luni, 23 aprilie 2018

Ce ascunde o dilemă banală

Zilele trecute colindam cu o amică printr-un mall. De anul trecut încoace, cheful meu pt cumpărături şi malluri s-a diminuat extrem de mult. Nu am mai fost prin magazine de vreo 6 luni. Dar surprinzător acum nu mă plictiseam, ci chiar mă distram, amuzându-mă cu prietena mea. Într-un magazin, am descoperit o bluză drăguţă, finuţă, dantelată, exact pe gustul meu, dar preţul era cam piperat. Am probat-o şi am părăsit-o pe umeraş. Ieri am remarcat că bluza buclucaşă se convertise într-un soi de cârlig mental. Psihismul meu se blocase acolo, se agăţase de bluză şi nu dădea semne că ar vrea să-i dea drumul. Sporadic de câteva zile, intelectul se reîntorcea spre bluza albă cu dantelă. Ocazional, ruminam dacă să merg să iau bluza, dar până să iau decizia germina o părere contrară. Nu ştiam ce să fac. La un moment dat, m-am simţit iritată de propria mea indecizie. Apoi am înţeles că universul îmi trimitea un răvaş însemnat. Era cazul să-l citesc, aşa că am purces spre meditaţie. Primul lucru observat era că facţiuni potrivnice se războiau între ele. Părţile beligerante aduceau argumente: - cea care susţinea cumpărarea bluzei motiva că e frumoasă, că are toate criteriile pe care le atribui eu unui articol demn de a fi achiziţionat, că e vaporoasă, că-mi vine bine, că modelul mă avantajează - segmentul mental care se opunea cumpărării susţinea că preţul e exagerat, că nu merită să dăm atâţia bani pe o bluză, că mai posed un cârd de bluze albe de vară şi că e prea răscroită la mâneci Acesta era stratul superficial, cel fluturat de ego. Cei mai mulţi indivizi se cramponează aici de variate aserţiuni mentale, de credinţe in decizii corecte sau proaste, orientate in funcţie de rezultate. Indiferent de modul de curgere al unui incident, esenţial nu este rezultatul lui, ci ceea ce am înţeles noi despre mintea noastră. Întotdeauna noi suntem răspunzători de efort, de intenţie şi nu de rezultat. Iniţial am crezut că egoului meu i se opune o porţiune mentală liberă, adică neinfluenţată de eul condiţionat. Mai apoi am priceput că spiritul nu are nimic de aface cu obiectele de acoperit trupul, că el nu este nici împotriva şi nici pt cumpărarea unei bluze. Lui nu-i sunt de folosinţă hainele. El doar le contemplă curios. Deci, tărăboiul complet era stărnit doar de fragmentele egotice, care se certau între ele. Liniştea mea se ducea pe apa Sâmbetei, fiind periodic tulburată de motivaţii sterile! Stratul subiacent mă purta spre nedumerirea: De ce îmi vine să mai cumpăr îmbrăcăminte, când am şi aşa prea multă? Am sesizat că purtarea unui lucru nou aduce un vânt de satisfacţie. Noutatea mulţumeşte egoul, îl determină să se fudulească mai abitir. Nu aveam trebuinţă de contexte sau de mărfuri care să placă eului, fiindcă intenţia mea e să-l dizolv. Dar chiar dacă aş fi cedat în favoarea cumpărării era posibil ca eul să mă admonesteze. Adică îi furnizam o mostră de culpabilitate, sentiment îndrăgit de el. Dacă nu cumpăram bluza rămâneam cu un soi de tânjire imposibilă. Vedem cât de subtil e orchestrat fenomenul astfel încât eul să extragă resurse personale din orice variantă. Acum observam in vivo cum se naşte dorinţa pt ceva. De ce s-a oprit mintea mea şi s-a agăţat tocmai de bluza respectivă, că am vizionat prin mall o grămadă de alte haine? Însă eul meu ştie ce-mi place şi suspendă psihicul tocmai de acele mărfuri care corespund unor criterii personale. Ca şi cum numai acele obiecte merită să fie achiziţionate. Faptul că ne place sau rejectăm ceva din realitate atestă că eul şi-a vârât coada acolo. Numai egoul ne predispune să secţionăm aspecte din realitate şi să le vedem, să le considerăm bune sau rele, demne de a fi luate sau perfecte pt aruncat. În fapt, totul e unitar. Dar există meditaţia conştientă care devoalează meandrele eului. Acesta e unica posibilitate de a înfrunta egoul şi de a ieşi câştigători. Depărtându-mă puţin de altercaţie, lărgind perspectiva asupra conflictului interioar am observat două vârtejuri negricioase, care se agitau de zor. Era întâia daă când sesizam aşa ceva. Subit mi-am amintit că citisem în Dansul neantului, cartea iluminatului Adyashanti despre aşa ceva. El explica: „Egoul este un verb. Nu e ceva static. Este mişcarea minţii de după fapt, în continuă devenire. Cu alte cuvinte, egourile sunt mereu pe o cale. Sunt pe calea psihologiei, pe calea spirituală, pe calea de a câştiga mai mulţi bani. Acel simţ al egoului este în continuă devenire, în continuă mişcare, în continuă dobândire. Sau face invers – bate în retragere, respinge, neagă. Deci, pt ca acest verb să existe mai departe, trebuie să existe mişcare.” În altă parte, tot înţeleptul susţine că mintea condiţionată are tendinţa de a-şi propaga existenţa, deplasându-se orizontal. Ne sugerează să ne închipuim un zid, care ne blochează accesul la mintea non-liniară, la Sinele nostru real. Orice informaţie sau poveste, orice acumulare mentală ne mişcă de a lungul zidului. Iar prin mişcare, după cum am văzut, egoul se conservă. Aşa era şi dilema mea de a cumpăra sau nu bluza. Pur şi simplu, eul meu se acroşase de bluză, stârnind dorinţa pt ea, cu scopul expres de a vântura mintea, pt a se întări pe sine. Toată dezbaterea mea mentală, la care mă reîntorceam sporadic de zile întregi era o cacealma de toată frumuseţea, o cursă a egoului pt a distra, pt a-şi prelungi existenţa sa iluzorie. Extrapolând raţionamentul am dedus că e posibil ca toate argumentaţiile noastre interioare să parcurgă aceleaşi etape: vedem ceva, mintea condiţionată se agaţă, intervine o contrapondere cu argumente opozite, se porneşte cearta. Frământările noastre interioare (indiferent de miză – tot egoul este cel care introduce ordine de valori între decizii) sunt furtuni in pahare cu apă rece. Ne certăm cu noi înşine, cu voci ale trecutului, susţinute de credinţe internalizate, de convingeri ale părinţilor sau rudelor cu autoritate din copilăria noastră. Toate deciziile şi ruminaţiile noastre adiacente sunt numai metereze ale fortăreţei egoului. El se bâţâie de pe un picior pe altul şi noi, la suprafaţă avem impresia că luăm hotărâri importante. Carenţa de transparenţă a procesului integral ne văduveşte de conştienţă. Cum să credem că suntem treji când nu vedem nimic din dedesupturile operaţiunilor desfăşurate de mintea noastră îmbibată de prostii? Acum, după travaliul cu mine constat că nici măcar nu mai are importanţă dacă cumpăr sau nu bluza. Parcă nici nu mai pare atât de atrăgătoare. Deci, acolo funcţiona in subsidiar o proiecţie drăgălaşă, plină de sevă hrănitoare pt eul meu. Bluza fusese înfrumuseţată de ego ca să apară demnă de a fi luată. Cursul de miracole consemnează că eul ne îndrumă cu grijă sporită simţurile pt ca noi să vedem şi să percepem ceea ce e în avantajul lui. Parcă îl şi văd pe ego frecându-se pe lăbuţe când cocea planul său distractiv. Eul nostru cunoaşte foarte îndeaproape schemele noastre mentale, că doar sunt depozitate in burtica lui. Scoate din recuzită ce i se pare inspirator in acea secundă. Iar noi, in virtutea atâtor muşcături din momeală, deschidem gura uşor. Câţi dintre voi nu aţi cumpărat măcăr o dată, un ceva ce părea foarte interesant şi incitant pt ca atunci când aţi ajuns cu prada acasă să constataţi că parcă nu mai merită atenţia? Acolo rezidă un joc psihologic al dorinţei, intricată cu proiecţii, care se transformă curând in vinovăţie şi dezamăgire. Totul nu e decât ego care se mişcă, pt a stârni exact acele ingrediente de care are nevoie ca să-şi continue existenţa sau să-şi consolideze puterea in sistem. Veritabila capcană a luării unei decizii constă în faptul că ambele poziţii (pro sau contra) sunt in realitate martori, susţinători fideli ai egoului. Indiferent la ce concluzie am ajunge, tot vom susţine eul şi-l vom întări. Pricepem astfel că prelugirea sesiunilor de dezbateri mentale nu fac decât să ne chinuie inutil şi să ne întărească asupritorul interior. Cea mai benefică soluţie ar fi să nu luăm nici o hotărâre. Abandonarea procesului decizional in mâinile lui Dumnezeu reprezintă o alternativă comodă, dar nu şi pt ego (sau pt minţile stăpânite cu mănâ de fier de ego), care râvneşte cu disperare la preluarea integrală a controlului. Din acest motiv, nu ne vine niciodată prea bine să renunţăm la a adopta hotărâri, la a amâna sau a avea răbdare ca o altercaţie oarecare să se soluţioneze de la sine. Am observat pe propria piele că atunci când încercăm să forţăm rezolvarea unei probleme, lucrurile nu se aşează fericit, dar dacă ne pacificăm mintea şi izbutim să aşteptăm, în timp ce descifrăm mesajul încurcăturii, obstacolul se dizolvă ca prin farmec. Când ne solicităm intelectul să citească mesajul situaţiei conflictuale, când ne poziţionăm mintea pe făgaşul unei noi viziuni şi ne restructurăm schemele cognitive retrograde, bariera nu-şi mai are sens şi atunci răsar ca printr-un miracol salvatorii de pretutindeni. Dumnezeu nu intenţionează să ne amărască viaţa terestră, ci numai să ne îndrepte greşelile mentale. Totul se întâmplă pt ca să nu ne mai rănim pe noi şi unii pe alţii!

