joi, 19 octombrie 2017

Reverberaţiile unei boli

Unui individ i se întâmplă ceva rău şi pe mine mă apucă panica. Frica e molipsitoare, activează temerile latente sau neprocesate. La modul general, noi ştim că oamenii sunt internaţi in spitale, că unii dintre ei au cancer, dar faptul nu ne afectează prea profund fiindcă ei sunt conturaţi ca nişte siluete fără chip. Funcţionează generalizarea inconştientă. Când însă cumplita boală atinge un cunoscut, brusc ameninţarea se materializează extrem de concret. Impactul e devastator. Mintea raţionează prin translaţie: dacă prietenul meu a păţit aşa ceva e foarte posibil ca acest cancer să privescă puţin alăturea şi să mă vadă pe mine. Procesul identificării funcţionează foarte abil fiindcă materialul de bază pare similar. Amicul lovit e un teren propice asimilării cu mine. Dacă individul face parte din familie, teroare se amplifică întrucât înţelegem că boala are un substrat genetic şi că evident noi împărtăşim acelaşi fond. Are importanţă şi palierul generaţional: astfel, dacă persoană afectată are vârstă apropiată (deci e situată pe acelaşi nivel ierarhic transgeneraţional, cum e cazul verilor, fraţilor) atunci mintea calculează scoruri amplificate de probabilitate. Bumerangul psihic nu loveşte atât de dur, dacă e vorba despre un unchi pentru că este plasat pe o treaptă superioară a arborelui genealogic. Surpriza creşte dacă te-ai întâlnit cu personajul respectiv cu 3 luni in urmă şi părea vesel, sănătos. Acum afli subit că are cancer, că-l mănâncă un tumoară de 5 cm lăţime, ce se împrăştie necontrolat. Imaginaţia cu tentă sumbră îşi aduce tributul inoportun. În realitate, nici măcar nu s-a prognosticat că persoana are cancer (i s-a comunicat că are o gâlmă), însă spaima mea abisală fabrică supoziţii sinistre, înspăimântându-mă şi mai tare. Duşmanii sunt camuflaţi şi insinuaţi mai aproape decât suntem dispuşi să vedem. Acel atribut ridicat adesea in slăvi de către mine, imaginaţia, îmi surpă substratul afectiv. Îmi devastează intelectul pentru mai multe ore. În continuare, manufacturăm ipoteze aberante şi apoi ne înfricoşăm, crezându-le genuine. Scăparea de sub tutela raţionalităţii a unei găşti de celule ne poziţionează în faţa realităţii: nu deţinem control nici măcar asupra activităţilor din propriul organism. Nu suntem capabili să ne influenţăm curgerea sângelui, glucogenogeneza din ficat ori eliberarea de hormon STH din adenohipofiză, certifică intelectul. În acest punct, emoţionalitatea erupe precum un vulcan încins şi ne dictează cum ne simţim în următoarele ore sau zile. Ne prăbuşim în mâinile fricii care ne poartă prin porţi doar de ea ştiute. Parcă am uitat cine suntem şi ne lăsăm modelaţi de toanele ei. Mintea noastră condiţionată chiar crede cu tărie lozincile de mai sus, însă maeştrii iluminaţi au probat in repetate rânduri că o conştiinţă puternică poate gestiona şi influenţa orice in univers. Încă o dată ne întărim necesitatea ridicării nivelului de conştiinţă. Ea pare să fie soluţia oricărei probleme. Lumina reflectorizantă a conştiinţei spulberă orice îndoială, orice temere. E timpul să nu ne mai prăbuşim în genunea anxietăţii, să nu mai zăbăvim în patria minţii condiţionate şi să ne reîntoarcem acasă, în tărâmul magic al Sinelui nostru veridic. Uităm că universul fabrică câte o lecţie potrivită fiecăruia, că instrumentele de învăţare sunt croite personalizat. Omitem că o inteligenţă magnifică manageriază fenomenele pământeşti şi destinele oamenilor. Febra materialităţii aride ne arde creierul. Înfierbântaţi, credem că hazardul e atotstăpânitor. Ceea ce este potrivit vecinului, materia la care trebuie el să promoveze (şi la care tocmai dă acum examen prin cancerul intempestiv) nu corespunde cu domeniul in care sunt eu obligată să exersez. Aşa că angoasa mea răscolită e inutilă. Se vădeşte lipsa de încredere in dreptatea şi înţelepciunea divine. Ne lipseşte orizonul panoramizat ce cuprinde întreaga suită de încarcări ale individului cu pricina. De unde ştiu eu ce metodă i se potriveşte cel mai bine lui? Funcţionează şi pe negativ neacceptarea diferenţwlor dintre oameni: dacă colegul are parte de ceva bun, urgent vreau să am şi eu, iar reversul ar suna astfel: dacă lui i se întâmplă un rău e posibil să mă lovească şi pe mine. Eşuăm să remarcăm că suntem unici, cu o istorie de viaţă diferită, cu resurse şi aptitudini variate şi prin urmare, nu ni se potrivesc nici aceleaşi daruri, dar nici aceleaşi lovituri scadente. Forând dincolo de tentaculele superficiale ale fricii întrezăresc propriile mele butoane ce au fost apăsate. Cineva spunea că oamenii pot învăţa şi din nenorocirile altora, că nu e musai să le experimenteze pe propria lor piele. O întâmplare agresivă la adresa unui cunoscut a năvălit peste mine şi m-a răvăşit. Am săpat ca un arheolog încăpăţânat şi am trecut prin oglinda magică a anxietăţii, dincolo de care am luminat pt întâia dată un teren necunoscut. Şedeau acolo la taclale vechi amici: frica de boala, fitilul imaginaţiei înspăimântătoare, disconfianţa in Dumnezeu, in planurile lui vis a vis de mine, îndoiala extinsă peste tot. Am descoperit că temerea poate fi contestată printr-o investigaţie conştientă, onestă, dornică să răscolească şi să înlăture, să cureţe straturile murdărite de uneltirile egoului. Acum mă simt bine. Valul de panică s-a disipat.

