Urmările nivelului scăzut de conştiinţă

Zilele trecute, după viscol am ieşit să curăţ trotuarul de zăpadă. Stratul era consistent şi la un moment dat m-am oprit să mă odihnesc. Priveam maşinile care treceau sporadic pe lângă mine, când mi-a atras atenţia un conducător care „şofa” privind fix în telefonul mobil. Carosabilul era plin de mormane de zăpadă, în stânga şi în drepata zăceau multe maşini parcate, aluneca pe jos, iar el îşi orientase întreaga atenţie spre imaginile din telefon. Era complet absorbit. Dacă îi ieşea vreun câine în faţă ar fi fost vai de coada lui! Sfatul meu este să uitaţi că există reguli de circulaţie, că unii au prioritate, că sunteţi pe trecerea de pietoni şi să vă asiguraţi oricum! Boala telefonului mobil se extinde şi acaparează minţile oamenilor. Tentaţia internetului sau a jocurilor virtuale creează dependenţe atât de puternice încât omul pare-se nu se mai poate desprinde din mrejele lor, nici măcar cu risul de a accidenta un confrate. Iată care sunt repecursiunile absenţei conştiinţei! Ai impresia că trăieşti singur pe planetă, că niciun om din jur nu merită nimic, că doar tu contezi. Pentru mintea condiţionată să tot obţină şi să tot obţină orice numai pt ea, nu intră în raţiunea sa posibilitatea destul de consistentă de a lovi pe cineva. Ea pur şi simplu neagă acest fapt şi atunci se crede atât de performantă încât poate să conducă în timp ce nu se uită la trafic. Adesea ne închipuim că dacă ne minţim pe noi nu se produce nici o tragedie, ba chiar avem de numai de câştigat. Amăgirea e specialitatea primordială a egoului, dar acum descoperim cât de periculoasă este pt trup. Ea implică suferinţe multiple, fizice şi emoţionale. Tot in raza de cuprindere a acestui item, menţionez varianta inversă. Eu eram la volanul maşinii mele şi mergem destul de încet. Abia am apucat să observ cu coada ochiului un puşti de vreo 15 ani, care alerga pe trotuar venind dispre o străduţă perpendiculară. Am devenit alertă şi am frânat intuind intenţia copilului. În câteva fracţiuni de secundă, când mai aveam mai putin de 2 m până la o trecere de pietoni, băiatul s-a azvârlit pe marcajul de zebră şi a traversat strada fugind prin faţa automobilului. Era „dreptul lui”... că doar era pe trecerea de pietoni! Dar conştiinţa lui deficitară nu vroia să remarce că legea stipulează limpede că orice pieton are obligaţia de a se asigura înainte de a traversa pe trecerea de pietoni. Cum poate un şofer să oprească maşina dacă îi sare în faţă cineva, chiar fiind pe trecerea de pietoni? Conştiinţa are menirea de a intepreta situaţiile şi din perspectiva altora: altfel, ea sesizează intenţii, se pune în locul altora, abdică de la aşa zisele drepturi conferite de legile umane, anticipează prostiile fără margini ale inconştienţilor şi chiar insistă să-i ajute pe cei care vor să-şi facă singuri rău, deşi drept mulţumiri primeşte injurii. Conştiinţa e compasivă fiindcă ea înţelege lucrurile în perspectivă, se ridică deasupra mentalităţilor pur trupeşti şi vede spiritul din fiecare om. Atunci când o să reuşim să remarcăm spiritul şi nu corpul fizic, să ne amintim că orice individ e un frate şi nu un duşman, întrega lume va deveni mai blândă, mai îngăduitoare. Micimea coeficientului de conştiinţă poate fi întrezărită peste tot în jur: de la părinţii care îşi bat progeniturile şi apoi le comunică răniţi (tot ei) că au făcut asta pt binele copilului, până la degradarea sistematică a învăţământului. Dacă genitorii ar vrea să accepte că agresiunea reprezintă un eşec al lor, o carenţă în competenţele lor de a educa o minte tânără şi-ar revizui atitudinea. Dar ei preferă să neglijeze, să nu observe propria inabilitate şi o justifică (pt a-şi reduce vinovăţia) prin explicaţii puerile: „aşa a făcut şi tatăl meu, tot aşa am fost educat şi eu şi mi-a mers bine în viaţă, am ajuns om”. Ca şi cum numai bătăia şi neglijenţa emoţională pot forma un caracter integru! E instructiv să observăm că acele zone mentale care sunt afectate de gradiente joase de conştiinţă ne sunt puse in evidenţă prin enervare. Orice ne irită la alţii, orice comportament pe care îl criticăm cu fervoare ne indică spre un fragment din propria minte, care are nevoie drastică de ajutor psihologic. Cum depistăm la noi o nervozitate, o furie în loc să aruncăm responsabilitatea în grădina vecinului (al autorului atitudinii vizate), în loc să-l judecăm aiurea, mai constructiv ar fi să privim în interiorul nostru şi să devoalăm problema. Atât timp cât ceaţa respectivă rămâne pe ochii noştri, nu vom vedea adevărul. Problema menţionată se referă la un program mental individual care ne determină să observăm răutăţi, acolo unde de fapt e inconştienţă, să decriptăm răzbunare în loc de frică, să considerăm intenţii agresive acolo unde este neştiinţă. Toate aceste scheme cognitive personale sunt rădăcinile care ne scufundă încet dar singur în suferinţe şi apoi în maladii organice. Mintea noastră ne îmbolnăveşte. Toate gândurile negre pe care le întreţinem singuri, toate atacurile mentale sau fizice asupra altora ne construiesc treptat fondul propice pt instalarea bolilor. Interpretarea unei conjucturi nu corespunde adevărului, deşi mintea noastră îmbibată de credinţe egotice aşa ne lasă să credem. Lecţia de ieri din Cursul de miracole, editat de Foundation for inner peace afirmă: „ Ce vezi reflectă ce gândeşti. Iar ce gândeşti reflectă pur şi simplu ce alegi să vezi. Valorile tale sunt determinate în acest sens, căci ce investeşti cu valoare precis vrei să şi vezi, crezând că ce vezi chiar şi există. Nimeni nu poate să vadă o lume căreia propria-i minte nu i-a acodat valoare. Şi nimeni nu poate să nu vadă ce crede că vrea.” Fără să ne observăm propriile erori din minte, întruchipate în patternurile mentale pe care le întreţinm prin cugetele noastre, prin interpretările pe care le dăm situaţiilor de viaţă, nu vom vedea adevărul despre noi şi despre ceilalţi. Iar acest adevăr eliberator se procură prin meditaţie reiterativă şi conştientizare cât mai frecventă.

Cu cine ne împărţim viaţa? (Creatura numită ego – partea a 3-a)

