui de conştiinţă. Dar cum să le afli pe acestea? Nu am răspuns la întrebarea aceasta.....deocamdată. Să reluăm fraza de mai sus: Numai interpretarea dată de intelectul propriu îmbracă anumite secvenţe din realitate in structura unui atac Ochiul vede ceva din mediul inconjurător. Acest stimul este filtrat printr-o credinţă disfuncţională, rezidentă în memoria omului şi apoi tradusă drept violenţă. Aşa se face că până şi expresii banale (de pildă, mă duc in parc – nu inventez exemplul, e real 100%) pot fi interpretate de anumiţi indivizi drept agresiuni la adresa lor. Aici intervine proiecţia, mecanism „simpatic” care transformă propria intenţie violentă într-o agresiune a celuilalt. Adică, eu doresc să atac şi ca să nu mă simt culpabilă, arunc intenţia mea asupra celorlalţi şi postulez că ei mă atacă pe mine. Prin acest procedeu ingenios, lumea integrală devine o arenă beligerantă. Dacă eu consider că alţii mă atacă, evident că propriul meu răspuns agresiv apare ca justificat. Totul e un joc al minţii în care caut mereu şi mereu motive pt a-mi cocoli nevoia de agresiune. Duminică am mers in parc. Menţinându-mi trează în minte conştientizarea expusă mai sus, m-am hotărât să mă observ cu mare acurateţe ca să verific dacă teoria relevată e viabilă. Nu pot creşte în conştiinţă dacă nu experimentez pe propria mea piele ceea ce depistez teoretic. Iată ce am sesizat: Un copil venea spre mine şi era neatent. M-am oprit in loc şi l-am lăsat să se ciocnească de mine pt ca apoi să-l critic in sinea mea fiindcă a fost neatent şi „m-a lovit”, adică m-a atacat. În acea secundă m-am enervat puţin. Mi-am amintit că acest mic ritual îl repetasem în trecut de multe ori. Din acest punct, în trecut mintea mea revărsa un şuvoi de „revolte” la adresa copiilor din „ziua de azi care sunt prost crescuţi şi nu se uită pe unde merg fiindcă nu respectă adulţii....”. Deci mânia mea era consolidată de o proiecţie, adică de o himeră, de o credinţă deformată despre „copii din ziua de azi.” Am stopat discursul interior fiindcă el nu face decât să întărâte furia şi să o propage la nesfârşit. În schimb m-am focalizat asupra punctului iniţial de igniţie a mâniei. M-am interogat: - Dacă in loc de un copil firav ar fi venit spre mine un bărbat masiv, aş mai stat pe loc? Nu cumva m-aş fi dat deoparte, cu toate că orgoliul meu s-ar fi simţit puţin terfelit (ar fi ripostat, de ce să mă dau eu din drum şi nu celălalt, adică îmi văram capul într-o controversă fără rezolvare)? - Evident că m-aş fi dat din drum. Nu aveam chef să mă trântească sau să mă lovească (cum s-a întâmplat altă dată). - Şi atunci, oare decizia mea de a rămâne stană de piatră pe traiectoria băiatului nu ar fi o formă voalată de atac? - Ba da, bazată pe faptul că eu ca adult sunt mai puternică şi pe premisa dementă că un copil trebuie să se ferească din calea adulţilor. - Pe ce se bazează credinţa mea? - Pe putere. Deci e clar disonantă, mai ales că eu la nivel conştient eram convinsă că respect copiii. Abia duminică am constatat cât de mult respect eu copiii. Vestea bună este că odată observată convingerea distorsionată (în cazul expus, convingerea mea că cei care trebui să se ferească din calea mea sunt copiii) procesul de extincţie e pornit. Disponibilitatea de a abandona recompensa minţii (în cazul meu, recompensa este: senzaţia de putere când văd că un copil se fereşte din calea mea şi enervarea, dacă constat contrariul) ne conduce spre eradicarea credinţei fantasmatice. Spre surpriza mea, care mă văd o persoană non-violentă acesta nu a fost unicul incident. Am mai văzut şi altele, însă ar fi redundant să le expun pe toate întrucât curg pe acelaşi principiu. Numai personajele implicate se alterează şi îmi relevă mie alte expresii ale minţii proprii, care se abate de la adevăr. Concluzia este că nimic din această lume nu ne agresează vreodată. Numai percepţia noastră sucită, trecută prin filtrele minţii noastre dornică de atac, distorsionează ceea ce vedem şi o intepretează în sensul că lumea ne atacă pe noi. Proeicţia serveşte la depărtarea responsabilităţii dorinţei de atac. Adică cumva mă mint pe mine (nu vreau să văd că eu sunt cea care iniţiez atacul) şi apoi mă conving singură (manipulând percepţia) că ceilalţi mă atacă pe mine. Mai departe raţionamentul îmi arată că acea organizare pe care eu (şi mulţi alţii) o denominam ego este tot un fel de eludare a responsabilităţii minţii mele. Cumva nu mai sunt eu responsabilă de gândurile negre care îmi vin în minte, de