marți, 29 noiembrie 2016

Dovezi ale nemuririi

 Senzaţia că nu ne-am modificat ce ne însoţeşte de a lungul vieţii, că suntem tot aceiaşi dintotdeauna, că nu am îmbătrânit, că nu vom muri niciodată. Noi nu depistăm urmele trecerii timpului decât dacă ne comparăm fotografia prezentă cu una captată mai demult.  Prezenţa în celule a talomerilor, a unor capete din spira de ADN, care deşi are capacitatea de a se perpetua identic la nesfârşit, la un moment dat încetează să se mai dividă. Acesta este clipa declanşării îmbătrânirii, iar clipa în care se produce transformarea determină durata vieţii. Astfel, unii oameni decedează devreme, în timp de alţii ating 90 de ani.  Pozele efectuate asupra persoanelor ce trăgeau să moară au evidenţiat desprinderea din trup a unui abur albicios.  Mărturiile unor indivizi care au experimentat moartea clinică, precum şi ale unor fiinţe care au relatat şi au descris cu lux de amănunte încarnări anterioare.  Sentimentele pregnante că am trăit „o viaţa alături de acest om” ce apar atunci când întâlnim un necunoscut. Deşi nimic nu explică senzaţia, ea se manifestă cu o acurateţe şi o fervenţă incredibilă. Sentimentul de familiaritate rezidă în pofida oricăror tentative de reziliere pe cale raţională.  Visele nocturne ce ne înfăţişează detaliat ipostaze în care noi am trăit în alte vieţi. Visul derulează aspectele cruciale ale vieţii de atunci, ne îmbracă exact în costumaţia din epoca respectivă, ne arată comportându-ne cu totul altfel decât suntem noi obişnuiţi acum. Acele circumstanţe dramatice ce ne sunt prezentate se leagă stupefiant de corect cu bariere pe care ne străduim să le depăşin actualmente. Intelectul actual întâlneşte pe cel vechi într-o amalgamare uimitoare, dar separată. De exemplu, chiar dacă mentalul prezent cunoaşte noţiunea de lumină electrică cel din trecut nu are cunoştiinţă de aşa ceva, iar orice referire la lumina electrică îl lasă nedumerit.  Spaţiul interior al nemişcării, în care cuibăreşte spiritul. Acel teritoriu misterios îşi relevă prezenţa în cadrul meditaţie recurente. Acest loc profund intim este detaşat de dramele în desfăşurare din exterior, nu se văicăreşte şi nici nu pactează cu plăcerile lumeşti jinduite de ego. El se aseamănă cu pacificarea neclintită a abisului oceanului în opoziţie cu valurile înspumate, violent măturate de un uragan în acţiune.  Învierea lui Isus, atestată de cei 12 apostoli şi de cele două Marii (Mama Mântuitorului şi Maria Magdalena) reprezintă un model şi o contramandare a prejudecăţilor moştenile din generaţie în generaţie. Învierea lui Lazăr şi a fetei învăţatului formează alte exemple de reîntoarceri ale spiritelor respective în corpurile lor.  Teoriile hinduse ale karmei, care susţin că spiritul migrează de la un trup la altul, dintr-o epocă în alta.  Mărturiile iluminaţilor, care nu numai că nu se tem de moarte, dar afirmă răspicat că rămân alături de discipolii lor pentru a-i încuraja şi ghida spiritual.  Minunile sfinţilor demult răposaţi, care efectuează vindecări, răspund la întrebări după rugăciuni persistente. Acesta înseamnă că spiritul lor nu s-a disipat în eter şi continuă să audă şi să interacţioneze cu pământenii rămaşi.  Abilităţile şamanilor, ale mediumurilor care izbutesc să comunice cu decedaţii ori călătoresc în alte tărâmuri.  Capacitatea copiilor mici de a vedea şi a se juca cu rude, bunici recent decedaţi. Un cunoscut de al meu în vârstă de 3 ani a fost auzit de părintele său râzând cu poftă. Când adultul l-au întrebat de ce se hlizeşte a răpuns candid: Ce tată nu vezi că joc cu tataia, aşa cum îl numea el pe bunicul său mort de 3 zile.  Apariţiile fantomelor şi existenţa caselor bântuite de stafii, care nu sunt decât spirite rătăcite ce nu înţeleg că au murit şi consideră că noii proprietari sunt invadatori ai locuinţelor lor.  Somnul e o dovadă clară că spiritul are nevoie de eliberare din strânsoarea organismului material. El doreşte să călătorească, să se plimbe să se regenereze cu fluid astral. Acesta este motivul pentru care ne simţim revigoraţi după un pui de somn. A fi conştient în somn reprezintă o dovadă clară a existenţei spiritului. Deşi dormi poţi vedea ce se petrece în jurul tău, că şi cum a-i fi în treaz. Nu te miră faptul că putem părăsi starea de veghe doar închizând ochii şi relaxându-ne? Optica materialistă, ce asigură primatul trupului şi declamă inexistenţa spiritului consideră că starea de veghe e unica reală. Totuşi o abandonăm atât de frecvent şi nonşalant. În timpul somnului corpul îşi continuă funcţiile. Atunci de ce dormim? Oamenii de ştiinţă susţin că somnul serveşte odihnei trupului. Dar există cazuri în care, dacă omul stă tolănit toată ziua, vegetând, seara tot simte nevoia somnului. Acea senzaţie de cădere resimţită exact în momentul adormirii certifică eliberarea spiritului din prizonieratul organismului grosier, iar senzaţia de tresărire urmată imediat după adormire indică relocarea bruscă a spiritului în corpul fizic. Într-o noapte m-am trezit din somn în spaţiul astral, lângă o planetă. Am văzut un cordon luminos ce atârna de la mine şi se întindea până foarte departe, pierzându-se în direcţia Pământului. Conştientizarea subită m-a aruncat într-un tunel extrem de luminos. Călătoream cu o viteză fantastică, apoi am străbătut o zonă de întuneric şi am ajuns aproape de corpul meu, lăsat întins pe pat. Reintrarea în el a fost neplăcută. M-am simţit înghesuită într-un ceva amorţit, tare, rigid. Pentru câteva momente mi-a fost frică să nu rămân permanent cu senzaţia aceasta şi cugetam intrigată: Cum de percep această senzaţie de incomoditate când am trăit atâţia ani aici în corp şi am adormit de mii de ori?! Curând spiritul s-a reobişnuit cu senzaţia de a locui trupul şi totul a reintrat în normal.