În miezul cel mai intim al minţii noastre condiţionate (respectiv al eului) tronează un centru de referinţă. Aici sunt depozitate toate datele „preţioase” colecţionate de strângătorul nostru ego. Vorbele aruncate într-o doară de persoane cu autoritate din perioada infantilităţii noastră, concluziile bine ticluite, „măreţe” extrase din incidentele traumatice traversate pe propria piele, interpretările aberante ale unor evenimente la care am fost martori, proiecţiile şi dezinformările de toate genurile sunt înălţate la rang de primadonă, de calitate superioară şi solicitate, consultate cu orice ocazie. Mai grav este că odată cu accesarea lor reiterativă, ele se metamorfozează în legităţi universal valabile. Din simple credinţe personale se extind, devenind atotputernice. Banalele idei îşi extrapolează teritoriul, expansionează precum o supernovă şi ajung să fie absolut valide pt întreaga populaţie a globului. Din acest moment, oricine care îndrăzneşte să contrazică asumpţia va fi ostracizat urgent, înfierat la stâlpul infamiei şi trecut in rândul duşmanilor. Amintişte-ţi cât patos ai pus in trecut, câtă fervoare negativă instituită într-o opinie personală. Cu siguranţă că cineva „te-a jignit” vreodată, adică traducând vom spune că a emis o părere diferită de cea pe care tu o credeai potrivită pt tine. În mintea ta s-a iscat o furtună violentă, tornadă de gradul 5 care a tins să măture în calea sa orice fărâmă de prietenie. Cumva centrul de referinţă ne solicită să aderăm atât de profund la el încât parcă nimeni altcineva nu mai posedă dreptul de a deţine o directivă contrară. În funcţie de informaţia înmagazinată, aici se produc toate comparaţiile dintre noi şi ceilalţi, se iau toate deciziile, se cântăresc faptele proprii sau ale altora, etc. Identificarea masivă dintre noi (spiritul) şi acest mecasnim haotic, pur virtual ne amărăşte existenţa pământeană, ne zăpăceşte de a binelea şi ne aruncă in fantasmă curată. Ajungem să nu mai ştim cine ne e prieten şi ce lucrează împotriva binelui nostru suprem, care e adevărul, ce e real şi ce e ficţiune, unde începem şi unde sfârşim. Împovăraţi de ficţiuni, pe care le luăm drept certitudini ne prostim crezând că vocea din urechea interioară ne e amicul cel mai confiant, cel mai de nădejde şi urâm, dispreţuim, hăituim alte spirite, chinuite ca şi noi. Să mestecăm un exemplu, pt a digera mai bine cele înşirate mai sus: Personajul principal chemat la rampă să fie un cuplu. Ea a trăit toată viaţa cu mândria că are picioarele frumoase. După 30 de ani de menaj, el afirmă dintr-o dată un comentariu despre „copanele ei”. Definiţia din dicţionar spune: copan = şold, coapsă (de animal). Nimic mai mult. Însă ea reacţionează defensiv, ca un animal rănit şi iscă un scandal monstruos, pe motiv că a fost insultată, că i s-a spus că are picioarele groase. Nimeni nu a pronunţat cuvintele respective, însă depozitarea acestora in centrul de referinţă le conferă adevăr pt persoana in cauză. E posibil ca soţul să nu fi intenţionat să o rănească, ci numai să o alinte cumva sau să glumească cu ea. Însă existenţa in centrul ei de referinţă a unor legături dubioase (in exemplu nostru copane = picioare groase) a comutat-o instant pe modulul de atac. În altă ordine de idei, de ce părerea cuiva, diferită de a noastră ar fi o insultă? Ce importanţă ar avea dacă soţul chiar ar fi zis că are picioarele groase? Nu derivă de aici o identificare crudă cu trupul de carne? Nu se cheamă că femeia se rezumă numai la organismul perisabil in care locuieşte temporar, că se vede pe sine un corp şi atât? Oare nu reiese clar că reducţionismul acesta materialist, absurd este una din sursele primare de mâhnire in viaţa noastră? Egoul încearcă mereu să ne demostreze că noi nu suntem ceea ce suntem, adică că nu suntem spirite, că el e unicul nostru prieten de nădăjde, că trebuie să-l ascultăm numai pe el, dacă vrem să ne meargă bine. Derularea poveştii fiecărui om, care nu a lucrat in favoarea conştiinţei sale, e tocmai o mărturie fabuloasă de cât de bine ne merge urmând poveţele “înţelepte” ale eului nostru. Merg în bucătorie şi brusc mă invadează amintirea platoului cu fursecuri, care este aşezată pe servanta din sufragerie. Aud in minte vocea egoului propriu: - Hai să mâncăm un fursec. - Nu, replic eu. Nu mai ştii că am citit ieri că nu e bine să consumăm zaharuri după ora 6? (acum mă mir de mine că mă apuc să-i explic eului meu de ce adopt o decizie! Ca şi cum mi-e frică să nu se supere) - Dar noi avem credinţa că nu ne îngrăşăm din nimic, aşa că nu nu-i bai dacă ronţăi un fursec, intervine egoul. Şi prin minte îmi flutură savoarea şi mirosul “păcătosului” de fursec. Adică, eul îşi întovărăşeşte vorba cu o imagine sugestivă. - Adevărat. Convinsă pe jumătate, fac un pas spre sufragerie unde aşteaptă farfuria cu fursecuri delicioase, pe lângă care m-am tot învârtit toată ziua, inspirându-le aroma, dar rezistând eroic. Apoi subit înţeleg că e doar o toană a egoului şi mă răzgândesc. - Dar mi-e poftă de un fursec, se tânguieşte el. - Poate să-ţi fie. Răspunsul e nu. Am mâncat destule azi. - Care destule, mă îngână el, că au fost doar 4. - (Oare chiar le-o fi numărat?) meditez eu. Mă prefac că nu-l aud. Pur şi simplu nu-l bag in seamă. El mai rumegă problema şi intervine cu o idee inedită: - Am scris toată ziua şi doar ştii că neuronii au nevoie de glucoză pt a funcţiona corect. - Aşa e, încep eu să cuget. Apoi iar înţeleg că sunt pe cale să cad in capcana egotică. In ultima secundă observ laţul şi mă repliez. Mă amuz doar. Pofta dispare. - Bravo, ai rezistat poftei. Acum meriţi un fursec, încearcă iar egoul, puţin mai târziu În trecut au fost ocazii în care am muşcat ultima momeala. Acum am râs iarăşi. Ce relevă acest dialog spumos: Că eul ştie clar cine are puterea în sistem. Dacă el ar fi deţinătorul puterii depline, sursa vieţii aşa cum îi place să afirme, oare ar mai lupta atât să mă convingă? Şi ar mai vorbi la plural, adică cunocând că eu, spiritul sunt altceva decât noianul de credinţe ce alcătuiesc eul? Ce mai relevă dialogul prezentat: Că abilităţile de manipulare ale egoului se ridică la un rafinament deosebit. Numai o conştiinţă înzestrată cu un detector bun, care utilizează raţiunea pe post de gardian al vieţii poate detecta şi descompune toate manevrele egoului. Cât timp nu efectuăm travaliul cu noi pt a ne înălţa nivel de conştiinţă nu vom fi apţi să contracarăm mânuirile de păpuşar ale egoului. Ridic o nouă minge la fileu: Oare cum ar fi decurs evenimentul de mai sus, dacă eu nu aş fi fost conştientă de ce se petrece în mintea mea? Care ar fi fost rezultatul final? M-aş fi dus glonţ la farfuria cu fursecuri şi in decursul zilei aş fi halit 30 de fursecuri (aşa cum procedam acum 30 de ani), crezând că-mi fac un mare bine fiindcă îmi satisfac o dorinţă. Extrapolând raţionamentul: Oare expectanţele pt care muncim cu râvnă ne chiar ne pot aduce fericirea scontată? Toate amărăciunile datorate faptului că nu ni se împlinesc aşteptările sunt întemeiate, sunt rezonabile? Ori sunt numai chinuri, tribulaţii sterile pt că nu deţinem apă de ploaie?

