miercuri, 3 mai 2017

Ce lecţii ni se descoperă într-o călătorie în străinătate?

Am poposit la Viena pentru câteva zile. Pleci cu gândul că ţi se amprentează pe retină imagini cu clădiri frumoase, că vei vizita muzee spectaculoase, o altă lume şi civilizaţie, dar primeşti la pachet şi alte bonusuri de natură diferită. Deşi am mai călătorit în străinătate, niciodată până acum nu mi s-au relevat conştientizări de tipul celor pe care urmează să vi le relatez. Devine evident că drăguţul de creier eteric, despre care am povestit într-un articol precedent, funcţionează. Printre lucrurile pe care le am înţeles eu se numără: - într-o ţară străină ţi se disipă statutul. Nu mai eşti avocat, doctor, gunoier, ci doar un simplu, banal trecător. - Atât timp cât posezi bani eşti interesant în ochii comercianţilor, ai hotelierilor. Dacă îţi pierzi avutul te transformă rapid într-un paria, un om fără adăpost. Devii pierdut într-un spaţiu necunoscut, cu o carenţă de prieteni - orice călătorie într-o ţară străină devine un test, un challenge al capacităţilor de adaptare, de solicitare a inteligenţei, a abilităţilor de a te descurca într un mediu complet nefamiliar - chestiunea se complică dacă aterizezi într-o societate în care nu cunoşti limba locală, aşa cum am păţit eu. Habar nu am o boabă de germană şi nici însoţitorii mei nu o vorbeau. Dacă majoritatea austriecilor nu ar fi vorbit engleza ne-am fi lovit de o problemă crucială - posesiunile, atât de valorizate în viaţă sunt extrem de limitate. Trebuie să înveţi să te descurci cu o sumă oarecare de bani şi cu o garderobă succintă. Bogăţia ţi se rezumă la un geamantan. Semeni teribil de bine cu un nomad ori cu un melc ce-şi poartă casa in spinare. - descoperi că depinzi de o suită de articole care îţi construiesc confortul cotidian, dar concomitent înveţi că toate bunurile se convertesc în poveri. Pleci de acasă străduindu-te să-ţi menţii existenţa comodă şi civilizată cu care te-ai obişnuit, apoi când vine vremea căratului bagajelor parcă se insinuează ca o idee grozavă să le abandonezi pe toate în mijlocul drumului. Extrapolând ideea am înţeles că egoul e foarte ataşat de materialitate, că ne flutura opinia că nu poate trăi fără agonisiri, dar că în realitate ne trebuie mult mai puţin decât suntem dispuşi să acceptăm. - frica distorsionează grosolan realitatea. Spaima măreşte obstacolele făcându-le insurmontabile. Înfricoşarea şi obişnuinţa te predispun la ideea că nu te vei descurca, dar când ajungi la faţa locului constaţi că parcă nu e aşa de negru. Totul e nou: sistemul de transport, dar posezi hartă şi există panouri indicatoare, nu ştii anumite reguli, dar poţi întreba, îţi lipsesc date vitale, dar poţi să te informezi anterior de pe net. Întâmpini şi bariere inedite pentru care eşti nevoit să-ţi mobilizezi întrega inteligenţă şi pricepere: Ne-am trezit în aeroport că nu putem utiliza mobilul, deşi aveam roamingul activat. Nu puteam să-i anunţ pe cei de acasă că am ajuns cu bine, nu putem să iau legătura cu gazda (apartamentul rezervat de noi nu includea recepţie non stop şi deci nu puteam intra în posesia cheii). Se desfăşura perspectiva de a dormi pe stradă. Am manipulat telefonul, dar nimic. Am întrebat de reprezentanţa Vodafone şi am aflat cu stupoare că nu