miercuri, 18 aprilie 2018

Cum e avantajos să ne comportăm in mijlocul uraganului afectiv?

Societatea integrală tinde să automatizeze, să clusterizeze activitatea şi viaţa cetăţeanului. În acest sens se tinde spre ignorarea individualului pt a ridica în slăvi comunitarul. Practic nu se mai ia in calcul personalitatea fiecăruia, urmărindu-se o nivelare incomodă. Pildele in această direcţie sunt puzderie: • există numere fixe de pantofi şi calapoade standard pt picioare de toate formele, mărimile. Nu se croiesc pantofi pe dimensiunea picioarelor, ci picioarele trebuie să se înghesuie in pantofii normaţi; • la şcoală, lecţia nu e adaptată nivelului şi ritmului fiecărui educabil, ci se predă acelaşi material tuturor, in ritm identic. Rezultatul e că leneşii stopează, frânează avantul celor mai dotaţi. În plus nu se lasă nimănui oportunitatea alegerii domeniilor de studiu in gimnaziu sau la liceu; Nu are importanță daca conținutul lecției nu pasionează pe nimeni, important este că factorul de decizie ministerial propune. Așa se ajunge la situații ridicole în care la școală se învață matrici, integrale și diode, dar nu se studiază comunicarea interumană, manierele propice de interacțiune dintre sexe. La liceu studiem viața râmelor, dar nu și externalizarea emoțiilor umane. • chiar in miezul familiei, părinţii mereu îşi liniştesc propria vinovăţie in creşterea progeniturilor, afirmând că și ei au fost corectaţi în aceeași manieră agresivă, prin bătăi sistematice. Astfel, adulții îți scuză ignoranța și dezinteresul pt educație argumentând că le-au fost oferite acelaşi lucruri. Dar oare nu se vede de la o poştă că odraslele sunt diferite, nu e evident că au nevoi, intenţii, interese personalizate? Dincolo de aceste generalităţi vreau să mă refer la apariţiile şi derulările unor situaţii critice, cărora oamenii se gândesc să le atribuie conotaţii globalizate. Adică ţi se întâmplă ceva şi ai impresia că vecinul, colegul, prietena poate să-ţi traducă rostul pt care ţi s-a întâmplat ţie acel lucru. În disperare de cauză mai apelezi cu aplomb la dicţionare de vise, la cărţi de limbaj non-verbal. Ai senzaţia că un episod existenţial există prin el insuşi, separat de tine, că nu ți se adresează în mod personalizat. De pildă, o carie care s-a format in dintele tău e echivalentă cu apariţia unui alte carii in gura unui necunoscut în virtutea faptului că ambele sunt carii dentare. Pericolul constă în ratarea sensului individual al evenimentului. Cei mai numeroşi cetăţeni trăiesc cu impresia că incidentul care i se întâmplă unuia e similar cu o altă situaţie care intervine in viata vecinului, numai fiindcă PARE la fel. Dar istoriile anterioare ale celor doi protagonişti in discuţie sunt oare identice, credinţele lor (prin prisma cărora va fi decodificată conjunctura) sunt similare? Chiar dacă nişte evenimente seamănă, in mod cert ele diferă substanţial. Ei bine îți șoptesc un imens secret: tot ce ți se întâmplă îți este adresat în mod special. Vine la tine in mod absolut intenționat, fără nici o greșeală de expediare și este mulat cu totul pe ce ai tu de învățat in acest moment. Toate fenomenele ne sunt personalizate, au adresă fixă şi sunt perfect adaptate nouă. Ele sosesc ca răvaşe ale universului, fiind menite să ne ajute să învăţăm ceva despre cine suntem noi cu adevărat. Tot ce intervine in câmpul nostru conştient reprezintă un punct de inserţie, ce arată spre iluziile pe care le cărăm conştiincioşi în suflet. Doar frământarea atentă a mesajelor divine, doar străduinţa noastră de a decodifica sensul întâmplării ne va facilita evoluţia. În loc să aruncăm cu furie întâmplarea la gunoiul uitării, mai înțelept ar fi să stăruim conștient, in regim meditativ asupra felului în care ne-a afectat conjunctura, ce emoții a declanșat în noi, pe cine considerăm responsabil și din ce motiv, etc. În pofida grabei noastră de a acorda interpretări generalizate unor fenomene similare, universul nu conteneşte să ne demonstreze că absolut fiecare conjunctură trebuie tradusă in contextul mai larg de întâmplări de viaţă al fiecăruia dintre noi, in conexiune directă cu înşiruirea de situaţii din proximitatea lui, dar şi asociată cu istoria mai amplă trăită pânăîn prezent. În această ordine de idei vom plasa un incident cu tentă nefericită, prin raportarea lui la ce s-a petrecut cu 1-2-3 săptămâni înainte, dar şi in legătură cu toată viata noastră, în special cu acele teme care ne răsar în minte sau care par să aibă conexiune directă cu evenimentul respectiv. Când scriu „plasarea evenimentului” mă refer la încercarea de a-i acorda o logică, de a dezlega rostul lui in viaţa mea. Ea va fi analizată şi disecată numai in funcţie de reperele adultului respectiv şi va furniza informaţii despre el. Adesea munca noastră cu noi va rodi sub forma înțelegerii unor traume petrecute cu mult timp în urmă. E posibil ca în sfîrșit să fim luminați cu privire la un incident care ne-a măcinat sufletul decenii întregi. Dacă înțelegem de ce a acșionat interlocutorul în acel fel și de ce ne-a durut pe noi atât de tare, ne putem desprinde de suferința rănii. Iertarea survine fără probleme, iar pacea minții e inevitabilă. E remarcabil să constatăm că o problemă similară poate şi este obligatoriu să fie integrată in peisajul existenţial al fiinţei, dar şi că ea va comporta interpretări diferite in episoape variate de viaţă. Astfel, scopul unei pierderi la 20 de ani va fi diferit de o altă pierdere la 34 de ani. Refuzul nostru de a descifra răvaşele circumstanţelor ce se ivesc in viata noastră va avea ca urmare repetarea lor. În loc să experimentăm o unică, tumultoasă şi băbădăioască relaţie de cuplu vom trece de la un partener la altul cu aceeaşi încărcătură dramatică. Întâlnim și încăpăţânări super- consistente, când omul cară cu el tragisme de la o încarnare la alta....până când suferinţa atroce îl trezeşte şi în sfârşit, ajunge la el ideea că se poate trăi şi altfel. Adesea destinul ne scoate in