Mintea poate fi reprogramată

Am desfăşurat un experiment interesant. Am repetat o frază pozitivă care contrazicea flagrant ceea ce intelectul meu susţinea cu patos. La început, am spus propoziţia aleasă. De pildă, văd să citesc fără ochelari! Din interior am auzit un ecou sinistru, care contrazicea afirmaţia mea.: Imposibil. Nu poţi să vezi să citeşti fără ochelari Apoi am repetat: Văd să citesc fără ochelari Din nou, mintea mea m-a contrazis. Nu vezi să citeşti fără ochelari. Am persistat cu afirmaţia, iar eul meu s-a încăpăţânat să mă contrazică. După o vreme, răspunsul negativ din interior s-a diminuat. În urma insistenţelor mele a dispărut. Am luat o carte să verific. Desluşeam literele. E adevărat că mai chinuit, dar le vedeam. Înainte era numai o ceaţă negricioasă. Intelectul mea era setat de ani de zile să creadă că nu poate citi fără ochelari. Astfel, pricep că va fi nevoie de mai multă strădanie ca să-mi conving psihismul să renunţe complet la concepţia lui. Am convingerea că voi reuşi. Dar ce ne înfăţişează acest incident empiric? Ceea ce ne spunem noi în limbajul interior se pune în practică. Dar aşa cum mintea primeşte sugestii din afară, adică încorporează aserţiuni care nu locuiau iniţial înăuntrul ei, tot aşa de comod putem să înlocuim programele disfuncţionale care nu ne mai convin cu altele mai înclinate spre susţinerea stării noastre de bine. La acest capitol, credinţa că putem şi perseverenţa reprezintă chei de aur. Obstacolul cel mai însemnat se cheamă a fi credinţa noastră în mentalitatea iniţială. Dacă reluăm exemplu prezentat, voi descoperi că eu sunt convinsă că nu pot citi fără ochelari. Şi acest aset sălăşluieşte in intelectul meu de ani de zile. Deci egoul are un avans în credinţă de nişte ani buni. Devine evident că nu voi reloca acest monstru dacă repet afirmaţia 5 minute şi apoi mă las păgubaşă, concluzionând că nu am şanse de reuşită. Pentru a ne întări poziţia victorioasă e necesar să mai adăugăm nişte suporţi mentali: - anularea credinţelor neperformante ( în cazul nostru, voi spune: Anulez credinţa că nu văd să citesc fără ochelari) - iertarea gândului care vrea să nu văd fără ochelari (îmi voi repeta: Iert gândul care vrea să nu văd să citesc fără ochelari) Alte bariere care ne sabotează reuşita pot fi: - lipsa de convingere în eficacitatea metodei - lenea - uitarea de a ne efectua „ritualul” - credinţa că trupul hotărăşte ce vede omul şi nu mintea sa - incapacitatea de a crede că mintea poate reversa procesul vederii (Aici intervine materialismul care postulează că senzaţiile vizuale sunt o prerogativă a trupului) Profitabilitatea acestui procedeu consistă în faptul că poate fi întrebuinţat pt orice ţine de sfera mentalului individual, inclusiv pt vindecarea trupului. Aşteptaţi-vă la o ripostă fermă din partea egoului, care nu prea se dă bătut fără război. Nu vă descurajaţi dacă după o vreme în care lucrurile par să fie favorabile, efectele negative reapar brusc. Mintea posedă o inerţie fantastică. Orice carenţă de supraveghere a cugetelor proprii poate rechema maladia sau inconvenientul. Data următoare însă va fi suficientă o doză mai redusă de afirmare a frazei pozitive şi de anulare a credinţelor negative. Cugetând asupra credinţelor pe care le deţinem încă din copilărie, abia acum putem să ne facem o impresia de ansamblu asupra reverberaţiilor lor. Gândiţi-vă ce efecte catastrofale are pt mintea unui copil repetiţia unei critici ori a unei devalorizări. Adulţii nici măcar nu-şi dau seama când trântesc o admonestare nelalocul ei. A-i spune progeniturii că „eşti bleguţ” sau „te-ai lăsat păcălit” şi asta in mod reiterativ, îi imprimă infantului o definiţie total nepotrivită despre cine este el şi ce abilităţi deţine. Dacă fraza se repetă sine die, odrasla va fi zdravăn păgubită mental. Imaginea lui despre sine se va închega defavorabil, îi va ciunti încrederea in el şi îi va frâna entuziasmul de a iniţia proiecte noi. Va porni în viaţă cu un handicap mental, insuflat chiar de părinţii pe care el îi iubeşte. Problema la acest nivel constă în faptul că genitorii vorbesc cu ei înşişi (in limbajul interior) in această manieră. Şi astfel ei nu realizează că e necorespunzător să te adresezi cuiva cu aceste cuvinte. Dacă ei se devalorizează singuri, transmit acest mesaj greşit şi fiilor lor. Mare atenţie şi la semnale emise de prieteni, parteneri de cuplu, apropiaţi, etc. Ne molipsim de programe disfuncţionale, numai trăind in preajma cetăţenilor respectivi şi auzindu-le şirul conversaţional. Eu sunt o fiinţă pacifistă, însă acum câţiva ani am cunoscut un tip, care susura mereu că „i-ar plăcea să omoare pe toată lumea” şi că „România e o ţară frumoasă, dar păcat că e locuită” şi alte lighioane de acelaşi calibru. Prima dată când l-a auzit vorbind astfel am crezut că glumeşte şi am râs ca de o glumă sinistră. Apoi am constatat că vorbea serios, iar când am descoperit că într-un acces de furie gândesc şi eu identic m-am înspăimântat. Am retezat orice contact cu el. Companionii diadici pot sesiza repede că, după ani de convienţuire îşi împrumută unii altora obiceiurile, modul de a raţiona o situaţie, uneori ticurile verbale, formulele de tandreţe şi altele. Orice repetare mai insistentă, în special privită cu drăgălăşenie se va imprima în propriul mental. Ce credeţi că se întâmplă cu un individ, cărui tatăl său i-a repetat toată copilăria că e nepriceput? Orice eşec va fi interpretat in baza normativelor achiziţionate. El nu va desluşi că succesul e tributar multor factori, unii dintre ei absolut independenţi de omul in cauză. Nu, el îşi va repeta ceea ce e in capul lui: că el e nepriceput şi va atribui acestui item toată puterea. Explicaţia „că eşecul se datorează nepriceprii lui” îl va plasa într-o postură ingrată fiindcă nimic din ce va dori să întreprindă nu va fi desprins de persoana şi de mintea lui. Deci se autocondamnă la eşec pe orice linie! Din nefericire, pe măsură ce dăm crezare unei expresii inserate in psihismul nostru, ea se fortifică. Data următoare când va acţiona va fi mult mai „pricepută” în a ne convinge de valoarea ei. Cel mai aprig duşman este deficienţa noastră de ne observa gândurile, emoţiile, maniera de a acţiona, de a ne raporta la alţi oameni. Meditând regulat şi conştientizându-ne atitudinile şi sentimentele ce răsar în decursul incidentelor vieţii vom devoala iluziile in care ne scăldăm. Numai focalizându-ne conştiinţa asupra interiorului nostru căpătăm şansa de a ne corecta erorile mentale şi de a ne procura liniştea sufletului.