marți, 17 octombrie 2017

Cât de perfid lucrează asupra noastră mecanismele inconştiente!

Tocmai aterizasem la cununia religioasă a fiicei unui văr mai îndepărtat. Nu cunoşteam prea multă lume prin zonă, aşa că nu a trebuit să salut decât 2-3 apropiaţi. O verişoară, topită după o nepoţică de 2 ani mi-a pus în braţe hăinuţa fetiţei, apoi pe a ei şi s-a evaporat cu ea de mână. M-am trezit încărcată cu un maldăr de haine. M-a invadat o scenă din trecut: exact aşa procedăm şi eu când eram copil. Îl procopseam pe tata cu tot surplusul meu, cu tot ce mă incomoda, pentru a-mi păstra libertatea de mişcare. - Am ajuns ca tata, am murmurat eu în surdină. Ce făcea tata în conjuncturi de acest gen? mi-a fulgerat deodată prin minte. L-am revăzut cum stătea stingherit, copleşit de mulţimea de necunoscuţi şi nici nu se clintea. Ca un infant năstruşnic ce eram, eu încercam să-l ademenesc spre jocurile mele, îi trăgeam de mână să pornim în explorarea ţinuturile. Dar el refuza ferm. Mie nu-mi pasa de regulile sociale. Îmi prezervam spontaneitatea naturală. El devenise înrobit de normele etichetei, deşi în mod curent se manifesta cu veselie şi ludicitate. Apoi s-a întâmplat ceva memorabil. Pe măsură ce regurgitam amintirile am alunecat în rolul tatălui mea. Nici măcar nu am sesizat când am devenit băţoasă, concentrată pe ceea ce se petrecea în faţa mea, desprinsă de orice dâră artistică, necesară pentru a contempla împrejurimile (aşa cum procedez atunci când ajung în spaţii necunoscute). Fermecatele picturi murale din biserică nici nu intrau în raza mea perceptuală. Parcă eram hipnotizată. Mi-a luat vreo 10 minute să realizez că nu sunt tata şi că nici nu am nevoie să intru în rolul prescris de reţetarul din mintea mea, acel ceva ce standardiza absurd maniera în care “trebuia să mă comport într-o adunare formală”. M-am desprins de prescripţia forţată şi am pornit să găsesc un loc mai bun, să mă aşez, să depistez unde fugiseră vară-mea împreună cu nepoţica noastră favorită. Le-am localizat şezând pe o treaptă, chiar în proximitatea feţelor bisericeşti. M-am tolănit lângă ele fericită. Ce se întâmpla dacă nu conştientizam suprapunerea din mintea mea? Evident, aş fi considerat că “nu e frumos, nu e civilizat, nici normal” să fiu autentică, să mă port astfel decât ceilalţi. Mintea noastră condiţionată inventează orice explicaţie ca să ne determine să ne conformăm prerogativelor sale stupide. Numai conştiinţa şi procesul de conştientizare ne poate salva de idioţeniile ei ciudate. Am privit roată şi am detectat cât de înţepeniţi erau martorii evenimentului. Numai vară-mea, nepoţica şi cu mine zâmbeam şi reuşeam să rămânem noi înşine, în decursul derulării “momentului ceremonial”. Ca şi cum împietrirea devenea seriozitate, îngheţarea zâmbetului se convertea în religiozitate şi rigiditatea corpului se traducea prin solemnitate. Nimeni nu mişca, nu vorbea, nu iradia fericire. Păreau transfiguraţi de plictiseală, dar rezistau stoic. Noi mai şoşoteam, înţelegând că un pui de 2 ani are nevoie de explicaţiile de rigoare. Cum nu mai văzuse niciodată o nuntă mă apucasem să-i explic ce se petrece la faţa locului. Însă un preot bătrân m-a apostrofat, mustrându-mă şi arătându-mi ameninţător cu degetul, sugerând că nu am voie să vorbesc în timpul slujbei. Oare de ce-l deranja şoapta mea? Orgoliul lui era lezat fiindcă îndrăzneam să nu-i acord lui atenţia mea integrală. Câtă infatuare! Mă întreb dacă el se înţelege pe sine şi propriul comportament?! Revenind la subiectul nostru de azi am descifrat cât de insidios se inserează inconştientul. Ego e în stare să ne sugereze orice baliverne, numai să credem că el are dreptate, că motivele invocate de el sunt juste şi plauzibile, că a te purta autentic, a fi tu însuţi, indiferent de conjunctură e deranjant. Egoul e ameninţat de ADEVĂR, de orice îi atacă supremaţia. De aceea cei mai mulţi indivizi protestează violent faţă de orice frază care le înfăţişează un adevăr. În acest context, va întreb: Merită să ne lăsăm copleşiţi de fantasme? Nu vi se pare că preţul ce vom fi obligaţi să-l achităm va fi colosal? Chinul emoţional ne loveşte ori de câte ori refuzăm să ne vedem aşa cum suntem în realitate. Iluziile întreţesute de mintea noastră condiţionată ne leagănă periculos, susură ademenitor. Nici măcar nu sesizăm cât de îndoctrinaţi suntem. Ce credeţi că este suferinţa? “Este o întâlnire faţă în faţă cu ceva cu care sinele fals nu doreşte să se confrunte, este rezistenţă în faţă Adevărului, împotriva Realităţii” aşa cum explică genial un necunoscut în spectaculoasa şi mustoasa carte Eliberarea de jocurile minţii, redactată de Marius Mihai Lungu. Vă recomand cu căldură această bijuterie scriptică. Pedeapsa faptului că ne autoamăgim e similară unei căderi de pe o stâncă înaltă, iar recompensa travaliului cu tine însuţi răsare sub forma libertăţii interioare. Te detaşezi de convenţii, de invectivele altora, de răutăţile lor sugerate subtil. Îţi păstrezi serenitatea şi simţul umorului în decursul primejdiilor. Comparând cele două stări de spirit: Oare care e preferat? Oricine e capabil să evadeze de sub tutela infernală a amărăciunii, de sub lanţurile egoului. Numai să vrea cu adevărat!

