marți, 5 decembrie 2017

Ce înseamnă şi ce ne oferă creşterea nivelului de conştiinţă?

Un feedback pertinent la adresa articolelor de pe blogul meu, sosit de la un prieten mi-a relevat necesitatea explicării pe îndelete a coeficientului de conştiinţă. Ce relevă această sintagmă? Deşi viziunea materialistă ne îndeamnă să credem că noi suntem entităţi edificate numai din carne, respectiv că ne limităm numai la trupul material pe care-l zărim, ştiinţa spirituală şi multe alte aspecte din viaţa curentă (senzaţia că eşti privit, deşi stai cu spatele, intuiţia, durerea din suflet când vorbeşti pe cineva de rău, strania impresie că ştii că un apropiat te minte, gândul insistent la un cunoscut pentru ca ulterior el să te sune, telepatia, etc) ne obligă să nu mai dosim adevărul, să nu ne mai ascundem după deget şi să vedem că dincolo de organism, mai există ceva. Acel ceva miraculos suntem chiar noi, adică conştiinţa, materialul constituent al spiritului. Cea mai comună atestare a sporirii nivelului de conştiinţă se prezintă sub o subită stare de înţelegere mai profundă a lucrurilor. Ca şi cum deodată eşti mai înţelept şi vezi faptele vieţii într-o lumină complet nouă. Te minunezi singur cum te până atunci nu ai sesizat faptul cu pricina. Ca şi cum ai fi dintr-odată luminat, în legătură cu ceva ce te-a preocupat până atunci! Travaliul cu noi înşine depus pentru conştientizarea aspectelor vieţii noastre ne propulsează pe un palier mai înalt de libertate interioară. Adică? Cad fortăreţele interioare, în sensul că nu ne mai izbim de acel insidios „trebuie interior”, care ne împinge compulsiv spre un unic răspuns la provocările existenţei sau ne îndepărtează cu regret de oportunităţile ivite in cale. Un exemplu banal ar fi următorul: Eşti femeie şi eşti nevoită să participi la un eveniment social colectiv. Majoritatea covârşitoare a doamnelor au încastrată, in programul lor, nevoia de a fi plăcute. Neconştientizată, aceasta rulează silenţios, producând efecte din umbră, obligând fiecare senoră să se machieze, să se îmbrace sexi, să se epileze, să se penseze, etc, chiar dacă trebuie să consume o grămadă de timp, chiar dacă nu are bani, dispoziţia propice. Uneori ea se simte vinovată că nu respectă „regulile de aur”, ignorând faptul că e obosită, că e bolnavă, că ţi-a asumat prea multe obligaţii. Adesea ea vede în privirea soţului sau a prietenelor mustrări sau aşa îşi imaginează. Rezultă un veritabil ritual de înfrumuseţare, desfăşurat compulsiv ori de câte ori iese in oraş. La unele specimene, această trebuinţă se accentuează atât de mult încât nu mai pot nici măcar să stea in casă fără machiaj, indiferent dacă locuieşte singură sau cu prietenul intim. Deci, doamna noastră se examinează din cap până în picioare şi având in vedere proximul eveniment social, unde se vor reuni mulţi colegi de la birou, ea simte pregnant impulsul de a desfăşura întreaga rânduială pomenită mai sus. Imaginea ei de sine va fi fatal afectată dacă nu se aranjează, dacă „nu va fi prezentabilă”. Şi-ar petrece întreaga seară frîmântându-se in legătură cu „ce vor spune ceilalţi despre faptul că ea nu s-a aranjat”, cum va fi criticată şi făcută de ruşine a doua zi la job, etc. În loc să se bucure, să savureze petrecerea, ea se va tortura singură, listând cugete, ce reflectă atacuri la propria persoană. Ce ar putea face pt persoana descrisă mai sus, un proces de sporire a gradientului de conştiinţă? I-ar furniza un arsenal redutabil: ea ar asimila raţional şi afectiv asumpţia că valoarea ei nu derivă din zorzoane, din smulgerea firelor de păr, din piesele de îmbrăcăminte, din pantofii cu toc cui, etc. I-ar acorda mentalului posibilitatea să proclame că reprezintă prejudecaţi opiniile că o femeie nearanjată după ultimile prescripţii ale modei este neglijentă, murdară, că nimeni nu o va plăcea, că va fi respinsă total. Ea îşi va acorda sieşi valoare din curgerea fluxului vieţi prin ea însăşi, prin esenţa ei spirtuală, detaşată de mentalităţi retrograde, de trufie ieftină. I-ar oferi o seară plăcută, lipsită de torturi sterile, derivate din propriul intelect. Doaman noastră ar fi mult mai puţin preocupată de ce crede că spun alţii şi se va concentra asupra parcurgerii unei seri de calitate, bucurându-se de compania altor personalităţi. I-ar răsări ocazia să înveţe despre ea însăşi, să-şi observe comportamentul şi afectele, să facă cunoştinţă cu alţii, să deprinde informaţii folositoare, etc. I-ar da prilejul să-şi verifice limitele, să-şi înregistreze fluctuaţiile de dispoziţie, să vadă in vivo cum intelectul ei derapează în relaţia cu alţii. Odată cu depistarea erorilor vehiculate de mintea condiţionată proprie ne vom reîmputernicii. Un soi de fermitate internă ne va străbate, o stabilitate mentală, un calm şi o pacificare deosebite. Vom ştii cine suntem cu adevărat, care e rostul şi sensul nostru aici pe Pământ, ce merită să fie făcut şi ce e benefic să fie aruncat. Prin înţelegerea profundă a tuturor acestor considerente, prin integrarea lor intimă în raţiunea proprie, femeia din povestea noastră ar căpăta libertatea de a se aranja (dacă are chef, timp, dispoziţie) sau ar alege să se ducă la petrecere aşa cum e şi să se simtă foarte bine cu ea însăşi, fără să se preocupe „de ce vor zice ceilalţi”. Se va distra de minune savurând compania prietenilor, trăind momentul festiv, indiferent de felul cum e îmbrăcată, dacă respectă sau nu convenţiile rigide, dacă e satisfăcut orgoliul egoului ei fiindcă e „bine îmbrăcată”, „în trend”, „la nivel cu celelalte doamne”, etc. În realitate, nimeni nu ştie cu acurateţe ce gândesc ceilalţi în varias circumstanţe, ci numai frământăm propriile noastre idei şi, atâta vreme cât nu ne ridicăm nivelul de conştiinţă le proiectăm asupra celorlaţi. Însă, cum minţile tuturor oamenilor sunt îngemânate, acest fapt preţios se reflectă in postulatul că studiind propria minte o devoalăm şi pe a celorlalţi. Avantajul acestei leme este şi că înţelegându-ne propriul comportament şi acceptându-l cu blândeţe vom ajunge să tolerăm ieşirile in decor ale anturajului şi să le tratăm cu răbdare. Toate fiinţele din jurul nostru caută acelaşi lucruri, chiar dacă ele realizează sau nu acest fapt şi anume: fericirea şi armonia. Unii au impresia că le vor căpăta adunând averi, alţi prin carieră şi acumularea unui număr mare de diplome, alţii tânjesc după mulţi amici, după unicitate şi admiraţie, etc. Fiecare e convins că parcursul lui e mirific şi calea lui e cea mai potrivită. În adevăr însă toţi alergăm după acelaşi obiectiv: fericirea. Bariera care ne separă rezidă în faptul că decelăm mijloacele puse la îndemână prin filtrul minţi condiţionate, care (aşa cum am scris într-un articol mai vechi) habar nu are ce a bun şi ce e rău, nu reuşeşte să separe adevărul de falsitate. Unicul instrument viabil pt separarea grâului de neghină rămâne conştiinţa. Şi atunci nu e firesc şi logic să întrebuinţăm unealta potrivită? Însă conştiinţa, aşa cum se prezintă ea la 78% din populaţie este adormită. Cum să lucrezi eficient dacă dormi? Aşa că e nevoie să ne trezim! Cum facem asta? Primul pas e o graţie a Domnului. Nimeni nu se poate trezi prin el însuşi. E nevoie de ajutor de la Dumnezeu, de un impuls iniţial pogorât precum un har. Frecvent vieţuim cu impresia artizanală că lui Dumnezeu nu –i pasă de noi fiindcă ceea ce speră mintea noastră să obţină nu se potriveşte cu ceea ce ne trebuie cu adevărat pt elevarea nivelului nostru de conştiinţă. Din această nepotrivire aparentă răsare frustrarea, dezamăgirea, depresia, frica. Dar pe măsură ce avansăm in proces, contemplându-ne traseul retrospectiv vom sesiza cu uimire că acel fenomen, catalogat la vremea lui drept „oribil” a fost in esenţă un pas hotărâtor in evoluţia personală, care ne adus un car de bine spiritual. Vestea bună este că dacă citiţi aceste rânduri, dacă simţiţi interes pt ele înseamnă că aţi purces deja pe drum. Acum urmează pasul doi, adică munca cade in sarcina noastră. Avem nevoie de interes, perseverenţă, răbdare, stabilitate. Restul ne vor fi oferite, fiindcă acolo unde se maniefestă cele menţionate, Universul sare să ne ajute. Ceea ce afirm aici nu e vorbă goală, ci experienţă trăită pe viu de mine in ultimii 15 ani. Ce mai ne mai trebuie ca să ne ridficăm nivelul de conştiinţă? Informaţie şi practică din belşug. Informaţia va veni pe păsură ce sunteţi pregătiţi pt ea sau la cerere. Adică, dacă solicitaţi o informaţie, ea va sosi prin mijloace diverse, numai să vă ţineţi mintea deschisă pt receptarea ei. Răspunsul poate îmbrăca multiple forme: o frază citită într-o carte, o vorbă aruncată de un amic, un mesaj de la televizor, o intuiţie proprie ce erupe brusc, etc. În ce constă practica? A fi atent la tine însuţi minut după minut, pt a sesiza: - Cum reacţionezi la diverse situaţii întâlnite de a lungul zilei, - Punându-ţi întrebări de ce reacţionezi in modul in care ai observat că o faci, - Eşti consecvent? Adică oare chiar răspunzi tuturor incidentelor identic? Când replici altfel, de ce faci asta? - Ce te îndeamnă să răspunzi aşa şi nu altfel? De ce nu poţi să te schimbi, deşi ai vrea? Ce te împiedică? - Ce iluzii îţi bântuie mentalul şi te târăsc după ele? - A depista fiorul de viaţă ce palpită în spatele perdelei de fum a corpului fizic - A înregistra constant faptul că existăm. Nu e necesar să vină cineva să ne comunice că trăim. Pur şi simplu ştim! Însă pt a ne ridica gradientul de conştiinţă se pare că trebuie să ne reamintim constant acest fapt grandios. Iniţial munca va părea anevoiasă. O să ai senzaţia că nu poţi ieşi din mâl, că eşti înăclăit, că nu o să răzbaţi niciodată spre lumină. Ai răbdare. Sosesc ajutoare! NU EŞTI SINGUR! A conştientiza plenar că într-adevăr nu eşti singur şi a-l crede până in măduva oaselor e un aset fabulos, ce te va propulsa spre lumină. O să pricepi să in realitate nu ai fost niciodată abandonat, deşi aşa te-ai crezut, că nu eşti separat de Dumnezeu, cu toate că egoul te îndeamă să crezi astfel, că ai împrejur o armată de ajutoare, numai să le accepţi.