Ne vedem drept niște trupuri

La un seminar de la masterul de psihoterapie, un profesor mai luminat ne-a comunicat că ne identificăm cu corpul fizic, că supraviețuim cu postulatul că suntem niște trupuri mergătoare. Am rămas cu gura căscată. Studentă silitoare am memorat lecția. Urma examenul! Dar introducerea unor cuvinte in sistemul psihic nu echivalează cu trăirea lor intimă. De la intelect la substratul emoțional și apoi la pactarea integrală cu mesajul cuvintelor e drum lung. Asimilarea curge în straturi succesive. Prin aplecări reiterative asupra semnificației expresiilor respective, prin compactări cu interiorul nostru venim din ce în ce mai aproape de adevărul cuvintelor, de ceea ce reprezintă ele pt noi. Dar și mai important, învățăm să ne armonizăm cu înțelesul lor până la atingerea pragului suprem al viețuirii în baza prescripțiilor indicate de ele. Așa au decurs lucrurile și în cadrul experienței mele cu dictonul de mai sus: mă văd drept un trup. Inițial am gândit că e o balivernă. Organismul meu, pe care îl îngrijisem atâtia ani, pentru care ma ingrijorasem de nenumarate ori, cu care mă confundasem atâtea decenii ...nu eram eu? Atunci eu unde sunt? Ce-i aberația asta? Am început să caut referințe, idei susținătoare sau care o contrazic. Am găsit o multitudine de cărți de spiritualitate, învățături ale celor mai iluminate minții ale lumii care încurajau această convingere. Ba mai mult ne îndemnau să nu o credem pur mental, ci să o experimentăm pe propria piele. Am ascultat sfatul maeștrilor. De când am terminat masterul mă străduiesc să integrez această perspectivă. Nu e tocmai simplu. Nu am reușit pe deplin. Există perioade, episoade lumești, conjuncturi când uit că sunt spirit, ceea ce concordă cu concluzia că lecția nu e integrată la nivelul cel mai intim. Dar iată peste ce am dat azi. Cursul de miracole spune: Trupul e periclitat de mintea care se rănește singură. Trupul suferă doar ca mintea să nu vadă că e propria ei victimă. Suferința trupului e doar o mască pe care și-o pune mintea pt a ascunde cine suferă de fapt. Nu vrea să înțeleagă că e propriul ei dușman, că se atacă singură. Ori ce câte ori ne îngrijorăm pt ceva o facem în ideea că organismul de carne va fi afectat. Fiindca ne confundam integral cu trupul, intrucat credem pana in prasele ca noi ne reducem numai la acest corp perisabil. Ne facem o multitudine de griji, traim cosmare legate de moarte. Mâncăm ca să susținem organismul material în viață, îl ferim de pericole, mergem la doctor fiindca e bolnav trupul. E dubios ca nimeni nu observa ca mintea imbolnaveste si contamineaza corpul. Sa va ofer un exemplu personal. In tinerete am suferit groaznic de gastrita. Ma ardea stomacul ore in sir. Am descoperit ca daca mananc imi trece durerea crancena. Dar nu puteam sa ingurgitez orice. Hrana mea s-a limitat la macaroane, cartofi si pui, toate fierte. Erau oribile. Acest chin a durat ani de zile. Credeam cu ardoare ca am gastrita, ca mi se face rau (chiar mi se facea) daca nu mananc. Cum treceau 4 ore ma apucau ametelile, durerea de stomac, slabiciunea intregului trup. Mintea credea ca acestea sunt simptomele gastritei. Surpriza a fost cand intr-o imprejurare am fost nevoita sa-mi fac endoscopie. Acesta consta in introducerea unei camere video in stomac pt a vizualiza problema. Ce credeti ca a descoperit doctorul in stomacul meu? Nimic. Stomacul meu era perfect sanatos. Am ramas stupefiata. Ani de zile tinusem regim, ma duruse stomacul, ametisem si mi se facuse rau degeaba. Doar mintea mea intretinuse simtomele. Toata treaba m-a pus rau pe ganduri. Am trecut pe un alt palier. Cum veneau gandurile despre gastrita, le expediam urgent. Am ajuns in sfarsit sa mananc normal, dar nu am lucrat psihic si asupra duratei dintre mese. Mi se parea nesemnificativ. Oricum trebuia sa mananc asa ca ce importanta avea daca mancam din 4 in 4 ore. Am lasat lucrurile asa cum erau. Anul trecut m-am luat cu o treaba si am uitat sa manac. Cand am privit ceasul am vazut ca nu inghitisem nimic de vreo 20 de ore. Nu aveam nicio o senzatie de foame, nici de ameteala, nici de rau, doar mi-am amintit ca am uitat sa mananc. Dar cand am vazut cat timp a trecut brusc m-au apucat ametelile si durerea de stomac. Deci pana in secunda in care am consultat ceasul nu aveam nicio neplacere fizica si subit cum am vazut cat timp a trecut m-au apucat senzatiile de rau. Nu e clar ca mintea mea producea totul, inclusiv senzatiile de rau? Faptul ca investeam credinta in ele le faceau reale pt mine. Daca am vrea sa admitem cu cea mai desavarsita credinta ca noi suntem spirite si nu trupuri umblatoare am vedea ca spiritul are o putere de vindecare infinita. E suficienta infuzia unei credinte depline si trupul face orice ii spune mintea. Acest fapt l-am verificat personal si functioneaza. Problema mea e ca acesta credinta fluctueaza la mine astfel incat uneori anumite suferinte reapar. Insa reafirmandu-mi natura esentiala, spiritul tamaduieste iar trupul. Mintea insa e incapatanata si persista in nebunia ei stupida. Sporirea puterii credintei va infrange la un moment dat cerbicia programelor negative depozitate in ego. Oricum lucrurile se simplifica pe masura ce avansam. Analizând la rece vedem că marea majoritatea timpului ne-o petrecem slugărind corpul: il hranim, il imbracam, il spalam, il vindecam, etc. Faptul ca suntem convinsi ca ne putem imbolnavi ne predispune la ....boli. Ceea ce credem se va materializa in corp. Iar frica de moarte, marele bau-bau al omenirii e tot groaza in fața extincției trupului. E hilar cum omitem constant să ne reamintim că oricum trupul dispare. INEVITABIL. Indiferent ce facem, el va muri. Expresia va muri e numai o formula verbala. Intrucat trupul nu e viu, nu traieste nu are cum sa moara. Daca va introduceti bratul pe maneca unui pullover si o agitati putin, nu va parea ca maneca e vie si se misca singura? Daca ignorati mana voastra care oricum nu se vede, nu veti crede ca pulloverul e viu? Nu puteti fi pacaliti fiindca stiti ca mana voastra e bagata in maneca. Dar daca ati fi 100% convins ca sunteti spirit? Numai meditati asupra posibilitatii de a fi uitat ca sunteti spirit! Trupul reprezinta numai o hainuta a spiritului, una special construita pentru a-i permite sa actioneze in spatiul pamantesc. E ca si cum ne-am speria toata viata fiindca jacheta noastra preferata de lana se va rupe la un moment dat. Nu e ridicol? Nimeni nu ne impiedica sa ne luam cate corpuri dorim si sa experimentam oricate variante de a trai. Faptul ca ne credem trupuri de carne sporeste frica in mod ridicol. Simpla reorientare a unei credinte ne va scuti de o gramada de angoase. Vă reamintesc că îmi puteți scrie pe adresa de mail: ruxandra13l@yahoo.com Numele din adresă nu are nici o tangență cu mine. Mailul cu pricina e preluat de la o verișoară. O sa va scriu raspunsul in limita timpului disponibil. Doar daca imi comunicati obstacolele cu care va confruntati va pot ajuta in depasirea lor!

Veridica putere a conştiinţei!