există Vodafone în Austria, iar în reţeaua locală telefoanele nu vroiau să se înregistreze. Am fost îndrumaţi spre un shop de telefoane. Acolo vânzătorul s-a străduit să ne convingă că avem neapărată nevoie de o cartelă nouă, de 17 euro şi că acesta e motivul pentru care nu merg mobilele. I-am mulţumit politicos şi ne-am retras. În final, unul dintre telefoane a devenit prietenos şi a binevoit să se înregistreze în reţeaua austriacă. - îţi cimentuiesti eşafodajul încrederii în sine când observi că traversezi situaţii aparent fără ieşire. Citisem pe net despre faimoasele aparate roşii care eliberează tichetele de tren pentru S Bahn 7. Ele fuseseră descrise ca imposibile. Am încercat să le evit cerând biletele necesare de la Biroul de informaţii turistice de unde achiziţionase viena card, un fabulos abonament pentru mijloacele de transport din oraş. Dar vânzătoarea ne-a expediat rapid şi m-am trezit în faţa odiosul şi mult temutului aparat roşu. După mai multe eşuări, un localnic s-a oferit să mă ajute. Dar nu a reuşit nici el şi a plecat. Am rămas descumpănită...dacă nici el nu izbuteşte! Între timp se făcuse coadă, aşa că am cedat locul. Dar am rămas pe aproape şi am privit ce manevre executau ceilalţi. După vreo 10 minute de zgâit mi-a răsărit ideea salvatoare şi am obţinut preţioasele tichete de supliment de tren. M-am bucurat de ele ca de un lingou de aur pur! Şi costau doar 3,40 euro. De aici am înţeles că nu contează neapărat valoarea obiectului, ci mai degrabă cât de bine se mulează el pe trebuinţele tale imediate. - oricât de temeinic te pregăteşti, existenţa înseamnă adaptare, flexibilitate, inteligenţă, întrebuinţarea resurselor care-ţi stau la îndemână şi nu apelul la patternuri rigide străvechi, pe care le-ai tot frecat în trecut - întâmpini circumstanţe în care e benefic să te debarasezi de orgoliu prostesc. Înţelegi că depinzi de bunăvoinţă altora mai mult decât ai constatat vreodată. În mediul de provenienţă există riscul să ajungi să crezi că le stii pe toate, că eşti cel mai grozav. Dar acolo, unde te loveşti de impedimente la aproape orice pas experimentezi smerenia şi arunci toate poliţele stupide ale egoului. - Înveţi să te bucuri de o vorbă în româneşte, pe care acasă o iei drept gratuită. Am intrat într-o patiserie şi habar nu aveam ce conţineau produse expuse. După mai multe comentarii între noi fără ecou, o vânzătoare s-a apropiat şi a început să ne explice în româneşte ce doream să aflăm. - vieţuieşti cu bucuria că in vreme ce toţi ceilalţi se grăbesc spre joburi, tu posezi tot timpul din lume repartizat numai pentru privit, asimilat noutăţi şi gustat bunătăţi particulare, indigene. - funcţionezi pe pilotul automat al turistului: s-au disipat facturi, ţevi de reparat, termene de predare, şefi arţăgoşi. În schimb eşti orientat numai spre frumuseţi, biserici, muzee, clădiri spectaculoase. Am descoperit că procesul conştientizării ne însoţeşte pretutindeni, chiar şi in vacanţă. Vine cu noi la Viena! Depinde numai de fiecare să-l acceseze! În cazul in care întâmpinaţi obstacole ori probleme, dacă simţiţi nevoia unui sfat profesionist, dacă vă tentează o cură de psihoterapie sau de dezvoltare personală vă stau la dispoziţie. Mă puteţi contacta pe adresa de mail ruxandra13l@yahoo.com.

