Violența înseamnă mult mai mult decât bănuim

Ne referim la conceptul de violență crezând că vorbim despre bătaie, crime sau înjurături. Însă nici nu intuim cât de adânc, de intim se insinuează ea in viețile noastre curente. Pt lămuriri voi cita dintr-o carte fabuloasă, Spune Da Existenței, plămădită de Maestrul iluminat Indra. Volumul a apărut la Editura Lila, in 2017. “Înțelege violența: devino apoi non-violent în gândire, vorbire, acțiune. E necesar să înțelegem ce înseamnă cu adevărat violența. Violență înseamnă de fapt orice dizarmonie față de fluxul Universului. Violența este o stare interioară sau în termeni de fizică cuantică, un câmp conținând un spectru întreg de frecvențe dizarmonice. Violența este o stare interioară mai mult sau mai puțin conștientizată, dar care va infiltra, care se va exprima, se va exterioriza în viața fiecăruia. Ea posedă o multitudine de nuanțe, forme, grade de exprimare. Putem vorbi despre o violență exterioară, extriorizată și de una interioară. Violența exterioară este o violență manifestă, manifestată, vizibilă, ușor de recunoscut. Cea interioară este mai greu de depistat. Violența înseamnă snobism, alcoolism, xenofobie, discriminare, atacuri politice, atitudinea de concurență în general, pe toate planurile, lăcomie, scopurile care scuză mijloacele. Toate acestea sunt considerate de societate ca fiind acceptabile. Violența exterioară derivă din cea interioară. Violența exterioară nu poate exista fără o violență interioară. Pt că ea nu are de unde să apară. Trebuie să o creeze cineva, să iasă de undeva. și atunci ca să înțelegem violența, in orice manifestare de a ei trebuie să vorbim de fapt despre violența interioară. Astfel sesizăm că violența este de fapt interioară, și poate rămâne interioară (prin educație, reprimare sau prin neînțelegerea ei) sau se poate exterioriza (fiindcă ea găsește la un moment dat o supapă de evacuare, alte căi de manifestare, inclusive bolile). Violența in sine are diferite grade. Poate fi o violență mare, mică sau medie. Depinde la ce o raportăm. Tot ce ține de violență aparține de fapt egoului. Numai că unele manifestări ale egoului sunt mai subtile, iar altele mai grosolane: înjuri pe cineva în gura mare sau in mintea ta, te arăți public revoltat de o anumită persoană sau te duci cu pușca și o omori, din același motiv însă, cu aceeași justificare enunțată mental sau nu, pentru că tu ai dreptate, pt că tu ești mai bun,, pt că tu deții puterea, adevărul, controlul. Sau pt că cineva ți le-a luat ție. Toate sunt violențe, este același ego care se manifestă mai discret sau mai agresiv, prin vorbă, gând sau faptă. Și depinde și de receptor: a simți ceva va fiind o violență, mai mult sau mai puțin intens, ține și de finețea percepțiilor acestuia. Nu vorbim aici desre victimizare sau despre complexele de inferioritate ale receptorului (desigur și ele sunt tot egotice: “Întotdeauna am fost o fiinta sensibila“ sau “așa sunt eu, ceilalți întotdeauna m-au rănit”) sau despre tot felul de traume reactivate. Ci vorbim despre faptul că, cu cât omul devine mai rafinat energetic, mai armonios și mai fin receptor vibrațional cu atât el va simți mai multe lucruri din jurul său ca fiind violențe. Pt că antenele sale energetice devin mai rafinate și ele vor percepe din ce în ce mai evident dizarmoniile din jur. Cum facem diferența dintre cele două interpretări? Omul cel realmente evoluat și rafinat energetic nu le va mai simți ca pe violențe la adresa sa, ci ca violențe la adresa Armoniei Universale. Le va percepe pur și simplu vibrațional, va percepep acea calitate a dizarmoniei și nu le va mai raporta mereu la sine (la egoul său – nu se va mai victimiza, văicări, compătimi sau certa sau orice altă reacție egotică) Pe măsură ce crește capacitatea de conștientizare fiecare va găsi violențe din ce în ce mai numeroase în niște lucruri aparent banale, neînsemnate, minore, pe care nici nu le băga în seamă mai demult sau pe care le considera acceptabile sau normale. Sau și mai grav in anumite lucruri, gesture, atitudini care fac parte din cultura social. De exemplu, susținerea punctului de vedere sau îndeplinirea unei dorințe. Acestea fac parte din cultura socială: eu am dreptate și îmi susțin cu tărie punctul de vedere. Punctele de vedere aparțin minții celei obișnuite și egoului. Ceea ce nu se înțelege este faptul că toate acestea sunt dizarmonii la adresa Universului și că ele produc karmă violentă, că atrag alte violențe și că ele perpetuează karma violentă a omenirii. Așa că de multe ori răspunsul la întrebarea: De ce mi se întâmplă asta tocmai mie? se află în aceste violențe necunoscute. Furia este doar o expresie a violenței. Este doar o formă de expresie a violenței, un vârf, un apogeu. Furia e ca un vârf de undă, care se ridică dintr-o masă de violență. Există violența interioară, ca o magmă, care poate crește și devine furie, devine un fel de vulcan. Vulcanul erupe ca violență exterioară, după care se poate potoli o perioadă. Manifestarea masei de violență se poate produce și spre interior , ca autoviolență, atunci când se întoarce împotriva ta, când ești furios pe tine. Iar bolile autoimmune tocmai asta comunică. O critică, o observație in raport cu cineva poate sau nu să conțină violență in sine. Depinde cu cât de multă violență este încărcată ea. Poate fi o observație benefică, de ajutor, venită din dragoste. Dar asta depinde de sinceritatea ta și de capacitatea ta de a recunoaște cât de violent ești cu adevărat în momentul respectiv, cu cât de multă violență încarci tu critica respectivă. Și asta e valabil pt vorbirea in general, pt anumite gesturi, pt comentariile din mintea ta. Dar de obicei lucrurile degenerează tocmai din cauza violenței interioare a fiecăruia. Intr-o frază aparent banală, de genul “eu sunt roman și-mi apăr patria” egoul introduce o scindare: eu versus ceilalți. Eu sunt romîn, deci sunt bun, iar ceilalți nu sunt români, deci sunt dușmani. De fapt asta este o altă definitie a violenței, privita ca manifestare a egoului și a identificării cu acesta: EU, adică egoul care se simte atacat, înjosit, care se luptă, ripostează, se războiește, atacă. Iar ceilalți, cei atacați sunt alte egouri, care si ele se simt atacate, amenințate sau poate fi considerat întregul Univers care nu se supune dorințelor egoului. Iar originea tuturor violențelor este de fapt separarea: faptul că egoul tău se consideră separat de ceilalți, de celelalte ființe, de Univers. Iar tu nu știi asta, nu o înțelegi, nu o simți. De aici pornește toată lupta, revendicarea și apărarea.” Fragmente din cartea Spune Da Existentei, scrisa de Maestrul iluminat Indra.