luni, 25 septembrie 2017

Cum ajungem să considerăm că obiectele din jur fac parte din noi înşine?

Recent am vizionat pe net un video conţinând un experiment extrem de relevant. În principiu, un savant american aşeza muşteriul în faţa unei măsuţe şi-l ruga să-şi posteze mâna stângă pe masă. Apoi plasa un mini perete despărţitor pe blat astfel încât omul să nu-şi mai zărească braţul. Cercetătorul punea o mână falsă cumva in continuarea braţului subiectului şi acoperea golul cu un şervet. Acum, individul avea senzaţia vizuală că mâna de plastic este prelungirea propriei sale mâini. Un mic truc ce păcălea ochiul. Subiectul vedea acum numai mâna de plactic, în timp ce degetele sale veridice erau ascunse de bucata de pânză. Întreaga construcţie se desfăşura sub ochii amuzaţi ai „victimei”. Apoi cercetătorul declanşa obiectul de studiu propriu-zis. El atingea degetele vizitatorului cu o perie fină, executând o mângâiere delicată şi plăcută. Concomitent el producea aceeaşi mişcare şi pe mâna de plastic, sub privirile amuzate ale individului cercetat. Subiectul devenea relaxat şi se distra copios. Brusc, savantul lua un ciocan şi strvea degetele de plastic. Omul tresărea violent, ca şi cum propria sa mână fusese atacată. În căteva zeci de secunde acompaniate de senzaţii tactile agreabile, mintea subiectului încorporase obiectul de plastic, atribuindu-l sieşi. Trnaspunând in viaţa individuală acest experiment uimitor mă trec fiori pe şira spinării gândindu-mă ce se petrece in mintea mea atunci când trăiesc decenii in proximitatea altor fiinţe, când stau de ani buni la mine in casă, când port o rochie cu plăcere de mai multe ori. Cu câte fire invizibile sunt legată de obiectele intens utilizate? Aţi observat cum cadourile de pesoanele dragi nouă strălucesc mai intens, sunt mai preţioase decât cele primite de la fiinţe care se sunt indiferente? Brusc, lucrul cu pricina capătă o aureolă magnifică, ca şi cum însuşi personajul respectiv s-ar fi prelungit în marfa căpătată. Dacă vei fi sucifient de vigilent vei vedea că îţi este mult mai dificil să arunci (adică să te desprinzi) de îmbrăcămintea primită de la un apropiat de suflet, în vreme ce o piesă vestimentară obţinută cadou de la o fiinţă dispreţuită nici nu va fi purtată cu plăcere. Prin similaritate, darurile de la persoanele antipatizate vor fi rejectate şi dispreţuite. Parcă mâna aceluia s-ar fi strecurat prin fibrele obiectului, însufleţindu-l şi impregnându-l cu mizerie şi urâţenie. Câţi dintre noi nu păstrăm fleacuri investite intens cu „valoare sentimentală”. Adică? În traducere ar suna cam aşa: bucata respectivă de hârtie şi-a transcens statutul şi a fost întronată la rang de amintire, de micuţă entitate ce prezervează o parte din noi, din suflet. În acest fel înşelător mintea ne aduce in postura să credem că ne lăţim asupra obiectelor neînsufleţite dimprejur. Printr-o prestidigitaţie de înaltă calitate propria noastră minte ne joacă o festă de secole: uităm că obiectele sunt numai lucruri de care ne folosim o vreme şi le impregnăm cu trăsături magice, le donăm o parte din suflet. Astfel ajungem să ne înnegrim de supărare fiindcă s-a stricat aspiratorul, să îl urăsc pe acel cineva care mi-a furat eşarfa preferată, să mă învinovăţesc şi