duminică, 9 aprilie 2017

Creierul eteric

Conceptul nu-mi aparţine. L-am descoperit în cărţile dr. David Hawkins, însă mi se pare revoluţionar. Celebrul psihiatru spune că „abilitatea de a cunoaşte şi înţelege adevărul e concordantă cu nivelurile conştiinţei”. Sporirea gradientului de conştiinţă determină o modificare a fiziologiei creierului, a modului lui de operare asupra realităţii şi de penetrare a semnificaţiilor. Formula după care creierul procesează informaţiile se metamorfozează simţitor, iar ea e dependentă de câmpurile energetice spirituale ce rezonează cu gândurile individului. Sub nivelul de conştiinţă de 200 predomină răspunsul emoţional. El se petrece înainte ca inteligenţa şi cogniţia să aibă şansa de a-l modifica. „Intelectul devine un instrument al pornirilor animalice şi al obiectivelor egocentriste”. În aceste condiţii oamenii sunt întemniţati de propriile lor reacţii afective şi devine foarte dificil să evadeze din tipar. O provocare zgândăre mânia, frustrarea instant. De la nivelul acesta, „ceilalţi, inclusiv familia şi prietenii sunt văzuţi în principal ca obiecte sau mijloace ale supravieţuirii personale”. Creşterea coeficientului de conştiinţă peste valoarea esenţială de 200 produce schimbări radicale: „percepţia e modificată de inteligenţă, iar însemnătatea generală a evenimentului este contextualizată în conformitate cu nivelul predominant al conştiinţei”. Travaliul constant asupra conştiinţei individuale ne permite să realizăm din ce în ce mai tare cât de mare este însemnătatea celorlalţi din jurul nostru. Treptat, sub influenţa ei benefică înţelegem că şoaptele egoului propriu nu sunt întotdeauna valide, că nu doar noi alcătuim esenţa primordială a universului. De aici rezultă o mai mare putere de discernământ, dar şi discernerea adevărului şi respingerea repetată a falsităţii. Concomitent cu închegarea creierului eteric, o structură pur energetică şi cu sporirea puterii sale penetrante începem să depistăm semnificaţii spirituale ale evnimentelor care ocură în viaţa noastră. Începem să observăm sacralitatea existenţei, să sesizăm că orice ne înconjoară palpită de viaţă şi freamătă cu suflet. Vedem că nimic nu e întâmplător, că piesele unui puzzle gigantic se îmbină superb, perfect, într-o armonie fabuloasă. „Strădania şi intenţia spirituală modifică funcţionalitatea creierului şi fiziologia corpului, stabilind o zonă specifică informaţiilor spirituale în cortexul prefrontal din emisfera cerebrală dreaptă, precum şi în creierul eteric.” David Hawkins adaugă: „mintea superioară include contextul general fiind conştientă de sensurile non-liniare abstracte.” Când această formaţiune eterică se cuibăreşte in spaţiul nostru psihic, el preia preferenţial informaţiile. Circuitul stimulilor se alterează. Trecând mai întâi prin creierul eteric, informaţia este percepută şi decodificată intr-o manieră mai spiritualizată, iar răspunsurile ulterioare se realizează mult mai in acord cu legile divine. Reuşim astfel să ocolim o serie intreagă de erori stupide, nu mai acumulăm karmă negativă şi astfel ne acordăm o libertate interioară fantastică. Interesant este că efortul de sporirea a conştiinţei se uşurează pe măsură ce înaintăm. Cu cât nivelul de conştiinţă cerşte cu atât obstacolele sunt mai uşoare, condiţiile favorizează elevaţia şi viaţa devine din ce in ce mai serenă şi fericită. Eventualele greşeli reziduale, datorate încăpăţânării, a persistenţei aberaţiilor caracteriale sunt puse in scenă prin întâmplări banale, însă semnificaţia lor devine evidentă tocmai datorită repeziciunii cu care se întorc lucrurile. De pildă, dacă azi consideri că te doare coloana şi că ai dreptul să o iei înaintea altei persoane la o coadă (fiindcă motivul tău pare egoului întemeiat şi deci atitudinea justificată), a doua zi când stai la o altă coadă la hipermarket o persoană străină nu ţine cont de tine şi trece in faţă cu nonşalanţă. Apropierea in timp a celor două evenimente suspect de similare, dar aflate in oglindă (in prima eşti agresorul, in a doua victima) te scuteşte de confuzie şi-ţi uşurează sarcina de a realiza care este lecţia divină. Atunci când pricepi că nu ai voie să neglijezi pe altcineva fiindcă tu crezi ai drepturi speciale acest sort de învăţăminte se vor disipa in neant. Toată existenţa noastră întrupată se rezumă numai la avertismente, lecţii şi sfaturi divine. Rămâne la latitudinea noastră să le descifrăm sensul, misterul şi să ni le însuşim temeinic.

vineri, 3 martie 2017

Ce am descoperit zilele trecute despre vinovăţie?