atacurile cugetelor mele, ci altcineva (care cumva e vârât în mintea mea) şi pe care îl pot blama liniştită ori de câte ori am chef. Astfel, eul devine responsabil şi eu pot să atac în continuare pe oricine. Atâta vreme cât el e vinovat, eu sunt absolvită de responsabilitate supravegherii gândurilor mele. Mă consolez cu ideea că nu-l pot controla, că el e mai puternic decât mine. Am jucat rolurile astea până azi şi nu reuşeam să văd dincolo de nasul meu. Cumva întrezăream că e ceva în neregulă, dar nu izbuteam să-mi clarific ce anume. Nu există nici un ego, adică ceva străin de mintea proprie. Din acest motiv nu putem omorî eul: face parte din mintea proprie, iar ce a creat Dumnezeu e veşnic. Ea poate fi în schimb supusă conştientizării permanente pt a îi depista programele disonante faţă de adevărul suprem, cel pronunţat de Dumnezeu. Prin acordarea atenţiei asupra noastră vedem singuri ce anume facem ori ce gândim, unde greşim, iar prin renunţarea la recompensa iluzorie defiinţăm schema cognitivă. Unealta propice este conştiinţa, care prin lucru efectiv asupra noastră îşi întăreşte puterea de observaţie. În toate articolele precedente, în care am menţionat că „ne creştem nivelul de conştiinţă” sintagma nu trebuie luată ad-literam. Conştiinţa e perfectă, completă, nu are cum să crească. Era doar o expresie preluată de la alţii mai luminaţi, însă azi i-am descifrat sensul exact. Ceea ce se metamorfozează este gradul ei de penetrare în realitate. E ca şi cum am înlătura nişte văluri de pe ochi. Iar acest procedeu este impulsionat de intenţia de a vedea ceea ce facem cu adevărat, de dorinţa de a ne asuma responsabilitatea pt ceea ce gândim şi de disponibilitatea de a arunca recompensa fantasmatică a minţii noastre. Un individ cu un nivel de conştiinţă aşa zis mai ridicat nu este superior altuia cu un coeficient de conştiinţă aşa zis mai mic. Nu există diferenţe între oameni, numai mintea noastră le induce prin inserarea de preferinţe şi rejectări.

Prejudecățile și fricile ne orbesc

În urmă cu ceva timp m-a vizitat un client. În trecutul lui amoros se întâlnise simultan cu două doamne. Oscilase o vreme între ele până când una i-a mărturisit că pentru ea copii ei vor rămâne mereu pe primul plan. Hotărârea lui s-a clarificat instant. A intrat în relație cu cealaltă, care manifesta un comportament foarte atractiv pentru orgoliul lui: îl căuta mereu, îl suna des, nu se supăra dacă el îi spunea că are treabă și nu poate sta de vorbă cu ea, părea mereu disponibilă pt el, indiferent de oră, etc. Când senora rejectată a spus acea frază magică nici nu bănuia pe ce bubă inflamată apăsase. Bărbatul nostru suferise toată copilăria din cauza faptului că mama sa, pe care el o adora îl preferase pe fratele lui mai mic. Rana sa narcisică nu se vindecase nici acum, la maturitate întrucât el o închisese într-un ungher al minții. Din colțul ei uitat de lume, ea își trimitea mesagerii întunecați pentru a-i dirija atitudinea și deciziile. Bunica masculului însă îi acordase întotdeauna un loc privilegiat in sufletul ei, tratându-l în consecință. Femeia cu care intrase in relație de cuplu s-a dovedit a fi ipocrită. Se purtase frumos cu el fiindcă avea un interes. Când și-a realizat scopul s-a transformat exact în genul de personalitate de care fugise el. Nu numai că și-a așezat propria progenitură pe primul plan, dar a început să-i critice lui orice mișcare, să-i submineze stima de sine pentru a-l stoarce de bani. Ea era o personalitate de tip pasiv-agresiv, alternând duritatea cu avansuri extrem de iubitoare atunci când el se conforma dorințelor ei. Viața lui devenise un carusel cu suișuri și coborâșuri emoționale prăpăstioase. Crescut în mentalitatea patriarhală, el credea sincer că e datoria sa să-și întrețină iubita. Nu faptul că-i cerea bani îl deranja, ci schimbările ei subite de atitudine, de raportare la el, îmbufnările ei inexplicabile, fazele în care își retrăgea iubirea, care îl derutau și îl trânteau în depresie. Fiindcă investise emoțional în relație și întrucât nu a realizat manevrele partenerei, el a rămas vreo doi ani în relație. Ajuns în terapie nu numai că a descifrat coșmarul pe care-l trăia, că a observat cât de dărâmat emoțional este, cât de stors de vlagă, dar a înțeles și că fugise de situația de a nu fi surclasat afectiv și dăduse exact peste aceeași circumstanță. Prima femeie afirmase sincer că pentru ea copii ei erau foarte importanți, în vreme ce a doua nu spusese nimic în această