vineri, 3 martie 2017

Ce am descoperit zilele trecute despre vinovăţie?

Studiind şi răsucind pe toate feţele problematica culpabilităţii m-a străbătut brusc, ca o străfulgerare, o idee magnifică. De vreme ce toată biblioteca de date mentale pe care o deţinem am acumulat-o prin învăţare, rezultă că şi modelele vinovăţiei au parcurs acelaşi itinerariu. Părinţii şi normele societale în vigoare ne-am servit drept modele. Socrate afirma răspicat că oamenii iau întotdeauna cea mai bună decizie pentru ei. Adică bazându-se pe informaţiile colectate, ei procesează şi ajung la o hotărâre în funcţie de setul de experienţe, poveţe, interdicţii internalizate. Miton Erickson, o autoritate în materie de hipnoterapie a demonstrat că indivizii îşi construiesc de a lungul vremurilor un model interior, o grilă cu care ajustează şi decriptează stimulii realităţii. Toate elementele care cadrează, care se potrivesc cu grila internă vor trece „testul” şi vor pătrunde în sistemul cognitiv respectiv. Restul vor fi ignorate cu succes. În concluzie, degeaba răcnim la un prieten că-şi face singur rău. Putem să-i oferim o soluţie genială, slipitoare. Dacă ea nu rezonează cu modelul său perceptiv nici nu o va auzi, darmite să o înţeleagă sau să încerce să o evalueze. Dar ce legătură au toate acestea cu vinovăţia? Ei bine, toate acţiunile întreprinse, orice decizie adoptată are în substraturile abisale lucruri învăţate de individ, la un moment anume. Chiar dacă el le-a uitat, ele sunt depozitate în inconştient. Orice lipseşte, orice abatere reprezintă o absenţă a unor învăţături cruciale. Practic, ne simţim stingheriţi, suferim, ne perpelim cu durere sufletul fiindcă nu am deţinut la momentul oportun o informaţie. Analog, ar fi moral să acuzăm un copil de grădiniţă pentru faptul că e analfabet? Concomitent cu insightul acesta am simţit cum mă eliberez brusc de o piatră de moară. Ceva ce atârna în cugetul meu a căzut. Desfăcând nodurile propriilor culpabilităţi handicapante vom deveni mai apţi să iertăm deviaţiile comportamentale ale altora. Aruncaţi toate prostiile pentru a fi liberi să savuraţi existenţa! Cu toţii, noi oamenii sunt prunci în materie de spiritualitate şi lucrul cel mai de bun simţ (în loc să ne învinovăţim) ar fi să ne apucăm de învăţat. De pildă, sunt timid în preajma sexului opus? Voi învăţa de ce simt ruşine, de unde izvorăşte, cum aş putea să procedez altfel, ce e ruşinea, în ce condiţii imerge, etc. Şi nu mă refer aici exclusiv la informaţii sterile, teoretice, ci în special la introspecţie, experienţă în vivo, practicarea compasiunii, a iertării de sine. Să aruncăm prejudecăţile care ne mint că iubirea se simte, că vine „de la sine”. Absolut orice pe lumea aceasta se asimilează prin intenţie, voinţă, tenacitate şi evident cu ajutor şi graţie Divină. Practic, culpabilitatea este numai un construct mental, indus de genitori, de preoţi, de membrii distinşi ai autorităţilor care se complac în gestionarea sentimentelor noastre, coordonate spre proliferarea intereselor lor. În acest context, imerge importanţa nodală pe care trebuie să o atribuim nivelului de conştiinţă. Când aceasta se ridică suficient de mult apare creierul eteric, de factură spirituală care impregnează materialitatea, gândirea şi o orientează spre depistarea deviaţiilor de la adevăr. Acum pricepem de ce repercursiunile vinăvăţiei sunt atât de dramatice: ea escaladează, destituie adevărul, îl ocoleşte pe departe. Voi relata într-un viitor articol ce este şi cum acţionează creierul eteric. Până atunci aveţi grijă de voi! Vă reamintesc că dacă aveţi întrebări referitoare la materialele prezentate pe blog sau dileme personale, tulburări existenţiale ori de altă natură psihică, ne conexe neapărat celor afişate aici, vă invit să-mi scrieţi pe adresa mea de mail: ruxandra13l@yahoo.com