cale contexte care se repetă. Acest lucru vădeşte că in trecut nu ne-am învăţat lecţia. O traumă tinde să fixeze un fragment mental. Psihicul se scindează, iar acel segment mental se lipeşte acolo. Dacă nivelul general de conştiinţă nu evoluează, la o repetare a unui eveniment similar, intelectul va tinde să trateze situaţia in aceeaşi manieră. Rezultatul va fi accentuarea traumei. Dacă insă omul se preocupă de descifrarea semnificaţiei evenimentului, dacă doreşte să evolueze spiritual atunci la o nouă reiterare a unei situaţii identice, cetăţeanul nostru va gestiona demersul traumatizant dintr-o nouă perspectivă, îi va conferi un rost şi-şi va trasforma personalitatea. Eventual va arunca la coșul de gunoi vreo fantasmă, ce-i bântuia mentalul. Succesul acţiunii va fi socotit printr-o stare de bine, prin debarasarea de o amărăciune, prin pacificare sufletească. Bonusul e format de realipirea fragmentului segregat: prin procesare conştientă a traumei, acea facţiune izolată va fi eliberată şi se va unifica cu restul intelectului. Consecința va fi creșterea gradului de înțelegere, dar și a nivelului de conștiință, întrucât sporirea conștiinței corespunde unificării mentale. Un postulat esenţial al managerii unei furtuni emoţionale constă în privirea emoţiei, în vieţuirea in proximitatea ei. A ne ascunde de emoţiile care nu ne plac, care ne fac să ne simţim inconfortabil, e un „talent” al occidentalilor. Dar reprimarea afectelor ne perturbă sistemele nervos, imunitar şi relaţional. Dar cuprinderea lor in raza conştientului şi susţinerea pînă la dizolvare, ne va elibera de nefericiri ulterioare. Cum procedăm pt a descifra sensul unei circumstanţe? În chiar miezul derulării problemei, in furtuna emoţională stârnită, individul are sarcina de a privi detaşat in interiorul său cu scopul de a capta răvaşul universului pt sine. E posibil ca la început operaţiunea să nu fie foarte facilă, însă perseverenţa se va dovedi utilă. Un salt al conştiinţei va uşura munca arheologică. Puteţi apela la un amic brutal de sincer şi bine intenţionat, dar trebuie să ocoliţi primejdia proiecţiilor. Soluţiile furnizate de el sunt valabile pt el fiindcă ne reamintim că oricine vorbește numai despre sine. Dar un prieten bine intenționat poate surprinde uneori contextul mai larg sau să adreseze întrebări țintite. Ideal ar fi să vă ghideze subtil, fără să introducă în peisaj rezolvările lui. Pt o minte instruită, soluția țâșnește relativ rapid, creierul său eteric selectându-i exact incidentele din trecut care au legătură directă cu subiectul. Cu cât stăruim mai îndelung în frământarea conștientă a fenomenului, dorind să-i desifrăm sensul și nu să ne umplem de furie, vrând să-i pricepem sensul și nu să ne descărcăm sacul de învinuiri. Țelul exercițiului este unul relaxant, investigativ și nu unul inchizitor. Nu facem vânătoare de vrăjitoare, nu executăm procese ori represalii, ci doar dorim să știm ce s-a întâmplat cu noi, ce simțim, de ce simțim ceea ce percepem, care e rostul incidentului, de ce a venit el in viața noastră. Există o imensă prăpastie între ruminații intelectuale (in care reluăm obsesiv ce a zis acuzatorul, ce am răspuns eu, ce ar fi trebuit să adaug ca să-mi protejez orgoliul, să-i dau mai bine peste nas, etc) și ceea ce propun eu aici. Primele aduc numai necazuri, mai mută furie și amărăciune, iar investigația conștientă, pur contemplativă desfășurată cu scopul de a înțelege ce se petrece cu noi rodește liniște, libertate interioară și ușurare. Vom depista informaţii despre cum suntem noi in realitate, ce gândim, ce credinţe ne conduc viaţa cu mână de fier. Adesea vom fi uluiţi că adevărul despre noi contrastează flagrant cu iluziile întreţesute de mintea noastră condiţionată. Exemplificând teoria de mai sus voi cerceta o banală răceală şi ce mi-a comunicat ea mie: am mai parcurs zeci de răceli in viaţa mea şi până acum nu mi-a venit ideea că şi din ea aş putea să extrag date despre cum sunt eu cu adevărat. O toleram pe jumătate cu neplăcere, intricată cu dorinţa imperioasă de a se sfârşi, de a reîncepe să „trăiesc”, de a-mi relua activităţile cotidiene. Ignoram complet faptul că respingeam circumstanţa in care sălăşluiam, că o condamnam. De această dată, ca niciodată ea s-a prelungit nefiresc de mult. M-a extenuat şi m-a stors până am căzut in depresie. Ceva curgea anormal. În ziua următoare m-am pus pe meditat. Am coborât în interiorul meu să observ detaşată ce se petrece. Răceala era dornică să-mi comunice mesaje fabuloase, iar eu le ignoram de zile întregi. Am acceptat că eu deţineam himera că organismul meu e mai sensibil decât media statistică a populaţiei româneşti, că e mai friguros. Adică trupul de capul lui hotăra să fie mai sensibil la frig. În loc să observ că mintea mea instala în corp un program defavorizant, şoptindu-i mereu că lui trebuie să-i fie mereu frig, să se înfofolească, eu mă convingeam singură că organismul de carne a luat arbitrar decizia de a fi friguros. Şi uite aşa mă amăgeam singură! Rămăşiţe ale concepţiei că trupul poate crea după ideile lui şi că nu mintea e cea care impune corpului orice credinţă se dosesc în colţuri psihice. Numai lumina conştiinţei le devoalează. Apoi, sosise vremea să integrez in sistemul meu de valori faptul că am impresia că sunt diferită de ceilalţi şi să accept că acesta derivă dintr-o fantasmatică credinţă scornită din vanitate neobservată conştient. Vestea bună e că dacă izbutesc să nu mă mai condam pe mine pt faptul că am trăit ani de zile sub tutela unei ficţiuni, nu voi mai admonesta niciodată pe nimeni pt acelaşi lucru. Perlaborarea iluziei mă va extrage de sub raza ei de influenţă. Ceea ce rezultă este o mai mare transparenţă mentală şi o curăţare a percepţiei, adică atingerea unor ţeluri spectaculoase. Cu fiecare nouă biruinţă asupra umbrelor mentale ne apropiem de adevăr, de dezideratul final, care instalează armonia in persoană, dincolo de care se întind liniştea şi fericirea infinite.