privință. Concluzia privitoare la prioritizarea lui în viitoarea relație, o extrăsese el singur. În perioada de curtare, el comparase conduitele celor două doamne și dăduse verdictul fără să țină seama de filtrele lui perceptive. Acestea distorsionau mesajul, traducerea lui în mental. Se naște întrebarea: Oare chiar alegem în cunoștință de cauză? Putem scăpa de lucrurile care ne îngrozesc? Dacă avem de asimilat o lecție de viață, indiferent cât de frică ne e de fenomenul respectiv, mai devreme sau mai târziu ne vom ciocni de el. Leziunea sufletească va atrage un context care să o tămăduiască. Tot așa, clientul meu a descifrat că el nu se simte iubit de nimeni decât dacă este tratat privilegiat, așa cum procedase bunica lui. Comparând dovezile de afecțiune oferite de bunica lui față de cele probate de mama sa părtinitoare, el a înțeles că numai bunica îl iubește. De a lungul vieții, el a prezervat acest model infantil și a continuat să suprapună orice probă de tandrețe peste grila lui interioară deformată. Dacă dovada corespundea normelor internalizate de el, dacă nu era respinsă fără drept de apel. În acest fel el nu vedea decât ceea ce îi șoptea orgoliul său. Această mențiune inscripționată în psihismul său stipulează că el va refuza să observe orice fărâmă de dragoste oferită de anturaj, dacă nu este însoțită de tratamente preferențiale la adresa lui. Consecutiv el va rata, va ignora o grămadă de acte iubitoare, va respinge potențiali prieteni numai pe considerentul că nu este așezat în capul listei de amici. Fața obscură a expresiei sale mentale cerea ca favorizarea sa să fie însoțită și de discriminări ale altora. Deci până nu vede el cu ochii săi că alții sunt respinși și el cocolit, nu se simte împăcat. De pildă, dacă cineva cere unui prieten comun să-i dăruiască un pix și persoana vizată refuză, dictonul dragostei din memoria sa solicită ca atunci când el cere același pix să nu fie trimis la plimbare. Deci, practic el pretinde standarde diferite pt persoane variate. Oare în acest fel nu își așterne singur covorul de necazuri? Nu se va transforma în gardian public pt a survola cu vigilență și a măsura constant cât i se rezervă unuia și cât lui? Ce se va întâmpla când companionul diadic va fi într-o pasă proastă ori va manifesta un acces de egoism? Inevitabil oricine se satură la un moment dat să-și avantajeze tovarășul de viață. Reciprocitatea reprezintă unul dintre preceptele bazale ale unei conviețuiri armonioase in cuplu. Dacă succesiv, în funcție de circumstanțe, de nevoi, fiecare nu îl așează pe celălalt deasupra, balanța se va dezechilibra. A avea pretenția de a fi mereu și mereu tu șeful, cel răsfățat și protejat va naște resentimente, indiferent de partener ori de intensitatea flăcării pasionale inițiale. Practic, el se condamna la solitudine perpetuă. Observând perpetuu cum este avantajat ori scutit de obligații, aroganța sa se va exacerba până la cer. Respingând dragostea semenilor se autofrustrează și devine nervos, iritat din orice, nemulțumit. Se va priva singur de bucurie, de radianță sufletească. Oamenii consideră că alterând condițiile exterioare ei vor fi în sfârșit fericiți. Analizând starea emoțională a fostului meu client, oare ce șanse ar fi avut să privească viața cu mulțumire dacă nu ar fi lucrat cu sine? Nu ar fi cărat el toate meteahnele în următoarea relație? Istorisirea actelor petrecute in diada descrisă ar da justețe bărbatului. El ar putea să considere că senora cu pricina l-a înșelat și să mustească resentimente împotriva ei ori mai rău să le generalizeze către toate femeile din lume. Dar oare nu setările din psihicul său i-au permis partenerei să-l trateze astfel? Putea ea sa-l manipuleze daca el nu ar fi pactat cu idiosincraziile ei? L-a împiedicat cineva să plece de acolo? Dacă conștiința lui ar fi fost mai trează nu ar fi depistat neregulile? Noi pământenii deținem propensiunea de a ne acuza reciproc, de a arunca responsabilitatea (vina) pe umerii semenilor. Alții par întotdeauna să fie blamabili de tot ce ni se întâmplă. Iar soluția cea mai comodă (și cea mai păguboasă spiritual) ar fi să fim convinși că numai metamorfozarea mediului ne va colapsa în brațele fericirii. Cei mai numeroși indivizi scormonesc ce pot să preschimbe la alții, omițându-se cu sârguință pe sine. Numai contemplându-ne interiorul se va deștepta în noi acea forță a conștiinței, ce ne va feri de necazuri. De fiecare dată când ne confruntăm cu o problemă, de orice natură, soluția se află în noi.