miercuri, 15 februarie 2017

Raporturile vinovăţiei

Formele cele mai răspândite sub care apare vinovăţia sunt: regretele, auto-incriminarea, masochismul, remuşcările, victimizarea. Sclipirile de groază ale culpabilităţii apar sporadic, în special în minutele post-mergătoare unor greşeli. Când vine timpul scadenţei, intelectul pare să-şi socotească balanţa faptelor, dar de fapt întreg incidentul se metamorfozează într-un veritabil proces de acuzare. Acţiunea desfăşurată devine automat un motiv de devalorizare. Ea va fi în bloc respinsă şi blamată, chiar dacă abaterea ocupă numai o mică porţiune din ea. Cel mai adesea erorile sunt pur umane, însă mintea refuză să le califice astfel şi le ridică la o înălţime ameţitoare, de unde azvârle omul cu totul. În loc să vadă numai acea scăpare ori minusculă încurcătură, egoul deschide o întreagă curte de justiţie şi frământă subiectul până la epuizarea de sine. Întotdeauna fiinţa va fi găsită patetică, iar incidentele produse vor fi aspru condamnate. Problema principală derivă din carenţa crasă de îngăduinţă faţă de propria individualitate, faţă de actele derulate. Erorile sunt amplificate, strălucesc precum reginele îmbodobite, iar meritele sunt dosite în umbră. Acesta este mecanismul specific neîncrederii în sine, care cel mai frecvent lucrează în subsidiarul minţii şi susură: nimic din ce fac eu nu e bine, întotdeauna greşesc, ceilalţi sunt mai buni ca mine, nu o să reuşesc niciodată şi alte corelative depreciative. Este important să remarcăm prezenţa cuvintelor cheie nimic, întotdeauna, niciodată care reflectă rigiditatea egotică. Ele nu se subscriu realităţii, aflată în continuă reînnoire. Vinovăţia derivă din substraturi foarte adânci, din copilărie, când infantul era foarte des apostrofat pentru fapte mărunte, pentru aproape orice mişcare sau demers. Indivizii care au trăit în preajma unor părinţi avizi de putere, critici, nemulţumiţi de sine şi de viaţa lor sunt mult mai predispuşi să se osândească singuri. Ei au internalizat un model al vinovăţiei, preluat de la genitori. Culpabilitatea îşi extrage seva din frică supradimensionată şi se modelează uneori în tiparul perfecţionismului. Fiindcă nu vrei să mai greşeşti, fiindcă te-ai săturat să-ţi mai fie expuse defectele te hotărăşti să fii desăvârşit. Evident că sentinţa te va târî în groapa dezamăgirilor perpetue, în caruselul grotesc al încordării şi frustrării. Dacă nu ne auto-îngăduim deviaţiile de la preceptele idealului ne spulberăm singuri spontaneitatea, se lezăm creativitatea şi libertatea de a trăi simplu şi fericit. Frământările culpabilităţii sunt foarte nocive, surpă speranţa, consumă o cantitate masivă din energia vitală disponibilă a organismului. Ea indică un supraeu punitiv şi intransigent. Dr. David Hawkins consemnează în Transcenderea nivelurilor conştiinţei că „vinăvăţia şi remuşcarea excesive sunt o formă deghizată de egocentrism, în care sinele devine exacerbat, iar rolul de erou al tragediei e jucat de negativitatea din care se hrăneşte eul.” Absenţa totală a vinovăţiei face şi mai mari ravagii. Ea e proprie personalităţilor antisociale, criminalilor ori narcisicilor. Lipsa culpabilităţii dă frâu liber actelor sadice, cruzimilor