Aroganța pare să ne protejeze

Am auzit de nenumărate ori expresia că nu mă las eu călcat în picioare, am și eu mândria mea. Lozinca e formulată într-o notă pozitivă, adică vrea să sugereze că e benefică pt individul în cauză. Acestei axiome am subscris și eu multă vreme....până când am descoperit ceva revoluționar. În decursul unei meditații profunde am trecut dincolo de orgoliu. Pur și simplu l-am depășit, am coborât, strecurându-mă sub el. Și ce să vezi? Surpriză! Întreaga masă de vanitate nu era decât o mască grosolană, un soi de cortină densă, înșelătoare, ce dosea cu abilitate o rană imensă. M-am îngrozit de câtă suferință era blocată in subteranele minții mele și de care eu habar nu aveam. Sub masa de trufie zăcea o durere pietrificată. Mi-au dat lacrimile numai contemplând-o de la ceva depărtare. Deci asta e menirea mândriei?! m-am mirat eu. Împăunarea nu face decât să țină ascunsă privirii conștiente o suferință. Un neavenit ar putea considera acest fapt ca fiind bun. Însă dacă ne amintim că amărăciunile neconștientizate nu dispar, ci mucegăiesc in noi și reizbucnesc sistematic, sub forme variate (depresii recurente, insatisfacții, autosabotări, incapacitatea de a te bucura, de a fi senin, etc) poate că ne reconsiderăm poziția. M-a mânat curiozitatea să descopăr ce se afla învăluit acolo, in acea tortură groaznică. Alt șoc! Era o criptă. Cum e posibil așa ceva? Să am în mine un mormânt după ce, de mai bine de 15 ani lucrez asupra psihismului meu, urmez dezvoltare personală și mă străduiesc să trăiesc conștient clipă de clipă. Și totuși iată! Îl vedeam aivea in mine. Noroc că dețineam niscaiva noțiuni de psihologie transgenerațională fiindcă altminteri probabil m-aș fi speriat rău. Ce spune ea? Că atunci când mintea nu tolerează sau nu știe ce să facă cu un item întâlnit in viață, pur și simplu îl îngroapă undeva in ea însăși. La vremea acumulării acelor informații, mi s-au părut o mare prostie. Și iată cum Universul mă aducea să dau cu nasul de propria mea neîncredere. O zăream chiar in mine! Ca și cum mormântul cenușiu nu era suficient de sinistru m-a îndemnat ceva și am dat la parte capacul criptei. De acolo au năvălit afară urgent niște arătări negre, diforme, destul de volatile. S-au unduit de colo colo, apoi le-am pierdut din vedere. Am refuzat să mă gândesc pe moment cam ce s-a întâmplat cu ele. Firul logic îmi șoptea că s-au proptit în aură. Ce erau totuși acele năluci? Urma să resimt curând. M-am simțit stoarsă energetic, apoi a pornit durerea de gât și tusea. Am revenit la manual și citind teextele corespunzătoare din psihologia transgenerațională am structurat materialul astfel încât să realizez să e vorba despre niște credințe îngropate, dar care nu-mi aparțineau mie, ci unor înaintași. Scotocind prin memorie am dezgropat niște amintiri străvechi, in care tata mă instruia să nu beau apă de la frigider că mă va durea gâtul și voi tuși, dar nici să nu consum înghețată. Dar mie mi se păreau aceste indicații niște prostii. Însă copilul iubitor din mine nu dorea să-și dezamăgească părintele. Așa că eram captivă între frica de a nu pierde dragostea tatălui prin neascultare și neplăcerea de a tuși dacă beau apă rece ori insatisfacția de a mă priva de delicioasa înghețată. Iată cum un părinte are impresia că-și apără progenitura de ceva rău, în schimb nu face decât să-i limiteze existența. Acest exemplu ne arată cum credințele ce sălășluiesc in mentalul propriu sunt cele care ne aduc prejudicii majore. Evident că toate aceste asumpții sosesc cu alai bine garnisit: justificările. Mintea nu lasă lucrurile de izbeliște, ci încearcă să convingă. În acest sens, egoul strânge o sumedenie de argumente care mai de care mai plauzibile. În cazul nostru, tatăl meu susținea că pe el îl doare gâtul și tușeșete ori de câte ori bea apă de la frigider. Ce nu știa el era că tocmai credința lui in acele fraze era motorul ce-i crea realitatea respectivă. Suntem tributari convingerilor ce ne locuiesc psihismul. Cursul de miracole spune: Vulnerabilitatea sau invulnerabilitatea e rezultatul propriilor tale gânduri. Cu excepția gândurilor tale, nimic nu te poate ataca. Evident Cursul nu reduce omul la trupul său. Corpul poate fi lovit sau rănit, dar spiritul nu. Oare de ce nu se întreba tata cum de la el funcționează lucrurile în acest fel, iar la alte sute de oameni apa rece trece nestingherită prin gât? Nu am izbutit să dezleg dilema astfel încăt am hotărât să o îndes undeva. Toate aceste amintiri au revenit brusc, imediat ce am dat la o parte masca aroganței și m-am uitat ce se găsește sub ea. Am rămas cu gura căscată de ceea ce zăcea în mintea mea și eu habar nu aveam. Acum cugetam ce consum fantastic de energie trebuie să fi consumat corpul și mintea pt a menține fixat acel capac de mormânt mental. Totul trebuie să fi fost similar unei oale de presiune întrucât acele amintiri, povețe parentale jinduiau cu disperare să fie băgate în seamă. Ideea că dacă ai uitat ceva, acela nu mai are nici o putere asupra psihicul e o mare bazaconie. Dacă stăm să ne gândim câte sute de definiții mentale, de păreri ale altora zac în noi, câte decizii demente adoptate în infantilitate, câte credințe neconștientizate care își exercită efectele dubioase asupra vieții noastre parcă ne apucă spaima. Numai observându-ne mintea ne putem debarasa de ele, adică să ne sustragem de sub influența lor.