Furia ne împiedică să gândim limpede

E interesant cum existenţa ne provoacă să ne conştientizăm greşelile şi să ni le rectificăm, prin chiar întrebările pe care ni le ridicăm singuri. Un eveniment care se tot repetă ne semnalează ceva despre noi. E necesar să privim înăuntru cu ajutorul conştiinţei, cu calm şi răbdare pentru a-i decripta răvaşul. De multă vreme, diverşi şoferi indisciplinaţi îmi tot blocau intrarea sau ieşirea din garaj. Am început să caut răspunsuri. Aşa am observat că şi eu obturam ocazional pe alţii, parcând aiurea. Mi-am asumat eroarea şi mi-am îndreptat-o. Acum mă asigur constant că nu obstrucţionez pe cineva. S-au mai scurs nişte ani, fără incidente asemănătoare. M-am bucurat că mi-am însuşit profitabil lecţia şi că nu mai vine nimeni să-mi restricţioneze utilizarea autoturismului propriu. Până vineri, când cineva şi-a lăsat iar maşina în faţa garajului meu. Am rămas stupefiată: - Acum, ce am mai făcut? Prima reacţie a omului se pare că e una de vinovăţie. Intelectul tinde să interpreteze totul ca pe o pedeapsă. Am scomonit prin memorie şi m-am liniştit constatând că nu blocasem pe nimeni. Atunci ce vroia să însemne acest incident? N-am ştiut ce să răspund aşa că totul mi s-a părut nedrept, fără logică şi consecutiv, am fost copleşită, pradă uşoară a unui acces de furie. Nu aveam treabă să plec cu maşina, dar ceva din mine (orgoliul, aşa cum am descoperit mai târziu) se irita rău, se percepea lezat în drepturile sale. Prin mrejele furiei însă nu-mi dădusem seama cine era acel ceva care determina mânia mea. Raţionamentul meu părea să se lege într-o viziune raţională, normală. Aerul de legalitate mi-a sporit enervarea. Şi după câteva ezitări mărunte, câteva răzbateri ale conştiinţei şi tentative mărunte, umile de iertare (omul era la prima abatere) am sunat totuşi la Poliţie. N-am nimerit unde trebuia, la secţia potrivită. Poliţistul mi-a oferit însă cu amabilitate alte două numere de telefon: la Poliţia Rutieră (am sunat imediat şi acolo ciudat, nu mi-a răspuns nimeni) şi la Poliţia Locală. Însă chiar când să tastez al doilea număr, m-a apelat o prietenă. Povestindu-i incidentul m-am calmat oarecum. Apoi, mânia a revenit în forţă şi iar am fost tentată să sun ca să vină să-i ridice maşina. Ezitând încă am observat că înşiruirea de incidente parcă tot amâna soluţionarea, ceea ce m-a relocat în postura conştienţei şi în sfărşit am înţeles că aici e o lecţie groasă de pătruns. Universul îmi trimitea un mesaj, iar jobul meu era să rămân conştientă şi să-l descifrez. Furia nu făcea decât să mă perturbe. M-am hotărât să rupt lanţul egoului propriu, care se irita groaznic ori de câte ori cineva îmi bloca maşina in garaj şi să-l iert pe contravenient. „Am ocazia să exersez iertarea” mi-am şoptit eu fericită că dezlegasem rapid şarada cosmică. E mai simplu de spus! Era vineri după amiază. S-a scurs sâmbăta, apoi duminica, iar maşina buclucaşă continua să staţioneze. Sporadic mă apuca furia, semn clar că iertarea mea nu era tocmai totală, definitivă. Prietenii cu care dezbătusem problema îmi dădeau dreptate (ceea ce din punct de vedere intelectual agrava problema, dovadă că nu e cazul să ne încredem în judecata altora, fiindcă şi ei sunt afectaţi de egoul lor). Meditam intens ca să extrag iritarea din mental, să nu o las să-mi perturbe organismul fizic şi să o retransfigurez. Apoi mă pacificam iar. Meditaţia, acompaniată de conştientizare, chiar ajută. Aşa am descoperit cu surprindere cât de persistent e eul meu, cât de tenace în aberaţiile lui, cât de sâcâitor şi dornic să i se facă pe plac, cât de înrădăcinate sunt metodele sale de manipulare. Am văzut clar cum insistă la nesfârşit cu neruşinare, cum se serveşte de proiecţie ca să mă îndemne spre acţiunea tânjită (îmi sugera că sunt proastă fiindcă nu mă reped să mă răzbun, că e dreptul meu să-l înlătur pe contravenient, că o să râdă lumea de mine că sunt pasivă, el confundând iertarea cu pasivitatea). Am mai observat