Am rămas uimită cât de puţin înţeleg oamenii conştiinţa! Zilele trecute am vizualizat o emisiune cu temă psihologică, iar invitatul era un terapeut cult, dotat cu o gândire logică, deţinând o poziţie fruntaşă la o universitate de prestigiu din România. Moderatorul şi invitatul susţineau (printre altele) că procesul conştientizării nu rezolvă mare lucru, că nu e suficient decât pt a depista problema, iar mai apoi cetăţeanul trebuie să meargă la psiholog să înveţe instrumente utile de soluţionare a obstacolului. Şi aduceau exemplul: Dacă un om observă că are o mare dificultate de a vorbi în public, nu se tămăduieşte numai conştientizând problema. Şi ambii dădeau din cap mulţumiţi, aprobându-se reciproc. Evident că dacă ne oprim numai la conştientizarea problemei, adică numai să luăm act de prezenţa ei nu se soluţionează bariera! Dar ce ne împiedică să urmăm procesul de conştientizare din ce in ce mai adânc, să-l întrebuinţăm zi de zi, clipă de clipă pentru a observa in noi rădăcinile problemei, pt a dezveli întregul trunchi de obstacole conexe problemei superficiale enunţate? Oare ce e mai important: să vedem ce e înăuntru nostru sau să introducem din ce in ce mai multe unelte? Mărginindu-ne să scurmăm numai suprafaţa psihismului nu vom întrezări niciodată adevărul despre noi înşine. Reluând problematica pusă pe tapet, aceea a oratoriei, vom investiga prin talentele conştiinţei individuale: - Cum ne simţim când comunicăm cu o singură persoană (şi detaliem, adică nu ne mărginim la cel mai apropiat amic, ci apelăm la experimente cu vecini, cu străini, cu rude, apoi facem comparaţii). Strângem date despre noi. - Analizăm în ce context ne simţim stingheri şi în care mai relaxaţi. - Căutăm indicii despre ce ne face să fim tensionaţi - Ce afecte apar când îndrăznim să vorbim într-un grup micuţ, eventual de prieteni - Ce intensitate are frica, până in ce punct o pot stăpâni, de ce dincolo de el mă simt pierdut, ce mă înfricoşează atât de puternic de-mi pierd stăpânirea de sine, etc - Ce gânduri ne parvin în legătură cu situaţia paralizantă de a vorbi într-un grup larg - Ce sper să obţin prin vorbitul în public: performanţă, admiraţie, orgoliu, prietenie, etc. În funcţie de intenţia mea se setează şi rezultatul. - Ce conjuncturi din trecut au conexiune cu problematica - Cine şi când ne-a criticat în public sau ne-a umilit - Cum am fost trataţi în copilărie de autorităţi (părinţi, fraţi mai mari, mătuşi, profesori, colegi mai mari, etc) - Ce credinţe rezidă în psihismul propriu în asociaţie cu expunerea unei păreri în faţa unei mulţimi de oameni Fiind atenţi la reacţiile corpului, la intonaţiile vocii, conştientizându-ne afectele, gândurile, credinţele, istoricul de viaţă observăm treptat că problematica are legătură cu încrederea noastră în sine, cu o doză mai consistentă de timiditate, cu rezistenţa la situaţii stesante, cu dorinţa de a fi performanţi, etc. Din aceste puncte superficiale, examinările conştiinţei noastre se pot ramifica în variate forme şi direcţii, care vor releva o grămadă de aspecte din personalitatea individuală, de care habar nu aveam până în acest punct. Pe măsură ce ne dezvoltăm nivelul de conştiinţă, puterea instrumentului nostru va creşte spectaculos şi vom penetra din ce in ce mai în subteranele mentalului propriu. Rezultatul investigaţiei noastre poate fi permutat în orice alt domeniu de activitate, întrucât el rămâne un câştig permanent al nostru. Putem afirma acelaşi lucru şi despre achiţionarea unor instrumente care se mulează exclusiv pe circumstanţa vorbitului în public? Una dintre cele mai odioase trăsături ale omului modern este nerăbdarea. Mulţi indivizi au impresia că e suficient să meargă la terapeut şi acela îi va oferi pe tavă soluţia, eventual îi dă o pastilă şi gata...clientul se va converti într-un abil conferenţiar. În domeniul psihismului nimeni nu poate munci in locul nostru. Chiar şi acele unelte despre care pomeneau personajele noastre televizate vor trebui să fie însuşite tot de client, chiar dacă frecventează 100 de terapeuţi pricepuţi. Şi tot de el vor trebui să fie exersate acele instrumente, de sute de ori până să devină cu adevărat eficiente în mâinile şi în gura clientului. Nu sugerez că e rău să înveţi ceva. Dezvoltarea personală produce acest efect benefic. Dar învăţarea conectată cu travaliul conştientizării probează o performanţă de 10 ori mai avantajoasă. În timp ce înveţi despre tine, despre cum eşti in realitate, în vreme ce-ţi diluezi fantasmele despre cum visezi că eşti, poţi asimila şi instrumente facile. De ce să cumperi câte un set de unelte potrivite fiecare pt câte o conjunctură, când poţi să-ţi ascuţi o unică putere, conştiinţa, care poate fi adaptată la orice fenomen previzibil sau inopinant al vieţii? Ieri, duminică am fost la biserică. Am urmărit oamenii şi brusc a intrat in raza mea vizuală o femeie uscăţivă, înaltă, deloc frumoasă (după gustul meu). Dar era aşa de mândră de ea! Îşi îmbrăca pardesiul la mai puţin de 1 metru în faţa mea, iar eu o priveam fascinată de atâtea ifose. Mi-a văzut privirea şi a interpreta-o ca pe un admiraţie neţărmurită fiindcă a devenit şi mai arogantă. Şi-a rotit repede ochii împrejur să depisteze dacă nu cumva mai găseşte vreun admirator. Şi-a fluturat părul, şi-a dat capul pe spate, şi-a scuturat haina de parcă era cel puţin regina Angliei. Credinţa ei era că dacă cineva o priveşte, neapărat o place. Adică îşi împărţea teritoriul mental cu o himeră. Oare n-ar fi profitabil pt doamna cu pricina să se debaraseze de ficţiunea ei? M-a uluit încă o dată cât de adânc colocuim cu iluziile, cu proiecţiile noastre. M-am întrebat de unde răsare atâta trufie pe capul nostru pământesc? Din aproape in aproape, contemplându-mi propriul psihism am observat că orgoliul e numai un înveliş egotic, o armură ce apără frica, nesiguranţa. Acum depistăm cum de la banala scenă a unei senore care îşi pune haina pe ea se poate ajunge la a dezgropa analele şi foloasele pe care le extrage cineva în legătură cu vanitatea, de ce o utilizează, în ce scop şi în ce situaţii. O minte pregătită primeşte răspunsul, de oriunde catadixeşte el să apară. Atunci când furnizăm intelectului întrebările potrivite, sosesc şi răspunsurile. Unui mental flexibil, care ţinteşte adevărul nu-i trebuieşte prea mult fast sau invitaţii speciale pt a observa şi înţelege. E suficient un stimul infim care va conduce conştiinţa spre un răspuns fabulos. O clientă, cu care lucrasem sporadic de a lungul a mai multor ani, abordând teme diverse printre care şi relaţia cu un tată abuziv, se instala pentru ultima şedinţă de psihoterapie, când a menţionat în treacăt cât tare o irită o elevă de a ei. Ea era profesoară la gimnaziu şi într-o clasă la care preda, rezida o fetiţă total rebelă, care vorbea în timpul orelor, manipula telefonul mobil, nu era atentă, nu-şi lua notiţe. Până nu ţipa la elevă sau până nu o dădea afară, acesta nu se liniştea. Din aproape in aproape, a reieşit că fata practica o formă agresivă de răzbunare împotriva adulţilor. Acum devenea interesant motivul pt care institutoarea noastră se enerva atât de profund de atitudinea elevei. Săpând ca un arheolog conştient am ajuns împreună la fundul sacului. Realitatea îi scotea in cale mirific miezul căutat în terapie vreme de mulţi ani. Era taman dorinţa ei de răzbunare împotriva cadrului patern agresiv propriu. Existenţa îi punea in faţă o oglindă magnifică: comportamentul elevei, care îi irita şi lumina în acelaşi timp propria dorinţă de răzbunare, îngropată sub mormane de dărâmături psihice, sub voaluri de protecţie, sub norme de civilizaţie şi moralitate. Oare nu prezenţa conştiinţei a putut să o scoată la lumină? Asupriţi de standardele eticii, de vinovăţii îndesate cu forţa în mintea noastră rămânem prizonieri ai propriilor aserţiuni mentale. Până în clipa in care numinozitatea conştiinţei proprii vine şi ne salvează! Chiar şi ritualurile, atât de îndrăgite de populaţie fac parte din joc. Ele securizează şi reduc drastic cantitatea de teamă suportată. Acum înţelegem şi de ce un nonconformist este aspru criticat: fiindcă el nu doreşte să intre în manifestarea ritualului. Iar cei care s-au refugiat acolo sunt indignaţi: cum adică el îşi permite să fie liber şi noi ca nişte naivi trebuie să respectăm toate aspectele? Nu e corect. Să-l blamăm cu spor! Împăunarea provine din credinţa in diferenţele percepute. Întâlnim o sumedenie de diferenţe între trupuri, intelecte, poziţii sociale, averi, dar la nivelul veridic, cel al spiritului suntem riguroşi identici. În numeroase meditaţii am văzut clar acest fapt. Atunci când o să ajungem să remarcăm numai spiritul în ochii semenilor, vom ignora aşa zisele diferenţe dintre oameni. Diferenţele separă fiinţele, ne divizează şi ne asmut unii contra altora, dar ele sunt numai răstălmăciri ale egoului şi ancorări in materialitatea cea mai searbădă.