vineri, 13 aprilie 2018

Persistenţa modelului

Noi considerăm că e suficientă o singură mostră de interacţiune blândă pentru ca partenerul să reacţioneze prompt la ea şi să-şi altereze schema comportamentală. Şi dacă el nu se conformează aşteptărilor noastre, avansăm orgoliul şi ne burzuluim, concluzionând că metoda nu funcţionează. Dar oare noi am învăţat să scriem dintr-o unică încercare? Oare putem modela comportamente bazându-ne pe valoarea modelului şi pe persistenţa lui? Ca să aflu empiric răspunsul am întreprins un modest experiment. Într-un bloc de vis a vis de mine locuieşte o amică, care de curând are un nou prieten. Mi-a făcut cunoştinţă cu el. Ulterior, ori de câte ori mergeam la ea, el nu răspundea la bună ziua. Iniţial m-am înfuriat. Am conştientizat că numai imaginea de sine îmi era lezată, acea voce egotică care îmi şoptea că, într-un fel ştiut numai de el, eram umilită fiindcă eu dădeam bineţe şi bărbatul nu catadixea să răspundă. Dacă are mână liberă, adică acordul nostru, din acest punct, egoul construieşte o cascadă spumoasă de motive pentru care el e îndreptăţit să fie furios pe individ, susţinând că nomele sociale îi justifică amărăciunea şi enervarea, că nu e civilizată o atare atitudine, etc. Pe egoul meu cert l-ar apuca miezul nopţii scăldându-se în ruminaţii fără capăt. Drept urmare nu i-am îngăduit plăcerea cu pricina. Am acceptat lucrurile aşa cum stăteau, dar m-am hotărât să verific dacă modelul meu de a da mereu bună ziua îl poate influenţa pe cetăţeanul respectiv. Astfel, ori de câte ori ne întâlneam, eu îl salutam cu un zâmbet şi el mă privea cu gura strânsă. Săptămâna trecută am constatat prima înbunătăţire: a mormăit un ceva ce semăna a salut, apoi surpriză, ieri chiar a spus limpede bună ziua. Iată ce poate face o lecţie blândă! În trecut, scufundându-mă în noroiul infatuării aş fi renunţat instant să-i mai dau bineţe „nesimţitului”şi m-aş fi umplut de furie ori de câte ori drumul meu s-ar fi încrucişat cu al lui. Dacă lucrurile escaladau, de pildă dacă i-aş fi făcut observţaie că nu e politicos şi aş fi ajuns să mă cert cu el, poate că aş fi abandonat chiar relaţia cu prietena. Să comparăm ce rezultate am obţinut acum, în absenţa împăunării eului meu: relaţia cu amica funcţionează, nu m-am enervat deloc chiar dacă domnul nu mă saluta şi în plus, prin perseverenţă, l-am ajutat să-şi inoculeze un aset interuman preţios. Deci numai lucruri bune! Atunci la ce mai păstrăm vanitatea? Doar ca să ne laude egoul, să ne felicite că suntem cuminţi şi-i urmăm sfaturile cristaline? Acum să medităm la câte eşantioane de comportament avem de la părinţii noştri, de la fraţii mai mari, de la profesori şi alţi adulţi semnificativi, care ne-au bântuit copilăria. Le-am studiat felul atitudinal ani în şir, considerând că ei sunt modelele noastre, că ei chiar ştiu cum să reacţioneze în faţa unor situaţii, care pt noi păreau paralizante. Evident că am îngurgitat până la ultima picătură tot ce spuneau şi manifestau ei! Dar oare am trecut ceva prin filtru conştienţei? Am stat vreodată să analizăm dacă modelul desfăşurat de genitorii noştri era prolific, era valid? Sau chiar dacă posedă dâre de funcţionalitate, chiar reprezintă cea mai performantă alegere încât să nu trebuiască niciodată să-l îmbunătăţim? Nu vom putea niciodată să metamormozăm o expresia mentală dacă nu o studiem în manieră conştientă. Dacă suntem nemulţumiţi de ceea ce avem in dotare trebuie să ne schimbăm felul de a privi realitatea. Ca să obţinem alte rezultate în lume suntem nevoiţi să asimilăm alte modele, mai benefice. Adică e necesar să lucrăm cu noi. Dar vă imaginaţi câtă inerţie zace în subsolurile psihismului propriu? Toată viaţa am crezut că aşa cum decriptăm noi mediul social este corect, în virtutea faptului că aşa am procedat....până acum. Undeva şade satisfăcută o recompensă pt faptul că acţionăm mereu şi mereu în acelaşi fel. Aceasta e mulţumirea egoului. Dacă nu lucrăm cu noi o să rămânem dresaţi precum câinele lui Pavlov, adică o colecţie de reflexe condiţionate ale trecutului. Dacă dorim să ne procurăm soluţii cu randamente mai bune la problemele noastre e necesar să înfrângem încăpăţânarea eului, dar şi să abandonăm satisfacţia lui. Din acest motiv, eul este supraintitulat mintea condiţionată: fiindcă prin repetarea constantă, insistentă a unui comportament, acesta se amprentează în mental şi tinde perpetuu să fie reactualizat. Practic, intrăm într-o rutină din care ne vine greu să mai evadăm. Intervine şi frica că nu vom reuşi, că alţii se vor hlizi pe seama stângăciei proprii, că ne vom chinui să învăţăm alte maniere de interacţiune şi că rezultatele vor fi catastrofice, etc. Eul coroborat cu anxietatea sunt in stare să ridice milioane de raţiuni „întemeiate” pt care nu e bine să te transformi. Un alt spin la capitolul modelelor este prevalenţa celor negative. Majoritatea oamenilor promovează şi întreţin mostre nefavorabile de comportament: se supără din orice, au aşteptări hazardate, favorizează împăunarea, propagă invidia şi teama, bagă neîncrederea la înaintare, etc. Spre exemplu, eu nu am întâlnit un model de blândeţe cu autoritate, de dorinţă ca eu să ies din coconul în care mă vârâsem până nu am ajuns la masterul de psihoterapie. Realizez că am fost privilegiată de viaţă fiindcă am dat peste asemenea oameni, dar câţi dintre ceilalţi au parte de atare tratament? Cum să scapi de sub vigilenţa aspră, fanatică a egoului fără o lumină care să-ţi arate calea? Efortul meu de a scrie aici, pe blog e cumva o formă de recunoştinţă pt mentorii mei, o modalitate de a plăti cu aceeaşi monedă, de a transmite mai departe ceea ce am primit eu cu dragoste. Pe de altă parte, elevarea gradientului meu de conştiinţă mă îndeamnă să pricep că nu-mi pot ridica abilitatea de a iubi dacă nu împărtăşesc cu ceilalţi ceea ce am aflat. Aşa cum eu am fost ajutată să cresc spiritual simt că e datoria mea acum să-i ajut la rândul meu pe alţii. Dragostea umană trece prin conştiinţă, iar orice efort mărunt contribuie la progresul întregului. Străduinţa fiecăruia dintre noi de a ne ridica nivelul de conştiinţă aduce o alinare în conştiinţa colectivă şi facilitează drumul tuturor. Dacă nu am fi suferit de carenţă de iubire în perioada infantilităţii nu am fi avut atâtea traume depozitate în suflet. Orice maladie, nefericire reprezintă un strigăt după iubire. Iar cel mai adesea răspunsul covivilor noştri este pedepsa, respingerea, oprobiul. De ce? Fiindcă niciunul dintre noi nu e capabil de iubire veridică. Nici măcar nu înţelegem conceptul. Ca să iubeşti e necesar să fii conştient, să decelezi adevărul de falsitate, să fii capabil să dăruieşti tuturor, să-i ajuţi să crească spiritual, să le oferi instrumentele necesare dezvoltării. Toţi ar trebui să urmăm cursuri în care să deprindem arta de a iubi. Aţi văzut cât de drăgăstoşi sunt copiii foarte mici? V-aţi întrebat vreodată de ce toţi acei bulgăraşi de iubire ajung invariabil la rebeliunea adolescentină şi apoi la morocăneala tipică adultului? De ce maturii uită să râdă? Zilele trecute am intrat în metrou râzând cu gura până la urechi împreună cu o amică. O doamnă în etate m-a privit dezaprobator, cu gura schimonosită a dispreţ, ca şi cum aş fi călcat-o pe degetul mic. O deranja că sunt veselă? Nu e o nebunie? O verişoară de a mea e profesoară. Analizăm împreună felul în care se comportă institorii, colegii ei de breaslă. Oare câţi educatori chiar merită să fie modele pt copii? De mulţi ani mă chinui să înţeleg de ce am resentimente împotriva educatoarei mele din clasele primare. Până zilele trecute, când un travaliu cu mine a renăscut o amintire prăfuită. Eram în clasa a 3-a când într-o zi din senin, învăţătoare a ţipat la mine şi m-a mutat în ultima bancă. Când am încercat să protestez s-a abătut asupra meu o ploaie de zbierete furioase. M-am dus acasă şi i-am povestit mamei mele incidentul, rugând-o să rezolve problema, dar ea a conchis că sigur am făcut eu ceva rău la şcoală şi nu a vrut să intervină. Profesoara vroia bani de la părinţii mei şi cum nu i-a primit, eu am rămas pedepsită. Am rămas izolată în ultima bancă vreme de 2 ani, deşi mai erau 3 rânduri de bănci până la colegii mei. (abia acum pricepeam de ce în primii doi ani de şcoală tot dispăreau dintre colegii mei. În prima zi de şcoală din clasa întâi erau înscrişi 30 de copii, iar la momentul incidentul abia dacă mai număram 17). De atunci nu m-am mai străduit să iau premii la şcoală, până la ajuns la Facultatea de psihologie. Aici pasiunea şi interesul fulminant au învins inerţia proiecţiei anterioare. Materialele erau atât de incitante încât conta prea puţin felul în care erau expuse. Însă trebuie să remarc şi că mulţi profesori îşi dădeau silinţa. Ce m-a învăţat învăţătoarea? Că există nedreptate peste tot, că munca şi inteligenţa nu sunt preţuite, că banii sunt mai preţioşi decât iubirea (înaintea acestui eveniment eu chiar o iubeam pe învăţătoare). Mai grav este că de la acest incident am proiectat imaginea învăţătoarei asupra multor profesori. Iată ce pot construi modelele! Dincolo de tragismul unei clase de infanţi, se pune legitim întrebarea: De ce am „nimerit” eu tocmai o asemenea învăţătoare hapsână? Comparând povestea mea cu cea a verişoarei mele (care a beneficiat de o educarea calină, care mângâia micuţii, le aduce prăjituri de 1 iunie şi se străduia să-i înveţe) înţelegem că fiecare atrage în viaţă exact ce-i foloseşte mai mult. În loc să ne transformăm în victime şi să ne plângem de milă, mai economic ar fi să extragem semnificaţii din contextele care ne parvin. Astfel, analizând la rece am observat că iniţial eu învăţam ca să capăt aprobarea institutoarei, însă după eveniment am învăţat fiiincă îmi plăcea. Practic mi-am relocat motivaţia pe baze mult mai sănătoase: pt mine şi nu pt premii. Apoi, în clasele 1 şi 2 eu eram în centrul acţiunii, ridicând mereu mâna să răspund. Ulterior am aterizat în postură de spectator, întrucât învăţătoarea se prefăcea că nu vede că ridic mâna şi mă ignora. Am învăţat devreme poziţia detaşată, foarte apreciată dpdv spiritual. Cel mai important este că am deprins ideea că trebuie să mă ajut singură şi că pot răzbi în pofida obstrucţionărilor exterioare. Deci, nu m-aş minţi pe mine dacă aş afirma că am fost năpăstuită? Depinde ce vrem să observăm în viaţă: lezarea orgoliului sau darurile divine?