să mă critic că am pierdut mânuşile de la bunica, să adun resentimente fiindcă soră-mea îmi poartă pantofii şi pt 100 de alte lighioane analogice. Pe măsură ce realizez amploarea nebuniei mă crucesc de a binelea! Dorinţa egoului de a se gonfla permanent acaparează pregnant orice îi iese in cale. Senzaţia plăcută de mândrie la gândul posesiunilor îi sporeşte egoului tendinţa de a îşi întinde tentacolele spre mărfuri, persoane sau abstracţiuni din jur. Înglobând fictiv in propria pesonalitate obiecte sau entităţi vii, eul îşi măreşte dominionul. Tragic este că persoana nici măcar nu realizează pe deplin cât de prinsă trăieşte. Resimte fiorul dulce ce-l leagănă la reamintirea proprietăţilor deţinute, la reactualizarea diplomelor căpătate, atitulurilor, a statutului, însă îi scapă conexiunea nodală. Lama Surya Das punctează în Trezirea lui Buddha lăuntric următoarele picături de înţelepciune: „Mândria joacă un rol important în menţinerea rigidităţii unei persoane, ne ţine in loc, ne încurcă şi ne prinde in capcană, izolându-ne fluxul viu al autenticităţii şi spiritului.” Ataşamentul nostru pt lucruri, pt bani derivă din insecuritate. Credem prosteşte că acele obiecte neînsufleţite ne pot proteja de calamităţi, de rele de felurile sorturi, in final de moarte. Oare oameni avuţi nu decedează, nu se îmbolnăvesc, nu sunt părăsiţi de iubiţi? Oare savanţii extrem de erudiţi nu suferă? Oare un manger de succes pluteşte într-o maree de fericire perpetuă, ocolit de anxietate? Evident că nu! Însă ne legănăm in mrejele lipicioase ale poveştilor de adormit copii pe care ni le susurăm singuri in urechea interioară. Primejdia se amplifică şi prin faptul că toţi oamenii din jur procedează identic. Cumva se legitimează starea grotească. Cineva ar gândi: Dacă cunoscuţii mei se lipesc cu aşa ardoare de realizări, de finanţele agonisite, de legătura de cuplu, de diplomele procurate, de învăţăturile acumulate semnifică că acesta e normalul. Dacă tentativa mea de dezataşare e nebunie? Dacă nu mai rămân cu nimic? Apare frica că îţi va fi furată viaţa integrală, că nu vei mai deţine niciun motiv de a supravieţui, că deşertăciunea fierbinte se va revărsa potop peste tine. Dar te chestionez eu: Fiinţând agăţat de bunuri, eşti fericit? Priveşte cu onestitate atentă in tine şi descoperă că victoriile şi câştigurile te umplu numai cu surescitare emoţională, adică o excitare, o exaltare a simţurilor care nu are nimic in comun cu fericirea autentică. Mulându-ne strâns pe senzaţiile plăcute furnizate de posesie şi acroşare mentală ne indentificăm cu obiectele lângă care sălăşluim. Alipirea se produce atât de subtil încât ratăm momentul decisiv. Sudura e serioasă şi trebuie să întreprindem eforturi serioase de evadare din îmbrăţişarea superglue-ului. Rezolvarea răsare prin conştientizare. Puterea conştiinţei este atât de perfomantă încât simpla îndreptare perseverativă a felinarului propriu asupra închegărilor nefireşti, le dizolvă. Vă reamintesc că dacă întâmpinaţi probleme îmi puteţi scrie pe adresa de mail: ruxandra13l@yahoo.com. Ps. Numele din adresa de mail nu are nicio legătură cu mine, ci constituie o veche tentativă eşuată de a mea de a-mi transcede egoul.

sâmbătă, 23 septembrie 2017

Cunoaşte-te pe tine însuţi!