inimaginabile, de vreme ce nu există un contra-ponderator. Rememorarea acţiunilor desfăşurate de noi, parcurgerea lor prin prisma conştiinţei ne oferă răgazul de a ne auto-analiza, de a ne depista scăpările, de a învăţa din erori. Programul decurge în scopuri pur educative, păstrând în gând dezideratul că a greşi e omeneşte şi că eroarea face corp comun cu procesul de creştere. Cea mai validă procedură este cea în care omul resimte un regret moderat faţă de întâmplările în care alţii au ieşit prejudiciaţi. Când greşelile menţionează lucruri minore (de genul, ai folosit un cuvânt într-un sens impropriu contextului) cel afectat este de fapt orgoliul egoului. Iar un strop de smerenie nu strică nimănui, cu atât mai mult egouţului. Dacă mintea cercetează fapte reprobabile, decizii cu urmări catastrofale amplasate în istoria veche a individului, de care nu se poate debarasa defel, calea de izbăvire constă în recontextualizarea greşelii. Trecutul nu poate fi schimbat, dar poate fi privit din altă perspectivă. E necesar să înţelegem că nu sunt perfecţi, că la vremea când am adoptat decizia păgubaşă deţineam un set de informaţii, iar analizarea lor a condus la concluzia cu pricina. Decizia luată părea să fie cea mai benefică variantă, altminteri nu am fi înclinat spre ea. Indiferent de consecinţele ulterioare, oamenii aleg numai acele opţiuni care li se par cele mai favorabile pentru ei. Imaturitatea conştiinţei şi ignoranţa filtrelor perceptive sunt responsabile pentru deciziile care evoluează spre calamităţi. O altă variantă susţine că la momentul adoptării erorii sinele nostru avea o structură, iar ulterior el s-a îmbogăţit cu multe date, ceea ce îi conferă o privire panoramizată asupra situaţiei. Adică sinele trecut, care a dat dispoziţia, nu mai este acelaşi cu cel de azi, cel care emite verdictul culpabilităţii. Privit retrospectiv e mult mai simplu să vedem unde am greşit şi ce ar fi trebuit să facem. Însă să ne amintim că la momentul iniţial, spectrul nostru de informaţii era altul. Habar nu aveam cum vor evolua fenomenul. Evident că egoul va riposta spunând: ar fi trebuit să ştiu mai bine. Dar să privim natura şi să ne hrănim sufletul cu învăţăminte. O sămânţă nu dezvăluie ce plantă va creşte din miezul ei! Cum ar putea cineva dotat cu o perspectivă temporală liniară, limitată să cunoască modul în care vor evolua evenimentele? În altă ordine de idei, curgerea timpului va proba că tot ce ni se întâmplă, chiar şi cele pe care noi le socotim greşeli monstroase se vădesc în final a fi lecţii valoroase, efectuate cu scopul de a ne mobiliza munca spre trezirea conştiinţei. De aici nu trebuie să deducem că putem face orice, oricând. Consecinţele actelor noastre se vor rostogoli peste noi, ca un tăvălug. Ideal ar fi să ne cercetăm pe noi, să învăţăm despre noi şi să activăm permanent ca să ne ridicăm nivelul de conştiinţă. O conştiinţă evoluată va înclina din ce în ce mai mult spre binele suprem. Dacă aveţi întrebări referitoare la materialele prezentate pe blog sau dileme personale, tulburări existenţiale ori de altă natură psihică, ne conexe neapărat celor afişate aici, vă invit să-mi scrieţi pe adresa mea de mail: ruxandra13l@yahoo.com