marți, 27 martie 2018

Urmările nivelului scăzut de conştiinţă

Zilele trecute, după viscol am ieşit să curăţ trotuarul de zăpadă. Stratul era consistent şi la un moment dat m-am oprit să mă odihnesc. Priveam maşinile care treceau sporadic pe lângă mine, când mi-a atras atenţia un conducător care „şofa” privind fix în telefonul mobil. Carosabilul era plin de mormane de zăpadă, în stânga şi în drepata zăceau multe maşini parcate, aluneca pe jos, iar el îşi orientase întreaga atenţie spre imaginile din telefon. Era complet absorbit. Dacă îi ieşea vreun câine în faţă ar fi fost vai de coada lui! Sfatul meu este să uitaţi că există reguli de circulaţie, că unii au prioritate, că sunteţi pe trecerea de pietoni şi să vă asiguraţi oricum! Boala telefonului mobil se extinde şi acaparează minţile oamenilor. Tentaţia internetului sau a jocurilor virtuale creează dependenţe atât de puternice încât omul pare-se nu se mai poate desprinde din mrejele lor, nici măcar cu risul de a accidenta un confrate. Iată care sunt repecursiunile absenţei conştiinţei! Ai impresia că trăieşti singur pe planetă, că niciun om din jur nu merită nimic, că doar tu contezi. Pentru mintea condiţionată să tot obţină şi să tot obţină orice numai pt ea, nu intră în raţiunea sa posibilitatea destul de consistentă de a lovi pe cineva. Ea pur şi simplu neagă acest fapt şi atunci se crede atât de performantă încât poate să conducă în timp ce nu se uită la trafic. Adesea ne închipuim că dacă ne minţim pe noi nu se produce nici o tragedie, ba chiar avem de numai de câştigat. Amăgirea e specialitatea primordială a egoului, dar acum descoperim cât de periculoasă este pt trup. Ea implică suferinţe multiple, fizice şi emoţionale. Tot in raza de cuprindere a acestui item, menţionez varianta inversă. Eu eram la volanul maşinii mele şi mergem destul de încet. Abia am apucat să observ cu coada ochiului un puşti de vreo 15 ani, care alerga pe trotuar venind dispre o străduţă perpendiculară. Am devenit alertă şi am frânat intuind intenţia copilului. În câteva fracţiuni de secundă, când mai aveam mai putin de 2 m până la o trecere de pietoni, băiatul s-a azvârlit pe marcajul de zebră şi a traversat strada fugind prin faţa automobilului. Era „dreptul lui”... că doar era pe trecerea de pietoni! Dar conştiinţa lui deficitară nu vroia să remarce că legea stipulează limpede că orice pieton are obligaţia de a se asigura înainte de a traversa pe trecerea de pietoni. Cum poate un şofer să oprească maşina dacă îi sare în faţă cineva, chiar fiind pe trecerea de pietoni? Conştiinţa are menirea de a intepreta situaţiile şi din perspectiva altora: altfel, ea sesizează intenţii, se pune în locul altora, abdică de la aşa zisele drepturi conferite de legile umane, anticipează prostiile fără margini ale inconştienţilor şi chiar insistă să-i ajute pe cei care vor să-şi facă singuri rău, deşi drept mulţumiri primeşte injurii. Conştiinţa e compasivă fiindcă ea înţelege lucrurile în perspectivă, se ridică deasupra mentalităţilor pur trupeşti şi vede spiritul din fiecare om. Atunci când o să reuşim să remarcăm spiritul şi nu corpul fizic, să ne amintim că orice individ e un frate şi nu un duşman, întrega lume va deveni mai blândă, mai îngăduitoare. Micimea coeficientului de conştiinţă poate fi întrezărită peste tot în jur: de la părinţii care îşi bat progeniturile şi apoi le comunică răniţi (tot ei) că au făcut asta pt binele copilului, până la degradarea sistematică a învăţământului. Dacă genitorii ar vrea să accepte că agresiunea reprezintă un eşec al lor, o carenţă în competenţele lor de a educa o minte tânără şi-ar revizui atitudinea. Dar ei preferă să neglijeze, să nu observe propria inabilitate şi o justifică (pt a-şi reduce vinovăţia) prin explicaţii puerile: „aşa a făcut şi tatăl meu, tot aşa am fost educat şi eu şi mi-a mers bine în viaţă, am ajuns om”. Ca şi cum numai bătăia şi neglijenţa emoţională pot forma un caracter integru! E instructiv să observăm că acele zone mentale care sunt afectate de gradiente joase de conştiinţă ne sunt puse in evidenţă prin enervare. Orice ne irită la alţii, orice comportament pe care îl criticăm cu fervoare ne indică spre un fragment din propria minte, care are nevoie drastică de ajutor psihologic. Cum depistăm la noi o nervozitate, o furie în loc să aruncăm responsabilitatea în grădina vecinului (al autorului atitudinii vizate), în loc să-l judecăm aiurea, mai constructiv ar fi să privim în interiorul nostru şi să devoalăm problema. Atât timp cât ceaţa respectivă rămâne pe ochii noştri, nu vom vedea adevărul. Problema menţionată se referă la un program mental individual care ne determină să observăm răutăţi, acolo unde de fapt e inconştienţă, să decriptăm răzbunare în loc de frică, să considerăm intenţii agresive acolo unde este neştiinţă. Toate aceste scheme cognitive personale sunt rădăcinile care ne scufundă încet dar singur în suferinţe şi apoi în maladii organice. Mintea noastră ne îmbolnăveşte. Toate gândurile negre pe care le întreţinem singuri, toate atacurile mentale sau fizice asupra altora ne construiesc treptat fondul propice pt instalarea bolilor. Interpretarea unei conjucturi nu corespunde adevărului, deşi mintea noastră îmbibată de credinţe egotice aşa ne lasă să credem. Lecţia de ieri din Cursul de miracole, editat de Foundation for inner peace afirmă: „ Ce vezi reflectă ce gândeşti. Iar ce gândeşti reflectă pur şi simplu ce alegi să vezi. Valorile tale sunt determinate în acest sens, căci ce investeşti cu valoare precis vrei să şi vezi, crezând că ce vezi chiar şi există. Nimeni nu poate să vadă o lume căreia propria-i minte nu i-a acodat valoare. Şi nimeni nu poate să nu vadă ce crede că vrea.” Fără să ne observăm propriile erori din minte, întruchipate în patternurile mentale pe care le întreţinm prin cugetele noastre, prin interpretările pe care le dăm situaţiilor de viaţă, nu vom vedea adevărul despre noi şi despre ceilalţi. Iar acest adevăr eliberator se procură prin meditaţie reiterativă şi conştientizare cât mai frecventă.