sâmbătă, 2 decembrie 2017

Banala şi nevinovata....poftă

Aparent inocentă, pofta cercetată în detaliu relevă aspecte primejdioase şi insidioase. Ea reprezintă o verficare a egoului asupra continuităţi poziţiei sale de lider în sistem. Cum? Dacă examinaţi conştient procesul veţi descoperi amănunte stupefiante. Pofta se insinuează brusc şi luminează un item dorit. Apoi, prin repetări bine ticluite ea se conturează din ce în ce mai intim, în vreme ce intensitatea apăsării devine din ce în ce mai grea. Acum pofta se impune în câmpul conştient şi începe să ne bântuie. Egoul mânuie biciul pe spinarea minţii şi intelectul se supune instant, emite comenzi ferme pt iniţiere acţiunii propriu zise de satisfacere. Indiferent de încărcătura necesară, de timpul disponibil precar, omul se mobilizează să parcurgă etapele şi muncile necesare finalizării poftei. După consumarea alimentului jinduit, individul chiar obosit şi surmenat după atâta alergătură pare totusi împăcat cu sine. Apare o detensionare majoră, pe care mentalul o interpretează drept bucurie. Aceasta e recompensa furnizată de „stăpân” pt supuşenia vasalului său, spiritul. Adică am noi am fost încă o dată păcăliţi şi mângâiaţi pe creştet (ca pe un câine docil) de către ego, după ce am fugit disperaţi să aducem şefului, obiectul cerut. Adesea itemul vizat de ego nici măcar nu-l mai încântă. Parcă un ceva din interior susură mormăit: Hmmm, nu mai chef de el. De ce? Fiindcă acolo era numai dorinţa egoului de a-şi verifica puterea de convingere, de a puncta încă o dată că are competenţa de a face ce vrea cu spiritul, căruia îi apartine de drept şi de fapt toată puterea. Acesta este mirajul fenomenului de identificare dintre spirit şi ego. Dacă personajul din povestea noastră (absolut reală) conversează cu o amică şi se făloşeşte faţă de ea că el a consumat o savarină (de pildă) descoperim o altă faţetă obscură a operaţiunii cercetate. El se va prezenta arogant din cauza asumpţiei că celălalt nu dispune de savarina cu pricina, acum in momentul de faţă. Mai precis, fiindcă prietena nu are acum pe masă dulcele respectiv şi deci, pofta ei în dezvoltaer nu poate fi satisfăcută instant, mentalul condiţionat al primului se va considera superior. Oare câtă raţiune poate aloca, cât este de conştient de sine cineva care îşi extrage stima de sine, valoarea, din simplul fapt că s-a hrănit cu o savarină?! Aparent faptul e hilar, însă disecat în felii şi cercetat sub microscopul conştiinţei îi decriptăm amărăciunea intensă. Şi mai tragic este faptul că aceasta este o habitudine extrapolată la nivelul întregii populaţii umane şi niciodată văzută în dimensiunea ei galactică. Orgoliul se insinuează până la aceste străfunduri minuscule. A o întrezări e de competeţa conştiinţei! Până nu depunem eforturi susţinute in direcţia creşterii nivelului de conştiinţă, (care poate dizolva infatuarea) vom fi târâţi in diverse încurcături, din cauza caracterului subversiv şi sabotor al împăunării. Mergând pe stradă îţi verifici stomacul şi el răspunde indiferent, că nu doreşte nimic. Apoi priveşti vitrinele încărcate cu alimente apetisante, frumos ornate, ocheşti alţi trecători muşcând hămesiţi dintr-un sendviş, gogoaşă, pateu şi brusc te invadează o foame nebună. Unde a dispărut armonia interioară? Spre ce ne târâşte pofta? Când ai de terminat un proiect cu dead-line presant, vine un coleg de birou şi te întreabă dacă pofteşti din alunele lui proaspăt prăjite. Aroma lor se răspândeşte pe sub nasul tău, dar o ignori integral. Răspunsul tău izbucneşte automat, parcă filtrat într-o altă manieră decât era pe stradă. NU vrei nimic! Mintea e prinsă in finalizarea proiectului, presată de timpul limitat şi refuză să fie distrasă. În această situaţie cum de rezistăm tentaţiei? De ce alimentele nu mai sunt brusc apetisante, deşi e posibil să nu fi consumat hrană de peste 7 ore? Iar in alte ocazii festive, deşi suntem ghiftuiţi, la sfârşitul mesei parcă ne e poftă de cozonac?! Pofta ordonează hrana după criterii aleatorii. Adică o hrană sănătoasă poate fi refuzată, iar o alta nocivă să fie căutată. Pofta e insistentă şi imperioasă. Ea pare scăpată de sub control şi imposibil de amânat. Dă senzaţia că nu i se poate rezista. Dar ideea cu proiectul, expusă mai sus, precum şi alte situaţii ( de pildă, nu avem bani la noi, nu găsim alimentul cerut) ne vădeşte că nu este atât de nestăpânit pe cât ne lasă impresia. Iar a învăţa conştient să o domolim, să nu-i mai cedăm ne propulsează spre achiziţionarea toleranţei la frustrare, care reprezintă unul dintre atributele maturităţii. Iată ce putem observa dintr-un aspect aparent banal al existenţei noastre, dacă avem curiozitatea şi aplecarea să ne focalizăm conştiinţa asupra lui. Şi iată ce ratăm mereu şi mereu dacă nu ne învrednicim să ne uităm conştient la propria noastră viaţă. Nu degeaba maestrii spirituali recomandă amânarea satisfacerii impulsurilor şi cercetarea conştientă a tuturor dorinţelor apărute.

marți, 28 noiembrie 2017

Creatura intitulată Ego (partea întâi)