Propriile resentimente ne otrăvesc

Și nu e o figură de stil! Literalmente energia furiei dospite (fiindcă resentimentele reprezintă mânie regurgitată) ne intoxică rațiunea, ne îmbolnăvește trupul și ne îmbătrânește prematur. Cursul de miracole afirmă că “să ai un resentiment înseamnă să-ți lași egoul să-ți stăpânească mintea și să-ți comdamni trupul la moarte”. Și ce se petrece dacă ne abandonăm rațiunea în mrejele egoului? Vom fi extrem de nefericiți. Toată suferința oamenilor provine exclusiv din lipirea spiritului divin, care este Esența noastră reală, de această structură emoțional-mentală care poartă titulatura de ego. De ce suntem amărâți? Pentru că eul decriptează lumea într-o manieră perversă, defensivă, dar și agresivă. El caută să se lupte cu orice și cu oricine. Eul vede lumea ca pe o amenințare, inducând permanent teroare in suflet, care conduce la furie și violență față de toată umanitatea. Dacă ne urmărim cu obiectivitate sau măcar cu sinceritate comportamentul nu se poate să nu observăm că ne purtăm urât, că ne atacăm chiar și cei mai apropiați parteneri de viață, adică tocmai persoanele despre care afirmăm constant că le iubim, că le protejăm, că ne sunt prieteni. Cum e posibil să spui că iubești pe cineva și apoi să-l insulți, să țipi la el, să te superi pe el, să nutrești ani in șir resentimente la adresa lui? Ce fel de dragoste e aceea? Iubirea e caldă, tandră, protectoare, atentă, dorește binele, nu se înfurie, nu pretinde nimic. Iubirea e stabilă în veșnicie, nu se poartă frumos doar dacă are interes pt ca în secunda următoare să răcnească că nu i-ai făcut pe plac. Acela e egoul răsfățat, care doar visează că iubește. Resentimentele ne țin chakra inimii închisă, fapt crud ce ne separă de frecvențele rafinate ale Universului. Noi singuri ne ferecăm inima când nu voim să iertăm, când ținem minte și tot rememorăm ce grozăvii monstruoase au comis alții împotriva noastră. Dar oare ne autochestionăm de ce au poposit acele evenimente nefaste în grădina vieții proprii? Nimic in lumea acesta nu vine pe gratis. Karma asigură echilibrul și dreptatea. Faptul că noi nu ne mai aducem aminte de acțiunile petrecute in alte încarcări nu ne scutelte de responsabilitatea lor. Dacă eu am jignit in altă viață o sumedenie de personae, chiar dacă acum am grijă să mă abțin pt că îmi e frică de consecințe, totuși Existența reglează conturile, pt ca și eu să simt pe pielea mea ce înseamnă o ofensă și să-mi restructurez atitudinea in profunzime. Poate că la suprafața manifestă a personalității mele nu mai eman insulte, dar în straturile de dedesubt comportamentul încă nu e remediat integral. Deși mă abțin să rănesc demnitatea altor indivizi, totuși îmi intersectez pașii cu oameni care mă ofensează. Acesta e modul subtil al Universului de a mă atenționa că această meteahnă a mea nu e încă tămăduită. Conștientizând-o la mine și restructurându-mi felul de a gândi se vor schimba in bine și condițiile exterioare ale destinului meu. Dacă în loc să mă uit la mine și să lucrez asupra personalității mele, eu voi crede interpretarea eului și voi alege să mă supăr, să frământ resentimente voi rata lecția intenționată de Univers. Rezultatul va fi că mintea și corpul meu vor suferi toxicitatea furiei mele depozitate acolo, iar mai târziu aceeași lecție îmi va fi prezentată cu alte personae, în alte circumstanțe de viață. Și așa din lecție refuzată de a fi asimilată in altă lecție pe care o ignor ajung să se repete in viața mea o serie de evenimente neplăcute. Ele par să se repete mereu și mereu până când mă voi trezi și voi catadixi să-mi pun întrebări: Măi dar de ce mie nu-mi iese nu știu ce proiect dorit, iar cutare l-a obținut din prima? De ce eu mă zbat ca peștele pe uscat și nu am bani, iar Georgel se scaldă in saci întregi? Răspunsul este întotdeauna in propria mea minte, în modul cum gândesc, cum mă port cu alții, in maniera in care răspund la provocările vieții. Atunci când cineva ajunge să-și adeseze totuși întrebări referitoare la ceea ce i se întâmplă lui, mintea poate să urmeze două trasee mai frecvente: - Să devină invidioasă, fără să înțeleagă nimic din realitate - Să admită că orice trăiește cineva e responsabilitatea lui, că el e cheia atât pt eșecul cât și pt succesul lui. Așa cum am mai menționat, karma reglează balanța vieții și a condițiilor de trai. Ceea ce pare facil de procurat pt unii, servit chiar de a gata pe tavă, pt alții constituie luptă crâncenă. Unii dețin de la părinții ceea ce alții se zbat o viață întregă fără să procure. Și egoul consideră că această stare de fapt e nedreptate. Dar el privește dintr-o perspectivă strâmtă, raportată numai la a avea sau a nu avea. Nu se uită îndărăt la ceea ce a întreprins in viețile anterioare , nu privește la sine, la cum se comportă cu Universul, nu se întreabă nici măcar dacă îi trebuie acel ceva râvnit. El doar vrea și cu asta basta! Și de aici se nasc o sumedenie de resentimente absolute inutile. Nu vine spre noi nimic din ceea ce nu ne trebuie pt a evolua! Și atunci nu ar fi mai înțelept să ne debarasăm de dorințe, să le așezăm sub semnul îndoielilor decât să ne umplem de toxine? De ce e mai facil să ne mâniem decât să iertăm? În societatea contemporană, iertarea are conotații proaste. Dacă ierți, dacă nu sari la bătaie ești luat de fraier. Sălășluim cu impresia că dacă nu ne apărăm ceilalți o să continue să ne atace, din ce in ce mai violent. Dar oare așa să fie? Am experimentat noi asta sau e o altă ficțiune in care ne punem convingerea pt a ne justifica atacul, legitimitatea propriei riposte? Undeva in străfundurile minții noastre egotice zace un orgoliu nemăsurat, care urlă rănit: Dar ce sunt eu să mă las călcat pe coadă? Las că-i arăt eu lui! Și așa ajungem să lovim cu sete și chiar să ni se pară că avem dreptate să procedăm astfel. Resentimentele pe care le păstrăm cu mare sfințenie, ca pe moaște prețioase sunt cele care întrețin focul răzbunării, care ne hrănesc furia la reamintirea incidentului demult trecut, care ne înfierbântă sângele și ne îndeamnă să ridicăm stindardul violenței. Ne închipuim că nu putem să renunțăm la resentimente, însă totul nu e decât o chestiune de motivație. De fapt nu vrem să le dăm drumul, socotindu-le ceva bun de păstrat, care ne protejează de alte umilințe posibile viitoare. Această logică însă e o ficțiune meșteșugită de ego tocmai ca să-și cocolească podoabele ce-l susțin in viață. De ce nu iertăm? - Pt că nu ne-a învățat nimeni. Nu am avut un model de iertare iubitoare. - Mulți dintre preoții care mai predică iertarea nu o aplică. O propăvăduiesc din gură, dar când vine vremea faptei inventească scuze și motive - Interesele și logica egoului practică perpetuarea resentimentelor, care întrețin ura, dorința de răzbunare și îi asigură lui viețuirea. Eul se alimentează din trecut. Dacă curățăm trecutul, dacă ne eliberăm de supărarea și furia conținută in dramele trecutului vom evada de sub modul de gîndire specific egotic. - Nimeni din jur nu practică iertarea adevărată, din inimă. A șterge complet din suflet și a curăța energetic toată furia episodului tragic e unica soluție pt a ne elbera de tirania resentimentelor. Trebuie să pricepem că nu facem un cadou agresorilor, ci ne înfăptuim nouă un car de bine, ne restabilim sănătatea fizică și trupească. - Suntem identificați, adică lipiți de acest ego, care funcționează sub legea talionului. Pt el iertarea e slăbiciune, prostie, nebunie curată. și noi spirite inocente, pure credem toate aceste baliverne. Ni se pare mai logic, mai practic să urâm și să ne infuriem decît să iertăm, fără să analizăm consecințele mentale ale fiecăreia in parte. Cum ne simțim când suntem mânioși? Agitați, irascibili, ne deranjează orice, nu tolerăm nimic, iar mai apoi după criză devenim sleiți, storși de energie. Evident de vreme ce furia consumă rezervele energetice ale organismului. Dar cum ne simțim când iertăm cu adevărat? Împăcați, fericiți, elberați de o povară. De ce refuzăm să consemăm toate acestea in memorie? Fiindcă și ea e guvernată de ego. Cea mai gravă repercursiune a depozitării mentale a resentimentelor e alcătuită din a uita cine suntem cu adevărat. Cursul de miracole stipulează: “Nu poți să ai resentimente și să-ți cunoști propriul Sine. Să ai un resentiment înseamnă să uiți cine ești. Să ai un resentiment înseamnă să te vezi ca trup.” Cum adică nu ne mai amintim cine suntem? Nu e vorba de a accesa colecția de informații din memorie, ci de a ne reamniti cine suntem cu adevărat, adică spirite create de Dumnezeu, nemuritoare, invulnerabile, care nu sunt niciodată amenințate de nimic. Cum ar fi să ne trăim existența corporalizată știind cu o certitudine dincolo de orice indoială că nimic nu ne periclitează viața? N-am fi sereni, fericiți, fără valuri de frică, furie, resentimente? Cine să ne perturbe când totul in jur e Creația lui Dumnezeu care ne iubește și ne vrea binele? Resentimentele se nasc in mintea noastră și rămân cantonate acolo tocmai din cauză că am uitat cine suntem cu adevărat. Sub imperiul egoului credem cu tărie că suntem trupuri goale, vulnerabile, muritoare, supuse bolilor, atacului, pierderilor, furiei, fricii. Iar instinctual când te simți vulnerabil și înfricoșat, ataci conform principiului dement că cea mai bună apărare e atacul. Dacă ne-am reaminti dincolo de orice dubiu că suntem spirte înfrățite, că ne iubim realmente unii pe alții nu am mai avea nimic de crâcnit împotriva nimănui. Dumnezeu a dat tot ce avea tuturor, in părți absolut egale. Și mă refer aici la Realitatea absolută și nu la bunuri pământești perisabile ori la valori mentale. Nu luăm nimic cu noi. Existența întrupată poate fi asimilată temporal cu o fracțiune de secundă comparativ cu veșnicia spiritului. Și atunci pt ce ne zbatem atât, pt ce ne amărâm, pt ce nutrim resentimente? Fiindcă pierdem din vedere obiectivul real al existenței: acela de a evolua spiritual. Ne amăgim cu scopuri mărunte, lumești, luându-ne ca oile unii după alții.