sâmbătă, 24 martie 2018

Cu cine ne împărţim viaţa? (Creatura numită ego – partea a 3-a)

În miezul cel mai intim al minţii noastre condiţionate (respectiv al eului) tronează un centru de referinţă. Aici sunt depozitate toate datele „preţioase” colecţionate de strângătorul nostru ego. Vorbele aruncate într-o doară de persoane cu autoritate din perioada infantilităţii noastră, concluziile bine ticluite, „măreţe” extrase din incidentele traumatice traversate pe propria piele, interpretările aberante ale unor evenimente la care am fost martori, proiecţiile şi dezinformările de toate genurile sunt înălţate la rang de primadonă, de calitate superioară şi solicitate, consultate cu orice ocazie. Mai grav este că odată cu accesarea lor reiterativă, ele se metamorfozează în legităţi universal valabile. Din simple credinţe personale se extind, devenind atotputernice. Banalele idei îşi extrapolează teritoriul, expansionează precum o supernovă şi ajung să fie absolut valide pt întreaga populaţie a globului. Din acest moment, oricine care îndrăzneşte să contrazică asumpţia va fi ostracizat urgent, înfierat la stâlpul infamiei şi trecut in rândul duşmanilor. Amintişte-ţi cât patos ai pus in trecut, câtă fervoare negativă instituită într-o opinie personală. Cu siguranţă că cineva „te-a jignit” vreodată, adică traducând vom spune că a emis o părere diferită de cea pe care tu o credeai potrivită pt tine. În mintea ta s-a iscat o furtună violentă, tornadă de gradul 5 care a tins să măture în calea sa orice fărâmă de prietenie. Cumva centrul de referinţă ne solicită să aderăm atât de profund la el încât parcă nimeni altcineva nu mai posedă dreptul de a deţine o directivă contrară. În funcţie de informaţia înmagazinată, aici se produc toate comparaţiile dintre noi şi ceilalţi, se iau toate deciziile, se cântăresc faptele proprii sau ale altora, etc. Identificarea masivă dintre noi (spiritul) şi acest mecasnim haotic, pur virtual ne amărăşte existenţa pământeană, ne zăpăceşte de a binelea şi ne aruncă in fantasmă curată. Ajungem să nu mai ştim cine ne e prieten şi ce lucrează împotriva binelui nostru suprem, care e adevărul, ce e real şi ce e ficţiune, unde începem şi unde sfârşim. Împovăraţi de ficţiuni, pe care le luăm drept certitudini ne prostim crezând că vocea din urechea interioară ne e amicul cel mai confiant, cel mai de nădejde şi urâm, dispreţuim, hăituim alte spirite, chinuite ca şi noi. Să mestecăm un exemplu, pt a digera mai bine cele înşirate mai sus: Personajul principal chemat la rampă să fie un cuplu. Ea a trăit toată viaţa cu mândria că are picioarele frumoase. După 30 de ani de menaj, el afirmă dintr-o dată un comentariu despre „copanele ei”. Definiţia din dicţionar spune: copan = şold, coapsă (de animal). Nimic mai mult. Însă ea reacţionează defensiv, ca un animal rănit şi iscă un scandal monstruos, pe motiv că a fost insultată, că i s-a spus că are picioarele groase. Nimeni nu a pronunţat cuvintele respective, însă depozitarea acestora in centrul de referinţă le conferă adevăr pt persoana in cauză. E posibil ca soţul să nu fi intenţionat să o rănească, ci numai să o alinte cumva sau să glumească cu ea. Însă existenţa in centrul ei de referinţă a unor legături dubioase (in exemplu nostru copane = picioare groase) a comutat-o instant pe modulul de atac. În altă ordine de idei, de ce părerea cuiva, diferită de a noastră ar fi o insultă? Ce importanţă ar avea dacă soţul chiar ar fi zis că are picioarele groase? Nu derivă de aici o identificare crudă cu trupul de carne? Nu se cheamă că femeia se rezumă numai la organismul perisabil in care locuieşte temporar, că se vede pe sine un corp şi atât? Oare nu reiese clar că reducţionismul acesta materialist, absurd este una din sursele primare de mâhnire in viaţa noastră? Egoul încearcă mereu să ne demostreze că noi nu suntem ceea ce suntem, adică că nu suntem spirite, că el e unicul nostru prieten de nădăjde, că trebuie să-l ascultăm numai pe el, dacă vrem să ne meargă bine. Derularea poveştii fiecărui om, care nu a lucrat in favoarea conştiinţei sale, e tocmai o mărturie fabuloasă de cât de bine ne merge urmând poveţele “înţelepte” ale eului nostru. Merg în bucătorie şi brusc mă invadează amintirea platoului cu fursecuri, care este aşezată pe servanta din sufragerie. Aud in minte vocea egoului propriu: - Hai să mâncăm un fursec. - Nu, replic eu. Nu mai ştii că am citit ieri că nu e bine să consumăm zaharuri după ora 6? (acum mă mir de mine că mă apuc să-i explic eului meu de ce adopt o decizie! Ca şi cum mi-e frică să nu se supere) - Dar noi avem credinţa că nu ne îngrăşăm din nimic, aşa că nu nu-i bai dacă ronţăi un fursec, intervine egoul. Şi prin minte îmi flutură savoarea şi mirosul “păcătosului” de fursec. Adică, eul îşi întovărăşeşte vorba cu o imagine sugestivă. - Adevărat. Convinsă pe jumătate, fac un pas spre sufragerie unde aşteaptă farfuria cu fursecuri delicioase, pe lângă care m-am tot învârtit toată ziua, inspirându-le aroma, dar rezistând eroic. Apoi subit înţeleg că e doar o toană a egoului şi mă răzgândesc. - Dar mi-e poftă de un fursec, se tânguieşte el. - Poate să-ţi fie. Răspunsul e nu. Am mâncat destule azi. - Care destule, mă îngână el, că au fost doar 4. - (Oare chiar le-o fi numărat?) meditez eu. Mă prefac că nu-l aud. Pur şi simplu nu-l bag in seamă. El mai rumegă problema şi intervine cu o idee inedită: - Am scris toată ziua şi doar ştii că neuronii au nevoie de glucoză pt a funcţiona corect. - Aşa e, încep eu să cuget. Apoi iar înţeleg că sunt pe cale să cad in capcana egotică. In ultima secundă observ laţul şi mă repliez. Mă amuz doar. Pofta dispare. - Bravo, ai rezistat poftei. Acum meriţi un fursec, încearcă iar egoul, puţin mai târziu În trecut au fost ocazii în care am muşcat ultima momeala. Acum am râs iarăşi. Ce relevă acest dialog spumos: Că eul ştie clar cine are puterea în sistem. Dacă el ar fi deţinătorul puterii depline, sursa vieţii aşa cum îi place să afirme, oare ar mai lupta atât să mă convingă? Şi ar mai vorbi la plural, adică cunocând că eu, spiritul sunt altceva decât noianul de credinţe ce alcătuiesc eul? Ce mai relevă dialogul prezentat: Că abilităţile de manipulare ale egoului se ridică la un rafinament deosebit. Numai o conştiinţă înzestrată cu un detector bun, care utilizează raţiunea pe post de gardian al vieţii poate detecta şi descompune toate manevrele egoului. Cât timp nu efectuăm travaliul cu noi pt a ne înălţa nivel de conştiinţă nu vom fi apţi să contracarăm mânuirile de păpuşar ale egoului. Ridic o nouă minge la fileu: Oare cum ar fi decurs evenimentul de mai sus, dacă eu nu aş fi fost conştientă de ce se petrece în mintea mea? Care ar fi fost rezultatul final? M-aş fi dus glonţ la farfuria cu fursecuri şi in decursul zilei aş fi halit 30 de fursecuri (aşa cum procedam acum 30 de ani), crezând că-mi fac un mare bine fiindcă îmi satisfac o dorinţă. Extrapolând raţionamentul: Oare expectanţele pt care muncim cu râvnă ne chiar ne pot aduce fericirea scontată? Toate amărăciunile datorate faptului că nu ni se împlinesc aşteptările sunt întemeiate, sunt rezonabile? Ori sunt numai chinuri, tribulaţii sterile pt că nu deţinem apă de ploaie?