câte pârghii subtile întrebuinţează numai ca să obţină recompensa lui mult visată. I-am ignorat năbădăile şi am rezistat în hotărârea mea de a-l ierta pe individ. Însă furia nu se disipase de tot. Am înţeles că lecţiile veneau la pachet: mai multe pe aceeaşi felie. Am reactualizat asumpţia că „în cadrul unei lecţii de viaţă, tensiunea interioară persistă pe durata cât miezul problemei, fondul educativ nu este descoperit integral” aşa cum redactasem chiar eu în cartea la care lucrez. A venit şi ziua de luni, când chiar aveam treabă. Trebuia să plec cu maşina. Deja începusem să mă îngrijorez că cetăţeanul nu mai pleacă cu lunile din faţa garajului (adică pactasem cu proiecţiile egoului). Aşa păţim, adică ne umplem de frică inutilă atunci când ne încredem în bâzdâgăniile eului nostru. Acum ce să fac? Vroiam să iert, dar eram şi obligată să plec. Şi eu contez ca fiinţă umană. În final, am sunat la Poliţia Locală şi chiar în secunda în care poliţistul completase formularul amendei şi o agăţa in geamul maşinii, a venit proprietarul. Fiindcă perlaborasem mânia de atâtea ori în decursul zilelor trecute am discutat paşnic cu el. L-am rugat să nu mai parcheze în faţa garajului. Omul şi-a cerut scuze şi totul s-a rezolvat. După consumarea fenomenelor aferente zilei de luni, când am revenit acasă am reintrat în modul contemplativ ca să procesez mai amănunţit întregul demers al zilelor precedente. Mi s-a părut un context din care puteam extrage concluzii valoroase, care puteau fi inserate în cartea pe care o pregătesc. Am căutat cel mai nimerit loc printre capitolele scrise şi m-am apucat de treabă. Apoi mi-au căzut ochii pe ce scrisesem în acelaşi capitol, cu multe luni în urmă. Citez:”Oare faptul că cineva parchează în faţa garajului meu chiar îmi dă dreptul să sun la Poliţie să-i ridice maşina, atât timp cât eu nu am grabă să ies în acest moment? „ Wow, mi-am zis. Tocmai eu ridicasem mingea la fileu. Universul mă adusese în postura dilemei mele. Mai devreme, când mă înfuriasem rău uitasem complet ce scrisesem aici, opinii emise sub înregimentarea conştienţei. Am sesizat câtă discrepanţă rezidă între ce scriu când mă las în voia contiinţei atotpătrunzătoare şi ce fac când ascult de prostiile egoului din mintea mea. Ce este veritabil de interesant constă în faptul că lecţia pe care trebuia eu să o desprind din conjuctura cu pricina, nu avea nici o conexiune cu parcatul fiindcă înţelesesem că nu eram suficient de atentă la nevoile altora. Tocmai asta mă rosese tot timpul, faptul că şoferului nu-i păsase că s-ar putea ca eu să am trebuinţă de propria mea maşină în decursul weekendului. Furia mea juca rolul unui indicator preţios, care îmi orienta atenţia spre cum se simte un individ ignorat. Într-adevăr tocmai afirmasem cu câteva zile în urmă: „Ce-mi pasă mie că ninge la Baia Mare? Pe mine nu mă afectează deloc!” Ca şi cum acolo nu ar locui oameni, care pot fi năpăstuiţi de zăpadă. Mai problematic este că intelectul meu recontextualizează atitudinea de nepăsare, aplicându-i o conotaţie strict pozitivă: „Eu nu mă amestec în treburile altora”, lipindu-i o etichetă de respect pentru semeni. În acest fel pervers, ea devine valoare şi egoul stoarce mândrie. Prin urmare, nu e cazul să îi învinuim pe alţii pentru ce ni se întâmplă. Varianta optimă sugerează că e mai benefic pt noi să privim în sufletul propriu pt a descifra ce vrea de fapt să ne comunice împrejurarea cu pricina. Întotdeauna, în orice incident e vorba despre ceva ce noi nu efectuăm cum trebuie, despre o mistificare a adevărului suprem, despre o eroare de gândire, pe care e recomandabil să o îndreptăm. A arunca „culpa” asupra cunoscuţilor, chiar dacă egoul aşa vrea să interpreteze situaţia, nu ne ajută cu nimic. Doar înrăutăţeşte circumstanţa şi ne obturează vederea atât de tare încât nu mai înţelegem ce trebuie. Acum se naşte o altă dilemă: Dacă nu putem sprijini, încrede în intelectul nostru, în acurateţea proceselor de gândire, cine