Am continuat să tot pomenesc de Ego. Cred că a sosit clipa fericită să-l deconspirăm. Cine este egoul şi ce doreşte el? În manualele psihanalitice, titulatura de Eu sau de Ego (conform modelului dezvoltat de Freud, în 1923) este atribuită unei instanţe psihice, postată la frontiera dintre conştient şi inconştient. În obligaţia sa cad sarcini precum: trecerea în revistă a doleanţelor instanţei Sinelui, investigaţia şi adaptarea lor la realitate, reamintirea şi respectarea interdicţiilor, idealurilor, valorilor depozitate în Supraeu, o altă instanţă mentală postulată de Freud. Pentru a se proteja de impulsuri inacceptabile provenite de la Sine, Eul elaborează o serie de mecanisme de apărare, de genul proiecţiei, deplasării, refulării, etc. Buba principală a Eului, aşa cum este configurată în prezent viziunea mea, este că, în loc să se supună docil conştiinţei pure, el intervine în relaţia dintre trup şi spirit cu propriile sale opţiuni, aspiraţii, valori, idei, programe fixe. În plus, tara principală a Egoului este că nu se satură niciodată. Pentru el, întotdeauna mai mult înseamnă mai bine. Sentimentul acut de “lipsă” ne acompaniază cu conştiinciozitate fiecare acţiune, orice gând. Mintea scomonitoare se acroşează de o idee şi o urmează cu perseverenţă, până în pânzele albe, chiar cu preţul propriei dureri. Acel lucru de care s-a ataşat formează obiectul ce trebuie neapărat procurat, indiferent de câtă suferinţă naşte şi din cauza căruia Egoul nu poate să se simtă împlinit. El are impresia artificială că poate fi fericit doar în viitor, în speţă în clipa magică când va deţine elementul tânjit, undeva departe în timp, niciodată în momentul actual. Cursul existenţial ne-a probat de multiple ori că indiferent ce procurăm, el va eşua să ne satisfacă, să ne confere fericire şi liniştea vizate. Însă eul intervine prompt in această secundă, ce ar putea să ne trezească şi ne propune soluţia sa aberantă: un alt proiect după care să alergăm disperaţi. Egoul intervine sugerând că următoarea achiziţie va fi elixirul tămăduitor, dezrobitor. Însă chiar din clipa in care îl credem am şi picat in capcană fiindcă am păşit conştiincioşi in mrejele aderente ale cilcului dorinţei- alergăturii după obţinerea bunului respectiv, fapt ce ne prăbuşeşte excat in caruselul plăcere-durere. Astfel , eşuând să sesizăm cum orice plăcere e fidel urmată de suferinţă ne rotim la nesfârşit in roata ignoranţei. Existenţa uzuală a egoului este alcătuită dintr-un flux interminabil de cugetări, admonestări, păreri la adresa prestaţiei altora ori a celui proprie, regurgitări şi ruminaţii ale trecutului neplăcut, ale injustiţiilor îndurate ori visări spectaculoase cu privire la virtualele experienţe neconturate încă. Toată această vorbărie chioară, iritantă, obositoare prin distrugerea liniştii interioare distorsionează percepţia realităţii, alterează simţirea şi constituie filtrele perceptive. Acestea sunt bariere ce se interpun in calea analizatorilor umani, a organelor noastre de simţ şi ne alterează modul in care decriptăm incidentele realităţii. Practic, noi nu vedem lumea, ci memorizăm interpretările noastre personale despre ceea ce s-a petrecut. Acum pricepem în ce mod grosolan denaturăm perpetuu realitatea. Trăim izolaţi pe nişte insule, îngrădiţi de creneluri sofisticate pe care le admirăm cu fervoare. Nu vedem că suntem captivi ai propriilor puncte de vedere, sclavi ai credinţelor auto-menţinute şi ne războim cu întreaga lume pt a le prezerva tronul. Egoul adoră certurile, starea de conflict. Cu cât se perpetuează beligeranţa, cu atât el se prelige mai fericit ca peştele prin apă. Nu e de mirare o atare dispoziţie, de vreme ce şi el se găseşte într-o disociere crasă, divizat în mii de fragmente opozite, cu dorinţe, pasiuni, pretenţii dintre cele mai diferite, cu personalităţi ce se bat cap în cap, cu idei şi convingeri straniu de divergente. Urzupând statutul divin al spiritului, egoul s-a autointitulat stăpân al trupului, al unei porţiuni a minţii, conducător peste sentimentele, controlând totul până în cel mai insignifiant amănunt. El acătuieşte mintea condiţionată, formată din scheme cognitive repetitive, ce s-au amprentat datorită unei uzitări necorespunzătoare, forţate. Săpând veritabile şanţuri mentale, aceste patternuri tind să se impună cu forţa in comportament, creeând omului senzaţia „că nu are alternativă”. Detalii aparent minore, care relevează o dispoziţie accentuată de control, de stăpânire într-un cuplu ar trebui să vă pună pe gânduri deoarece acolo companionul se converteşte în slugă preaplecată a intereselor eului. Trebuinţa eului de a iniţia şi păstra duşmănii e o realitate tristă, ce nu trebuie verificată, ci doar sesizată. Egoul se lipeşte cu atâta adeziune de o doleanţă scornită de el încât e în stare să altereze coordonatele realităţii pentru a încadra cu ceea ce îşi visează el să se întâmple. Astfel, eul porneşte să înregistreze semne şi dovezi ale posibilităţii de împlinire a aspiraţiei, chiar şi acolo unde ele nu există. Egoul ne aţâţă, ne îmboldeşte să considerăm că suntem îndreptăţiţi să-i judecăm pe ceilalţi. Suntem perfect responsabili numai de cugetele, părerile, reacţiile individuale. În năzuinţa sa ahtiată după condamnări, egoul răstălmăceşte cuvintele partenerului de interacţiune astfel încât să se potrivească mai bine scopurilor sale tainice. Această manieră comportamentală deschide larg calea resentimentelor, mâniei, atacului. În tentativa mea de a zugrăvi egoul aş utiliza o metaforă, sugerând că este un văl aburit, o draperie de fum, întunecoasă, dar aparent densă, care opacizează libera contemplaţie efectuată de către spirit asupra realităţii. De câte ori conştientizăm un amănunt despre noi, îndepărtăm una dintre numeroasele cortine înşelătoare egotice. Astfel înţelegem de ce militez eu cu răbdare pentru creşterea nivelului de conştiinţă. Acesta e unica manieră de a ne elibera cu toţii de festele egoului, căruia noi singuri îi conferim atâta putere. Eul consideră posesiunile sale drept terenul său primordial de acţiune, curtea sa de joacă. Consecutiv acestei mentalităţi limitatoare, acaparatoare, el procedează cu ferocitate la apărarea “domeniului” său, iar fapta ce însoţeşte asumpţia este tendinţa de a dirija, de a manipula orice intră în raza sa. Egoul se vede un împărat al fortăreţei sale. Nimeni şi nimic nu are dreptul să-i încalce prerogativele, legităţile. Din păcate toţi ceilalţi participanţi la traficul vieţii au riguros aceleaşi deliruri de domnitori in exerciţiul funcţiunii. Zilele trecute mi-am surprins eul cum susţinea o contradicţie feroce, in care două egalităţi ce se băteau cap în cap erau prezentate ca adevăruri imuabile. I-am pus in vedere acest lucru, iar răspunsul lui halucinant m-a uimit, însă m-a ajutat să-i desifrez mai bine natura şi mentalitatea. El a replica textual: „Cele două idei sunt adevărate fiindcă vreau eu să fie adevărate. Iar in lumea asta tot ce vreau eu să fie adevărat, e adevărat.” Pe bune? Din păcate, până nu-i depistăm manevrele ne învârte cum vrea el. A ne studia şi observa propria minte echivalează cu a cunoaşte mintea tuturor oamenilor din lume, întrucât minţile sunt îngemânate. Putem discuta despre trupul meu şi al tău ca fiind separate, însă la nivelul minţii nu există mintea mea şi a ta, ci MINTEA. Telepatia, descoperirile ştiinţifice similare ale unor cercetători aflaţi la mare distanţă unul de altul, găsirea pesoanele dispărute şi multe alte fenomene intitulate „paranormale” se explică prin acest proces absolut uman şi NORMAL. Cercetările avansate din fizica cuantică modernă susţin pe deplin procesul. Deşi descoperim deosebiri flagrante între conţinuturile stocate in mintea condiţionată (care constituie rampa de lansare a certurilor), la nivel subatomic, în profunzimea cea mai bazală, mintea tuturor oamenilor e unificată.