marți, 14 februarie 2017

Mintea umană nu e în stare să discearnă adevărul!

Acest postulat e susţinut de dr David Hawkins un reputat învăţător spiritual contemporan. Vă recomand cu căldură cărţile sale! Deşi am studiat psihologia, care pune la îndemâna doritorilor diverse instrumente utile, deşi am terminat masterul de psihoterapie, deşi am îngurgitat sute de cărţi de specialitate, cu toate că de mai bine de 11 ani lucrez permanent la evoluţia conştiinţei mele recunosc că tot nu sunt capabilă să discriminez adevărul de minciună. Parcă în ultima vreme am început să recepţionez o slabă semnalizare, fără însă să fiu cu totul convinsă. Ceva ce aduce a minciună pare să palpite în fundalul feţei individului, dar nu-i detectez mobilul. Habitudinea de o viaţă mă orbeşte uneori şi recad în vechiul cusur de a crede egoul, în defavoarea intuiţiei sau a observaţiilor empirice proaspete. Există anumite calibrări ale reacţiilor omeneşti, însă acestea necesită întâlniri recurente cu personajul în cauză, un veritabil studiu asupra personalităţii individului. Am devenit intrigată de subiect şi am purces la cercetări. Aşa cum afirmă şi dr Hawkins, o fiinţă care vădeşte intenţia clară să te înşele şi pe care o priveşti pentru întâia dată are toate şansele să reuşească, în special dacă şi-a sporit abilităţile, prin antrenament îndelungat. Pur şi simplu mentalul nostru, atât de investit cu bravură, preaslăvit şi adorat de către întrega societate modernă nu e capabil să recunoască scamatoria. Cărţile specializate în limbajul non-verbal ne îndeamnă să credem că putem observa reacţiile unei fiinţe şi detecta minciuna. Însă suntem atât de diferiţi încât e imposibil să extrapolezi limbajul non-verbal la nivelul întregii populaţii. Adevărul pluteşte în spatele cortinei materialităţii, încorporat intrinsec conştienţei. Întrebată despre un subiect, ea răspunde, reacţionează numai la adevăr, întrucât numai acesta există în Realitate. Obstacolul este de a decripta răspunsurile conştiinţei fiindcă aparatul nostru de traducere are încorporat egoul, adică însăşi acel element care deformează percepţia noastră, modul de a gândi, de a simţi, de a alege orice, chiar şi ceea ce este important în viaţă. Cum ne protejăm?  Cea mai prolifică cale este intuiţia, acel simţământ interior care şopteşte domol „că ceva nu e în regulă”. Plecaţi urechea interioară la spusele lui!  Când ceva e prea frumos ca să fie adevărat, atunci aşa e!  O cale laborioasă, dar durabilă este creşterea nivelului de conştiinţă. Cu cât acesta se augmentează cu atât capacitatea de a decela adevărul de falsitate devine mai performantă.  Nu credeţi că un necunoscut perfect vă caută să vă ofere o bunătate. Mai problematic este când rude, prieteni urmăresc cu îndârjire să vă escrocheze, să vă fure sau să vă rănească!  Detectarea kinesiologică e aplicabilă numai celor cu gradiente de conştiinţă peste valoarea de 200, însă necesită practică şi chiar şi in aceste condiţii (din raţiuni necunoascute) nu funcţionează la orice persoană  Solicitarea ajutorului Divin  Acordarea urechii interioare la vocea îngerului păzitor. Şoaptele lui sunt nepreţuite. Adesea veţi confunda glasul său cu gândurile proprii. Intenţia clară de a te racorda la sfaturile lui vă va ghida spre a-i desifra mesajele.

miercuri, 1 februarie 2017

Apologia banilor

Majoritatea oamenilor se raportează la bani ca la un scop în sine. Ei nu sunt valorizaţi în principal pentru beneficiile furnizate, ci mai degrabă ca un resort împotriva zilelor negre. Mulţi oameni trudesc din greu, deşi au acumulat destul. Alţii devin workaholici pentru a-şi dosi prin pliuri psihice nefericirea din suflet. Ei sunt incapabili să o vadă, să o accepte ca pe o parte integrală a sinelui. Fiindcă nu o pot tolera, muncesc până la epuizare. Întâlnim şi o grămadă de indivizi milionari în euro, care se trezesc dimineaţa numai cu gândul la cum să câştige mai mulţi bani. Nu e nebunie? Din păcate, ei nici măcar nu realizează cât rău îşi fac singuri, prin frământarea permanentă. Atitudinea opozită, de dispreţuire a averii, nu e nici ea potrivită. Din moment ce banii există înseamnă că Dumnezeu a considerat că ei ne sunt de folos. Ce drept avem noi să respingem un item al Creaţiei? Orice element constituent al lumii în care sălăşluim ne reflectă o facţiune din noi înşine. A o dezavua oglindeşte intoleranţă, dezagregare de sine. Câţi dintre noi îşi reamintesc constant că aceste instrumente de plată se întrebuinţează numai pentru supravieţuire? Adesea ne comportăm cu banii ca şi cum ne-ar asigura traiul unei eternităţi (strângem atât de mulţi de parcă am avea nevoie de ei pentru 50 de vieţi puse cap la cap) ori mai rău, ca şi cum ne-ar propaga nemurirea. Îmi vine în minte acum remarca unui om de afaceri de vârf, care a spus: Am făcut o avere, prin urmare nu am nici un motiv să mor. Ca şi cum Moartea l-ar întreba pe el dacă doreşte să se prezinte la Judecata de Apoi! Culmea este că după câteva luni, chiar a decedat. Moştenitorii au rămas să se bată pe sumele uriaşe staţionate în această lume. Oare cum de ne scapă din vedere permanent că nu luăm nimic cu noi, pe lumea cealaltă? Aprehensiunea ce ne spumegă în valuri mintea ne îndeamnă să credem că dacă nu tezaurizăm multe posesiuni, la ivirea unei crize ne vom izbi de suferinţă, de foame, de boală (şi nu vom deţine bani să ne tratăm), de necazuri. Ca şi cum totul în lumea acesta s-ar rezolva numai cu bani. Oare persoanele îngheţate în propriile autoturisme nu aveau cămara plină de provizii? Oare numai săracii fac cancer? Oare în 1930 când s-a prăbuşit Bursa nu au fost afectaţi şi cei care strânseseră averi colosale numai cu gândul de a se proteja de calamităţi financiare? Am constat pe propria mea piele că atunci când ai neapărată nevoie de ceva, acel lucru, obiect, persoană vine singură la tine. Dacă am avea un dram de încredere în iubirea Divină nu ne-ar mai fi frică niciodată şi nici nu ne-am mai prăvăli în abisurile grijilor. Mi-ar plăcea să strălucească constant în atenţia mea faptul că Dumnezeu e iubire pură, condensată şi că El ştie mai bine decât mine ce-mi trebuie, când îmi trebuie şi sub ce formă.