Studiind şi răsucind pe toate feţele problematica culpabilităţii m-a străbătut brusc, ca o străfulgerare, o idee magnifică. De vreme ce toată biblioteca de date mentale pe care o deţinem am acumulat-o prin învăţare, rezultă că şi modelele vinovăţiei au parcurs acelaşi itinerariu. Părinţii şi normele societale în vigoare ne-am servit drept modele. Socrate afirma răspicat că oamenii iau întotdeauna cea mai bună decizie pentru ei. Adică bazându-se pe informaţiile colectate, ei procesează şi ajung la o hotărâre în funcţie de setul de experienţe, poveţe, interdicţii internalizate. Miton Erickson, o autoritate în materie de hipnoterapie a demonstrat că indivizii îşi construiesc de a lungul vremurilor un model interior, o grilă cu care ajustează şi decriptează stimulii realităţii. Toate elementele care cadrează, care se potrivesc cu grila internă vor trece „testul” şi vor pătrunde în sistemul cognitiv respectiv. Restul vor fi ignorate cu succes. În concluzie, degeaba răcnim la un prieten că-şi face singur rău. Putem să-i oferim o soluţie genială, slipitoare. Dacă ea nu rezonează cu modelul său perceptiv nici nu o va auzi, darmite să o înţeleagă sau să încerce să o evalueze. Dar ce legătură au toate acestea cu vinovăţia? Ei bine, toate acţiunile întreprinse, orice decizie adoptată are în substraturile abisale lucruri învăţate de individ, la un moment anume. Chiar dacă el le-a uitat, ele sunt depozitate în inconştient. Orice lipseşte, orice abatere reprezintă o absenţă a unor învăţături cruciale. Practic, ne simţim stingheriţi, suferim, ne perpelim cu durere sufletul fiindcă nu am deţinut la momentul oportun o informaţie. Analog, ar fi moral să acuzăm un copil de grădiniţă pentru faptul că e analfabet? Concomitent cu insightul acesta am simţit cum mă eliberez brusc de o piatră de moară. Ceva ce atârna în cugetul meu a căzut. Desfăcând nodurile propriilor culpabilităţi handicapante vom deveni mai apţi să iertăm deviaţiile comportamentale ale altora. Aruncaţi toate prostiile pentru a fi liberi să savuraţi existenţa! Cu toţii, noi oamenii sunt prunci în materie de spiritualitate şi lucrul cel mai de bun simţ (în loc să ne învinovăţim) ar fi să ne apucăm de învăţat. De pildă, sunt timid în preajma sexului opus? Voi învăţa de ce simt ruşine, de unde izvorăşte, cum aş putea să procedez altfel, ce e ruşinea, în ce condiţii imerge, etc. Şi nu mă refer aici exclusiv la informaţii sterile, teoretice, ci în special la introspecţie, experienţă în vivo, practicarea compasiunii, a iertării de sine. Să aruncăm prejudecăţile care ne mint că iubirea se simte, că vine „de la sine”. Absolut orice pe lumea aceasta se asimilează prin intenţie, voinţă, tenacitate şi evident cu ajutor şi graţie Divină. Practic, culpabilitatea este numai un construct mental, indus de genitori, de preoţi, de membrii distinşi ai autorităţilor care se complac în gestionarea sentimentelor noastre, coordonate spre proliferarea intereselor lor. În acest context, imerge importanţa nodală pe care trebuie să o atribuim nivelului de conştiinţă. Când aceasta se ridică suficient de mult apare creierul eteric, de factură spirituală care impregnează materialitatea, gândirea şi o orientează spre depistarea deviaţiilor de la adevăr. Acum pricepem de ce repercursiunile vinăvăţiei sunt atât de dramatice: ea escaladează, destituie adevărul, îl ocoleşte pe departe. Voi relata într-un viitor articol ce este şi cum acţionează creierul eteric. Până atunci aveţi grijă de voi! Vă reamintesc că dacă aveţi întrebări referitoare la materialele prezentate pe blog sau dileme personale, tulburări existenţiale ori de altă natură psihică, ne conexe neapărat celor afişate aici, vă invit să-mi scrieţi pe adresa mea de mail: ruxandra13l@yahoo.com