sâmbătă, 19 noiembrie 2016

Ce credem despre noi nu se potriveşte cu cine suntem cu adevărat!

Pe lângă magazinul Mega Image de lângă mine staţionează frecvent câteva ţigănci cu copii în braţe. Îşi petrec timpul cerşind. M-au abordat şi pe mine, dar eu, deşi nu mă consideram xenofobă, le ignoram cu succes pretenţiile. Credinţa mea era că eu nu dispreţuiesc alte naţionalităţi (în speţă, ţiganii), dar conduita meu vădea altceva. Rezida în psihicul meu ideea că dacă le dădeam bani, vor arbora un comportament familiar cu mine. Îmi era teamă că s-ar putea să ne vadă cineva şi să considere că „suntem prietene”. Ieri s-a produs inevitabilul. Una dintre ele mi-a zâmbit cu dulcegărie, mi-a aruncat un „bună” foarte prietenesc, ca şi cum am fi fost amice la cataramă. Am înţeles că indiferent cât de mult te fereşti de ceva nu poţi controla apariţia lui. Am mai dedus că e foarte important să privim cu luare aminte nu numai la ceea ce executăm în viaţa curentă, ci şi la afluxul de emoţii ce ne traversează, la congruenţa dintre fapte şi credinţe, la comportamentul nostru în orice situaţie se iveşte la orizont. A ne observa detaşat devine o deviză prioritară pentru a înţelege clar cine suntem cu adevărat şi a ocoli strategiile de învăluire ale egoului nostru. E mult mai profitabil pentru economia noastră psihică, pentru bunăstarea noastră emoţională să ne sesizăm credinţele ce ne manipulează precum un păpuşar, sentimentul de îndreptăţire ce răsare când ne contrazicem cu cineva ori furia care se auto-alimentează din propriile vorbe ruminate la nesfârşit în creier. A ne scutura de suferinţă presupune să vedem în primul rând cât rău ne facem singuri prin vorbele pe care ni le adresăm gratuit, prin elanurile tăiate fără remuşcări, prin limitările rigide pe care ni le autoimpunem. În sprijinul celor de mai sus vă voi povesti despre cercetările spectaculoase ale prof. Emoto Masaro. El a plasat picături de apă pură în recipiente şi le-a „tratat” cu simple cuvinte precum iubire, mulţumesc, te urăsc, etc. Apoi apa a fost îngheţată. Picăturile care au suportat vorbe frumoase au construit cristale de o rară frumuseţe, în timp ce cele cărora li s-au adresat cuvinte negative au relevat imagini asemănătoare cu o mlaştină. Pozele rezultate sunt publicate de cercetătorul japonez şi sunt disponibile pe internet. Concluzia: dacă nişte simple picături de apă sunt atât de intim influenţate de enegia cuvintelor, să medităm profund asupra impactului major pe care îl au gândurile emise de noi asupra corpurilor noastre, alcătuite în proporţie de 70% din apă.

joi, 10 noiembrie 2016

Metode simple pentru a ne îmbunătăţi sănătatea.