Una dintre cele mai prolifice modalităţi de ocolire a suferinţei vieţii este reprezentată de cunoaşterea de sine. Pt a iniţia această procedură laborioasă e necesar să deprindem arta fabuloasă de a descoperi ce nu face parte din noi: - obiectele, casa, maşina, vesela, orice lucru pe care-l preţuim - persoanele de care ne agăţăm pt a obţine atenţie, admoraţie, sex, bani, poziţie socială, favoruri, etc - titulurile, diplomele, onorurile, - profesia, calitatea de membru intr-o asociaţie, cariera in ansamblu, statutul - trupul, frumuseţea, statura, forma picioarelor şi drăgălăşenia chipului. Identificarea cu organismul de carne reprezintă una dintre cel e mai insidioase şi elaborate capcane ale umanităţii, iar depăşirea ei o sarcină ingrată. - inteligenţa, aptitudinile, cunoştiinţele - istoria de viaţă. Chiar dacă memoria ne ispiteşte să credem că ce s-a petrecut ne aparţine, misitificarea poate fi lesne îndepărtată dacă cugetăm la faptul că numai accesarea prin amintiri o reînvie. Unde sălăşluiesc întâmplările trecute, ce se petrece cu ele dacă noi refuzăm să ne mai gândim vreodată la ele? - Aspiraţiile, proeictele de viitor. Dacă nu investim timp, energie, sudoare, acţiune pt materailizarea lor se vor adeveri? Nu sunt ele fum? - Emoţiile, sentimentele stimulative (plăcere fizică, savoare intelectuală, curiozitate, etc) sau repulsive (ură, invidie, gelozie, etc) - Credinţele de toate genurile, care ne manageriază viaţa cu o mână de fier Un semn de întrebare se ridică in curtea raţiunii: Oare ce ne mai rămâne? Atunci cine suntem sau ce suntem? Cercetând îndemnaţi de fiorul interior al intuiţiei vom depista sinele veridic, magnifica fiinţă a spiritului, conştiinţa veşnică, invulnerabilă, nelezată niciodată de nimeni şi de nimic. Meditaţia „Eu sunt” inaugurată de Nisargadatta Maharaj, un iluminat modern, nativ indian ne poziţionează exact pe traseul menţionat al descoperii de sine. El susţine că propoziţia Eu sunt formează o joncţiune, o punte de legătură între formaţiunea egotică şi spirit, un pod suspendat, ce ne transportă de la identificarea cu Eul mărunt spre descoperirea adevăratei noastre naturi spirituale. Într-o schiţă simplistă e obligatoriu să ne concentrăm atenţia asupra sentimentului difuz al fiinţării, ce răzbate sub imediata suprafaţă a pielii. Aţi sesizat că nu există nici un om care să afirme în vreun moment al vieţii că el nu este? Dacă ne concentrăm suficient vigilenţa vom descoperi un fior ce rezonează în organismul integral, ce se intensifică la contactul cu propria conştiinţă. Cu suport mental, evidenţiem senzaţia de a fi prin toate cotloanele trupului fizic, de la degetele mici de la picioare până în vârful extrem al capului, insistând asupra zonelor mai rebele. Acestea sunt reprezentate de locuri mai amorţite, mai dificil de conturat în conştiinţă, mai reci, atinse de afecţiuni. Cu vigilenţă vom descoperi că deţinem puncte mai tenebroase, care arată rezistenţă faţă de dorinţa noastră de a evidenţia fiinţa. Acestea sunt chiar locurile cele mai umbroase, mai opacizate de eu şi care suportă totodată probleme fizice. Contrar credinţelor contemporane că ne bolile sunt produse de viruşi care ne atacă, ştiinţa spirituală postulează că maladiile sunt indicatori domoli ai unor credinţe şi atitudini ale omului, ce se abat de la legile in vigoare ale universului. Concentrarea îndelungată asupra locurilor respective va permeabiliza materialul fizic, grosolan, iar radianţa magnifică a conştiinţei focalizate va dizolva straturile neguroase ale depunerilor egotice.

vineri, 22 septembrie 2017

Cum rezolvăm o problemă?