miercuri, 15 februarie 2017

Raporturile vinovăţiei

Formele cele mai răspândite sub care apare vinovăţia sunt: regretele, auto-incriminarea, masochismul, remuşcările, victimizarea. Sclipirile de groază ale culpabilităţii apar sporadic, în special în minutele post-mergătoare unor greşeli. Când vine timpul scadenţei, intelectul pare să-şi socotească balanţa faptelor, dar de fapt întreg incidentul se metamorfozează într-un veritabil proces de acuzare. Acţiunea desfăşurată devine automat un motiv de devalorizare. Ea va fi în bloc respinsă şi blamată, chiar dacă abaterea ocupă numai o mică porţiune din ea. Cel mai adesea erorile sunt pur umane, însă mintea refuză să le califice astfel şi le ridică la o înălţime ameţitoare, de unde azvârle omul cu totul. În loc să vadă numai acea scăpare ori minusculă încurcătură, egoul deschide o întreagă curte de justiţie şi frământă subiectul până la epuizarea de sine. Întotdeauna fiinţa va fi găsită patetică, iar incidentele produse vor fi aspru condamnate. Problema principală derivă din carenţa crasă de îngăduinţă faţă de propria individualitate, faţă de actele derulate. Erorile sunt amplificate, strălucesc precum reginele îmbodobite, iar meritele sunt dosite în umbră. Acesta este mecanismul specific neîncrederii în sine, care cel mai frecvent lucrează în subsidiarul minţii şi susură: nimic din ce fac eu nu e bine, întotdeauna greşesc, ceilalţi sunt mai buni ca mine, nu o să reuşesc niciodată şi alte corelative depreciative. Este important să remarcăm prezenţa cuvintelor cheie nimic, întotdeauna, niciodată care reflectă rigiditatea egotică. Ele nu se subscriu realităţii, aflată în continuă reînnoire. Vinovăţia derivă din substraturi foarte adânci, din copilărie, când infantul era foarte des apostrofat pentru fapte mărunte, pentru aproape orice mişcare sau demers. Indivizii care au trăit în preajma unor părinţi avizi de putere, critici, nemulţumiţi de sine şi de viaţa lor sunt mult mai predispuşi să se osândească singuri. Ei au internalizat un model al vinovăţiei, preluat de la genitori. Culpabilitatea îşi extrage seva din frică supradimensionată şi se modelează uneori în tiparul perfecţionismului. Fiindcă nu vrei să mai greşeşti, fiindcă te-ai săturat să-ţi mai fie expuse defectele te hotărăşti să fii desăvârşit. Evident că sentinţa te va târî în groapa dezamăgirilor perpetue, în caruselul grotesc al încordării şi frustrării. Dacă nu ne auto-îngăduim deviaţiile de la preceptele idealului ne spulberăm singuri spontaneitatea, se lezăm creativitatea şi libertatea de a trăi simplu şi fericit. Frământările culpabilităţii sunt foarte nocive, surpă speranţa, consumă o cantitate masivă din energia vitală disponibilă a organismului. Ea indică un supraeu punitiv şi intransigent. Dr. David Hawkins consemnează în Transcenderea nivelurilor conştiinţei că „vinăvăţia şi remuşcarea excesive sunt o formă deghizată de egocentrism, în care sinele devine exacerbat, iar rolul de erou al tragediei e jucat de negativitatea din care se hrăneşte eul.” Absenţa totală a vinovăţiei face şi mai mari ravagii. Ea e proprie personalităţilor antisociale, criminalilor ori narcisicilor. Lipsa culpabilităţii dă frâu liber actelor sadice, cruzimilor