joi, 16 noiembrie 2017

Pânza de păianjen a ficţiunilor

Mintea noastră îmbibată de credinţe dubioase ne amăgeşte să credem că orice persoană drăguţă sau lucru frumos fasonat, ornamentat sunt neapărat şi plini de calităţi. Prin această manevră dibace, egoul scoate în relief forma, in detrimentul conţinutului. Adevărul este că în secunda in care zărim pe cineva arătos, noi nu ştim absolut nimic despre el. Însă mintea proprie vine şi umple golul cu o sumedenie de proiecţii. Şi chiar mai târziu, interacţionând frecvent cu el tot nu izbutim să-i pătrundem esenţa fiindcă individul îşi are activate măştile sociale. În plus, odată ce mintea a stabilit, prin proiecţie că omul din faţa lui figurează cu X,Y şi Z trăsături comportamentale, toate interacţiunile ultarioare vor fi orientate exclusiv pt verificarea ipotezelor iniţiale. Practic nu vom mai încerca să cunoaştem cetăţeanul veridic, ci ne vom testa propriile concepte iniţiale hazardate. Şerban Ionescu în Mecanismele de apărare, carte lansată pe piaţă de editura Polirom, specifică definiţia proiecţiei:”Operaţia prin care subiectul expulzează în lumea exterioară gânduri, afecte şi dorinţe de care nu are ştiinţă sau pe care le refuză în el atribuindu-le altora, persoane sau lucruri din mediul său înconjurător”. Referindu-se la aceeaşi temă stringentă, iată ce consemnează fabulosul Curs de miracole, editat de Foundation Inner Peace:”Proiecţia face percepţia. Ne uităm mai întâi înăuntru, hotărâm ce fel de lume vrem să vedem şi apoi proiectăm lumea respectivă în afară, făcând din ea adevărul aşa cum îl vedem. O facem adevărată prin felul în care interpretăm ce anume vedem. Dacă folosim percepţia pentru a ne justifica propriile greşeli – mânia, impulsurile de a ataca, lipsa de iubire, sub orice formă ar apărea – vom vedea o lume a răului, a distrugerii, a maliţiei, a invidiei şi a disperării. Toate acestea trebuie să învăţăm să le iertăm, nu pentru că suntem „buni” şi „milostivi”, ci pentru că ceea ce vedem nu e adevărat. Noi am distorsionat lumea cu sucitele noastre mecanisme de apărare şi, de aceea vedem ceea ce nu este. Pe măsură ce învăţăm să ne recunoaştem erorile perceptuale, învăţăm totodată să le trecem cu vederea sau să le „iertăm”. În acelaşi timp, ne iertăm pe noi înşine, privind dincolo de sucitele noastre concepte de sine, spre Sinele pe Care L-a creat Dumnezeu să fie în noi, să fie noi.” Mintea condiţionată la care apelăm aproape in întreaga viaţă, ne lasă impresia că atunci când gândim chiar efectuăm ceva constructiv. De fapt, rulăm iluzii, adică ruminăm itemi ai trecutului ori ai viitorului virtual. În momentele in care nu suntem ferm ancoraţi in prezent (adică mai tot timpul) mintea e pustie, fiindcă învârte nimicul, inexistentul. Nu mă credeţi pe cuvânt, ci coborâţi în interioritatea proprie şi urmăriţi cât timp alocaţi frecării gândurilor despre orice din trecut ori anticipând variante ale viitorului şi cât timp chiar sunt conectaţi efectiv la clipa de acum. Depistaţi şi câtă voinţă posedaţi să rămâneţi atent la ceea ce se desfăşoară in prezent şi să nu vă întoarceţi la cugete despre trecut. Indiferent ce revelaţie executaţi nu vă învinuiţi! Molima trecutului bântuie majoritatea covârşitoare a populaţiei umane. Necesită exerciţiu şi o reamintire constantă de reîntoarcere a vigilenţei spre prezent. Veridic este faptul că odată cu sporirea cantităţii de prezenţă va creşte considerabil şi eficacitatea muncii proprii. Indiferent ce job aveţi, indiferent ce sport sau activitate depuneţi, orientarea atenţiei exclusiv asupra ceea ce faceţi conduce automat la augmentarea calităţii acesteia. Încercaţi şi vă veţi convinge singuri! Gândurile au viteză şi curg aproape in flux continuu. Ele deţin o incredibilă forţă de atracţie, fascinând raţiunea şi captând-o. Numai o conştiinţă antrenată poate rezista tentaţiei de a urma gândul. Dacă manifestaţi curiozitatea să vă examinaţi mintea şi curgerea gândurilor veţi observa că noemele (gândurile) ne poartă in salturi, de la o idee la alta. Ca şi cum am fi adezivi la o cascadă spumoasă ce ne târâie in ritmul şi in direcţia voită de ea. Ne lovim de colţurile de stâncă ce răsar deasupra şuvoiului, ne înecăm in varias momente, ne izbim de maluri şi ne jupuim pielea de prundişul aspru, însă nu ne trezim să ne uităm in jur şi să vedem că suntem purtaţi de val. Noi nu fiinţăm în realitate până ce nu ne stabilizăm atenţia in prezent, ci suntem vieţuiţi de mintea noastră condiţionată (denominată şi ego). Un ceva scăpat de sub control ne dictează erori fatale, decizii îndoielnice, alegeri calamitate. Ne supunem fără crâcnire, aderând la falsul sfătuitor din interior, pe care-l credem noi înşine şi care acţionează adesea după o agendă secretă. Când propriile noastre hotărâri ne azvârle in genunea cea mai neagră ne plângem cu jale, inculpându-i pe alţii, soarta, karma, pe Dumnezeu, partenerul de cuplu şi oricine ne mai iese in cale. E vremea să ne trezim!

miercuri, 15 noiembrie 2017

Duşmanii invizibili