Atenţie la alimentaţie. Nu mâncaţi pe fugă, stresaţi sau în picioare. Mestecaţi dumicatul până devine lichid. Nu vă certaţi cu comesenii. Decât să vă alimentaţi supăraţi mai bine amânaţi procesul până vă calmaţi. Nu consumaţi prea multă carne. Preferaţi vegetalele şi alimentele prospete, crude în defavoarea celor procesate. Nu mâncaţi până la saturaţie, organismul se simte mai bine mai degrabă cu mai puţină hrană decât cu mai multă. La masă, abandonaţi toate gândurile, preocupările de orice natură şi concentraţi-vă exclusiv asupra actului de îngurgitare. Nu beţi apă în timpul mesei şi nici 10-15 minute după finalizarea ei fiindcă diluaţi sucurile digestive şi digestia va fi perturbată. De preferinţă, nu ciuguliţi între mese. Lăsaţi timp stomacului să se odihneacă. Adulţilor nu li se recomandă să se ospăteze zilnic cu dulciuri. Nu mâncaţi seara târziu pentru ca apoi să mergeţi la culcare. Cercetări de specialitate au emis ipoteza că dacă sărim peste cină, trupul va reacţiona producând listerină, o substanţă care mobilizează grăsimea de pe burtă. Dacă nu să simţiţi bine omiţând masa de seară, cel puţin luaţi o cină frugală şi uşoară. Nu muncaţi dacă nu vă este foame. Întrebuinţaţi cât mai puţină sare, condimente picante, iritante, alcool, grăsimi nesănătoase, ce se depun direct pe pereţii arterelor.  Hidrataţi-vă organismul. Carenţa de apă produce înfricoşare, încreţeşte pielea, o usucă şi o face mai puţin aptă de a proteja organele interne. Apa e vitală, iar deshidratarea încetineşte metabolismul celular, perturbă buna funcţionare a proceselor. Beţi cel puţin 2 litrii de apă. În decursul caniculii, creşteţi corespunzător cantitatea de apă. Nu aşteptaţi să vă fie sete ca să beţi apă. Nu consumaţi niciodată sucuri carbogazoase din comerţ. Sunt pline de zahăr şi de coloranţi, nu aduc corpului nici un beneficiu. Mai degrabă faceţi-vă în casă sucuri de lămâie, de portocală, de grepfruit sau din orice legumă vă place. Sucurile naturale de legume, consumate proapăte sunt anti-cancerigene şi anti-oxidante.  Postura. Străduiţi-vă să staţi permanent cu spatele drept, chiar şi la masă. Nu vă încrucişaţi niciodată mâinile sau picioarele (inclusiv femeile, cărora regulile de bună purtare le recomandă să şadă cu picioarele încrucişate) întrucât vă blocaţi circulaţia energiei prin corp. Detensionaţi-vă conştient musculatura gâtului, a feţei, în special a maxilarelor. Ori de câte ori vă amintiţi, relaxaţi-vă întregul corp, ocupaţie foarte indicată în metrou sau în clipele moarte din spaţiile de aşteptare.  Activităţile fizice. Petreceţi cât mai mult timp în aer liber, de preferinţă în locurile cu aer curat, în parc, eventual la munte, pe malul mării seara ori dimineaţa devreme. Desfăşuraţi sport cu regularitate. Mergeţi pe jos ori de câte ori aveţi ocazia. Decât să luaţi autobuzul o staţie, mai bine parcurge-ţi-o pe jos. Faceţi mişcare, scăpaţi şi de aglomeraţie, mirosuri neplăcute sau de epidemii de gripă. Tai-chi-ul reprezintă o artă străveche chinezească ce facilitează circulaţia energiei prin corp. Constă în mişcări simple, fluide şi ajută la întărirea sistemului imunitar, în special dacă în decursul efectuării ei vă stabilizaţi mintea numai asupra mişcărilor respective. Când sunteţi iritat mai degrabă frecaţi faianţa sau bateţi covorul decât să vă certaţi cu partenerul sau să vă năpustiţi asupra frigiderului. Mai degrabă decât să vă tolăniţi în faţa televizorului, citiţi o carte bună.  Meditaţi zilnic. Deşi meditaţia nu e caracteristică românilor, ea pătrunde uşor şi constant în ţară. Beneficiile sale sunt nenumărate, iar contraindicaţiile tind sensibil spre zero. Una dintre cele mai comune forme de meditaţie o reprezintă concentrarea asupra respiraţiei. Pur şi simplu sunteţi atenţi la felul în care aerul intră şi iese din plămâni.  Respiraţi adânc. Natura ne-a investit cu un mecanism natural de apărare: oftatul, care favorizează pătrunderea mai profundă a aerului în plămâni atunci când suntem dezămăgiţi. Extrapolând obiceiul şi coroborând cu prescripţiile tibetane ne vom strădui să respirăm mereu abdominal.  Contactele cu natura, cu arta, cu prietenii de calitate, sinceri produc o bună stare sufletească. Fiţi curtenitori cu toată lumea. Respectul acordat tuturor, inclusiv dvs. se va întoarce negreşit la emiţător. Nimic din ceea ce faceţi celorlalţi nu rămâne fără urmări pentru voi. Asumaţi-vă responsabilitatea faptelor, a erorilor, a intenţiilor. Nu vă contraziceţi cu nimeni, chiar dacă vi se pare că aveţi dreptate. Nimeni nu deţine adevărul suprem. Totul în lume e interpretabil şi nu merită să vă încărcaţi sistemul nervos cu energia negativă a unei iritări, a unui scandal cu scopul de a vă hrăni vanitatea şi autosuficienţa. Numai aroganţa şi îndemnurile egoului ne aduc în situaţia de a crede că ştim ceva mai bine decât alţii, chiar dacă ne-am străduit decenii întregi să acumulăm învăţătură. Dansaţi, ascultaţi muzică! Hrăniţi-vă sufletul cu toată frumuseţea dimprejurul nostru. Priviţi cerul înstelat şi frunzele ruginii ale toamnei.  