Cum rezolvăm o problemă: - îi conştientizăm existenţa. Atât timp cât nu suntem dispuşi să o sesizăm nu vom reuşi să o depăşim. Cea mai obliterantă şi insidioasă alternalivă a acestui pas îl constituie proiecţia, adică tendinţa fiecăruia dintre noi de a arunca obstacolul in grădina partenerului de interacţiune. Câtă vreme consider că eu am dreptate şi celălalt greşeşte, el trebuie reformat, îmbunătăţit. - acceptăm că transportă un mesaj destinat nouă. Orice obstacol nu e gratuit, ci va fi tradus drept un mesager care ne indică o rigiditate interioară, o abatere de la legea divină, o zonă psihică in care ne-am împotmolit. Privaţi de evenimentul exterior nu am fi depistat blocajul şi am fi perseverat in acţiuni subversive la adresa bunăstării proprii. - cerem ajutor divin şi asistenţă îngerească - acum e momentul propice să experimentă variate procedee de soluţionare. Istoria de viaţă, inteligenţa, creativitatea, sfaturile prietenilor, urmărirea unor modele de succes pot fi coroborate într-o tentativă vrednică de eradicare a barierei. - rezolvarea răsare permanent din interior. Scopul suprem al oricărei circumstanţe este să ne reformeze. Dacă nu lucrăm cu noi, dacă nu ne alterăm comportamentul, maniera de a decripta realitatea înseamnă că nu am învăţat nimic de acolo şi situaţia deranjantă ne va vizita in viitor. Ca urmare, travaliul cu noi, conştientizarea şi metamorfozarea sunt pionii primordiali ai dezlegării. Răspunsul la orice dilemă zace in noi. - găsind ceva ce parea fi o variantă de răspuns, ne aplecăm meditativ asupra ei şi încercăm să o dezvoltăm, să o aplicăm pe noi. - travaliul propriu se realizează privind in interior cu onestitate, solicitând feedback de la prietenii sinceri,. Admitem că orice neajuns sosit in viaţa noastră are rădăcini fizice, psihologice şi spirituale. Căutăm rezolvări la toate aceste niveluri. - avem răbdare şi încredere că soluţia va sosi la timpul potrivit şi in forma cea mai indicată pt noi. Dacă întârzie înseamnă că nu am atins punctul cheie, vital al problematicii şi reluăm introspecţia dirijată.

miercuri, 3 mai 2017

Ce lecţii ni se descoperă într-o călătorie în străinătate?