ne ajută să rezolvăm problemele apărute? Conştiinţa, prin influxul spiritual, care nu trebuie confundată cu mentalizările scornite de ego. Acest flux spiritual se inseră în însăşi câmpul înţelepciunii universale divine şi este conectat intim cu adevărul. Ne putem întreba cum discernem adevărul de falsitate, de vreme ce mintea (aşa cum am menţionat într-un articol precedent, nu e în stare să recunoască verididcitatea)? Adevărul se obţine întotdeauna prin relevare în regim conştient, unica instanţă care ne permite să-l decriptăm şi pe baza lui să ne debarasăm de proiecţii, de erori, de pattenrurile cognitive disonanate. Orice informaţie primim via intuiţie, revelaţie, conştientizare reprezintă cea mai pură specie de adevăr. Conştiinţa dezoalează mistificările, decriptează adevărul absolut, observă iluziile eului nostru şi nu le mai dă curs, împiedică mintea să se mai identifice cu conţinutul himerelor pe care le agită proiecţiile. Acesta este motivul pentru care e absolut necesar să reanalizăm ceea ce facem în orice moment, ce gândim, însă meditând calm. Vălurile furibunde ale eului, lezat în amorul propriu ne vor întuneca, ne vor scufunda complet raţiunea. În acele clipe nu cugetăm limpede, ci prin prisma distorsiunilor cognitive înmagazimate. Ele deformează totul, ne induc pe făgaşuri aberante, spre poziţii mentale din care vom crede că binele e de fapt un rău mare, că adevărul e o mare minciună, că lucrurile materiale ne aduc fericirea şi multe alte corelate. Cu mulţi ani în urmă tot oscilam ani în dileme de genul: Ce e adevărat? Dacă mă înşel când cred că există Dumnezeu? Dacă totul nu se reduce de fapt decât la plăcerile materiale, aşa cum susţin majoritatea oamenilor? Mă îndoiam că sunt eu mai deşteaptă decât numeroşii indivizi care cred cu pasiune contrariul. (Nu înţelegeam că nu inteligenţa intervine aici, ci gradientul de conştiinţă). Dar atunci de ce toată lumea înclină într-o direcţie şi eu, în cealaltă? Până nu am experimentat pe propria piele relevarea adevărului, care apare odată cu sporirea nivelului de conştiinţă, nu am căpătat siguranţă. Citeam cărţi şi încercam să reţin conţinutul. Nu funcţiona fiindcă nu memoram totul fidel şi pt că părerile autorilor se contraziceau uneori. Deveneam bulversată, neştiind ce să mai cred. Însă concomitent cu elevarea conştiinţei proprii am trăit relevarea adevărului. El irupe cu o putere fantastică, ca o iluminare spontană, ca o înţelegere profundă a lucrurilor, acompaniat de senzaţia de uşurare, cu o autoritate ce nu lasă loc de mistificări sau ambiguităţi. El răsare brusc, în introspecţie, conectează situaţii disparate, te conduce spre ridicări la nivel panoramic. Totul capătă sens şi se leagă uimitor de bine, inclusiv cu informaţii din alte încarnări, ca într-un gigantic puzzle. Toate părerile vehiculate sub imperiul fricii, al furiei, al urii, referitoare la o conjunctură dată, toate emoţiile aroganţei, toate proiecţiile fluturate nu ne conduc spre descifrarea răvaşului întâmplării, a lecţiei care să ne restructureze mintea, ci vor întări egoul. Nu are importanţă cine are dreptate sau cum se soluţionează în final conflictul, ci numai dacă eu mi-am reorganizat psihicul astfel încât să coincidă cu adevărul suprem şi cu legile divine. Doar din acest proces derivă fericirea intrinsecă, durabilă, neafectată de nimeni, de nimic, nici măcar de trecerea timpului. Operaţiunea e recompensatoare in sine. Toate celelalte obiecte sau persoane cu care noi ne tot căznim să ne înjghebăm fericirea sunt paleative, itemi pe care ne agăţăm în fantasma că poate-poate ne vor face fericiţi. Şi apoi dârdâim de frica că le vom pierde. Oare pe aceste fundaţii şubrede să vrem să ne clădim fericirea? Pe măsura disecării unei situaţiei, rumegării şi asimilării sâmburelui hrănitor plasat în miezul incidentului în derulare, presiunea psihică se desumflă, gândurile recurente se răresc şi liniştea recampează în suflet. Aici intervine semnalul că experienţa a