Rezolvarea conflictelor emoţionale. Itemul se referă la resentimentele purtate în suflet, la trădările unor amici intimi, la ranchiuni dospite, la abandonuri şi neglijenţele părinţilor, la frustrări încă dureroase, la eşecuri ne-uitate şi toate derivatele lor. Curăţarea vigilentă, meticuloasă presupune muncă cu sine. Travaliul personal reprezintă un efort de o viaţă. Nu vă aşteptaţi să ştergeţi cu buretele toate traumele trecutului într-o lună numai fiindcă vă propuneţi acest lucru. Fiţi cât mai autentici şi naturali cu putinţă, chiar şi în mediile formale de la job. Minciuna şi făţărnicia atrag semeni identici, conform principiului „ce semeni, aceea culegi”.  Râdeţi cât mai des şi jucaţi-vă precum copii. Umorul reduce stresul, iar jocul stârneşte bucuria interioară şi risipeşte rularea grijilor. Râsul presupune o destindere a sistemului nervos, ridiculizează trăsăturile banale ale existenţei, presupune o detaşare prielnică a omului faţă de o situaţie problmatică. O anecdotă drăguţă pe care am citit-o în ultima perioadă sună în felul următor: “Soţia mea conduce atât de periculos încăt GPS-ul i-a zis ieri: În 50 de metri trage pe dreapta, că eu cobor!”  Curaţaţi-vă gândirea de paraziţi. Pe cât posibil, abţineţi-vă de la a nutri invidie, ură, cugete răutăcioase la adresa altora. Toate se depozitează în aura personală şi se întorc asupra proprietarului după legea bumerangului. Furia şi frica sunt unii dintre cei mai toxici produşi ai mentalului uman. Rularea obsesivă a dorinţelor sporesc agitaţia mentală şi starea de nemulţumire. Nu vom fi niciodată în stare să ne adeverim toate aspiraţiile scornite de mintea noastră. Critica la adresa companionilor existenţiali răspândeşte suferinţă, rupe relaţii, provoacă reacţia în oglindă a celuilalt. Orgoliul şi egoismul reprezintă terorişti internaţionali ai manifestărilor sociale şi atentatori la intimitatea din cuplu. Renunţa-ţi la prostul obicei de a rumega gânduri tot timpul. Lăsaţi în pace experienţele trecutului (fiindcă oricum sunt moarte) şi nu mai fantazaţi asupra viitorului. Oricum nimeni nu ştie ce-i rezervă viaţa, oricât de mult şi-ar frâmânta mintea. Nu judecaţi viitorul în funcţie de ceea ce s-a petrecut în trecut.  Iertaţi. Desprinderea de rănile trecutului formează o favoare acordată dvs şi nu duşmanului întrucât povara suferinţei o căraţi în propriul organism. Desprindeţi-vă de greşelile individuale, de nerealizări, de expectanţe post mortem. Pur şi simplu aţi luat decizia care vi s-a părut cea mai potrivită pentru dvs în acord cu datele disponibile atunci. Încercaţi să vă împăcaţi cu persoanele cu care v-aţi supărat.  Rugaţi-vă lui Dumnezeu şi spovediţi-vă regulat. Sprijinul sufletesc primit în vremuri de restrişte de la Fiinţa Supremă a universului e nepreţuit. Nimic nu ne aduce consolare mai abitir decât încrederea că există cineva cu o putere infinită ce veghează asupra noastră şi ne trimite numai acele experienţe care ne folosesc scopului suprem al evoluţiei conştiinţei. E adevărat că ne întâlnim şi cu necazuri, însă Nisargadatta Maharaj, un iluminat indian sugera să le privim precum prescripţii medicale de la Dumnezeu, care ne ajută să ne vindecăm sufletul şi trupul. Chiar dacă un medicament e amar sau ne provoacă suferinţă ne este trimis pentru binele nostru superior. Eu m-a trezit într-o dimineaţă cu otoliţii sparţi. Aceştia reprezintă nişte pietricele din ureche internă, care ne ajută să ne păstrăm echilibrul. Deranjarea lor îmi determina o ameţeală cruntă la orice schimbare de poziţie a capului sau a corpului. Odată cu orice mişcare de a mea aveam senzaţia că se întorc cu fundul în sus toate obiectele din jur. Nimic nu mai era stabil. Trebuia să mă sprijin de pereţi ca să cotesc dintr-o cameră în alta. Îmi lua o jumătate de oră numai să mă ridic din pat pentru a merge la toaletă. Mi-am pierdut jobul, am cheltuit 4000 de lei şi m-am perindat pe la zeci de medici până să descopăr sursa vertijului, care mă împiedica să mă mişc normal. După ce am aflat cauza maladiei mele, mi s-a spus că singurul remediu existent presupune o manevră medicală, după care trebuia să stai nemişcat într-un fotoliu timp de 3 zile. Nici să dorm nu aş fi reuşit. În plus, manevra funcţiona sporadic şi nu la toată lumea, necesitând repetarea întregii proceduri. Am rămas consternată şi blocată. Mi s-a părut aberant să mă supun altor chinuri. După rugăciuni îndelungate şi după ce m-am hotărât să mă abandonez în mâinile divine, într-o zi a coborât o entitate şi mi-a rezovat problema într-o fracţiune de secundă. Maladia a dispărut la fel de brusc pe cum apăruse. Concluzia este că atunci când mesajul bolii, al necazului este descifrat, ele încetează. Ele nu ne sunt trimise ca să ne chinuie, pe motiv că Dumnezeu nu are altă îndeletnicire şi se distrează necăjindu-ne pe noi, ci ca să ne corecteze derapajele de la legile spirituale. Dumnezeu e iubire.