joi, 19 ianuarie 2017

Forme de protecţie împotriva energiei negative

 Cea mai viabilă şi eficientă modalitate de a ne apăra împotriva atacurilor nefaste o reprezintă ridicarea vibraţiei propriei energii. Cum? Prin efortul de evoluţie spirituală, prin sporirea gradientului de conştiinţă..  Epurarea gândurilor cu vibraţie joasă, de genul cugetelor referitoare la invidie, ură, lăcomie, patimi. Legea karmei stipulează că orice acţiune şi intenţie (indiferent de polaritatea lor) se întoarce la emiţător. Sprijinindu-ne de acest concept înţelegem că binecuvântând mereu pe alţii, indiferent de conduita lor, ele se aculumează în aura noastră.  Spovedania şi împărtăşania  Agheazma şi mirul  Se spune că spicele de grâu aduc belşug  Curenţii feng-shui pozitivi. Curăţenia in locuinţă, a hainelor, a corpului care au darul de a împrospăta circulaţia benefică a curenţilor.  Usturoiul  Rugăciunea sinceră şi orientată numai spre protecţie (adică nu te rogi să-i meargă rău vecinului). Aici includ cererea de ajutor adresată îngerilor şi figurilor divine.  Învelirea in lumina albă protectoare, prin meditaţie şi vizualizare  Purtarea simbolurilor (de exemplu, crucea) şi a totemurilor. Un factor esenţial la acest nivel este format din credinţa că acel obiect chiar te apără  Tai-chi şi Reiki, prin proprietăţile lor curative asigură o oarecare formulă de protiguire a corpului  Abţinerea de la consumul de alcool, droguri deoarece acesta lezează fizic corpul eteric, acel substrat fin care înveleşte trupul şi-l vitalizează. Subţierea lui conduce foarte rapid la instalarea bolilor.  Formularea intenţiei de a te abandona voinţei Fiinţei Supreme.