Teama de respingere

În istoria de viață sosește inevitabil un moment în care cineva ne respinge. Dar oare chiar celălalt o face sau e numai o interpretare personală? Atunci când ne sperie ceva tindem să-l zărim pretutindeni. Așa e și cu respingerea: atunci când ne îngrozește parcă o zărim peste tot, o decriptăm în ochii și cuvintelor tuturor oamenilor! De unde izvorăște această atotguvernantă groază de respingere? - Nu ne actualizăm sistemul de gândire. În trecut am fost respinsă fiindcă eu nu reușeam să mă integrez in grup, apoi credeam că alții nu mă plac fără să văd că eu îi respingem inițial pe toti prin comportamentul meu deviant. În timp mi-am schimbat comportamentul, învățând să mă port mai sociabil, să nu mai încerc permanent să-mi impun punctul de vedere, dar frica de respingere a rămas la post. Deși în prezent lumea nu mă mai respingere, spaima mea continuă să-mi dea târcoale fiindcă nu observ acest lucru. Trîiesc in mentalitatea trecutului. - Așteptări exagerate. Am pretenția să fiu primit cu alai, cu ovații, ca toată lumea să-mi zâmbească, să mă întrebe de sănătate, să se intereseze de mine. Dacă toate aceste condiții exagerate nu sunt satisfăcute, mintea mea, programul meu mental îmi va sugera că sunt respins. - Raportez totul la mine, cred că un altul e supărat din cauză că i-am făcut eu ceva, fără să-mi amintesc că partenerii de interacțiune sosesc in comunitate încărcați cu problemele de peste zi. Dar eu mă supraapraciez, mă consider atât de important încât oricine trebuie să fie supărat datorită mie. Ca și cum toți ceilalți viețuiesc numai raportându-se la persoana mea prețioasă. - Ignor viața privată a celorlalți, faptul că ei au preocupări/ probleme personale, că aduc cu ei in relație, in grup toate acele incărcături din istoria lor de viață, din traiul parcurs până la momentul revederii - Să-mi pun in vedere că poate nu suscit interesul tuturor. De ce aș vrea eu să plac tuturor cunoscuților și străinilor? Cum să-mi închipui că există cineva care e admirat și râvnit de toți? Cât de enorm să fie orgoliul meu? Observ astfel că îmi impun standarde exagerate, care nu vor fi atinse sub nicio formă și care nu fac decât să mă târască în depresie, intr-o frică și mai pronunțată de respingere. - Să accept că unii sunt foarte diferiți de mine, de tot ce am întâlnit eu până acum, că ei actualmente manifestă o latură de personalitate care la mine e foarte latentă, atât de îngropată în inconștient încât nu o recunosc ca aparținându-mi. Prin urmare, zăresc un străin și mă sperii. Dar nimic nu îmi amenință ființa reală, teama e o ficțiune a minții. - Trecând orice percepție prin filtrul respingerii voi decripta orice interacțiune cu ceilalți ca fiind respingere. În această oridine de idei, nu voi sesiza bunele intenții uneori subtile ale altora, ci voi vedea tot respingere fiindcă așa e setată mintea mea să vadă. - analizând cu o clientă frica ei de respingere a cererii pe care urma să o depună către doamnele de la secretariat. Anticipat, ea spunea că ele îi vor spune că au treabă și că ea trebuie să vină mai târziu. Așezând in paralel modul clientei de funcționare decriptăm împreună că și ea își respinge colegii când are treabă, dar nu reține acest amănunt. Adică când clienta lucrează la calculator și vine cineva să o întrebe ceva, ea îl repede motivând că are treabă multă, dar când clienta se duce la secretariat să ceară o hârtie, secretarele nu au voie să-i răspundă identic. Reacția lor e catalogată drept respingere, sunt rele, nu fac nimic și nici pe ea nu vor să o servească. Judecăm cu măsuri diferite: când suntem noi deranjați, ceilalți sunt intruzivi și nu ne nespectă, dar când cerem noi, alții trebuie să sară, să lase totul baltă și să ne îndeplinească urgent cererile, altminteri sunt etichetați drept rău voitori. Adică in orice situație noi suntem centrul Universului, iar ceilați sunt doar aserviți nouă, au datoria să ne împlinească pretențiile. și dacă ei nu se conformează, dacă refuză să ne adeveresacă superioritatea, noi calificăm acest gest ca respingere. - identificarea mea mentală cu interesele, informațiile pe care le prețuiesc mă formatează să cred că dacă cineva nu-mi împărtășește pasiunele, el mă respinge pe mine, ca persoană. Dar eu nu mă reduc la aserțiunile minții mele. Doar alipirea mentală de ele mă fac să mă percep atacată. Omul cu pricina doar se exprimă pe el, își expune asumpțiile depozitate in mintea lui, interesele sale. De ce mă ofuschează chestiunea aceasta pe mine? Fiindcă nu văd că eu nu sunt credințele mele, că nu mă detașez de ele, adică sunt identificată cu ele. Acum observăm că nesepararea de informațiile noastre mentale ne rănește. Nu ceea ce spune individul rănește, ci alipirea mea opacă de credințele mele. Dacă eu aș accepta senină că fiecare are dreptul să creadă ce vrea, dacă aș subscrie cu toată ființa la acest deziderat nu aș putea să mă simt jignită de o părere contrară mie. - Universul găsește metode să ne întoarcă ceea ce practicăm și noi. Asta se cheamă karmă. Tot ce facem revine la noi, mai devreme sau mai târziu. Nu e o pedeapsă divină, ci o lecție care ne ajută să sesizăm efectele propriilor noastre atitudini, comportamente, concepte. Dacă eu acționez într-o manieră greșită, care lezează alte entități vii și nu-mi dau seama de asta, voi continua să procedez identic până când voi observa pe propria mea piele cât de rău se simte cel lezat. Poate atunci voi înceta să mai acționez în acea manieră inconștientă. Cât timp voi respinge pe alții, se vor găsi fel de fel de oameni care să mă îndepărteze și pe mine. Extrapolând pricepem că trebuie să ne străduim să acceptăm totul întrucât întreaga realitate e Creația lui Dumnezeu. Cine sunt eu să resping ceva ? Ce aroganță mă urnește să nu-mi placă ceva? - în funcție de modul de comportamtent al interlocutorilor, de reacțiile lor, de istoria de viață comună, se creează un tipar de interacțiune, in care noi ne permitem sau nu să agasăm o persoană, să-i răspundem distrat, să o întrerupem. și mai credem și că avem dreptate în a proceda in această manieră, aplicând acest gen de violență subtilă. De ce consider eu că îmi pot permite să întrerup conversația unui coleg de birou atunci când vreau ceva de la el, dar resimt frică