sâmbătă, 5 noiembrie 2016

Lumea perfectă

În interiorul nostru intim, toţi avem impresia că suntem desăvârşiţi. Din punct de vedere al egoului individual, ce înfăptuim noi e nemaipomenit, prin opoziţie cu ceea execută alţii, care evident e fundamental eronat. Noi avem întotdeauna dreptate, iar toţi ceilalţi greşesc mereu. Extrapolând noţiunea, practic vieţuim într-un paradis interior, o lume perfectă. Când privim în afara noastră şi sesizăm incongruenţele dintre credinţele personale şi cele ale altora, brusc exteriorul devine plin de defecte, instabil şi periculos. Şi atunci pornesc să curgă judecăţile devalorizatoare! Până în prezent nu am întâlnit vreo personalitate care să nu fie nemulţumită de ceva (şi aici mă includ şi pe mine, evident). În urma investigaţiilor am descoeprit că una dintre cele mai eficiente modalităţi de a ne suprima amărăciunea afectivă este reprezentată de acceptarea realităţii, aşa cum vine ea spre noi. Acest concept nu se traduce neapărat prin a nu mai întreprinde nici o acţiune menită să transforme realitatea înconjurătoare, ci mai degrabă e vorba de o alterare din rădăcini a mentalităţii individuale. Să ne străduim să punem mai degrabă accentul pe ceea ce posedăm şi nu pe ceea ce credem noi că ne lipseşte, pe calităţile pesonale şi nu pe defecte, etc. Ne-am scuti de multe turmentări sufleteşti dacă în loc să ne dăm ce ceasul morţii că nu obţim ceea ce tocmai ni s-a năzărit in minte, mai degrabă am considera că ceea ce ne aduce destinul reprezintă un dar divin. Nisargadatta Maharaj un iluminat indian afirma că prescripţiile soartei sunt dureroase, dar ele trebuie interpretate ca un medicament pentru vindecarea noastră sufletească. Când un doctor se străduieşte să ne tămăduiască trupul nu protestăm când luăm medicamente, deşi cele mai numeroase sunt extrem de amare şi cu efecte secundare nefericite.

joi, 3 noiembrie 2016

Cum ştii că eşti pe calea cea bună?