marți, 29 noiembrie 2016

Dovezi ale nemuririi

 Senzaţia că nu ne-am modificat ce ne însoţeşte de a lungul vieţii, că suntem tot aceiaşi dintotdeauna, că nu am îmbătrânit, că nu vom muri niciodată. Noi nu depistăm urmele trecerii timpului decât dacă ne comparăm fotografia prezentă cu una captată mai demult.  Prezenţa în celule a talomerilor, a unor capete din spira de ADN, care deşi au capacitatea de a se perpetua identic la nesfârşit, la un moment dat încetează să se mai dividă. Acesta este clipa declanşării îmbătrânirii, iar secunda în care se produce transformarea determină durata vieţii. Astfel, unii oameni decedează devreme, în timp de alţii ating 90 de ani.  Pozele efectuate asupra persoanelor ce trăgeau să moară au evidenţiat desprinderea din trup a unui abur albicios.  Mărturiile unor indivizi care au experimentat moartea clinică, precum şi ale unor fiinţe care au relatat şi au descris cu lux de amănunte încarnări anterioare.  Sentimentele pregnante că am trăit „o viaţa alături de acest om” ce apar atunci când întâlnim un necunoscut. Deşi nimic nu explică senzaţia, ea se manifestă cu o acurateţe şi o fervenţă incredibilă. Sentimentul de familiaritate rezidă în pofida oricăror tentative de reziliere pe cale raţională.  Visele nocturne ce ne înfăţişează detaliat ipostaze în care noi am trăit în alte vieţi. Visul derulează aspectele cruciale ale vieţii de atunci, ne îmbracă exact în costumaţia din epoca respectivă, ne arată comportându-ne cu totul altfel decât suntem noi obişnuiţi acum. Acele circumstanţe dramatice ce ne sunt prezentate se leagă stupefiant de corect cu bariere pe care ne străduim să le depăşin actualmente. Intelectul actual întâlneşte pe cel vechi într-o amalgamare uimitoare, dar separată. De exemplu, chiar dacă mentalul prezent cunoaşte noţiunea de lumină electrică cel din trecut nu are cunoştiinţă de aşa ceva, iar orice referire la lumina electrică îl lasă nedumerit.  Spaţiul interior al nemişcării, în care cuibăreşte spiritul. Acel teritoriu misterios îşi relevă prezenţa în cadrul meditaţie recurente. Acest loc profund intim este detaşat de dramele în desfăşurare din exterior, nu se văicăreşte şi nici nu pactează cu plăcerile lumeşti jinduite de ego. El se aseamănă cu pacificarea neclintită a abisului oceanului în opoziţie cu valurile înspumate, violent măturate de un uragan în acţiune.  Învierea lui Isus, atestată de cei 12 apostoli şi de cele două Marii (Mama Mântuitorului şi Maria Magdalena) reprezintă un model şi o contramandare a prejudecăţilor moştenile din generaţie în generaţie. Învierea lui Lazăr şi a fetei învăţatului formează alte exemple de reîntoarceri ale spiritelor respective în corpurile lor.  Teoriile hinduse ale karmei, care susţin că spiritul migrează de la un trup la altul, dintr-o epocă în alta.  Mărturiile iluminaţilor, care nu numai că nu se tem de moarte, dar afirmă răspicat că rămân alături de discipolii lor pentru a-i încuraja şi ghida spiritual.  Minunile sfinţilor demult răposaţi, care efectuează vindecări, răspund la întrebări după rugăciuni persistente. Acesta înseamnă că spiritul lor nu s-a disipat în eter şi continuă să audă şi să interacţioneze cu pământenii rămaşi.  Abilităţile şamanilor, ale mediumurilor care izbutesc să comunice cu decedaţii ori călătoresc în alte tărâmuri.  Capacitatea copiilor mici de a vedea şi a se juca cu rude, bunici recent decedaţi. Un cunoscut de al meu în vârstă de 3 ani a fost auzit de părintele său râzând cu poftă. Când adultul l-au întrebat de ce se hlizeşte a răpuns candid: Ce tată nu vezi că joc cu tataia, aşa cum îl numea el pe bunicul său mort de 3 zile.  Apariţiile fantomelor şi existenţa caselor bântuite de stafii, care nu sunt decât spirite rătăcite ce nu înţeleg că au murit şi consideră că noii proprietari sunt invadatori ai locuinţelor lor.  Somnul e o dovadă clară că spiritul are nevoie de eliberare din strânsoarea organismului material. El doreşte să călătorească, să se plimbe să se regenereze cu fluid astral. Acesta este motivul pentru care ne simţim revigoraţi după un pui de somn. A fi conştient în somn reprezintă o dovadă clară a existenţei spiritului. Deşi dormi poţi vedea ce se petrece în jurul tău, că şi cum a-i fi în treaz. Nu te miră faptul că putem părăsi starea de veghe doar închizând ochii şi relaxându-ne? Optica materialistă, ce asigură primatul trupului şi declamă inexistenţa spiritului consideră că starea de veghe e unica reală. Totuşi o abandonăm atât de frecvent şi nonşalant. În timpul somnului corpul îşi continuă funcţiile. Atunci de ce dormim? Oamenii de ştiinţă susţin că somnul serveşte odihnei trupului. Dar există cazuri în care, dacă omul stă tolănit toată ziua, vegetând, seara tot simte nevoia somnului. Acea senzaţie de cădere resimţită exact în momentul adormirii certifică eliberarea spiritului din prizonieratul organismului grosier, iar senzaţia de tresărire urmată imediat după adormire indică relocarea bruscă a spiritului în corpul fizic. Într-o noapte m-am trezit din somn în spaţiul astral, lângă o planetă. Am văzut un cordon luminos ce atârna de la mine şi se întindea până foarte departe, pierzându-se în direcţia Pământului. Conştientizarea subită m-a aruncat într-un tunel extrem de luminos. Călătoream cu o viteză fantastică, apoi am străbătut o zonă de întuneric şi am ajuns aproape de corpul meu, lăsat întins pe pat. Reintrarea în el a fost neplăcută. M-am simţit înghesuită într-un ceva amorţit, tare, rigid. Pentru câteva momente mi-a fost frică să nu rămân permanent cu senzaţia aceasta şi cugetam intrigată: Cum de percep această senzaţie de incomoditate când am trăit atâţia ani aici în corp şi am adormit de mii de ori?! Curând spiritul s-a reobişnuit cu senzaţia de a locui trupul şi totul a reintrat în normal.