inimaginabile, de vreme ce nu există un contra-ponderator. Rememorarea acţiunilor desfăşurate de noi, parcurgerea lor prin prisma conştiinţei ne oferă răgazul de a ne auto-analiza, de a ne depista scăpările, de a învăţa din erori. Programul decurge în scopuri pur educative, păstrând în gând dezideratul că a greşi e omeneşte şi că eroarea face corp comun cu procesul de creştere. Cea mai validă procedură este cea în care omul resimte un regret moderat faţă de întâmplările în care alţii au ieşit prejudiciaţi. Când greşelile menţionează lucruri minore (de genul, ai folosit un cuvânt într-un sens impropriu contextului) cel afectat este de fapt orgoliul egoului. Iar un strop de smerenie nu strică nimănui, cu atât mai mult egouţului. Dacă mintea cercetează fapte reprobabile, decizii cu urmări catastrofale amplasate în istoria veche a individului, de care nu se poate debarasa defel, calea de izbăvire constă în recontextualizarea greşelii. Trecutul nu poate fi schimbat, dar poate fi privit din altă perspectivă. E necesar să înţelegem că nu sunt perfecţi, că la vremea când am adoptat decizia păgubaşă deţineam un set de informaţii, iar analizarea lor a condus la concluzia cu pricina. Decizia luată părea să fie cea mai benefică variantă, altminteri nu am fi înclinat spre ea. Indiferent de consecinţele ulterioare, oamenii aleg numai acele opţiuni care li se par cele mai favorabile pentru ei. Imaturitatea conştiinţei şi ignoranţa filtrelor perceptive sunt responsabile pentru deciziile care evoluează spre calamităţi. O altă variantă susţine că la momentul adoptării erorii sinele nostru avea o structură, iar ulterior el s-a îmbogăţit cu multe date, ceea ce îi conferă o privire panoramizată asupra situaţiei. Adică sinele trecut, care a dat dispoziţia, nu mai este acelaşi cu cel de azi, cel care emite verdictul culpabilităţii. Privit retrospectiv e mult mai simplu să vedem unde am greşit şi ce ar fi trebuit să facem. Însă să ne amintim că la momentul iniţial, spectrul nostru de informaţii era altul. Habar nu aveam cum vor evolua fenomenul. Evident că egoul va riposta spunând: ar fi trebuit să ştiu mai bine. Dar să privim natura şi să ne hrănim sufletul cu învăţăminte. O sămânţă nu dezvăluie ce plantă va creşte din miezul ei! Cum ar putea cineva dotat cu o perspectivă temporală liniară, limitată să cunoască modul în care vor evolua evenimentele? În altă ordine de idei, curgerea timpului va proba că tot ce ni se întâmplă, chiar şi cele pe care noi le socotim greşeli monstroase se vădesc în final a fi lecţii valoroase, efectuate cu scopul de a ne mobiliza munca spre trezirea conştiinţei. De aici nu trebuie să deducem că putem face orice, oricând. Consecinţele actelor noastre se vor rostogoli peste noi, ca un tăvălug. Ideal ar fi să ne cercetăm pe noi, să învăţăm despre noi şi să activăm permanent ca să ne ridicăm nivelul de conştiinţă. O conştiinţă evoluată va înclina din ce în ce mai mult spre binele suprem. Dacă aveţi întrebări referitoare la materialele prezentate pe blog sau dileme personale, tulburări existenţiale ori de altă natură psihică, ne conexe neapărat celor afişate aici, vă invit să-mi scrieţi pe adresa mea de mail: ruxandra13l@yahoo.com