miercuri, 21 martie 2018

Mintea poate fi reprogramată

Am desfăşurat un experiment interesant. Am repetat o frază pozitivă care contrazicea flagrant ceea ce intelectul meu susţinea cu patos. La început, am spus propoziţia aleasă. De pildă, văd să citesc fără ochelari! Din interior am auzit un ecou sinistru, care contrazicea afirmaţia mea.: Imposibil. Nu poţi să vezi să citeşti fără ochelari Apoi am repetat: Văd să citesc fără ochelari Din nou, mintea mea m-a contrazis. Nu vezi să citeşti fără ochelari. Am persistat cu afirmaţia, iar eul meu s-a încăpăţânat să mă contrazică. După o vreme, răspunsul negativ din interior s-a diminuat. În urma insistenţelor mele a dispărut. Am luat o carte să verific. Desluşeam literele. E adevărat că mai chinuit, dar le vedeam. Înainte era numai o ceaţă negricioasă. Intelectul mea era setat de ani de zile să creadă că nu poate citi fără ochelari. Astfel, pricep că va fi nevoie de mai multă strădanie ca să-mi conving psihismul să renunţe complet la concepţia lui. Am convingerea că voi reuşi. Dar ce ne înfăţişează acest incident empiric? Ceea ce ne spunem noi în limbajul interior se pune în practică. Dar aşa cum mintea primeşte sugestii din afară, adică încorporează aserţiuni care nu locuiau iniţial înăuntrul ei, tot aşa de comod putem să înlocuim programele disfuncţionale care nu ne mai convin cu altele mai înclinate spre susţinerea stării noastre de bine. La acest capitol, credinţa că putem şi perseverenţa reprezintă chei de aur. Obstacolul cel mai însemnat se cheamă a fi credinţa noastră în mentalitatea iniţială. Dacă reluăm exemplu prezentat, voi descoperi că eu sunt convinsă că nu pot citi fără ochelari. Şi acest aset sălăşluieşte in intelectul meu de ani de zile. Deci egoul are un avans în credinţă de nişte ani buni. Devine evident că nu voi reloca acest monstru dacă repet afirmaţia 5 minute şi apoi mă las păgubaşă, concluzionând că nu am şanse de reuşită. Pentru a ne întări poziţia victorioasă e necesar să mai adăugăm nişte suporţi mentali: - anularea credinţelor neperformante ( în cazul nostru, voi spune: Anulez credinţa că nu văd să citesc fără ochelari) - iertarea gândului care vrea să nu văd fără ochelari (îmi voi repeta: Iert gândul care vrea să nu văd să citesc fără ochelari) Alte bariere care ne sabotează reuşita pot fi: - lipsa de convingere în eficacitatea metodei - lenea - uitarea de a ne efectua „ritualul” - credinţa că trupul hotărăşte ce vede omul şi nu mintea sa - incapacitatea de a crede că mintea poate reversa procesul vederii (Aici intervine materialismul care postulează că senzaţiile vizuale sunt o prerogativă a trupului) Profitabilitatea acestui procedeu consistă în faptul că poate fi întrebuinţat pt orice ţine de sfera mentalului individual, inclusiv pt vindecarea trupului. Aşteptaţi-vă la o ripostă fermă din partea egoului, care nu prea se dă bătut fără război. Nu vă descurajaţi dacă după o vreme în care lucrurile par să fie favorabile, efectele negative reapar brusc. Mintea posedă o inerţie fantastică. Orice carenţă de supraveghere a cugetelor proprii poate rechema maladia sau inconvenientul. Data următoare însă va fi suficientă o doză mai redusă de afirmare a frazei pozitive şi de anulare a credinţelor negative. Cugetând asupra credinţelor pe care le deţinem încă din copilărie, abia acum putem să ne facem o impresia de ansamblu asupra reverberaţiilor lor. Gândiţi-vă ce efecte catastrofale are pt mintea unui copil repetiţia unei critici ori a unei devalorizări. Adulţii nici măcar nu-şi dau seama când trântesc o admonestare nelalocul ei. A-i spune progeniturii că „eşti bleguţ” sau „te-ai lăsat păcălit” şi asta in mod reiterativ, îi imprimă infantului o definiţie total nepotrivită despre cine este el şi ce abilităţi deţine. Dacă fraza se repetă sine die, odrasla va fi zdravăn păgubită mental. Imaginea lui despre sine se va închega defavorabil, îi va ciunti încrederea in el şi îi va frâna entuziasmul de a iniţia proiecte noi. Va porni în viaţă cu un handicap mental, insuflat chiar de părinţii pe care el îi iubeşte. Problema la acest nivel constă în faptul că genitorii vorbesc cu ei înşişi (in limbajul interior) in această manieră. Şi astfel ei nu realizează că e necorespunzător să te adresezi cuiva cu aceste cuvinte. Dacă ei se devalorizează singuri, transmit acest mesaj greşit şi fiilor lor. Mare atenţie şi la semnale emise de prieteni, parteneri de cuplu, apropiaţi, etc. Ne molipsim de programe disfuncţionale, numai trăind in preajma cetăţenilor respectivi şi auzindu-le şirul conversaţional. Eu sunt o fiinţă pacifistă, însă acum câţiva ani am cunoscut un tip, care susura mereu că „i-ar plăcea să omoare pe toată lumea” şi că „România e o ţară frumoasă, dar păcat că e locuită” şi alte lighioane de acelaşi calibru. Prima dată când l-a auzit vorbind astfel am crezut că glumeşte şi am râs ca de o glumă sinistră. Apoi am constatat că vorbea serios, iar când am descoperit că într-un acces de furie gândesc şi eu identic m-am înspăimântat. Am retezat orice contact cu el. Companionii diadici pot sesiza repede că, după ani de convienţuire îşi împrumută unii altora obiceiurile, modul de a raţiona o situaţie, uneori ticurile verbale, formulele de tandreţe şi altele. Orice repetare mai insistentă, în special privită cu drăgălăşenie se va imprima în propriul mental. Ce credeţi că se întâmplă cu un individ, cărui tatăl său i-a repetat toată copilăria că e nepriceput? Orice eşec va fi interpretat in baza normativelor achiziţionate. El nu va desluşi că succesul e tributar multor factori, unii dintre ei absolut independenţi de omul in cauză. Nu, el îşi va repeta ceea ce e in capul lui: că el e nepriceput şi va atribui acestui item toată puterea. Explicaţia „că eşecul se datorează nepriceprii lui” îl va plasa într-o postură ingrată fiindcă nimic din ce va dori să întreprindă nu va fi desprins de persoana şi de mintea lui. Deci se autocondamnă la eşec pe orice linie! Din nefericire, pe măsură ce dăm crezare unei expresii inserate in psihismul nostru, ea se fortifică. Data următoare când va acţiona va fi mult mai „pricepută” în a ne convinge de valoarea ei. Cel mai aprig duşman este deficienţa noastră de ne observa gândurile, emoţiile, maniera de a acţiona, de a ne raporta la alţi oameni. Meditând regulat şi conştientizându-ne atitudinile şi sentimentele ce răsar în decursul incidentelor vieţii vom devoala iluziile in care ne scăldăm. Numai focalizându-ne conştiinţa asupra interiorului nostru căpătăm şansa de a ne corecta erorile mentale şi de a ne procura liniştea sufletului.