În interior tău există o voce imperioasă care-ţi cere cu insistenţă să urmezi un anume drum. În stadiile timpurii ale existenţei, glasul este timid. Se străduieşte din răsputeri să se facă auzit. Însă e înăbuşit de cerinţe sociale, de mentalităţi perimate, culese din familia de origine, de pretenţii nebuneşti susţinute cu ardoare şi patos de membrii grupurilor de apartenenţă. Noi oamenii sosim pe Pământ cu o misiune clară. Sentimentul de insatisfacţie constantă, senzaţia chinuitoare că-ţi pierzi vremea, că nu ştii ce să faci cu viaţa ta reprezintă afecte umane frustrante şi demoralizatoare. Unul dintre cele mai imperioase ţeluri ale fiecăruia dintre noi este ne descoperim menirea adevărată. Cum procedăm? Scormonim cu răbdare in interiorul nostru, încercăm să ne cunoaştem preferinţele şi repulsiile, citim cărţi, ne informăm în legătură cu relitatea unor joburi, eventual ne testăm şi mai devreme sau mai târziu sesizăm ce activitate ne face fericiţi, ne umple sufletul de împăcare încât nici nu mai simţim cum zboară timpul. Orice comoară e adesea învăluită de buruieni. În cazul alegerii destinului, paraziţii sunt reprezentaţi de orgoliu, de gura lumii, de dorinţa obsesivă de înavuţire. Isus spune: „Căutaţi mai întâi Împărăţia Cerurilor şi toate celelalte vi se vor adăuga pe deasupra!”. Dictonul, metamorfozat vremurilor contemporane va deveni: descoperă cine ai fost trimis să fii şi vei trăi o viaţă de vis! E posibil ca vecinii sau cunoscuţii să te condamne că nu ai ales traseu considerat de ei ca fiind potrivit pt tine. Există şi varianta ca propriul tău orgoliu să protesteze că nu alergi după împlinirea viselor lui de mărire şi glorie. Vei traversa şi goluri de aer, însă consideră-le drept un îndrumar divin. Nu tot ce consideră mintea noastră că ne lipseşte, chiar ne trebuie! Odată ce ai devenit convins că eşti pe drumul cel bun, ţină-te de el cu fervoare, consideră-l prioritatea ta nr. 1. Noi oamenii convieţuim cu himera că putem să fim aşi în toate domeniile. În realitate, cei care nu selectează din paleta oferită de existenţă, abuzează de ei şi execută totul cu superficialitate, se mint pe ei că îşi îndeplinesc toate obligaţiile asumate ori mai rău, se îmbolnăvesc.