fost integrată, adică că a fost pricepută la veridica ei valoare, conform intenţiei divine şi că a produs transformări concrete, stabile. Pe această fundaţie interioară se vor amplasa alte cărămizi ale eşafodajului psihic. O lecţie de viaţă integral asimilată nu se va mai repeta. Dr. David Hawkins consemnează în Vindecare şi recuperare că „în momentele de criză, omul transformă cunoaşterea spirituală în realitate. Atunci se poate face saltul în conştiinţă”. Iar momentele de criză nu înseamnă neapărat să aştepţi să-ţi dea cineva în cap cu lopata, ci numai să fi dispus să vezi ce ţi se întâmplă în fiecare zi şi să admiţi că e un mesaj de la Dumnezeu, care te iubeşte nespus şi-ţi doreşte numai bine (cu toate că egoul tău se supără când apare ceva ce nu-i convine şi te îndeamnă să crezi că alţii indivizi ar trebui să fie traşi la răspundere). Tot ce germinează în viaţa noastră reprezintă binele nostru, ceea ce ne trebuie acum!

De ce nu funcţionează dietele strict alimentare?

De ani de zile mă chinui să descifrez de ce unii dintre clienţii mei, care ţin regimuri alimentare nu reuşesc să-şi stabilizeze greutatea. Săptămâna aceasta am avut o revelaţie, care-mi înfăţişa mecanismul într-o manieră panoramizată. În hipotalamus există un centru al saţietăţii. Atunci când nivelul alimentelor îndesate in stomac depăşeşte o limită, când glicemia din sânge atinge o valoare mai mare decât cea normală se declanşează un arc reflex, ce semnalează omului că e cazul să se oprească. Mereu m-am întrebat, ce anume sileşte un individ să treacă peste acest reflex şi să continue să mănânce? Ei bine, el ignoră semnalul interior şi sub presiunea foamei psihice continuă să se îndoape. Ca să înţeleg mai bine operaţiunea am recurs şi eu la această variantă. Într-o sesiune de stresuri prelungite am apelat la compensarea prin alimente. Procedeul funcţionează în orice măsură (frica sau supărarea se diminuează puţin şi temporar), însă organismul meu nefiind obişnuit cu tratamente ciudate de supraalimentare s-a supărat. Mi-a fost rău. Bănuiesc că obezii au depăşit, au învins şi această supapă de siguranţă. Dacă s-ar simţi rău ar vomita (ceea ce fac bulimicii) sau nu ar mai continua cu deprinderea. Ceea ce-i împinge pe oameni să mănânce mai mult decât le trebuie este o foame interioară provocată la nivel psihic, iar autoprivaţiunile de hrană nu fac decât să le dinamizeze această foame. După isprăvirea postului, fiinţa se va năpusti asupra obiectului „salvator” cu un apetit sporit, ceea ce va duce la o exacerbare a creşterii în greutate. Dulciurile, prin efectul instant de descărcare de endorfine atenuează durerea emoţională. Din acest motiv sunt preferate de majoritatea oamenilor atunci când simt că au atins fundul sacului. E posibil ca omul nostru să-şi mobilizeze voinţa pentru câteva săptămâni, să se abţină, însă odată cu pronunţarea sfârşitului de sezon, foamea mentală va reveni în forţă. În felul acesta se explică de ce unii indivizi se situează mereu pe pante ascendente sau de colapsare a greutăţii, dar niciodată nu reuşesc să-şi menţină numărul de kilograme. Echilibrul presupune o oarecare armonie sufletească. Ori ei se găsesc: - fie în perioada de învinovăţire, de ură de sine, care se refletă în înfometare sau îşi setează un etalon de fericire (când voi fi slab/ă) ceea ce ajută la mobilizarea autocontrolului (deci slăbesc). In mintea aspirantului creşte himera că dacă se „chinuie” să mănânce mai puţin câteva săptămâni toată viaţa sa se va ordona, totul se va rezolva, nefericirea se va disipa complet şi durabil şi din acel moment va fi perpetuu fericit. - fie în disperare, coroborată cu frică, invidie, ceea ce le impulsionează augmentarea peste limită a apetitului şi atunci uită de orice restricţie, de orice noimă şi mănâncă în neştire (deci se îngraşă). Aceasta fluctuaţie permanentă este declanşată de lipsa de iubire. Golul din suflet devine pregnant şi instituie măsuri reparatorii urgente. Un profan ar sugera