să aplic aceeași strategie cu președintele companiei? Răspunsul e la mintea cocoșului: consecințele. Dar oare observ asta la mine? Încerc să o combat? Văd că ierarhizez cetățenii în funcție de câți bani au, de poziția lor socială, de implicațiile puterii lor iluzorii asupra mea? Și de ce am scris puterii iluzorii? Pt că așa zisa putere a unora asupra altora e o ficțiune a egoului. Toți suntem egali, ca fii ai lui Dumnezeu, ca spirite libere. Numai conceptele tezaurizate in mintea noastră ne înlănțuie și ne determină să ne speriem de oamenii cu pozițiii sociale considerate înalte. Ei au capacitatea de a lua decizii care să ne afecteze trupul (de pildă pot plăti pe cineva să curme actuala existență a corpului fizic în care ființăm în prezent, dar nu pot face rău spiritului nemuritor). Faptul că noi credem cu tărie că suntem numai acest trup fragil ne panichează. Dacă am vedea realitatea, dacă am fi convinși că viața nu se reducționează la actuala încarnare, nimic nu ne-ar putea înspăimânta vreodată. Ce se întâmplă dacă președintele companiei ne dă afară de la job? Un scenariu posibil ar fi că ajungem șomeri și murim de foame. Ok. Admițănd validitatea reîncarnării ne vom lua alt organism și ne reîntoarcem in lume, continuând să viețuim pe Terra. Unde e problema? - În primul rînd nu credeem cu toată ființa în această variantă: De ce? Pt că toți oamenii din jurul nostru sunt convinși de contrariu. Și cum toate informațiile sunt culese din jurul nostru, evident că ne îmbibăm cu ce cred ceilalți! Astfel ajungem să ținem cu dinții de ceea ce cunoaștem, de varianta palpabilă, probată a existenței de acum. Adică vorba românului: ce-i în mână nu-i minciună. - Identificarea cu corpul fizic, adică credința că suntem doar trupul de carne (un ceva foarte vulnerabil la boli, la atacuri, la răniri, etc) ne predispune la frică, la o apărare permanentă, la închistare in sine. - Atașamentele solide față de posesiunile materiale, față de trupul curent, față de diplomele, realizările deținute ne înlănțuie să ne agățăm cu stoicism de viața prezentă. În plus se activează instinctele de supraviețuire, care determină mintea să facă aproape orice pt supraviețuirea trupului. Observându-ne pe noi cum ne manifestăm in orice interacțiune cu diverși indivizi vom descoperi patternul propriu de funcționare. Modificându-l pe acesta, aducându-l la o formă mai adaptativă, mai flexibilă, mai iubitoare se va disipa concomitent și panica de a fi respinși.

Acționăm și ne simțim în funcție de presupuneri

Presupunerile rulează automat în fundalul intelectului nostru și ne influențează dispoziția și viața mai abitir decât ne închipuim. Ce e și mai straniu derivă din faptul că aceste năluciri psihice nu sunt detectate decât dacă ne orientăm farul conștiinței asupra propriului câmp mental. Fiindcă ele par foarte veridice ne rămâne iluzia că interpretarea pe care o acordăm evenimentelor e urmarea unor deducții complicate, sofisticate sau a unor raționamente foarte elaborate și acurate. Încrederea pe care o alocăm ipotezelor interioare le acordă credibilitate și mai nefast, le predispune să se propage mai departec(adică să fie utilizate învviitor). Așa ne trezim că dispoziția noastră veselă se preschimbă urgent în disperare doar fiindcă investim confianță într-o plăsmuire personală. De exemplu vorbesc la telefon cu o mătușă și apoi o cer și pe fiica ei, respectiv pe verișoara mea. Dar mătușa îmi comunică că persoana solicitată e angajată într-o altă convorbire și mă va suna ea ulterior. După un sfert de oră sună telefonul, dar la aparat e tot mătușa care o scuză pe fiica ei spunând că nu poate să mă sune fiindcă vorbește la mobil cu un meșter și că totul va dura încă mult timp. De aici, fondul gândirii mele negative pornește să construiască un scenariu ficțional care mă instigă să presupun că în realitate verișoara mea de fapt nu dorește să comunice cu mine și că a montat-o pe mătușă să mă mintă. Brusc voi fi invadată de un val de revoltă ce se prăbușește în mânie. Rulajul gândurilor asociate acestor emoții va chema din ce în ce mai multă furie, care vor ridica valuri immense de gânduri cu aceeași frecvență joasă. Cugetele vor mâna avalașa furibundă spre o tornadă: Cum adică nu vrea să vorbească cu mine? (adică deja iau presupunerea mea drept absolut adevărată). Din acest moment, numai o detașare meditativă mă va extrage din prăbușirea in depresie, care ar susține fără drept de apel că nu sunt iubită în familie, apoi prin generalizare excesivă că toată lumea mă respinge sau că nu am valoare. Fără concentrarea conștiinței asupra interiorului meu, fără înțelegerea faptului că eroarea pornește de la conferirea aurei de veracitate unei simple presupuneri, starea mea emoțională va fi târâtă în nefericire pt zile întregi. Și e grav că eu voi fi convinsă că toate aceste deducții aberante constituie realitatea! Credibilitatea raționamentelor mele derivă din convingerea că ce gândesc eu e bine, e correct, că deducțiile respective sunt ale mele, mă reprezintă și-mi vor bine absolut. Nimic mai ficțional: integrala procesare mentală stă sub auspiciile programelor mentale ale egoului, care țintește propriile interese (și nu pe cele ale spiritului inocent, dacă aș putea să afirm că spiritul are interese). Unicul țel al spiritului ar fi trezirea. Apoi un alt semn de întrebare inpune ideea că adesea egoul se apără automat, de orice. Nu e neapărat că el e rău intenționat, ci mai degrabă că în analele lui vaste stă aruncată vreo informație perimată, care stipulează că e din incidentul cu pricina se scurge pericol. Pur și simplu din datele egoului, el înțelege că e amenințat. Ca să vedeți cum funcționeză acest gen de interpretare deplasată haideți să vedem un exemplu: o femeie a locuit într-o încarnare anterioară în casa unui obez. După o ceartă, el a omorât-o. În prezent, femeia fuge și tresare speriată ori de câte ori un supraponderal se apropie de ea. Bărbatul gras nu e periculos in sine, dar egoul, care știe ce a pățit un alt corp, crede că frica actuală îi va proteja noul trup care-l găzduiește. Același proces se întâlnește și în cursul unei singure încarnari atunci când de pildă am fost la un pas de înec și de atunci nu mai vrem să auzim de mare. Conștientul nici măcar