vineri, 10 octombrie 2014

Dorinta

Aţi urmărit vreodată cum umbra apropierii împlinirii unei speranţe dragi, intime nouă ne însufleţeşte brusc, ne înveseleşte, ne determină creşterea unei perechi de aripi? Iar, apoi, îndepărtarea sau stingerea iluziei satisfacerii aspiraţiei produce căderea în prăpastia abruptă a suferinţei, prin depresie? Termenul lingvistic de “deziluzie”, consecutiv nerealizării năzuinţei mult visate, desemnează exact caracterul fantasmatic, diafan, virtual al dorinţei, imaterialitatea ei evidentă. Din pasajul de mai sus concluzionăm că una dintre sursele constante de extragere a sevei dureroase o constituie dorinţa. Contemplată dintr-o perspectivă exterioară, aspiraţia formează un fel aparte de fata morgana a mentalului. Dorinţa este un instrument motivaţional excepţional, mobilizând întreaga energie a organismului, angrenând capacităţile psihice şi fizice ale organismului uman, unificând aptitudinile cu temperamentul, înfrângând uneori mecanismele de apărare. În mintea şi atitudinea noastră occidentală, aspiraţia acompaniată de tăria sa dătătoare de entuziasm, capătă o semnificaţie pozitivă. Rezidenţa unei năzuinţe împinge organismul la anduranţă, la rezistenţă şi îi oferă capacitatea de a tolera eforturi considerabile până la atingerea scopurilor propuse. La nivel mental, propăşirea unei dorinţe îndeamnă psihismul să scotocească şi să născocească o sumedenie de idei noi, căi de acţiune inedite, propagând creativitatea în viaţa omului respectiv. Un lucru bine făptuit conferă umanului o satisfacţie greu de înlocuit, o mulţumire interioară specifică, binefăcătoare şi intrinsec recompensatoare. La polul opus, filosofia şi mentalitatea orientale atribuie năzuinţei o conotaţie negativă, sumbră. “Dorinţa reprezintă sursa durerii” afirmă unul dintre preceptele esenţiale ale budismului. Buddha afirma că “oamenii se împresoară cu cercuri de dorinţe, precum iepurele prins în plasă, supunându-se pe această cale, la suferinţe îndelungate”. Cum ne descurcăm cu o năzuinţă pătimaşă, arzătoare, recurentă de decenii întregi, pentru desăvârşirea căreia am rupt treizeci de perechi de pantofi, ne-am chinuit spiritul torsionat, am tânjit zile de a rânsul, dar care însă refuză cu obstinenţă să se înduplece şi să se izbândească?! Sufletul se topeşte de disperare, se răsuceşte în van, se zbate, se străduieşte să înţeleagă mesajul dosit între firele de păr ale dorinţei sperate. Ce lecţie neasimilată răzbeşte din spatele durerii necontenite? Ce pedeapsă karmică răzbate dintre razele torturii neînchipuite? De ce unii posedă cu lejeritate ceea ce eu mă străduiesc din răsputeri şi inutil, să procur? Întrebări fără răspuns, suferinţe fără speranţă, nopţi agitate, marcate de jaloanele tornadei interioare. Există circumstanţe în care spiritul jinduieşte cu însetare după împlinirea unei aspiraţii, însă concomitent se teme cu ardoare de ceea ce i-ar aduce adeverirea năzuinţei sale. Splitarea efortului în două direcţii contrare, a voinţei şi a perseverenţei, a energiei mentale determină blocarea efectivă (la nivel acţional şi cosmic) a materializării dorinţei. Independent de dogmele religioase, existenţa curentă ne indică o serie de caracteristici ale dorinţei, pe care nu putem să le ignorăm. Astfel, o aspiraţie profundă, o jinduire mistuitoare perpetuu zgândărită, îndelung exersată la latitudinea fanteziei, însă nesatisfăcută veridic, în practică se converteşte în obsesie devorantă, pustiitoare, ce pradă totul în calea posesorului sau devine foame la propriu, conducând spre bulimie, obezitate şi alte dereglări alimentare cunoscute. În plus, Eul ar putea să-şi dorească cu ardoare lucruri, relaţii sau evenimente neprielnice pentru persoana respectivă, contraindicate stadiului său de evoluţie. Săvârşirea lor, materializarea în viaţă a acestora i-ar crea prejudicii majore. Situaţia ar fi analogică unui copil năzbâtios, care se supără pe mama sa şi plânge cu lacrimi de crocodil fiindcă părintele său nu i-a îngăduit să-şi vâre degetele în priză sau se joace cu o grenadă militară. Plecând de la exemplul odraslei suferinde, curiozitatea mă îndemnă să răspund la următoarea chestiune fierbinte: De ce suferim când ni se năruie o aspiraţie? - O primă explicaţie ar rezida în faptul că avem senzaţia că ni se restricţionează libertatea personală, aria de acţiune şi brusc intervine frustrarea. Eul simte că are dreptul să-şi dorească orice şi se percepe îndrituit să-l primească urgent. Neîmplinirea dorinţei se traduce ca un afront personal, ca un atac mârşav. - Credem că dorinţa încorporată în eu devine parte componentă a sinelui, ceea ce evident e o iluzie. Pe măsură ce investim intenţie, acţiune şi voinţa în realizarea dorinţei, ni se pare frustrant, injust şi revoltător ca năzuinţa să nu prindă viaţă Prin nematerializare ni se sfărâmă ceva în interior. - Aveam impresia că am găsit piatra magică, un drum unic pe care trebuia neapărat să păşim, iar alunecarea în neant a dorinţei ne arată că nu suntem infailibili, că adesea greşim. Prelungirea perioadei de aşteptare conduce invariabil la pierderea speranţei în realizarea ei. Însă unele dorinţe sunt atât de aderenţe de sufletul posesorului încât individul nu se îndura să se dezlipească de aspiraţia corespunzătoare nici după ce s-au scurs în van 30-40 de ani. Cum poţi să scapi teafăr dintr-o asemenea năzuinţă istovitoare? Dezamăgirea pândeşte la poartă într-o manieră explozivă. Năruirea fantomatică a aspiraţiei, prin sfărâmarea ei fabrică o dezamăgire cruntă, o cădere în infern. Concluzia ce emerge arată că trebuinţa ce determină izvorârea aspiraţiei respective tronează la un nivel extrem de adânc, poziţionată în măruntaiele profunde ale psihismului uman. Proximitatea satisfacerii unei dorinţe intense, fierbinţi târăşte reprezentantul uman într-o lume a fanteziei, populată de himere măreţe, cauzată de apropierea lavei de fericire utopică, ireală. Contactul cu trofeul mult râvnit produce o descărcare bruscă a tensiunii acumulate. Frecvent, ziua consecutivă adeveririi unei dorinţe îndelung râvnite e însoţită şi de un subtil gust amar. Nectarul sorbit în decursul visărilor cu ochii deschişi e hăt departe în spate. Realitatea arată complet diferit de ţesătură de borangic a visurilor anterioare. În plus, proiectul sperat s-a realizat şi viitorul pare pustiu. Ar fi interesant şi instructiv să deţinem un manual care să ne indice ce dorinţe se împlinesc şi care eşuează. În felul acesta nu am mai înveşti efort, timp şi energie pentru acţiuni sortite eşecului. Sau poate că nu am asimilat încă mecanismul propriu de aducere la liman a unei dorinţe, practic nu ştim să gestionăm realizarea ei. Lumea în care locuim se prezintă într-o manieră atât de complex întreţesută încât e virtual imposibil pentru o persoană să-şi împlinească toate visele. Prin urmare apare inevitabil că vor exista dorinţe al căror soroc vă rămânea atârnat în neant. Pentru a nu suferi excesiv ar fi benefic să fim atenţi în legătură cu următoarele: § Posibilităţile noastre umane de a procura ceea ce ne dorim (şi vorbim aici de resurse, voinţă, tenacitate, aptitudini, etc) § Caracterul realizabil sau fantezist al năzuinţei (una este să-ţi doreşti legitim să-ţi achiziţionezi un automobil şi altceva este să visezi perpetuu la o călătorie pe Marte) § Oportunităţile sau restricţiile scoase în cale de destin Există situaţii în care, oricât de mult ne-am strădui, ne-am zbate şi am persevera cu nădejde, dorinţa eşuează de a se materializa. În aceste ipostaze, devine avantajos pentru mental şi moral că persoană să ia în calcul şi eventualitatea renunţării la aspiraţie. Uneori dorinţele nu ni se împlinesc şi pentru că posedăm o gândire îmbibată de negativitate. Avem prostul obicei de a aşeza neîncrederea în forţele proprii înaintea rezultatelor palpabile. Ne propunem un obiectiv însă înlăuntru nostru credem că nu merităm să obţinem realizarea imaginată, că nu suntem capabili să sfârşim onorabil sarcina sau că nu posedăm suficiente resurse. Balansarea permanentă între o dorinţă intensă, care impulsionează şi o gândire pesimistă reduce avântul acţional. O lege universală stipulează că absenţa speranţei în legătură cu o năzuinţă produce exact efectul scontat, adică eşecul. Apoi mai rezidă şi categoria de cetăţeni care fantazează că nu merită să îşi procure acea realizarea închipuită. Alţii merg în direcţii nefericite în momentele de supărare extremă, când e posibil să ajungă până la a se autoblesteamă. După ce înşiră toată suita de judecăţi nefaste, se miră din rărunchi de ce le merge rău şi de ce nu izbutesc să-şi satisfacă nevoile. În anumite cazuri, condiţiile astrale, intricate cu restricţii karmice dobândite din vieţile anterioare împiedică obiectiv, blochează literalmente îndeplinirea ţelurilor respective, conducându-i în direcţii variate, nebănuite.