o infuzie de iubire din afară. Ar merge, însă cum procedăm dacă nu se oferă nimeni sau dacă surogatul de dragoste îl/o părăseşte? În plus, acest vid interior se relevă a fi o genune fără margini, un sac fără fund. Oricât de mult iubire a-i turna înăuntru va fi prea puţină. Va fi suficientă o insignifiantă frustrare, o mică derogare şi foame mentală se va năpusti furibundă. Cel mai facilitator lucru ar fi ca persoana să înveţe să se ajute singură. Cum? Prin a-şi furniza atenţie. Cel mai puternic instrument care ne osmozează cu atenţie este propria conştiinţă. Atunci când îşi acorzi singur atenţie, când te priveşti şi constaţi ce faci de fapt, nu mai eşti un cerşetor care tânjeşte după atenţia altora. A ne supraveghea reacţiile, manifestările cronice, obiceiurile alimentare, patternurile cognitive şi restul de emoţii, care facilitează îngurgitarea de porţii supraestimate de alimente reprezintă cel mai fabulos motor, care ne propulsează spre prezervarea propriei greutăţi corporale. Unele dintre lamentările favorite ale supraponderalilor sunt formulate astfel: - eu nu am moştenit gena corpului subţire - eu mănânc puţin şi mă îngraş, nu ca X care mănâncă cât pofteşte şi nu ia un gram pe el - rabd toată ziua şi nu se vede nimic - am un metabolism lent - Dumnezeu e vinovat că eu nu pot mânca atât cât doresc - Mănânc fiindcă cei din casă gătesc şi mă invită la masă, mă provoacă, nu mă susţin în efortul meu de slăbire. - Mă îngraş din cauza stresului Indivizii au talentul de a se minţi singuri. Refuză să-şi lumineze calea prin propria conştiinţă. Dacă şi-ar revedea comportamentul general ar descoperi: - că atunci când fiul plecat în strănătate uită să sune acasă, părintele corpolent psudo-abandonat se repede la frigider, - că cearta de la birou l-a împins să scormonească după dulciuri - că plânge la televizor când vizionează scene de dragoste - că parcă toată ziua ar ronţăi ceva „uşor” - că orice stare emoţională surescitată .de aşteptarea unui eveniment crucial (un examen, rezovarea unei situaţii vitale, etc) exarcerbează tensiunea interioară, ce produce automat apelul la mâncare. Un item nodal în problematica dezbătută rezidă în credinţele ce ne locuiesc în minte. Psihismul dă tonul funcţionării organismului uman. Ceea ce porunceşte mintea, prin credinţele inserate în memorie, trupul execută. Acest postulat funcţionează pe orice plan, nu se limitează numai la cel de hrănire. Astfel, dacă eu investesc cu fermitatea, fără umbră de îndoială, expresia că „pot să mănânc până la refuz şi nu mă îngraş”, corpul se va conforma. Din nefericire, majoritatea obezilor sunt intens convinşi că orice mănâncă îi îngraşă. Mulţi se torturează cu liste de calorii, cu raţii şi îşi restricţionează accesul la anumite sorturi alimentare. Până nu-şi setează mentalul, până nu-şi reglementează selecţia de credinţe deţinute, tot mormanul de calorii se vor depune cuminţi în straturi de grăsime, aşa cum le comandă propria lor minte. Mulţi corpolenţi se stăduiesc chiar să demonstreze lor şi altora că ei au dreptate, că sunt năpăstuiţi de soartă, că indiferent ce fac, ce regim ţin, ei tot se îngraşă. Raţionamentele „logice” prezentate sunt vădite să le legifereze neputinţa. În faţa altora, ei se abţin aproape total ca să arate cât de puţin mănâncă ei. Dar ajunşi acasă, unde nu-i depistează nimeni (nici ei), toată cortina prefăcătoriei cade şi dau frâu liber poftei nesăţioase. Exact în acea secundă magică intervenţia conştiinţei proprii ar fi salvatoare. În adaos, atunci când se văicăresc cu spor in prezenţa cunoscuţilor ei capătă atenţia mult râvnită. Tensiunea există în viaţa fiecăruia dintre noi, însă ce le lipseşte obezilor (şi multor altora) este capacitatea psihică de a o tolera, fără să te repezi la mâncare (alcool, droguri, şedinţe prelungite de shopping, bârfă, muncă în exces, etc). Dacă ne dezvoltăm nivelul de conştiinţă vom căpăta automat şi proptele pentru gestionarea eficientă a stresului de toate neamurile.