marți, 14 februarie 2017

Mintea umană nu e în stare să discearnă adevărul!

Acest postulat e susţinut de dr David Hawkins un reputat învăţător spiritual contemporan. Vă recomand cu căldură cărţile sale! Deşi am studiat psihologia, care pune la îndemâna doritorilor diverse instrumente utile, deşi am terminat masterul de psihoterapie, deşi am îngurgitat sute de cărţi de specialitate, cu toate că de mai bine de 11 ani lucrez permanent la evoluţia conştiinţei mele recunosc că tot nu sunt capabilă să discriminez adevărul de minciună. Parcă în ultima vreme am început să recepţionez o slabă semnalizare, fără însă să fiu cu totul convinsă. Ceva ce aduce a minciună pare să palpite în fundalul feţei individului, dar nu-i detectez mobilul. Habitudinea de o viaţă mă orbeşte uneori şi recad în vechiul cusur de a crede egoul, în defavoarea intuiţiei sau a observaţiilor empirice proaspete. Există anumite calibrări ale reacţiilor omeneşti, însă acestea necesită întâlniri recurente cu personajul în cauză, un veritabil studiu asupra personalităţii individului. Am devenit intrigată de subiect şi am purces la cercetări. Aşa cum afirmă şi dr Hawkins, o fiinţă care vădeşte intenţia clară să te înşele şi pe care o priveşti pentru întâia dată are toate şansele să reuşească, în special dacă şi-a sporit abilităţile, prin antrenament îndelungat. Pur şi simplu mentalul nostru, atât de investit cu bravură, preaslăvit şi adorat de către întrega societate modernă nu e capabil să recunoască scamatoria. Cărţile specializate în limbajul non-verbal ne îndeamnă să credem că putem observa reacţiile unei fiinţe şi detecta minciuna. Însă suntem atât de diferiţi încât e imposibil să extrapolezi limbajul non-verbal la nivelul întregii populaţii. Adevărul pluteşte în spatele cortinei materialităţii, încorporat intrinsec conştienţei. Întrebată despre un subiect, ea răspunde, reacţionează numai la adevăr, întrucât numai acesta există în Realitate. Obstacolul este de a decripta răspunsurile conştiinţei fiindcă aparatul nostru de traducere are încorporat egoul, adică însăşi acel element care deformează percepţia noastră, modul de a gândi, de a simţi, de a alege orice, chiar şi ceea ce este important în viaţă. Cum ne protejăm?  Cea mai prolifică cale este intuiţia, acel simţământ interior care şopteşte domol „că ceva nu e în regulă”. Plecaţi urechea interioară la spusele lui!  Când ceva e prea frumos ca să fie adevărat, atunci aşa e!  O cale laborioasă, dar durabilă este creşterea nivelului de conştiinţă. Cu cât acesta se augmentează cu atât capacitatea de a decela adevărul de falsitate devine mai performantă.  Nu credeţi că un necunoscut perfect vă caută să vă ofere o bunătate. Mai problematic este când rude, prieteni urmăresc cu îndârjire să vă escrocheze, să vă fure sau să vă rănească!  Detectarea kinesiologică e aplicabilă numai celor cu gradiente de conştiinţă peste valoarea de 200, însă necesită practică şi chiar şi in aceste condiţii (din raţiuni necunoascute) nu funcţionează la orice persoană  Solicitarea ajutorului Divin  Acordarea urechii interioare la vocea îngerului păzitor. Şoaptele lui sunt nepreţuite. Adesea veţi confunda glasul său cu gândurile proprii. Intenţia clară de a te racorda la sfaturile lui vă va ghida spre a-i desifra mesajele.