nu miroase, nu sesizează vreo dâră de amenințate, dar inconștient ne temem. Explicația rezidă în datele cumulate in mii de vieți anterioare, despre care nu ne mai aducem aminte. Însă orice faptă, orice gând sau emoție sunt stocate in memoria extinsă, iar egoul are acces la ea. Pare frustrant, dar Dumnezeu a decis că așa ne protejează de vinovății din trecut, de violențe comise sau de traume groaznice exprimentate împotriva noastră. Meditați cam ce impact ar avea asupra voastră descoperirea că într-o încarnare precedentă ați fost criminal în serie ori că mama actuală v-a fost cel mai aprig dușman dintr-o altă viață?! Oare nu v-ar năpădi fel de fel de întâmplări care nu au nici o conexiune cu ce se petrece in existența contemporană? Oare nu v-ar veni infinit mai dificil să dezvoltați o relație armonioasă? Dumenezu ne oferă cu orice trup nou , o nouă șansă de a remedia lucrurile din trecut, de a îndrepta greșelile comise altă dată. Învățând mereu și mereu din erorile noastre ne elevăm nivelul de conștiință, iar concomitent cu acest proces izbutim să elaborăm o nouă perspectivă asupra incidentelor trecute, dar și a celor viitoare. Căci acesta semnifică la urma urmei un nou gradient de conștiință; modificarea in bine a percepției, întrezărirea adevărului, debarasarea de himerele întrețesute de mintea noastră aservită programelor disfuncționale ale egoului. Ființa reală, spiritul e captivă într-un triumvirat abominabil, compus din: - Un trup, care e inert prin el însuși. Nu trăiește, nici nu moare, e numai o masă coerentă de materie grosieră. El e însuflețit de energia spiritului, iar când acesta din urmă pleacă, corpul rămâne nemișcat. Operațiunea, denumită popular moarte sperie oamenii, care văd rigid, țeapăn ceea ce ei considerau a fi individul cunoscut. Teama crâncenă de deces derivă din reducția persoanei, adică a ansamblului la organismul de carne. - O minte, care și ea e constituită tot din energie, însă de o calitate mai eterată. Mintea servește egoul, adică o masă gigantică de programe. Egoul e precum softul unui calculator. El rulează numai subrutinele încărcate. Acum sesizăm că tot ceea ce ne trece prin cap derivă exclusiv din acumulările informaționale din trecut. Adică tot timpul noi accesăm și frământăm numai trecutul, vedem numai trecutul și interpretăm realitatea (sau mai corect ceea ce credem noi că e realitatea) prin prisma depozitelor mentale din trecut. - Spiritul, care doarme. El e pur, inocent, sfânt (orice creează Dumnezeu e sacru), însă e identificat cu egoul. In traducere asta înseamnă că spiritul e convins că el nu are esență divină, ci că este separat de restul Creației. Cum lăcașul egoului este trupul, iar egoul se aliază cumva cu organismul fizic rezultă că și spiritul crede și el că e doar un corp vulnerabil, care va muri cândva. Din aceste credințe dubioase răsar fricile (instinctele de supraviețuire își spun cuvântul, orice ființă jinduiește să trăiască), neputințele de tot felul, gelozia, resentimentele și restul cohortei de emoții nefaste. Una dintre cele mai spectaculoase salturi evolutive ar fi să nu mai credem ce ne șoptește propria minte. Un pas anterior ar fi să ne observăm rulajul gândurilor, apoi să nu mai investim confianță în interpretările iluzorii ale acestora. Un dicton demn de a fi aplicat cu success ar fi: NU ȘTIU. E anevoios pt un ego să admită (chiar și in forul lui interior că nu știe). Îi ciobește imaginea despre sine. Egoul tinde constant să se valorizeze din orice, iar a-și spune că nu știe îl supără, îi diminuează autointitulata importanță de sine. Dar e extrem de util pt spirit, pt trezirea lui din adormire. Refuzând să mai energizăm cu încrederea noastră halucinațiile personale (adică concluziile izvorâte din analizele noastre psihice despre ce fac, ce spun, ce au gândit, ce cred alții, și colaterale) ne vom dezlipi puțin de anumite idei disfuncționale ce locuiesc comod în mintea noastră și ne sabotează acțiunile. Cum ne sabotează? Pâi tocmai aici e buba. Investigațiile noastre mentale, adică ceea ce presupunem noi că spun alții referitor la noi sau modul în care traducem felul in care au acționat unii vis a vis de noi ne afectează relațiile. Concluziile noastre, în care credem cu tărie ne predispun să răspundem morocănos unui invidis (despre care suntem convinși că ne vrea răul, deși nu avem dovezi, ci numai presupuneri pe care le luăm drept adevăruri universal valabile), ori ne aruncă în prăpastia supărării fiindcă un apropiat nu a făcut ce doream noi. Ca să exemplific modul concret in care ar putea fi aplicat dictonul nu știu: Un bărbat îi povestește unui amic că in fiecare seară conduce cu mașina o colegă de birou, care accidental stă în apropierea blocului lui. Pe drum, el proaspăt angajat o mai întreabă pe femeie despre ce se petrece prin firmă. După care el vede la avizierul de perete un anunț, care spune că șeful a hotărât ca doamna cu pricina să acorde consultații întregului personal, pt ca ei să nu i se mai răpească din timpul liber cu întrebări. Bărbatul se supără, se simte vizat, învinovățit pe nedrept și consideră că șeful e părtinitor, că i-a fost stricată imaginea de sine, că acum șeful îl are în vizor ca neserios. Aplicând dictonul nu știu, el va găsi că nicăieri in anunț nu se menționa că el personal răpește timpul doamnei, că el practice nu știe ce gândește șeful despre el, că toate deducțiile sale derivă din fitrele minții sale (care în copilărie era frecvent acuzat de boacănele fratelui său) și că in fapt nimeni nu l-a acuzat de nimic. Totul se construia doar in mintea sa, prin presupuneri. Astfel observăm cum furia, tristețea, vinovăția, senzația de a fi nedreptățit pe care le-a trăit bărbatul sunt rezultatele unor analize mentale defectuoase. Dacă omul nostrum s-ar fi detașat de sfaturile egoului său, pricepând că totul nu e decât un miraj psihic urât, nu ar fi experimentat atât de multe energii toxice. Și chiar nu știm ce cugete străbat capetele celorlalți participanți la traficul vieții! Abia dacă reușim să zărim câte ceva din gândurile care ne populeză propria noastră minte, de unde să cunoaștem ce asumpții nutresc cunoscuții? De unde răsare atâta singuranță despre ce gândesc, despre ce cred alții? Totul nu e decât imaginație debordantă.