marți, 20 martie 2018

Ne vedem drept niște trupuri

La un seminar de la masterul de psihoterapie, un profesor mai luminat ne-a comunicat că ne identificăm cu corpul fizic, că supraviețuim cu postulatul că suntem niște trupuri mergătoare. Am rămas cu gura căscată. Studentă silitoare am memorat lecția. Urma examenul! Dar introducerea unor cuvinte in sistemul psihic nu echivalează cu trăirea lor intimă. De la intelect la substratul emoțional și apoi la pactarea integrală cu mesajul cuvintelor e drum lung. Asimilarea curge în straturi succesive. Prin aplecări reiterative asupra semnificației expresiilor respective, prin compactări cu interiorul nostru venim din ce în ce mai aproape de adevărul cuvintelor, de ceea ce reprezintă ele pt noi. Dar și mai important, învățăm să ne armonizăm cu înțelesul lor până la atingerea pragului suprem al viețuirii în baza prescripțiilor indicate de ele. Așa au decurs lucrurile și în cadrul experienței mele cu dictonul de mai sus: mă văd drept un trup. Inițial am gândit că e o balivernă. Organismul meu, pe care îl îngrijisem atâtia ani, pentru care ma ingrijorasem de nenumarate ori, cu care mă confundasem atâtea decenii ...nu eram eu? Atunci eu unde sunt? Ce-i aberația asta? Am început să caut referințe, idei susținătoare sau care o contrazic. Am găsit o multitudine de cărți de spiritualitate, învățături ale celor mai iluminate minții ale lumii care încurajau această convingere. Ba mai mult ne îndemnau să nu o credem pur mental, ci să o experimentăm pe propria piele. Am ascultat sfatul maeștrilor. De când am terminat masterul mă străduiesc să integrez această perspectivă. Nu e tocmai simplu. Nu am reușit pe deplin. Există perioade, episoade lumești, conjuncturi când uit că sunt spirit, ceea ce concordă cu concluzia că lecția nu e integrată la nivelul cel mai intim. Dar iată peste ce am dat azi. Cursul de miracole spune: Trupul e periclitat de mintea care se rănește singură. Trupul suferă doar ca mintea să nu vadă că e propria ei victimă. Suferința trupului e doar o mască pe care și-o pune mintea pt a ascunde cine suferă de fapt. Nu vrea să înțeleagă că e propriul ei dușman, că se atacă singură. Ori ce câte ori ne îngrijorăm pt ceva o facem în ideea că organismul de carne va fi afectat. Fiindca ne confundam integral cu trupul, intrucat credem pana in prasele ca noi ne reducem numai la acest corp perisabil. Ne facem o multitudine de griji, traim cosmare legate de moarte. Mâncăm ca să susținem organismul material în viață, îl ferim de pericole, mergem la doctor fiindca e bolnav trupul. E dubios ca nimeni nu observa ca mintea imbolnaveste si contamineaza corpul. Sa va ofer un exemplu personal. In tinerete am suferit groaznic de gastrita. Ma ardea stomacul ore in sir. Am descoperit ca daca mananc imi trece durerea crancena. Dar nu puteam sa ingurgitez orice. Hrana mea s-a limitat la macaroane, cartofi si pui, toate fierte. Erau oribile. Acest chin a durat ani de zile. Credeam cu ardoare ca am gastrita, ca mi se face rau (chiar mi se facea) daca nu mananc. Cum treceau 4 ore ma apucau ametelile, durerea de stomac, slabiciunea intregului trup. Mintea credea ca acestea sunt simptomele gastritei. Surpriza a fost cand intr-o imprejurare am fost nevoita sa-mi fac endoscopie. Acesta consta in introducerea unei camere video in stomac pt a vizualiza problema. Ce credeti ca a descoperit doctorul in stomacul meu? Nimic. Stomacul meu era perfect sanatos. Am ramas stupefiata. Ani de zile tinusem regim, ma duruse stomacul, ametisem si mi se facuse rau degeaba. Doar mintea mea intretinuse simtomele. Toata treaba m-a pus rau pe ganduri. Am trecut pe un alt palier. Cum veneau gandurile despre gastrita, le expediam urgent. Am ajuns in sfarsit sa mananc normal, dar nu am lucrat psihic si asupra duratei dintre mese. Mi se parea nesemnificativ. Oricum trebuia sa mananc asa ca ce importanta avea daca mancam din 4 in 4 ore. Am lasat lucrurile asa cum erau. Anul trecut m-am luat cu o treaba si am uitat sa manac. Cand am privit ceasul am vazut ca nu inghitisem nimic de vreo 20 de ore. Nu aveam nicio o senzatie de foame, nici de ameteala, nici de rau, doar mi-am amintit ca am uitat sa mananc. Dar cand am vazut cat timp a trecut brusc m-au apucat ametelile si durerea de stomac. Deci pana in secunda in care am consultat ceasul nu aveam nicio neplacere fizica si subit cum am vazut cat timp a trecut m-au apucat senzatiile de rau. Nu e clar ca mintea mea producea totul, inclusiv senzatiile de rau? Faptul ca investeam credinta in ele le faceau reale pt mine. Daca am vrea sa admitem cu cea mai desavarsita credinta ca noi suntem spirite si nu trupuri umblatoare am vedea ca spiritul are o putere de vindecare infinita. E suficienta infuzia unei credinte depline si trupul face orice ii spune mintea. Acest fapt l-am verificat personal si functioneaza. Problema mea e ca acesta credinta fluctueaza la mine astfel incat uneori anumite suferinte reapar. Insa reafirmandu-mi natura esentiala, spiritul tamaduieste iar trupul. Mintea insa e incapatanata si persista in nebunia ei stupida. Sporirea puterii credintei va infrange la un moment dat cerbicia programelor negative depozitate in ego. Oricum lucrurile se simplifica pe masura ce avansam. Analizând la rece vedem că marea majoritatea timpului ne-o petrecem slugărind corpul: il hranim, il imbracam, il spalam, il vindecam, etc. Faptul ca suntem convinsi ca ne putem imbolnavi ne predispune la ....boli. Ceea ce credem se va materializa in corp. Iar frica de moarte, marele bau-bau al omenirii e tot groaza in fața extincției trupului. E hilar cum omitem constant să ne reamintim că oricum trupul dispare. INEVITABIL. Indiferent ce facem, el va muri. Expresia va muri e numai o formula verbala. Intrucat trupul nu e viu, nu traieste nu are cum sa moara. Daca va introduceti bratul pe maneca unui pullover si o agitati putin, nu va parea ca maneca e vie si se misca singura? Daca ignorati mana voastra care oricum nu se vede, nu veti crede ca pulloverul e viu? Nu puteti fi pacaliti fiindca stiti ca mana voastra e bagata in maneca. Dar daca ati fi 100% convins ca sunteti spirit? Numai meditati asupra posibilitatii de a fi uitat ca sunteti spirit! Trupul reprezinta numai o hainuta a spiritului, una special construita pentru a-i permite sa actioneze in spatiul pamantesc. E ca si cum ne-am speria toata viata fiindca jacheta noastra preferata de lana se va rupe la un moment dat. Nu e ridicol? Nimeni nu ne impiedica sa ne luam cate corpuri dorim si sa experimentam oricate variante de a trai. Faptul ca ne credem trupuri de carne sporeste frica in mod ridicol. Simpla reorientare a unei credinte ne va scuti de o gramada de angoase. Vă reamintesc că îmi puteți scrie pe adresa de mail: ruxandra13l@yahoo.com Numele din adresă nu are nici o tangență cu mine. Mailul cu pricina e preluat de la o verișoară. O sa va scriu raspunsul in limita timpului disponibil. Doar daca imi comunicati obstacolele cu care va confruntati va pot ajuta in depasirea lor!