Unii dintre cei mai insidioşi factori care ne amărăsc existenţa sunt pretenţiile. Acţionează tăcut, in regim camuflat, fiind foarte dificil de depistat. Deşi am la activ cel puţin 12 ani de travaliu cu mine, de efort permanent de ridicare a gradientului de conştiinţă până mai ieri nu am observat bântuirea fantomatică a pretenţiilor din intelectul propriu. La ce se referă ele? Majoritatea umanităţii se lasă manipulată de o serie de impuneri ciudate, rezidenţi oficiali ai propriilor lor psihisme. Oamenii cer imperios diverse revendicări de la situaţii exterioare ori de la persoanele ocurente în viaţa lor. Solicitările lor sunt atât de categorice, de rigide şi insistente încât nu se lasă înduplecaţi. Orice abatere de la „regula” din capul lor îi azvârle in nefericire cruntă, împiedicându-i să savureze ceea ce le oferă realmente universul. Oare de ce ne manifestăm cu atâta aroganţă încât să credem că ştim ce ne trebuie, ce e mai profitabil pentru dezvoltarea noastră decât decriptează Dumnezeu?! Să adoptăm un exemplu pt a înţelege mai precis despre ce e vorba, cât de comune sunt pretenţiile! Să presupunem că trebuie să merg neapărat la Piteşti, ca să rezolv o problemă. Când ajung la ghişeul gării sunt nemulţumită şi îngrijorată. Nu realizez care e starea mea emoţională, însă mă frământ, execut mişcări inutile, mă irită nenumărate lucruri, care de fapt nu prea interacţionează cu mine, etc. Doar îndreptându-mi conştiinţa asupra melanjului afectiv ce mă străbate aş detecta că răzbat din interior o sumedenie de cereri nerăbdătoare, ireconciliante: să nu fie aglomerat în tren, să capăt loc la fereastră, cetăţeanul care va şedea lângă mine să nu fie obez, compartimentul să fie încălzit, locul meu să fie poziţionat cu faţa înspre sensul de mers al trenului, să nu întârzie vehicolul, etc. Chiar dacă numai una dintre aceste pretenţii nu e îndeplinită de soartă, mintea mea va furniza motive de nemulţumire. Pericolul este că ele rulează automat, in subsidiarul intelectului. Cei mai mulţi indivizi nici măcar nu sesizează ce se petrece in sufletul lor. Sunt aruncaţi in vârtejul emoţiilor rezultate din aceste procesări inconştiente şi se pomenesc cu furtuna de insatisfacţii, cu înfricoşări ce le încordează la maxim musculatura cefei. Atunci când sunt văzute cu adevărat in interiorul nostru, când conştiinţa e suficient de capabilă să le tolereze prezenţa incomodă şi nu le rejectează, doar atunci vor putea fi examinate şi numai in acel moment va porni travaliul de extirpare a lor. Ceea ce nu este depistat nu poate fi înăturat. Straniu este că nici măcar nu le catalogăm drept „solicitări pretenţioase”, ci fiecare umblă cu un set complet de motive, de justificări absolut „întemeiate şi logice”. Nu doresc să fie aglomerat fiindcă nu suport înghesuiala, un ins supraponderal se va revărsa peste scaunul meu, sunt sensibilă la frig, ador să privesc peisajul din goana trenului, etc. Legitimitatea individuală atribuită propriilor pretenţii le metamorfozează in caracteristici „normale”, deloc deplasate. Nici măcar nu realizăm cât de multe se strâng la un moment dat. Tot colecţionând solicitări adresate universului ne trezim cu o sumedenie de restricţii impuse nouă înşine. Fiindcă toate caracteristicile enumerate se transformă în surse de nefericire. Orice trăsătură „nerespectată” va fi pt mine izvor de tortură afectivă, de teamă, de stare de incomoditate. Cosmosul are tupeul să nu se conformeze solicitărilor mele! Cumva mintea nostră condiţionată crede că ceilalţi (adică mapamondul) sunt obligaţi să se muleze pe solicitările noastre, în loc să ne adaptăm noi realităţii. Carenţa tuturor acestor prescripţii ne irită teribil. Deşi e clar că nu pot aranja eu lucrurile in tren, că nu pot împiedica lumea să urce atunci când doreşte, că nu pot să indic eu calculatorului gării să aşeze lângă mine o persoană silfidă, eu mă tensionez şi sper cu nădejde, iar dacă faptele nu coincid cu himera din capul meu, mă chinui. Evident că solicitările imperioase provin din experienţe neplăcute trecute, care m-au amprentat cu fierul roşu al fricii, dar e necesar să decantez prezentul de trecut. Amintirile ce năvălesc continuu asupra mentalului îmi imprimă emoţii bulversante. Se vădeşe rigiditatea insuportabilă a mentalului uman, care eşuează să se adapteze la realitatea în desfăşurare. Egoul tinde să croiască viaţa după gustul, ideile sale fixiste, să modeleze fluxul curgător al existenţei conform cu asumpţiile, convicţiunile sale înrădăcinate şi se supără instant atunci când evenimentele îl contrazic. O atitudine mult evoluată şi care ne-ar dispensa de o multitudine de necazuri ar fi să ne abandonăm ficţiunea că avem control asupra circumstanţelor vieţii şi să luăm conjuncturile aşa cum ne parvin. Atunci când te abandonezi vieţii reale survine o pacificare naturală, o liniştire a sistemului nervos, care se detensionează în profunzime. Chiar în acele secunde vieţuim cu adevărat, suntem inspiraţi şi ne eliberăm decisiv de nefericire ori teamă. Pretenţiile se ivesc şi în cadrul relaţiilor. De pildă, mă supăr, mă enervez şi ţip la un prieten că nu a putut să-mi îndeplinească comisionul promis sau că nu vrea să mă ajute să dezleg un obstacol. Observând cu vigilenţă vom constata că ne scăldăm într-un ocean de pretenţii inconştiente: solicităm să fim iubiţi, să ni se acorde atenţie, cerem lui Dumnezeu îndeplinirea dorinţelor, o slujbă mai bună. Avem impresia că dacă alţii au reuşit fulminant într-un domeniu ni se cuvine şi nouă acelaşi rang. Şi intitulăm acest fapt „dreptate”! Dar nu ne gândim că poate acela a lucrat multe încarnări la rând pt a cumula informaţii, pt a-şi însuşi competenţe referitoare la arealul cu pricina, pt a-şi ridica nivelul general de conştiinţă. Orice muncă desfăşurată cu sine, orice achiziţie ce modifică psihismul ne va întovărăşi de a pururi. Având in vedere acest mecanism spiritual, oare ce merită să facem in această viaţă: Să tezaurizăm bani sau să ne perfecţionăm aptitudinile, să căutăm să pricepem modul de funcţionare al minţii proprii şi să elevăm pe scala conştiinţei?