Ne amăgim singuri investind energie în ficțiuni

Depunem eforturi herculeene pt a construi și păstra in viață castele de nisip. Toată strădania noastră de a ne edifica și consolida imaginea de sine, de a apărea celorlalți într-un fel anume (frumoși, deștepți, bogați sau invers victime neputincioase, amărâți, năpăstuiți) reprezintă un efort stupid, un consum de energie absolut dement. Ne tensionăm trupul, ne consorsionăm mintea, uneori ne și îmbolnăvim, totul in numele unei preaslăvite și mult prea apărate păreri despre sine. Dar ce e ea de fapt? O himeră, o construcție fantasmatică a minții noastre, îmbibate de programe mentale disfuncționale. Trăim cu iluzia că deținem o imagine de sine coerentă, închegată inteligent in jurul unor valori corecte, atemt și conștient selectate. Dar surpriză: opiniile noastre despre prestațiile personale fluctuează în asemenea măsură încât devin incoerente, se bat cap în cap. Desfășurați un exercițiu simplu: observați-vă ce părere aveți despre voi în varias situații concrete, traversate real. V-ati mândrit vreodată? Adică în traducere v-ati crezut foarte inteligenți și performați, superiori altora? Dar de greșit, ați greșit vreodată? Adică exprimând cu alte cuvinte, v-ați considerat vreodată fraieri, păcăliți, ineficienți? Dacă vă sprijiniți pe onestitate o să vedeți că ambele circumstanțe au fost într-adevăr experimentate. De aici ce rezultă? Că memoria fiecăruia are înregistrate o serie de situații care corespund ambelor variate de lucru. Astfel egoul construiește din primul set de incidente părerea că el este performant, iar din cealaltă serie de evenimente deduce că el este cam fraier. Reunind in câmpul conștient cele două opinii vom descoperi că ele sunt total antagonice. Deci mintea noastre crede în același timp că este performantă și fraieră. Cum de nu realizăm acest somplu adevăr? Egoul utiliează pe scară largă un mecanism de apărare denumit clivaj. Adică ține separate cele două expresii mentale. E ca și cum am plasa două obiecte în două cutii distincte. Ele nu se reunesc niciodată, adică nu apar ambele intr-o unică situație. Numai o investigație perseverentă, o autoobsevare conștientă va scoate la iveală discordanța. Cele două asumpții despre sine se activează pe rând, în condiții diferite, în funcție de dispoziția egouțului ori în concordanță cu interesele lui particulare, cu analize ale mediului: dacă are chef să fie victimă, îi e frică sau evaluează adversarul ca fiind mai puternic atunci scoate la înaintare condiția de fraier. Încercînd să pară mic, nevinovat, supus, el se gudură pe lângă celălalt și iese basma curată. Nu va fi lovit, deși iese cu imaginea puțin terfelită. Însă nici în acest ultim caz, egoul nu pierde fiindcă ulterior va interveni asupra amintirilor și le va distorsiona în asemenea hal încât va ajunge tot el să fie valorizat. Un exemplu ar fi ceva de genul: pierd un potențial post. Dar regurgitând incidentul voi fixa in memorie că oricum condițiile de angajare erau oribile, că șeful s-ar fi purtat grosolan (oare chiar știu eu cum s-ar fi purtat șeful?), că nici măcar nu vroiam postul, că ceilalți competitori aveau pile și din acest unic motiv au fost preferați. O variantă și mai extremă ar fi să uit cu totul întregul episod. Dacă mă întreabă cineva, eu chiar nu m-am prezentat la interviu. Printr-o măiatră ștersătură de condei îmi curăț imaginea de sine și afirm senin: eu n-am pierdut in viața mea un post. Chiar dacă altcineva va îndrăzni să mă contrazică îl voi ataca și-l voi ține de mincinos. și eu voi fi absolut convins că am dreptate! În cazul în care egoul apreciază că cunoaște sau poate mai mult decât anturajul se va umfla în pene și va extrage din depozitul memoriei părerea lui bună despre sine, se va infatua și se va revarsa peste ceilalți, încercând să probeze cât de deștept e el, cât de multe informații docte are, ce realizări și-a înscris el în palmares. Toate aceste idei despre sine (favorabile sau devalorizatoare la adresa personală) se reflectă în atitudine, în gânduri, în comportament și se strecoară în relația cu alteritatea. Evident că și toți ceilalți oameni posedă egouri, care de asemenea au judecăți bune și rele despre sine. Ca urmare, sesizăm că o relație devine în realitate o ciocnire între două egouri, fiecare încercând să impresioneze un alt ego, să-și consolideze imaginea despre sine sau să-l convingă pe interlocutor că el are dreptate. Mai tragic rămâne faptul că in forul intern fiecare chiar e convins că are dreptate! Aici am descris un singur exemplu, am analizat o unică pereche de concepte opuse. Imaginați-vă totuși că individul lucrează cu o plajă amplă de atribute descriptoare de personalitate. Iar debandada pomenită se reia pt fiecare pereche de trăsături. Ajungem la concluzia că deținem toate calitățile și toate defectele, deși nu recunoaștem acest fapt uimitor! Mă întreb stupefiată: la ce bun toate judecățile de valoare aplicate altora? Oricum toți suntem identici, doar că refuzăm să ne vedem! Apoi adăugați peisajului ideea că fiecare pereche de contrarii are grade diferite de intensitate, de accentuare in amsamblul caracterului, că există împrejurări în care urcă la suprafață o traumă puternic impregnată cu emoționalitate reziduală. Atunci va fi infinit mai prevalent trecutul personal decît orice considerente de mediu exterior. Acele îmbibări în situații trecute în care suferința nu a fost perlaborată conștient (adică nu am lucrat psihoterapeutic cu trauma și ea încă staționează în inconștientul nostru) vom acționa precum niște roboței teleghidați. În orice situație care seamănă cât de cât cu ceva traumatic din istoria personală de viață mintea noastră va reactiva toată gama de emoții copleșitoare, toată anxietatea reprimată, întreaga suferință terorizantă. Ele vor năvăli grămadă, copleșind spectrul conștient care va încerca să se apere cât mai mult. Ceea ce vom întrezări in acele minute de coșmar vor fi numai imaginile rezidente în mintea noastră. O traumă din trecut (și nu e neapărat necesar ca evenimentul dureros să fi fost parcurs in această încarnare) ne predispune mai mult decât orice să cântărim lumea înconjurătoare prin ochelari de cal, adică să deformăm integral percepția. Faptul că suntem identificați cu programele egotice ne determină să nu vedem realitatea. Deși psihologia și întreaga lumea științifică ssuține că percepem obiectele independent, Cursul de miracole și multe cercetări spirituale atestă că percepția e complet subjugată minții personale. Adică vedem ceea ce există in mintea noastră și nimic altceva. În sprijinul acestei aserțiuni vine și următorul exemplu: O femeie se angajează într-o companie privată. Acolo întâlnește un cuplu. La primele contacte, soțul îi face ochi dulci prospetei angajate, chiar sub nasul nevestei. Curând consoarta reacționează violent și ajunși în căminul conjugal pornește un scandal mostru asupra bărbatului. Acesta prins in flagrant se protejează, aruncând vina asupra angajatei celei noi. El susține cu lacrimi de crocodil că femeia trage de el, că ea aleargă după el, că el e o victimă nevinovată. Nevasta, dornică să-și continue mariajul îl crede și-l iartă. Acum începe să monitorizeze activitatea proaspetei colege de birou. Dar femeia cea nouă, inconștientă de conflictul dintre soți își vede de treaba ei la birou....până când la un moment dat nu-și mai găsește pixul preferat. Se uită după el pe birou și cum disperarea începe să o muște aruncă cu privirea de jur împrejur să depisteze dacă nu cumva i l-a luat cineva. Soția, care tot aștepta de mult sare satisfacută: Aha, te-am prins! Îl cauți pe soțul meu, vrei să te agăți în continuare de el, să-l faci să mă părăsească. De aici izbuctește un conflict mocnit, cu resentimente, capcane plasate abil ce vor conduce in final la concedierea noii angajate. Deși pilda pare decupată dintr-un film vă asigur că este absolut reală. Cam în acest fel ne precepem noi viața, ocupându-ne cu învârtitul iluziilor, cu interpretarea hazardată a mișcărilor semenilor fără să observăm că rulăm la nesfârșit niște idei fixe, frici dosite, de care fugim cu perseverență. Toate acestea derivă din concepțiile înmagazinate in memorie, de care nu ne mai aducem aminte, dar care ne dirijează gândirea într-o proporție mult mai mare decât ne imaginăm. Soluția? Autoobservarea permanentă, concomitent cu dezvoltarea capacității personale de a ne conștientiza traiul zilnic. Orice reacție descoperită la noi, orice gând observat și pus sub investigație conștientă ne va ajuta să ne scuturăm lanțurile sclaviei. Recompensa unei munci susținute cu noi înșine va fi libertatea de gândire. Acesta nu corespune cu anarhia sau cu nerespectarea normelor societale, ci unei atitudine interioare de libertate, unei prezențe mai conștiente, unei abilități de a acționa din iubire față de semenni și nu din interese meschine, din frică ori din cauză că nu știu altă metodă de a reacționa.