Am poposit la Viena pentru câteva zile. Pleci cu gândul că ţi se amprentează pe retină imagini cu clădiri frumoase, că vei vizita muzee spectaculoase, o altă lume şi civilizaţie, dar primeşti la pachet şi alte bonusuri de natură diferită. Deşi am mai călătorit în străinătate, niciodată până acum nu mi s-au relevat conştientizări de tipul celor pe care urmează să vi le relatez. Devine evident că drăguţul de creier eteric, despre care am povestit într-un articol precedent, funcţionează. Printre lucrurile pe care le am înţeles eu se numără: - într-o ţară străină ţi se disipă statutul. Nu mai eşti avocat, doctor, gunoier, ci doar un simplu, banal trecător. - Atât timp cât posezi bani eşti interesant în ochii comercianţilor, ai hotelierilor. Dacă îţi pierzi avutul te transformă rapid într-un paria, un om fără adăpost. Devii pierdut într-un spaţiu necunoscut, cu o carenţă de prieteni - orice călătorie într-o ţară străină devine un test, un challenge al capacităţilor de adaptare, de solicitare a inteligenţei, a abilităţilor de a te descurca într un mediu complet nefamiliar - chestiunea se complică dacă aterizezi într-o societate în care nu cunoşti limba locală, aşa cum am păţit eu. Habar nu am o boabă de germană şi nici însoţitorii mei nu o vorbeau. Dacă majoritatea austriecilor nu ar fi vorbit engleza ne-am fi lovit de o problemă crucială - posesiunile, atât de valorizate în viaţă sunt extrem de limitate. Trebuie să înveţi să te descurci cu o sumă oarecare de bani şi cu o garderobă succintă. Bogăţia ţi se rezumă la un geamantan. Semeni teribil de bine cu un nomad ori cu un melc ce-şi poartă casa in spinare. - descoperi că depinzi de o suită de articole care îţi construiesc confortul cotidian, dar concomitent înveţi că toate bunurile se convertesc în poveri. Pleci de acasă străduindu-te să-ţi menţii existenţa comodă şi civilizată cu care te-ai obişnuit, apoi când vine vremea căratului bagajelor parcă se insinuează ca o idee grozavă să le abandonezi pe toate în mijlocul drumului. Extrapolând ideea am înţeles că egoul e foarte ataşat de materialitate, că ne flutura opinia că nu poate trăi fără agonisiri, dar că în realitate ne trebuie mult mai puţin decât suntem dispuşi să acceptăm. - frica distorsionează grosolan realitatea. Spaima măreşte obstacolele făcându-le insurmontabile. Înfricoşarea şi obişnuinţa te predispun la ideea că nu te vei descurca, dar când ajungi la faţa locului constaţi că parcă nu e aşa de negru. Totul e nou: sistemul de transport, dar posezi hartă şi există panouri indicatoare, nu ştii anumite reguli, dar poţi întreba, îţi lipsesc date vitale, dar poţi să te informezi anterior de pe net. Întâmpini şi bariere inedite pentru care eşti nevoit să-ţi mobilizezi întrega inteligenţă şi pricepere: Ne-am trezit în aeroport că nu putem utiliza mobilul, deşi aveam roamingul activat. Nu puteam să-i anunţ pe cei de acasă că am ajuns cu bine, nu putem să iau legătura cu gazda (apartamentul rezervat de noi nu includea recepţie non stop şi deci nu puteam intra în posesia cheii). Se desfăşura perspectiva de a dormi pe stradă. Am manipulat telefonul, dar nimic. Am întrebat de reprezentanţa Vodafone şi am aflat cu stupoare că nu există Vodafone în Austria, iar în reţeaua locală telefoanele nu vroiau să se înregistreze. Am fost îndrumaţi spre un shop de telefoane. Acolo vânzătorul s-a străduit să ne convingă că avem neapărată nevoie de o cartelă nouă, de 17 euro şi că acesta e motivul pentru care nu merg mobilele. I-am mulţumit politicos şi ne-am retras. În final, unul dintre telefoane a devenit prietenos şi a binevoit să se înregistreze în reţeaua austriacă. - îţi cimentuiesti eşafodajul încrederii în sine când observi că traversezi situaţii aparent fără ieşire. Citisem pe net despre faimoasele aparate roşii care eliberează tichetele de tren pentru S Bahn 7. Ele fuseseră descrise ca imposibile. Am încercat să le evit cerând biletele necesare de la Biroul de informaţii turistice de unde achiziţionase viena card, un fabulos abonament pentru mijloacele de transport din oraş. Dar vânzătoarea ne-a expediat rapid şi m-am trezit în faţa odiosul şi mult temutului aparat roşu. După mai multe eşuări, un localnic s-a oferit să mă ajute. Dar nu a reuşit nici el şi a plecat. Am rămas descumpănită...dacă nici el nu izbuteşte! Între timp se făcuse coadă, aşa că am cedat locul. Dar am rămas pe aproape şi am privit ce manevre executau ceilalţi. După vreo 10 minute de zgâit mi-a răsărit ideea salvatoare şi am obţinut preţioasele tichete de supliment de tren. M-am bucurat de ele ca de un lingou de aur pur! Şi costau doar 3,40 euro. De aici am înţeles că nu contează neapărat valoarea obiectului, ci mai degrabă cât de bine se mulează el pe trebuinţele tale imediate. - oricât de temeinic te pregăteşti, existenţa înseamnă adaptare, flexibilitate, inteligenţă, întrebuinţarea resurselor care-ţi stau la îndemână şi nu apelul la patternuri rigide străvechi, pe care le-ai tot frecat în trecut - întâmpini circumstanţe în care e benefic să te debarasezi de orgoliu prostesc. Înţelegi că depinzi de bunăvoinţă altora mai mult decât ai constatat vreodată. În mediul de provenienţă există riscul să ajungi să crezi că le stii pe toate, că eşti cel mai grozav. Dar acolo, unde te loveşti de impedimente la aproape orice pas experimentezi smerenia şi arunci toate poliţele stupide ale egoului. - Înveţi să te bucuri de o vorbă în româneşte, pe care acasă o iei drept gratuită. Am intrat într-o patiserie şi habar nu aveam ce conţineau produse expuse. După mai multe comentarii între noi fără ecou, o vânzătoare s-a apropiat şi a început să ne explice în româneşte ce doream să aflăm. - vieţuieşti cu bucuria că in vreme ce toţi ceilalţi se grăbesc spre joburi, tu posezi tot timpul din lume repartizat numai pentru privit, asimilat noutăţi şi gustat bunătăţi particulare, indigene. - funcţionezi pe pilotul automat al turistului: s-au disipat facturi, ţevi de reparat, termene de predare, şefi arţăgoşi. În schimb eşti orientat numai spre frumuseţi, biserici, muzee, clădiri spectaculoase. Am descoperit că procesul conştientizării ne însoţeşte pretutindeni, chiar şi in vacanţă. Vine cu noi la Viena! Depinde numai de fiecare să-l acceseze! În cazul in care întâmpinaţi obstacole ori probleme, dacă simţiţi nevoia unui sfat profesionist, dacă vă tentează o cură de psihoterapie sau de dezvoltare personală vă stau la dispoziţie. Mă puteţi contacta pe adresa de mail ruxandra13l@yahoo.com.