marți, 31 octombrie 2017

Mituri disfuncționale conexe iubirii

1. Faptul de a avea un partener de cuplu va rezolva orice problemă din viața mea. Astfel de credințe sunt extreme de răspândite. Majoritatea femeilor cresc inoculate cu dezideratul de a se mărita. Se manifestă pregnant sindromul alergăturii după Făt frumos, lait motivul multor povești. Adesea fetele sunt împinse de mame de la spate, dar mult mai frecvent travaliul se desfășoară in subsidiar, prin remarci aluzive vizând fetele bătrâne, prin comparații defavorizante social, etc. Rezidă și mulți masculi care consideră că o relație de cuplu le va șterge nefericirea din suflet. Când partenera va eșua în misiunea aferentă ei de a-l salva de la chinul afectiv, va fi aruncată fără milă. Fără să înțeleagă că numai munca cu sine îl poate smulge din marasmul propriei dureri emoționale, individual va porni cu frenezie spre o nouă căutare. Soluția constă în înțelegerea și acceptarea faptului că nu poți fi fericit cu altcineva dacă nu ești mulțumit cu tine însuți. Nimeni nu poate să-ți extragă amărăciunea cu un clește, indiferent cât de mult te iubește sau cât de frumos se poartă cu tine. 2. Dacă perechea mea nu e disponibilă pt mine 24 de ore din 24 înseamnă că nu mă iubește. Reminiscențele neprelucrate din perioada infantilității perinatale se remarcă prin dorința de a deține o mamă protectoare, care lasă orice și aleagă la cel mai mărunt scâncet al bebelușului. Acest comportament tipic copilului se perpetuează până la maturitate, iar posesorul are pretenția ca perechea sa să preia îndatoririle părinților săi. 3. Un soț care preferă să iasă cu amicii lui o zi pe săptămână mă respinge. In acest caz vorbim despre teama profundă de abandon, care s-a transferat și s-a fixat asupra companionului diadic. Astfel, el nu mai are voie să acționeze ca o personalitate autonomă, ci ca un surogat atașat perechii. Evident că în această categorie nu menționez numai bărbații, ci și doamnele care procedează așa. Atitudinea derivă din neprocesarea ei in pârgul tinereții. Noi toți s-ar cuveni să regurgităm toate aspectele amprentate in decursul vieții și să le reexaminăm conștient. Automatismele instalate ne dirijează viața din umbră, ne manipulează și ne amărăsc. 4. Iubitul care nu mă întreține, care nu-mi cumpără tot ce-mi doresc nu e demn de mine. Independența proprie, responsabilitatea autoîntreținerii este dezavuată in favoarea unei comoditați dubioase in care iubitul trebuie să-și asume obligatoriu satisfacerea capriciilor celuilalt. Intervine aici un soi de simbioza oarecum tolerată fiindcă numai un partener rigidizat intr-o postura parentală va pacta la un astfel de cuplu 5. E suficient să reușesc să mă căsătoresc cu omul iubit fiindcă mai apoi totul va curge foarte lesne. Din nefericire acesta este unul dintre cele mai insidioase mituri ce bântuie mentalul colectiv. În realitate, obstacolele abia acum survin. Traiul in comun decopertează adevăratul chip al individului. Măștile sociale cad in intimidate. Curând după cununie descoperi că din subsoluri necunoscute s-a inserat in apartamentul conjugal un animal straniu, un personaj dubios, cu totul necunoscut. Spaima și uimirea s-ar putea să blocheze viețuirea. Numai angajamentul determinat, comunicarea autentică și o onestitate de fier vor perpetua căsătoria. Alternative ar fi: retragerea in sine, indepărtarea interlocutorului sau minciuna care susține fațada, dar macină sufletul si erodează bucuria de a trăi, pasiunea, fiorul vieții. 6. Iubirea e dificilă și generează chin emoțional. Laborioasă este operațiunea de maturizare, de purificare, de triere a credințelor disfuncționale din capul nostru. Iubirea veridică doar curge prin noi. Blocajele mentale de la nivelul egoului obturează mișcarea necontenită a iubirii prin noi. Existența însăși echivalează cu deplasarea dragostei. Doar prejudecățile si interferențele minții produc tortură psihică, nicidecum iubirea. Toate așa-zisele suferințe din dragoste sunt eruperi ale minciunilor vulcanice găzduite in mintea posesorului, sunt surpări ale fantasmelor proprii, sunt izbiri brutale de pereții cimentuiți ai realității. Când sugerăm că ne amărâm din dragoste de fapt himerele din intelectul propriu întâmpină rezistența în fața adevărului, a realității crude. 7. Iubirea dizolvă toate obstacolele intr-o diadă. Acest mit este nepermis de răspândit. Numeroși cetățeni trăiesc cu impresia că e suficient să spui da la biserică. In realitate problemele abia atunci incep să se ivească. Curând se disipă noutatea. Viața cotidiană nu seamănă cu plimbările prin parc sau cu excursiile la munte. Apar facturi, aparate de reparat, lipsuri sau nervozități, cad măștile, se interpun obstacolele din cariera fiecăruia, intervine gelozia netratată, invidia camuflată, etc. Numai o asumare a responsabilității și o muncă solidă cu sine va determina continuare mariajului. Nu pot rezista satisfăcător împreuna decât personalitățile aflate pe același nivel de conștientizare sau cei angajați serios intr-o relație evolutivă. Acesta presupune o comunicare autentică, onestă, un travaliu permanent cu sine al ambilor companioni. Când cei doi vizează in cel mai înalt grad elevarea conștiinței, parteneriatul se metamorfozează intr-un ascensor, o relație de sprijin reciproc, in pofida oricăror bariere inevitabile. Dragostea veridică permite continuarea relației, însă fără sinceritate, respect reciproc, in absența intăriri autonomiei, a responsabilității, iubirea devine neputincioasă. Survine obișnuința, se stinge pasiunea, se acumulează resentimentele, etc. Totul degenereaza in urâțenie, răzbunare, indiferență, nesimțire, egoism. 8. Numai femeile proaste și urâte nu izbutesc să se mărite până la 30 de ani. Evident este o prejudecată. 9. O nevastă are îndatorirea să spele, să calce, să deretice prin casă, să gătească și să-și servească bărbatul. O variantă ar fi: Locul femeii e la cratiță. În oglindă, întâlnim mitul: Bărbatul e capul familiei și trebuie să-i asigure veniturile necesare. Se relevă aici înțepenirea în rolurile tradiționale ale femeii si bărbatului. 