sâmbătă, 19 noiembrie 2016

Ce credem despre noi nu se potriveşte cu cine suntem cu adevărat!

Pe lângă magazinul Mega Image de lângă mine staţionează frecvent câteva ţigănci cu copii în braţe. Îşi petrec timpul cerşind. M-au abordat şi pe mine, dar eu, deşi nu mă consideram xenofobă, le ignoram cu succes pretenţiile. Credinţa mea era că eu nu dispreţuiesc alte naţionalităţi (în speţă, ţiganii), dar conduita meu vădea altceva. Rezida în psihicul meu ideea că dacă le dădeam bani, vor arbora un comportament familiar cu mine. Îmi era teamă că s-ar putea să ne vadă cineva şi să considere că „suntem prietene”. Ieri s-a produs inevitabilul. Una dintre ele mi-a zâmbit cu dulcegărie, mi-a aruncat un „bună” foarte prietenesc, ca şi cum am fi fost amice la cataramă. Am înţeles că indiferent cât de mult te fereşti de ceva nu poţi controla apariţia lui. Am mai dedus că e foarte important să privim cu luare aminte nu numai la ceea ce executăm în viaţa curentă, ci şi la afluxul de emoţii ce ne traversează, la congruenţa dintre fapte şi credinţe, la comportamentul nostru în orice situaţie se iveşte la orizont. A ne observa detaşat devine o deviză prioritară pentru a înţelege clar cine suntem cu adevărat şi a ocoli strategiile de învăluire ale egoului nostru. E mult mai profitabil pentru economia noastră psihică, pentru bunăstarea noastră emoţională să ne sesizăm credinţele ce ne manipulează precum un păpuşar, sentimentul de îndreptăţire ce răsare când ne contrazicem cu cineva ori furia care se auto-alimentează din propriile vorbe ruminate la nesfârşit în creier. A ne scutura de suferinţă presupune să vedem în primul rând cât rău ne facem singuri prin vorbele pe care ni le adresăm gratuit, prin elanurile tăiate fără remuşcări, prin limitările rigide pe care ni le autoimpunem. În sprijinul celor de mai sus vă voi povesti despre cercetările spectaculoase ale prof. Emoto Masaro. El a plasat picături de apă pură în recipiente şi le-a „tratat” cu simple cuvinte precum iubire, mulţumesc, te urăsc, etc. Apoi apa a fost îngheţată. Picăturile care au suportat vorbe frumoase au construit cristale de o rară frumuseţe, în timp ce cele cărora li s-au adresat cuvinte negative au relevat imagini asemănătoare cu o mlaştină. Pozele rezultate sunt publicate de cercetătorul japonez şi sunt disponibile pe internet. Concluzia: dacă nişte simple picături de apă sunt atât de intim influenţate de enegia cuvintelor, să medităm profund asupra impactului major pe care îl au gândurile emise de noi asupra corpurilor noastre, alcătuite în proporţie de 70% din apă.