duminică, 9 aprilie 2017

Creierul eteric

Conceptul nu-mi aparţine. L-am descoperit în cărţile dr. David Hawkins, însă mi se pare revoluţionar. Celebrul psihiatru spune că „abilitatea de a cunoaşte şi înţelege adevărul e concordantă cu nivelurile conştiinţei”. Sporirea gradientului de conştiinţă determină o modificare a fiziologiei creierului, a modului lui de operare asupra realităţii şi de penetrare a semnificaţiilor. Formula după care creierul procesează informaţiile se metamorfozează simţitor, iar ea e dependentă de câmpurile energetice spirituale ce rezonează cu gândurile individului. Sub nivelul de conştiinţă de 200 predomină răspunsul emoţional. El se petrece înainte ca inteligenţa şi cogniţia să aibă şansa de a-l modifica. „Intelectul devine un instrument al pornirilor animalice şi al obiectivelor egocentriste”. În aceste condiţii oamenii sunt întemniţati de propriile lor reacţii afective şi devine foarte dificil să evadeze din tipar. O provocare zgândăre mânia, frustrarea instant. De la nivelul acesta, „ceilalţi, inclusiv familia şi prietenii sunt văzuţi în principal ca obiecte sau mijloace ale supravieţuirii personale”. Creşterea coeficientului de conştiinţă peste valoarea esenţială de 200 produce schimbări radicale: „percepţia e modificată de inteligenţă, iar însemnătatea generală a evenimentului este contextualizată în conformitate cu nivelul predominant al conştiinţei”. Travaliul constant asupra conştiinţei individuale ne permite să realizăm din ce în ce mai tare cât de mare este însemnătatea celorlalţi din jurul nostru. Treptat, sub influenţa ei benefică înţelegem că şoaptele egoului propriu nu sunt întotdeauna valide, că nu doar noi alcătuim esenţa primordială a universului. De aici rezultă o mai mare putere de discernământ, dar şi discernerea adevărului şi respingerea repetată a falsităţii. Concomitent cu închegarea creierului eteric, o structură pur energetică şi cu sporirea puterii sale penetrante începem să depistăm semnificaţii spirituale ale evnimentelor care ocură în viaţa noastră. Începem să observăm sacralitatea existenţei, să sesizăm că orice ne înconjoară palpită de viaţă şi freamătă cu suflet. Vedem că nimic nu e întâmplător, că piesele unui puzzle gigantic se îmbină superb, perfect, într-o armonie fabuloasă. „Strădania şi intenţia spirituală modifică funcţionalitatea creierului şi fiziologia corpului, stabilind o zonă specifică informaţiilor spirituale în cortexul prefrontal din emisfera cerebrală dreaptă, precum şi în creierul eteric.” David Hawkins adaugă: „mintea superioară include contextul general fiind conştientă de sensurile non-liniare abstracte.” Când această formaţiune eterică se cuibăreşte in spaţiul nostru psihic, el preia preferenţial informaţiile. Circuitul stimulilor se alterează. Trecând mai întâi prin creierul eteric, informaţia este percepută şi decodificată intr-o manieră mai spiritualizată, iar răspunsurile ulterioare se realizează mult mai in acord cu legile divine. Reuşim astfel să ocolim o serie intreagă de erori stupide, nu mai acumulăm karmă negativă şi astfel ne acordăm o libertate interioară fantastică. Interesant este că efortul de sporirea a conştiinţei se uşurează pe măsură ce înaintăm. Cu cât nivelul de conştiinţă cerşte cu atât obstacolele sunt mai uşoare, condiţiile favorizează elevaţia şi viaţa devine din ce in ce mai serenă şi fericită. Eventualele greşeli reziduale, datorate încăpăţânării, a persistenţei aberaţiilor caracteriale sunt puse in scenă prin întâmplări banale, însă semnificaţia lor devine evidentă tocmai datorită repeziciunii cu care se întorc lucrurile. De pildă, dacă azi consideri că te doare coloana şi că ai dreptul să o iei înaintea altei persoane la o coadă (fiindcă motivul tău pare egoului întemeiat şi deci atitudinea justificată), a doua zi când stai la o altă coadă la hipermarket o persoană străină nu ţine cont de tine şi trece in faţă cu nonşalanţă. Apropierea in timp a celor două evenimente suspect de similare, dar aflate in oglindă (in prima eşti agresorul, in a doua victima) te scuteşte de confuzie şi-ţi uşurează sarcina de a realiza care este lecţia divină. Atunci când pricepi că nu ai voie să neglijezi pe altcineva fiindcă tu crezi ai drepturi speciale acest sort de învăţăminte se vor disipa in neant. Toată existenţa noastră întrupată se rezumă numai la avertismente, lecţii şi sfaturi divine. Rămâne la latitudinea noastră să le descifrăm sensul, misterul şi să ni le însuşim temeinic.