10. Toate femeile sunt proaste versus toți bărbații sunt nesimțiți. Bântuie o adiere de discriminare cronică. Sub acest aspect vehiculat frecvent se află o frică degenerativă de interacțiune cu sexul opus. Prejudecata acționează ca o barieră protectoare față de expunerea la compania sexului celălalt. Dacă eu cred cu fervoare că toți bărbații, fără excepție sunt nesimțiți atunci îi voi evita. Firesc, din puntul meu de vedere vina va a lor întrucât ei se comportă cu bădărănie și eu nu pot face nimic să schimb asta. Astfel, susținând acest slogan de fațadă nu voi fi nevoită să mă confrunt cu suferința atroce din sufletul meu care nu-mi îngăduie să mă apropii de ei. 11. Dacă mă iubește va face cum vreau eu. Egoismul feroce al omului dominat de ego se manifestă pretutindeni, chiar și in conduita față de persoana iubită. Justificarea dorințelor sale ia o aureolă de legitimitate prin invocarea acestui camuflaj. 12. Dacă nu fac ce vrea partenerul, mă va părăsi reprezintă varianta opusă a celei de mai sus. Aici panica este motorul principal ce vine la rampă. Nesiguranța cronică bântuie mentalul ființei. Ea viețuiește cu impresia sumbră că numai prin aprobare permanent și totală va reuși să-și păstreze alesul. Se lepădă de propria identitate și o adoptă pe a celuilalt, 13. Pot să-mi determin soțul să facă cum vreau eu dacă refuz să mă culc cu el/ dacă il cicălesc/ dacă sunt aspră cu el/ dacă îi supraveghez orice mișcare. Manevrele de exercitare a controlului sunt variate, însă toate dosesc frică, disconfianță și slăbiciune psihică. 14. Creșterea și educația copiilor cad eminamente in grija femeii. Prin această mișcare “ingenioasă” soții se eschivează de la îndatoririle lor față de progenituri, invocând lipsa lor de pricepere, de timp ori chiar decăderea din statutul lor de bărbați genuini. 15. O femeie care nu-și dorește copii e anormală. Această reprezintă o altă formă de manipulare, în care un mascul se străduiește să acapareze o senoră ori să îi furnizeze o ocupație, să o lege de el și să o cramponeze in casă. O doamnă cu un bebeluș in brațe are puțină libertate de mișcare și e respinsă de alți potențiali masculi. În plus, e știut faptul că un copil alcătuiește o punte de legătură între parteneri. Vor fi conectați unul de celălalt pe durata întregii lor vieți. 16. Îndrăgostirea și iubirea adevărată sunt același lucru. Nimic mai fals. În cazul îndrăgostirii, barierele interioare cad singure, totul decurge lesne. Intervin masiv proiecții, fantasme personale. Se întrepătrund atribuiri de trăsături de personalitate inexistente alături de restrângeri ale unor defecte, care vor fi minimalizate forțat. Se conturează un profil ideal, suprapus peste omul real. Apoi totul este mixat fără jenă cu distorsionarea percepției vizuale. Se formează un melanj fabulous care nu aduce defel cu individul încarnat ce respiră lângă noi. Visarea cu ochii deschiși, filmele mentale romanțate aduc o intimidate neveridică care propagă o încredere nemeritată. Pare că Făt frumos e mirific, rupt din soare, un zeu coborât lângă noi. Odată cu scurgerea timpului și a interacțiunilor cotidiene, proiecțiile își limitează arealul de acțiune, fricțiunile erodează ficțiunea din capul nostru și începem să întrezărim ceva din persoana adevărată. Acum ies la iveală convingerile noastre dosnice, ne ciocnim de automatismele inconștiente, care evident nu se potrivesc cu cele rezidente in capul celuilalt. De aici se iscă furtuni tropicale cu cicloane și tsumani-uri violente. Iubirea veracică presupune travaliu cu sine pt degrevarea de intruziunile parentale ori ale altor specii de educatori timpurii. Iubirea adevărată include in meniu: respect reciproc, atenție, acordarea autonomiei si a încrederii, retragerea proiecțiilor, conștientizarea permanent a mecanismelor implicate, comunicare autentică, onestitate la puterea 1000. Rezolvarea pașnică a diferendelor, discutarea lor, asumarea responsabilității reciproce și asanarea resentimentelor constituie porți esențiale. 17. E normal ca un bărbat /o femeie frumos/oasă să se uite numai la un partener cu bani. Aici înfumurarea face legea. Un individ care se autoprețuiește egotic tinde să-și vândă o trăsătură dezirabilă pt cel care licitează prețul cel mai ridicat. Domolirea aroganței va face diferența. 18. Bărbatul care nu-și lovește nevasta nu e un bărbat adevărat, in casa lui cântă găina. Agresiunea de orice tip vădește frică, slăbiciune psihică, lipsa argumentelor. 19. De aceea m-am căsătorit ca să țin finanțele casei. Se vădește lupta acută pt putere, de vreme ce banii sunt un instrument de control. 20. Numai fraierii își consultă nevestele/soții in luarea deciziilor, conduce la perpetuarea prejudecăților și a discriminărilor in familie. Unii bărbați chiar tind să-ți consulte partenerele, însă când întâmpină badjocora semenilor de același sex renunță, pt a nu ajunge de râsul lor. Similar procedează și femeile in cercul lor de surate. Când egoul vorbește in detrimentul sufletului, țintește puterea și orgoliul. Nu ține seama de sentimentele intimilor, ci îți umflă doar aroganța. 21. Ca să ai liniște in cuplu, aproba-ți formal perechea și apoi fă ce crezi tu că e bine. O variantă a acestei erori ar fi: Zi ca el si fă ca tine. In psihologie acest tip de manevră poartă numele de agresivitate pasivă și reprezintă o carență crasă de respect la adresa companionului. De asemenea conduce la subminarea puterii celuilalt, la restrângerea stimei sale de sine. 22. Norocul in iubire semnifică ca partenerul să te țină acasă și să-ți ofere tot confortul. Chiar și in epoca contemporană dedicată carierei, întâlnim nenumărați indivizi, femei și bărbați de valma, super încântați să fie întreținuți de perechile lor. Autonomia e devalorizată, responsabilitatea vieții e aruncată la coșul uitării. 23. Numai femeile frumoase atrag bărbații, vorbește invidia și stima de sine restrânsă.