Conştiinţa sporeşte puterea de înţelegere

Empiric am constatat că pe măsură ce lucrez cu mine în vederea augmentării gradientului de conştiinţă, capacitatea mea de a penetra în profunzimile psihismului uman creşte spectaculos. Dacă în urmă cu 5 ani mă chinuia o problematică zile în şir până să-i dau de cap, acum sunt necesare uneori numai câteva secunde ca să decriptez dintr-o unică frază a cuiva una dintre cele mai grave traume ale ei. De pildă, o femeie mi-a povestit că-i plac copiii şi subit s-au clusterizat câteva date despre ea şi am întrezărit că a fost privată de copilărie. De aici, conştiinţa m-a dus spre a pricepe că fascinaţia noastră pt ceva ne indică spre un aspect din noi înşine, care are nevoie de atenţie. Mai precis, o trăsătură de personalitate din noi este reprimată, înghesuită într-un colţ, respinsă de câmpul mental. Pentru a fi iarăşi zărită, inconştientul recurge la manevre de învăluire şi face acel item psihic foarte atrăgător. Aşa apare curiozitatea pt acele obiecte din realitate, care au conexiune cu itemul rejectat. În exemplul nostru, cineva afirma că-i plac foarte mult copiii. Îşi doreşte progenituri multe, dar el însuşi nu ştie să se comporte copilăreşte. Cum legăm datele între ele? Fiindcă în copilărie nu i s-a permis să fie copil, să se joace, omul nostru a dezvoltat o atracţie pt acele „obiecte” din realitate, care au legătură directă cu subiectul – adică copiii. Astfel, natura îi oferă şansa să-şi atenueze curiozitatea la mâna a doua, trăind prin intermediul pruncilor săi, ceea ce i-a fost refuzat la vârsta potrivită. Manualele psihologice afirmă că părinţii reiau şi repun în discuţie propriile ambiguităţi existenţiale, obstacolele trăite de ei, pe care le-au traversat la vârsta la care se găseşte acum odrasla lor. Aşa că universul îi pune părintelui la îndemână o unealtă fabuloasă de a-şi rezolva propriile traume din copilărie. Bariera cea mai arzătoare în acest punct este faptul că genitorul nu şi-a perlaborat trauma din copilărie, deci există riscul major ca el să o repună în scenă cu propria progenitură în rolul principal. Dacă lui nu i-a permis să fie copilăros, să se joace e posibil ca şi el să repete greşeala părintelui său (mai ales dacă nu a învăţat să ierte şi vrea răzbunare) şi să-şi silească infantul de 2 ani să şteargă praful prin casă. Copiii trebuie într-adevăr responsabilizaţi şi implicaţi în treburile gospodăreşti, însă parcă la 2 ani e prea devreme (după opinia mea). S-ar putea ridica obiecţii conexe subiectivităţii mele. E posibil ca cineva să considere că ce mi s-a întâmplat mie, adică înţeleg mai acurat lucrurile, nu e corect să fie generalizat la nivelul întregii populaţii! Atunci să privim în natură! Oare furnica poate pricepe, poate concepe lumea tehnologiei omeneşti? Conştiinţa ei e capabilă să înţeleagă cum funcţionează un calculator? Nu prea. Dacă o urmărim in detaliu, observăm că nici măcar nu e atentă dacă o calcă un om. Am pus piciorul deasupra unei furnici, exprimându-mi intenţia de a o călca. Nu s-a sinchisit. Evident că nu am strivit-o, că doar nuera să curm o viaţă de dragul unui experiment, însă furnica nu a avut nici o reacţie de îndepărtare. Dacă reluăm exprimentul cu o vrabie, o să sesizăm instant diferenţa de atitudine. Vrabia survolează teritoriul din jurul ei, e vigilentă, ştie că poate fi omorâtă şi se fereşte. Devine evident că gradul ei de conştiinţă e superior. Ştiu că materialiştii vor încerca in acest punct să reducă conştiinţa la carne şi să afirme că vrabia face totul din instinct. Dar ce e instinctul? Ei sugerează că ar fi un ansamblu de reacţii necondiţionate înnăscute. Să citim in dicţionar. INSTÍNCT, instincte, s. n. Complex de reflexe înnăscute, necondiționate, proprii indivizilor dintr-o anumită specie și care le asigură dezvoltarea organismului, alimentarea, reproducerea, apărarea. – Din fr. instinct, lat. instinctus. Acum a venit momentul să ne chestionăm ce înseamnă înnăscut? Dacă totul e un mormar de carne, de unde apar reflexele? De ce căprioarele pot merge după o oră de la naştere, iar bebeluşilor le ia 9 luni? Că doar creierul uman e mult mai dezvoltat şi mai complex? Pur şi simplu, materialiştii se încurcă singuri. Nu pot explica funcţionalitatea trupului uman şi atunci brodează fel de fel de ipoteze, care se înfundă singure. Mai plauzibil apare să vedem că puii de căprioară nu pot fi căraţi în braţe de mame le lor şi nici nu deţin adăposturi, case, care să-i apere de prădători. Aşa că trebuie să meargă repede. Mă întreb cum explică materialiştii faptul că puii de căprioară se nasc mai toţi în decurs de câteva zile, ca să li se asigure supravieţuirea?! Oare tot reflexul corpului s-a gândit la acest lucru genial? Pornind de la analogia dintre furnică şi vrabie, să ne ridicăm puţin mai sus. Ajungem la om, care-şi închipuie că e cea mai evoluată specie a universului. Oare nu e doar aroganţă? Oare respingerea existenţei lui Dumnezeu nu semnifică tocmai o tranşare, o retezare a concurenţei? Hai să nu existe nimeni mai presus de mine, nimeni mai puternic decât mine, ca să fiu eu cel mai grozav din univers. Aşa pot liniştit să mă amăgesc că sunt puternic, invincibil, suprem. Pe de altă parte, tremur de frica unui virus, adică a unei entităţi minuscule unicelulare. Şi dacă la nivelul furnicii e de neconceput internetul, de ce ar fi plauzibilă de la nivelul individului ateu, existenţa câmpurilor morfogenetice? Acestea sunt un soi de internet cosmic, o bancă de date în care se păstrează absolut toate gândurile, ideile, invenţiile umane, de la începutul timpurilor şi până la sfârşit. Orice fiinţă umană poate accesa această gigantică resursă. Cu cât gradientul ei de conştiinţă e mai mare, cu atât creşte şi puterea de penetrare in sistem, identic cu un calculator: cu cât are procesorul mai performant, cu atât conexiunea la internet se face mai rapid. Acum pricep că în realitate toate aşa zisele invenţii umane sunt preluări ale informaţiilor din câmpurile morfogenetice. Nu vi se pare suspect de asemănator internetul cu câmpul morfogenetic? Ca şi cum un cineva foarte foarte deştept a manevrat lucrurile astfel încât să se transpună pe Pământ acel instrument performant! Adică să devină mai la îndemâna adormiţilor de pe Terra. Şi instrumentul internet colectează date de toate genurile, de la prostii crase, minciuni şi stupizenii cu care să-ţi pierzi timpul şi minţile până la date interesante, adevărul pur şi orice vrei. Iarăşi vedem că numai un nivel înalt de conştiinţă va fi capabil să selecteze din internet, ca şi din realitate acele postulate care să-l ajute într-adevăr. Conştiinţa are talentul de a devoala himerele, de a prezenta adevărul. Trebuie numai să fim dispuşi să-l acceptăm. V-ati întrebat vreodată care e motivul pt care adevărul supără atât de tare? Un om care nu e dispus să-l audă, se înfurie şi zbiară cu atâta forţă de parcă l-ar fi muşcat un tigru de picior. Unii cetăţeni se comportă de parcă ar fi hipnotizaţi, atât sunt de prinşi în mirajul banalului cotidian. Ei chiar cred că viaţa constă dintr-o alergătură de colo-colo după „treburi”, din concurenţă şi din strângerea banilor. Emoţiile negative care-i traversează clipă de clipă par să fie „normalul”. Ca şi cum, dacă şi vecinul e nefericit atunci pot să doarmă paşnic. Înseamnă că totul e în regulă. Nici măcar nu văd că există o soluţie la toate aşa zisele probleme ale omului. Nu sunt dispuşi să creadă că pot fi fericiţi având o viaţă simplă. Dimpotrivă, ei sunt convinşi că sunt amărăţi şi chinuiţi tocmai din cauză nu posedă suficient, deşi au venituri mai mult decât îndestulătoare, cât să sature şi satul vecin, nu numai propria familie. Scornind fel de fel de nevoi, pe post de dorinţe fără leac, ei se afundă în mlaştina tribulaţiilor sufleteşti. Atunci survine criza afectivă (care poate lua variate şi neobişnuite forme). Iar fiinţa in discuţie, în loc să se întoarcă spre ea şi să-şi aştearnă întrebări în legătură cu ea, cu ce a făcut, cu ce a gândit, pe cine a rănit, ea caută vinovaţi în exterior. Alţii sunt culpabili! Şi de aici se prăvăleşte spre ură, resentimente, victimizare, etc. Indiferent câte probleme apar, ele au un unic răspuns: conştiinţa. Doar ea ne extrage din marasmul fără sfârşit al nefericirii întrucât numai ea e capabilă să discearnă calea spre ieşirea din tunel.