Unde trasăm linia de demarcaţie dintre egoism şi dorinţa de a nu invada pe celălalt?

Un exemplu banal, lejer ar fi considerat acela în care îmi invit partenerul de cuplu la “masa de dimineaţă” deşi e trecut de prânz, într-o zi senină de toamnă, în weekend şi el întârzie să sosească, fiind prins cu învârtitul unor hârtii de la job. Simt foamea cum roade în stomac, cum mă cuprind fiori de frig (ader la credinţa nefastă că dacă nu mănânc mult timp mi se răceşte organismul) ceasornicul indicând ora 13.15. Trezită la 7, odată cu revărsatul zorilor şi fără să înghit nimic de aseară, mă gândesc că am permisiunea legitimă să-mi zoresc bărbatul. Cum să procedez în continuare? Înfulec singură sau mă rog de el să vină să ne hrănim împreună? Oare dacă mănânc silenţios şi solitar se cheamă că dau dovadă de egoism? Dar, în acelaşi timp, dacă îl presez să-şi întrerupă lectură sau organizarea materialelor, nu sunt intruzivă, încălcând spaţiul şi motivele din spatele raţionalităţii alterităţii? În acesta situaţie nu întrevăd o a treia posibilitatea, o aşa numită cale de mijloc. Îmi doresc să împart hrana şi ritualul alimentării cu iubitul meu, l-am convocat o dată să vină. Însă nici nu vreau să mă convertesc într-o consoartă pisăloagă, intruzivă, care-şi impune cu forţa voinţa. Am ales să mănânc singură, dar curând m-a năpădit mustrarea de conştiinţă. Spre sfârşitul mesei soseşte şi el, vesel că s-a debarasat de organizarea hârtiilor. Nu pare deranjat de faptul că eu aproape am terminat gustarea frugală. Am rămas însă cu nedumerirea referitoare la alegerea efectuată. Probabil că dacă aş fi insistat, ar fi lăsat hârţoagele. Frecvent el uită că mai trebuie să se hrănească. Pare să trebuiască să-i amintesc eu de acest minuscul amănunt. Totuşi nu sunt mama lui, astfel că e cazul să-şi asume responsabilitatea îngrijirii propriului trup. Atunci când ceilalţi de lângă noi dau dovadă (în opinia noastră) de inconştienţă, oare trebuie să-i salvăm de ei înşişi? Nu le încălcăm teritoriul? Şi dacă nu o facem, nu suntem egoişti? Meditând la tema propusă am ajuns la concluzia că, exceptând ipostaza maternă, fiecare adult e obligat de destin să-şi poarte de grijă. Dacă bărbatul meu mânca cu o jumătate de oră mai târziu decât mine, nu murea de foame. Egoul meu îşi dorea să savureze masă alături de el. A fost frustrat, atâta tot! Eul intervine mereu cu tot soiul de explicaţii savante, aşa numite “justificative”, pentru a ne determina să acţionăm în favoarea împlinirii aspiraţiilor sale temporare. El e în stare să găsească explicaţii pentru orice în lumea acesta, argumentând frecvent poziţii contrare, doar fiindcă aşa îi dictează interesele sale meschine. De aceea, conştiinţa e obligatoriu să apelăm la conştiinţă, acel far luminos, ce ne desluşeşte cărarea, în pofida tentaţiilor lumeşti.