joi, 19 octombrie 2017

Reverberaţiile unei boli

Unui individ i se întâmplă ceva rău şi pe mine mă apucă panica. Frica e molipsitoare, activează temerile latente sau neprocesate. La modul general, noi ştim că oamenii sunt internaţi in spitale, că unii dintre ei au cancer, dar faptul nu ne afectează prea profund fiindcă ei sunt conturaţi ca nişte siluete fără chip. Funcţionează generalizarea inconştientă. Când însă cumplita boală atinge un cunoscut, brusc ameninţarea se materializează extrem de concret. Impactul e devastator. Mintea raţionează prin translaţie: dacă prietenul meu a păţit aşa ceva e foarte posibil ca acest cancer să privescă puţin alăturea şi să mă vadă pe mine. Procesul identificării funcţionează foarte abil fiindcă materialul de bază pare similar. Amicul lovit e un teren propice asimilării cu mine. Dacă individul face parte din familie, teroare se amplifică întrucât înţelegem că boala are un substrat genetic şi că evident noi împărtăşim acelaşi fond. Are importanţă şi palierul generaţional: astfel, dacă persoană afectată are vârstă apropiată (deci e situată pe acelaşi nivel ierarhic transgeneraţional, cum e cazul verilor, fraţilor) atunci mintea calculează scoruri amplificate de probabilitate. Bumerangul psihic nu loveşte atât de dur, dacă e vorba despre un unchi pentru că este plasat pe o treaptă superioară a arborelui genealogic. Surpriza creşte dacă te-ai întâlnit cu personajul respectiv cu 3 luni in urmă şi părea vesel, sănătos. Acum afli subit că are cancer, că-l mănâncă un tumoară de 5 cm lăţime, ce se împrăştie necontrolat. Imaginaţia cu tentă sumbră îşi aduce tributul inoportun. În realitate, nici măcar nu s-a prognosticat că persoana are cancer (i s-a comunicat că are o gâlmă), însă spaima mea abisală fabrică supoziţii sinistre, înspăimântându-mă şi mai tare. Duşmanii sunt camuflaţi şi insinuaţi mai aproape decât suntem dispuşi să vedem. Acel atribut ridicat adesea in slăvi de către mine, imaginaţia, îmi surpă substratul afectiv. Îmi devastează intelectul pentru mai multe ore. În continuare, manufacturăm ipoteze aberante şi apoi ne înfricoşăm, crezându-le genuine. Scăparea de sub tutela raţionalităţii a unei găşti de celule ne poziţionează în faţa realităţii: nu deţinem control nici măcar asupra activităţilor din propriul organism. Nu suntem capabili să ne influenţăm curgerea sângelui, glucogenogeneza din ficat ori eliberarea de hormon STH din adenohipofiză, certifică intelectul. În acest punct, emoţionalitatea erupe precum un vulcan încins şi ne dictează cum ne simţim în următoarele ore sau zile. Ne prăbuşim în mâinile fricii care ne poartă prin porţi doar de ea ştiute. Parcă am uitat cine suntem şi ne lăsăm modelaţi de toanele ei. Mintea noastră condiţionată chiar crede cu tărie lozincile de mai sus, însă maeştrii iluminaţi au probat in repetate rânduri că o conştiinţă puternică poate gestiona şi influenţa orice in univers. Încă o dată ne întărim necesitatea ridicării nivelului de conştiinţă. Ea pare să fie soluţia oricărei probleme. Lumina reflectorizantă a conştiinţei spulberă orice îndoială, orice temere. E timpul să nu ne mai prăbuşim în genunea anxietăţii, să nu mai zăbăvim în patria minţii condiţionate şi să ne reîntoarcem acasă, în tărâmul magic al Sinelui nostru veridic. Uităm că universul fabrică câte o lecţie potrivită fiecăruia, că instrumentele de învăţare sunt croite personalizat. Omitem că o inteligenţă magnifică manageriază fenomenele pământeşti şi destinele oamenilor. Febra materialităţii aride ne arde creierul. Înfierbântaţi, credem că hazardul e atotstăpânitor. Ceea ce este potrivit vecinului, materia la care trebuie el să promoveze (şi la care tocmai dă acum examen prin cancerul intempestiv) nu corespunde cu domeniul in care sunt eu obligată să exersez. Aşa că angoasa mea răscolită e inutilă. Se vădeşte lipsa de încredere in dreptatea şi înţelepciunea divine. Ne lipseşte orizonul panoramizat ce cuprinde întreaga suită de încarcări ale individului cu pricina. De unde ştiu eu ce metodă i se potriveşte cel mai bine lui? Funcţionează şi pe negativ neacceptarea diferenţwlor dintre oameni: dacă colegul are parte de ceva bun, urgent vreau să am şi eu, iar reversul ar suna astfel: dacă lui i se întâmplă un rău e posibil să mă lovească şi pe mine. Eşuăm să remarcăm că suntem unici, cu o istorie de viaţă diferită, cu resurse şi aptitudini variate şi prin urmare, nu ni se potrivesc nici aceleaşi daruri, dar nici aceleaşi lovituri scadente. Forând dincolo de tentaculele superficiale ale fricii întrezăresc propriile mele butoane ce au fost apăsate. Cineva spunea că oamenii pot învăţa şi din nenorocirile altora, că nu e musai să le experimenteze pe propria lor piele. O întâmplare agresivă la adresa unui cunoscut a năvălit peste mine şi m-a răvăşit. Am săpat ca un arheolog încăpăţânat şi am trecut prin oglinda magică a anxietăţii, dincolo de care am luminat pt întâia dată un teren necunoscut. Şedeau acolo la taclale vechi amici: frica de boala, fitilul imaginaţiei înspăimântătoare, disconfianţa in Dumnezeu, in planurile lui vis a vis de mine, îndoiala extinsă peste tot. Am descoperit că temerea poate fi contestată printr-o investigaţie conştientă, onestă, dornică să răscolească şi să înlăture, să cureţe straturile murdărite de uneltirile egoului. Acum mă simt bine. Valul de panică s-a disipat.