Valoarea blândeţii

În urmă cu mulţi ani a căzut la mine in curte un pescăruş. Spun „căzut” fiindcă realmente a picat din cer. L-am privit uimită. Cum nu s-a mişcat din locul cu pricina am dedus că e rănit. Când am îngenunchiat lângă el a pornit să se zbată şi să se străduiască să mă lovească cu ciocul. Mi s-a umplu sufletul de compasiune când i-am descoperit starea jalnică: avea un picior tumefiat din cauză că un fir de gută pescărească i se înfăşurase în jurul piciorului şi-l strangula. Apoi, firul i se răsucea strâns, în jurul unei aripi, jenându-l, pentru ca să se termine cu cârligul metalic, ce-i străpungea ciocul. Din cauza tensiunii din fir, pasărea era obligată să stea cu capul sucit. Habar nu am, cum de putuse să ajungă până la mine! Însă era limpede că Dumnezeu îl trimisese exact în locaţia potrivită pt el! Din cauza legăturii, pasărea era incapabilă să mai deschidă ciocul şi deci să se hrănească. Am dedus că era sleită şi din acest motiv căzuse. Am abandonat treaba în grădină şi am fugit după un cleşte. În timp ce pescăruşul mă tot lovea cu ciocul peste degete am reuşit să-i eliberez piciorul şi aripa. Acum se zbătea de a binelea, dând din aripi, dar nu-l puteam lăsa să plece cu cârligul înfipt în cioc. Murea sigur întrucât nu putea dechide ciocul şi deşi nu era capabil să se alimenteze. L-am imobilizat şi cu ajutorul lui (a clămpănit cumva din cioc) am reuşit împreună să extragem cârligul. Mi-a mai aplicat câteva lovituri şi i-am dat drumul. Credeam că o să zboare urgent, dar el era mult prea epuizat. I-am dat apă. După ce a încercat să mă lovească iar, s-a repezit să o bea. Apoi i-am adus nişte cărniţă şi după ritualul cu înfoierea aripilor şi clasica tentativă de a mă izbi, s-a năpustit la mâncare şi a devorat-o toată. Dacă am văzut că e atât de flămând, i-am servit şi felul doi. Uimitor, de astă dată şi-a ridicat aripile ca să-mi demonstreze că e mare şi puternic (că eu nu-l pot învinge), dar a renunţat la lovitura cu ciocul. L-am lăsat să mănânce în linişte şi m-am reîntors la toaletarea arbuştilor din curte. Sporadic, mai aruncam un ochi spre protejatul meu. Într-una dintre vizite, l-am văzut înghesuit într-un colţ şi privind ţintă spre gardul vecinilor. Era o pisică ce-l depistase. Am fugit într-un suflet şi m-am interpus între ei, dându-i motanului de înţeles că nu poate să treacă de mine. După ce am alungat prădătorul, m-am întors spre micuţul păsăroi. Deşi eram la mai puţin de 1 metru de el, m-a privit calm drept in ochi şi fără dispunerea de atac a aripilor. În sfărşit, înţelesese că nu doream să-i fac rău. Ce vrea să ne comunice acest fragment din istoria mea de viaţă? Oare avea vreun sens să mă supăr pe pescăruş fiindcă eu vreau să-l ajut şi el mă loveşte mereu şi mereu cu ciocul? Deşi mă dureau degetele, continuam să-l eliberez, să-l hrănesc, conştientă că atenţia mea îi va dărui viaţă în continuare. Dacă aş fi permis suferinţei fizice sau orgoliului meu rănit să se impună în scenă, l-aş fi abandonat. De ce nu putem să transferăm aceste învăţăminte în registrul umanului? De ce avem compasiune pt animale şi prea puţină pt semenii noştri? Cineva ar replica că oamenii nu sunt perscăruşi, că cetăţenii umanoizi ştiu să deosebească ajutorul veridic de reaua-intenţie a unui confrate. Oare? De câte ori nu am întâlnit un personaj care să ne zâmbească dulce în timp ce ne fură sau ne înşeală? De ce atunci să mai credem în bune intenţii? Uneori pare că încrederea ne umple de amărăciune, ne năpăstuieşte în loc să ne fericească. Mi s-a întâmplat adesea să fiu gratulată cu insulte sau cu răzbunări tocmai fiindcă încercasem să-i deschid ochii unui seamăn. A spune adevărul cuiva apare in mintea unora drept nesimţire, proastă creştere, lipsă de civilizaţie. Ca şi cum gradul de civilizaţie al cuiva presupune să-l minţi frumos! Blândeţea aduce în lumină altruismul, adică dorinţa şi disponibilitatea noastră de a renunţa la a ne urmări numai interesele personale, în favoarea ajutărării altora. Dar pt a reuşi să-i ajutăm pe alţii e necesar ca mai întâi să ne informăm ce e bine şi ce rău. Iar acest deziderat nu se poate procura decât prin augmentarea gradientului de conştiinţă individuală. Dacă lâncezim în mrejele eului nu vom observa altceva decât răutate, gelozie, mândrie, ură. Tocmai aici zace rolul eului, de a omoza egoismul printre fiinţele omeneşti. Miezul ignoranţei ne aruncă exact în spectrul pescăruşului naiv. El nu desfăşura decât ce învăţase, adică postulatul că orice entitate mai mare decât el doreşte să-l mănânce. Păsăroiul nu făcea decât să ruleze un program ancestral, locat în memoria lui. Aşa execută subrutinele din psihismul lor şi ceilalţi oameni. Ei decriptează răutate acolo unde este altruism şi minciună în loc de adevăr, întrucât adevărul le tulbură himerele. În cine să se încreadă dacă nu în mintea proprie? Obstacolul primordial constă în faptul că ei nu se examinează cu acurateţe, nu alocă timp meditaţiei, nu sunt sinceri cu ei, nici motivaţi să fie oneşti şi din aceste motive nu detectează erorile pragramelor egoului lor. Ei nici măcar nu ştiu că îi posedă un eul denaturat! Şi atunci cum să vadă adevărul şi să înţeleagă bunătatea? Dacă fiecare îşi judecă companionul numai după chipul său, iar el nu e desprins nici cu un milimetru de egoism, cum să creadă în bunătatea altuia? A răspunde răului cu rău nu face decât să propage nefericirea ambilor parteneri de interacţiune şi să dea consistenţă întunericului. A crede că răul există, îl întăreşte. Dar a observa că tot ce consideră societatea ca fiind rău e numai ignoranţă şi fum, ne ridică deja spre alte sfere ale spiritualului. Mândria noastră ne şopteşte că celălalt ne atacă şi că e dreptul nostru legitim să ripostăm. Acum mai rezidă decât un pas mărunt ca egoul să plăsmuiască o sumedenie de „motive temeinice” pt care e „normal şi eficient” să-l lovim la rândul nostru pe „adversar”. Atât timp cât nu vedem că numai bunătatea poate conduce spre extincţie răul şi ignoranţa suntem în pericol să-l promovăm mai departe in lume. În schimb, elevarea conştiinţei la nivelul compasiunii, ne va sălta dincolo de duşmănie şi resentimente. Renunţând să le mai alimentăm cu energie proprie, in timp, ele se vor subţia şi nu vor mai avea puterea de a ne subjuga în mrejele lor. Umbrele egoului se vor dilua substanţial şi vom fi în sfârşit capabili să întrezărim sclipirea dulce a luminii iubirii. E interesant de remarcat că odată cu reconectarea la iubire va creşte şi puterea proprie, ca o reverberaţie firească a relocării în spirit. Deşi unii oameni reacţionează violent la repetate oferte de ajutor e futil să ne abandonăm viaţa în mâinile trufiei şi să ne ofensăm. Aşa cum un pescăruş e capabil (după un număr variabil de încercări) să înţeleagă că nu vrem să-l rumenim în tigaie, tot aşa cu blândeţe putem convinge chiar şi pe cel mai încrâncenat duşman că intenţiile noastre sunt paşnice. Chiar dacă în trecut i-am făcut necazuri (să fim oneşti, nimeni nu e uşă de biserică oricât ne cosmetizăm noi imaginea de sine) şi poate precauţia sau frica lui sunt oarecum întemeiate, blândeţea noastră prezentă poate să-l convingă că ne-am schimbat opţiunile. Persistenţa blândeţii noastre, în pofida răspunsurilor lui negre îl va determina într-un final să accepte noua realitate. Dacă pricepe pescăruşul, va înţelege şi omul. Mai problematic este cazul în care „duşmanul” utilizează masca bunătăţii. Am întâlnit cazuri în care agresorul era camuflat sub o faţadă de bunătate ipocrită. Deşi în aparenţă era blând, răbdător, tocmai în clipele de cea mai „magnific altruism” lovea cu sete, în forme ascunse, invizibile. Acest de personalităţi cameleonice pot fi depistate după scăpările inevitabile. Întrucât o mască presupune consum ridicat de energie, nimeni nu o poate afişa la nesfârşit şi în orice ocazie. Când se crede neobservat ori când tensiunea situaţiei sporeşte peste abilităţile lui de a o susţine, acesta cade şi i se observă suferinţa de dedesubt. În cazul unei blândeţi autentice, întâlnim la persoana respectivă şi perioade de tulburare, dar lipsesc criticile, hazul pe seama altora, dorinţa de a câştiga, trufia inutilă, etc. Dacă personajul camuflat va zări pe faţa noastră o expresie de fericire ori o probă de mărinimie va intra in panică şi va contraataca în forţă ori se va retrage înspăimântat. În cazuri de acest gen, perseverenţa blândeţii şi persistenţa intenţiilor bune ne pune la grea încercare răbdarea. Dar cum orice eveniment nu vine degeaba, e clar că doseşte o oportunitate de creştere spirituală. Apelând la propria conştiinţă ce răsare la orizontul gândirii proprii vom reuşi să surmontăm cerbicia fostului vrăjmaş. În cazul oamenilor, ne baricadăm mai frecvent în spatele crenelurilor aroganţei, a resentimentelor şi tolerăm impresia că nu avem datorii faţă de aceia pe care-i vedeam deunăzi drept duşmani. Cugetând pe îndelete realizez că tocmai faţă de ei deţinem mai multe obligaţii, de vreme ce le-am pricinuit supărări in trecut. Oricât de urâtă trebuie să fi fost relaţia cu aşa zisul duşman, rămân la convingerea că omul e cel puţin la fel de inteligent precum pescăruşul! Dacă persistăm în blândeţe şi bune intenţii până într-un final chiar şi el va înţelege!

Este loialitatea o valoare?