Cum un program mental ne dirijează gândirea

La nivelul actual de dezvoltare a conștiinței, omenirea funcționează de pe nivelul chakrei a treia, cea egotică. Acesta nu înseamnă că celelalte chakre sunt moarte sau în vegetează, ci doar că individul respectiv gândește și adoptă decizii filtrând orice percepție prin intermediul programelor rezidente în chakra de reședință a egoului, respectiv chakra 3. Această chakră te predispune să crezi că tu ești centrul Universului, că meriți totul în lumea aceasta, că orice acțiune a cuiva trebuie raportată numai la interesele tale, că trebuie să te lupți ca să-ți procuri cele trebuincioase supraviețuirii, că e necesar să te aperi constant fiindcă totul în jur atestă un atac, etc. Toate aceste convingeri intim înrădăcinate în minte constituie programe mentale. Acum înțelegem că orice cuget și fiecare hotărâre a noastră va fi filtrată prin programele mentale mai sus menționate. Ca să descifrăm mai concret cum funcționează lucrurile, haideți să adoptăm un exemplu: O nepoată își vizitează mătușa din altă localitate. Spre seară, fata se oferă să ducă gunoiul la ghenă, felicitându-se că face o faptă bună întrucât o scutește pe bătrână de o ieșire intempestivă în frig. La revenirea în locuință, mătușa ignoră gestul nepoatei și nici nu se sinchisește să-i mulțumească. Fata nu ripostează verbal, dar se înfurie în regim silențios. La suprafața vizibilă, comportamentală totul pare în ordine, căci nici una dintre interlocutoare nu-și exteriorizează emoțiile nefaste (vârstnica lipsa de recunoștință, iar tânăra, furia). Absența autoobservării propriilor sentimente le predispune să rateze ceea ce trăiesc efectiv. Astfel, fata nici măcar nu e conștientă că a reprimat instant acea mânie pasageră. Acest lucru însă își va arunca efectele a doua zi când mătușa va spune ceva despre gunoi, dar fata orbită de resentimentele de ieri va auzi că i se reproșează că nu a dus nici măcar gunoiul. Urmarea logică va fi că tânîra se va încărca cu o nouă porție de furie. Dacă ar fi derulat filmul evenimentelor, dacă ambele ar fi fost conștiente de ceea ce se petrece în sufletele lor ar fi depistat programele ce sălășluiau în subconștientul fiecăruia. Să investigăm filiera mentală a fetei: Din punctul ei de vedere, fata se enervează fiindcă a efectuat o „faptă bună” și nu a primit mulțumirile așteptate, iar în ziua următoare ea cumulează o altă doză de iritare întrucăt a fost mustrată. În capul ei, adică conform logicii programului ei mental, ceea ce a auzit ea e purul adevăr, iar bătrâna a procedat incorect. Modul de gândire îmbibat în logica programului ei mental o determină să creadă că are dreptul să fie furioasă. Această legitimare a furiei contravine flagrant adevărului divin. Conform legii Dumnezeiești nicio mânie nu poate fi justificată. În realitate, mânia din seara precedentă i-a convertit auzul. Tânîra efectiv nu a auzit vorbele mătușii, ci numai ceea ce dospea in mintea ei de cu o seară înainte. Bătrâna nu i-a repoșat că nu a dus gunoiul, dar furia neprocesată din seara precedentă a făcut-o să audă, să perceapă ceea ce sălășluia deja in mintea ei. Astfel observăm cum a doua șarjă de furie a fetei era gratuită, autoprovocată. Săpând mai în adâncimea lucrurilor, investigația ne conduce spre a descoperi că prima doză de furie a fetei deriva din opinia ei că oamenii trebuie să-i fie recunoscători pt acțiunile pe care ea le îndeplinește pt alții. Sub imperiul furiei crescânde, fata decide să nu mai ajute niciodată pe nimeni, de vreme ce oamenii nu sunt in stare să fie recunoscători. Acum haideți să vedem cum ar fi fost benefic să decriptăm această întâmplare aparent nesemnificativă: Despicând conștient ansamblul programului sesizăm că el se compune din două componente: - Una care stipulează că orice individ trebuie să-i mulțumească ei pt faptele bune efectuate in favoarea lui - Alta care o obligă pe ea să fie recunocătoare celorlalți care o ajută. Amândouă declarațiile mentale furnizează proprietarului o senzație de “normal”. Adică respectivul trăiește cu impresia că așa e nomal să decurgă lucrurile de fiecare dată, că oricine posedă responsabilitatea de a mulțumi. Caracteristica pregnantă a unui program mental imprimă gândirii această obligativitate. În traducere, omul simte în interior că a fost redreptățit, că nu-i s-a acordat ceea ce i se cuvenea, ceea ce produce frustrare și iritare, chiar dacă posesorul nu le obsevă cum cresc in interiorul său. Dacă cercetăm detașat această normativă mentală observăm cum ea impune efectiv altora ce să facă și ce să simtă. Mai detaliat, acea secțiune a programului mental care susține că “orice individ trebuie să-i mulțumească ei pt faptele bune efectuate in favoarea lui” comandă altuia ce să facă. Aceasta reprezintă o formă clară de control, chiar dacă el se situează la un nvel atât de subtil încât nici măcar nu este sesizat conștient. Fiecare dintre noi este responsabil numai de actele și cugetele proprii. Nu avem dreptul să obligăm pe cineva să ne acorde ceea ce pretindem. Bucata aceasta de program mental acționa contant în viața ei, ori de câte ori un străin nu-i mulțumea pt o indicație stradală ocazională, pt o grijă, o vorbă frumoasă, etc. Nedepistarea conștientă a acestui fragment de program mental o făcea pe fată să acumuleze mereu furie, cu repercursiuni dramatice asupra sănătății sale. Analizând o doua porțiune a programului ei mental, cea care argumenta că “ea trebuie să fie recunocătoare celorlalți atunci când ei o ajută” observăm că el era menit să dezvolte recunoștința. Prin hotărârea ei, adoptată în plină criză de furie, de a nu mai face nimic pt nimeni, fata anihila întregul program. Urmarea ar fi fost închiderea inimii, o decizie cu consecințe extrem de dăunătoare. Concluzia tinerei că nu merită să mai facă nimic pt nimeni decurgea din procesarea informațiilor (a celor petrecute in cele două zile) prin prisma opiniilor egoului, din nedevoalarea conștientă a acelui program mental depozitat în mintea sa. În absența unei astfel de investigații conștiente, tânăra ar fi rămas la concluzia ei fatală (că nimeni nu merită minic). Însă beneficind de avantajele observării conștiente, ea a priceput că ceea ce părea a fi o nedreptate s-a dovedit a fi un imens cadou al Universului. Acesta alcătuiește numai un exemplu simplu de program mental, dar sute sau mii de atare specimene mucegăiesc neștiute in subsolurile minții noastre. Numai autoobservarea perpetuă a modului in care gîndim, vigilența continuă de a despista ce simțim ne va scoate din suferință.