miercuri, 1 februarie 2017

Apologia banilor

Majoritatea oamenilor se raportează la bani ca la un scop în sine. Ei nu sunt valorizaţi în principal pentru beneficiile furnizate, ci mai degrabă ca un resort împotriva zilelor negre. Mulţi oameni trudesc din greu, deşi au acumulat destul. Alţii devin workaholici pentru a-şi dosi prin pliuri psihice nefericirea din suflet. Ei sunt incapabili să o vadă, să o accepte ca pe o parte integrală a sinelui. Fiindcă nu o pot tolera, muncesc până la epuizare. Întâlnim şi o grămadă de indivizi milionari în euro, care se trezesc dimineaţa numai cu gândul la cum să câştige mai mulţi bani. Nu e nebunie? Din păcate, ei nici măcar nu realizează cât rău îşi fac singuri, prin frământarea permanentă. Atitudinea opozită, de dispreţuire a averii, nu e nici ea potrivită. Din moment ce banii există înseamnă că Dumnezeu a considerat că ei ne sunt de folos. Ce drept avem noi să respingem un item al Creaţiei? Orice element constituent al lumii în care sălăşluim ne reflectă o facţiune din noi înşine. A o dezavua oglindeşte intoleranţă, dezagregare de sine. Câţi dintre noi îşi reamintesc constant că aceste instrumente de plată se întrebuinţează numai pentru supravieţuire? Adesea ne comportăm cu banii ca şi cum ne-ar asigura traiul unei eternităţi (strângem atât de mulţi de parcă am avea nevoie de ei pentru 50 de vieţi puse cap la cap) ori mai rău, ca şi cum ne-ar propaga nemurirea. Îmi vine în minte acum remarca unui om de afaceri de vârf, care a spus: Am făcut o avere, prin urmare nu am nici un motiv să mor. Ca şi cum Moartea l-ar întreba pe el dacă doreşte să se prezinte la Judecata de Apoi! Culmea este că după câteva luni, chiar a decedat. Moştenitorii au rămas să se bată pe sumele uriaşe staţionate în această lume. Oare cum de ne scapă din vedere permanent că nu luăm nimic cu noi, pe lumea cealaltă? Aprehensiunea ce ne spumegă în valuri mintea ne îndeamnă să credem că dacă nu tezaurizăm multe posesiuni, la ivirea unei crize ne vom izbi de suferinţă, de foame, de boală (şi nu vom deţine bani să ne tratăm), de necazuri. Ca şi cum totul în lumea acesta s-ar rezolva numai cu bani. Oare persoanele îngheţate în propriile autoturisme nu aveau cămara plină de provizii? Oare numai săracii fac cancer? Oare în 1930 când s-a prăbuşit Bursa nu au fost afectaţi şi cei care strânseseră averi colosale numai cu gândul de a se proteja de calamităţi financiare? Am constat pe propria mea piele că atunci când ai neapărată nevoie de ceva, acel lucru, obiect, persoană vine singură la tine. Dacă am avea un dram de încredere în iubirea Divină nu ne-ar mai fi frică niciodată şi nici nu ne-am mai prăvăli în abisurile grijilor. Mi-ar plăcea să strălucească constant în atenţia mea faptul că Dumnezeu e iubire pură, condensată şi că El ştie mai bine decât mine ce-mi trebuie, când îmi trebuie şi sub ce formă.

joi, 19 ianuarie 2017

Forme de protecţie împotriva energiei negative

 Cea mai viabilă şi eficientă modalitate de a ne apăra împotriva atacurilor nefaste o reprezintă ridicarea vibraţiei propriei energii. Cum? Prin efortul de evoluţie spirituală, prin sporirea gradientului de conştiinţă..  Epurarea gândurilor cu vibraţie joasă, de genul cugetelor referitoare la invidie, ură, lăcomie, patimi. Legea karmei stipulează că orice acţiune şi intenţie (indiferent de polaritatea lor) se întoarce la emiţător. Sprijinindu-ne de acest concept înţelegem că binecuvântând mereu pe alţii, indiferent de conduita lor, ele se aculumează în aura noastră.  Spovedania şi împărtăşania  Agheazma şi mirul  Se spune că spicele de grâu aduc belşug  Curenţii feng-shui pozitivi. Curăţenia in locuinţă, a hainelor, a corpului care au darul de a împrospăta circulaţia benefică a curenţilor.  Usturoiul  Rugăciunea sinceră şi orientată numai spre protecţie (adică nu te rogi să-i meargă rău vecinului). Aici includ cererea de ajutor adresată îngerilor şi figurilor divine.  Învelirea in lumina albă protectoare, prin meditaţie şi vizualizare  Purtarea simbolurilor (de exemplu, crucea) şi a totemurilor. Un factor esenţial la acest nivel este format din credinţa că acel obiect chiar te apără  Tai-chi şi Reiki, prin proprietăţile lor curative asigură o oarecare formulă de protiguire a corpului  Abţinerea de la consumul de alcool, droguri deoarece acesta lezează fizic corpul eteric, acel substrat fin care înveleşte trupul şi-l vitalizează. Subţierea lui conduce foarte rapid la instalarea bolilor.  Formularea intenţiei de a te abandona voinţei Fiinţei Supreme.