În societatea contemporană se vehiculează o multitudine de trăsături, care sunt fluturate drept valori incontestabile. Printre ele se numără şi loialitatea. Familiile promovează „strângerea grupului”, păstrarea „rufelor murdare” în interior, prezentarea unei imagini bune. Toate sunt înfăţişate drept lucruri normale, de calitate, care aduc avantaje tuturor membrilor. Cum supravieţuirea infanţilor depinde de protecţia familiei, mai de voie, mai de nevoie, copiii aderă la aceste prescripţii. Urmarea este previzibilă: la un moment dat, atributul este internalizat şi odrasla se trezeşte într-o zi că vede loialitatea ca pe o resursă prolifică. O utilizează ca pe un stindard al păcii şi armoniei. Fiecare membru al familiei crede cu tărie că ascunzând secretele îi protejează pe ceilalţi. Dar în realitate le protiguieşte imaginea de sine, orgoliul, adică scutul eului. Oricine ascunde secretele familiei va fi neapărat silit la un moment dat să mintă. Deci, va fi aruncat în postura de a trăda adevărul pt a triumfa vanitatea confratelui. Apoi, în virtutea aceleiaşi valori a loialităţii şi el va cere reciprocitate, iar dacă un alt membru nu i-o va acorda, îl va urî. Se va percepe trădat. Din nou, vedem că „trădarea” resimţită de ego este de fapt perpetuarea adevărului. Deci pt a nu ne ameninţa egoul, lezăm spiritul, care e miezul adevărului. La un nivel mai panoramizat, grupul aplică fix raţiuni similare. Impune reguli, iar cine doreşte să intre sub escorta comunităţii respective şi să se simtă securizat trebuie să se conformeze. Un membru „incomod”, adică care pare să gândească cu propriul intelect va fi repede măturat. Acelaşi traseu l-am urmat şi eu. Până într-o zi când.....pare-se mi s-au deschis ochii. Hai să desluşim cum examinăm starea de fapt din perspectivă spirituală. La nivel mundan, loialitatea pare să adune oamenii laolaltă, să unifice. Dar împotriva cui se strâng ei? A altor cetăţeni. Deci, pentru ca unii să se simtă protejaţi, legaţi, e necesar să se instituie o formă de separare, de respingere a altora. Şi oare ei nu sunt tot spirite, create de Dumnezeu? Adică noi se adunăm fiindcă ne percepem sau ne prefacem că suntem asemănători şi prin acest considerent trebuie eliminaţi toţi cei care ne arată alte puncte de vedere. De ce sunt cei identici cu noi valoroşi, iar cei care refuză să susţină sus şi tare ce credem noi, nişte răufăcători? De ce să trădăm adevărul? Fiindcă un membru a făcut o tâmpenie şi nu vrea să-i fie pătată stima de sine. Adică nu doreşte ca alţii să afle că el poate greşi. Ce-l deranjează? Eul nu suportă să nu aibă dreptate. Adesea ambiguităţile definirii cerinţelor de familie sugerează o confuzie majoră între loialitate şi cinste. Acel cineva care îndrăzneşte să nu susţină grupul este desemnat lipsit de probitate. Minţind ne trădăm pe noi şi patologizăm inconştientul colectiv. Neapărat vom fi penalizaţi spiritual. Deci, pt a proteja un ego contaminăm întreaga omenire. Să luăm un exemplu. O femeie manifestă o prietenie deosebită cu o alta. Sunt mereu împreună, râd, se bucură de compania reciprocă. Doamna 1 are la job o şefă nesuferită, care nu pridideşte să-i provoace „necazuri” (perspectiva ei). Cum ajunge acasă îşi sună amica şi se văicăreşte. Cealaltă beneficiază numai de punctul de vedere al prietenei iubite şi evident o susţine, din loialitate. Astfel, zi de zi, senora 1 înţelege că ea are dreptate in „războiul” împotriva superiorului ierarhic din firmă. Resentimentele ei se multiplică cu orice ocazie şi totul degenerează într-o vrăjmăşie pasională. Ea şi şefa îşi fac mizerii la liber. Analizând supărările constante ale prietenei, femeia 2 prinde ură împotriva şefei amicei sale. Când într-o zi merge la serviciul doamnei 1 şi se întâlneşte accidental cu şefa, nici nu o salută, deşi se cunosc. Iată cum două suflete, care nu au nimic de împărţit, care nu au avut diferende defel ajung să trăiască sentimente neonorante numai sub prerogativele loialităţii. Cum acţionează ea? Amica 2, din loialitate se raliază părerilor deformate ale prietenei sale. Ea nu posedă şi perspectiva „duşmanului”, deci are o percepţie ciuntită asupra fenomenului. În plus, de vreme ce doamna 1 vieţuieşte sub asediul emoţiilor sumbre, percepţia ei e total contaminată de proiecţii. Prin urmare, poveştile înşirate amicei sunt departe de realitate. Prin loialitate, cele două senore strâng rândurile sub prelata resentimentelor, a urii. Dacă amica 2 ar renunţa la standardele absurde ale loialităţii ar putea să vadă situaţia dintr-o postură mai relaxată, mai obiectivă şi prin încercări de reconciliere să decontamineze percepţia amicei 1. De ce se petrec toate acestea răsturnări? Fiindcă societatea contemporană este dominată de ego, iar el tinde să insufle idei care convin intereselor şi opţiunilor sale. Suntem convinşi de justeţea unor atribute din mentalul nostru şi nu le aşezăm niciodată sub spectrul bombardamentului raţiunii. Faptul că o pleiadă de literaţi clasici le-au ridicat în slăvi, secole de a rândul ne plasează instant în dominionul pelicanului: stăm cuminţi cu gura căscată şi acceptăm ceea ce ne sugerează societatea şi trecutul drept valori. Am uitat ce înseamnă cooperarea întrucât acum la modă este competiţia. Angajat într-o companie primeşti şi bonus dacă spionezi ce noutăţi va aduce pe piaţă o firmă rivală. Adică se răstoarnă orice limită şi hoţia e premiată. În societăţile tradiţionale (în special în Japonia), loialitatea şi onoarea presupunea ca un vasal să-şi urmeze în moarte seniorul feudal. Deci, loialitatea era capabilă să înfrângă chiar şi mecanismele de prezervare a vieţii. Dexul on-line scrie: LOIÁL, -Ă, loiali, -e, adj. Care își îndeplinește cu cinste obligațiile asumate; sincer, cinstit, leal. [Var.: loaiál, -ă adj.] – Din fr. loyal. Dacă ne referim la grupurile delicvenţiale, în care conducătorul clanului îi cere unui membru să fure, el va fi considerat de încredere. Deci este cinstit fiindcă fură! Ce non-sens! Mai aproape de noi, dacă un prieten bun te roagă să minţi pt el (că are nevoie), tu voi fi sincer (conform definiţiei) minţind. Iar dacă nu o faci, amicul se va supăra şi te va gratula cu invectivul: nu ştii să fii un prieten bun. Adică a fi un amic bun înseamnă să minţi când vrea celălalt. Practic, perpertim valorile universale şi le denaturăm pt a se potrivi intereselor noastre temporare, meschine. Ajungem că credem că cine ne susţine, indiferent in ce demers ne e prieten şi leal, iar cine se străduişte să ne deshidă ochii spre binele nostru suprem trebuie ostracizat, fiindcă ne trădează. Astfel de raţionalizări sucite ne îmbibă de mizeriile egoului şi ne aruncă praf in ochii, pt a nu mai observa adevărul. Cum ajungem să privim lucrurile atât de ciudat? - nu avem inserat fundamentul spiritual. În copilărie, adevărul nu a deţinut rang suprem, ci putea fi ocolit, trunchiat, in favoarea procurării unor foloase materiale. Astfel, adevărul în sine nu este preţuit - anturajul tolerează minciuna, o cere, o sugerează ca pe o metodă validă de salvare, ori pur şi simplu nu o sancţionează. De aici înţelegem că adevărul nu e aşa de important. - Nu deţinem informaţii referitoare la consecinţele spirituale ale trădării adevărului. Ne liniştim singuri spunându-ne că oricum nu află nimeni - Propagarea la nivel global a inexistenţei lui Dumnezeu, mentalitate care şterge cu buretele orice dâră de justiţie divină. Acum fiecare e pe cont propriu, iar cine se pricepe să mintă şi să înşele mai bine, “câştigă”. Vede el mai încolo ce a câştigat! - Ne prevalăm de impresia că toată lumea minte şi ne dosim în spatele acestei generalizări excesive. Acum un ins, care se străduieşte să spună mereu adevărul va fi luat de fraier. Dar loialitatea faţă de adevăr, cine o respectă? Nu loialitatea frustă, per se este o valoare, ci plasarea ei în serviciul unui atribut spiritual (iubirea, compasiunea, iertarea, etc). Astfel, nu onorăm loialitatea faţă de orice, doar pentru că noi o considerăm o resursă de sine stătătoare, ci o vedem drept un instrument de atingere a unui scop pur. Astfel, examinăm justeţea obiectivului în slujba căruia este aşezată ea şi abia atunci investim energie in loialitate.