Creatura intitulată Ego (partea întâi)

Am continuat să tot pomenesc de Ego. Cred că a sosit clipa fericită să-l deconspirăm. Cine este egoul şi ce doreşte el? În manualele psihanalitice, titulatura de Eu sau de Ego (conform modelului dezvoltat de Freud, în 1923) este atribuită unei instanţe psihice, postată la frontiera dintre conştient şi inconştient. În obligaţia sa cad sarcini precum: trecerea în revistă a doleanţelor instanţei Sinelui, investigaţia şi adaptarea lor la realitate, reamintirea şi respectarea interdicţiilor, idealurilor, valorilor depozitate în Supraeu, o altă instanţă mentală postulată de Freud. Pentru a se proteja de impulsuri inacceptabile provenite de la Sine, Eul elaborează o serie de mecanisme de apărare, de genul proiecţiei, deplasării, refulării, etc. Buba principală a Eului, aşa cum este configurată în prezent viziunea mea, este că, în loc să se supună docil conştiinţei pure, el intervine în relaţia dintre trup şi spirit cu propriile sale opţiuni, aspiraţii, valori, idei, programe fixe. În plus, tara principală a Egoului este că nu se satură niciodată. Pentru el, întotdeauna mai mult înseamnă mai bine. Sentimentul acut de “lipsă” ne acompaniază cu conştiinciozitate fiecare acţiune, orice gând. Mintea scomonitoare se acroşează de o idee şi o urmează cu perseverenţă, până în pânzele albe, chiar cu preţul propriei dureri. Acel lucru de care s-a ataşat formează obiectul ce trebuie neapărat procurat, indiferent de câtă suferinţă naşte şi din cauza căruia Egoul nu poate să se simtă împlinit. El are impresia artificială că poate fi fericit doar în viitor, în speţă în clipa magică când va deţine elementul tânjit, undeva departe în timp, niciodată în momentul actual. Cursul existenţial ne-a probat de multiple ori că indiferent ce procurăm, el va eşua să ne satisfacă, să ne confere fericire şi liniştea vizate. Însă eul intervine prompt in această secundă, ce ar putea să ne trezească şi ne propune soluţia sa aberantă: un alt proiect după care să alergăm disperaţi. Egoul intervine sugerând că următoarea achiziţie va fi elixirul tămăduitor, dezrobitor. Însă chiar din clipa in care îl credem am şi picat in capcană fiindcă am păşit conştiincioşi in mrejele aderente ale cilcului dorinţei- alergăturii după obţinerea bunului respectiv, fapt ce ne prăbuşeşte excat in caruselul plăcere-durere. Astfel , eşuând să sesizăm cum orice plăcere e fidel urmată de suferinţă ne rotim la nesfârşit in roata ignoranţei. Existenţa uzuală a egoului este alcătuită dintr-un flux interminabil de cugetări, admonestări, păreri la adresa prestaţiei altora ori a celui proprie, regurgitări şi ruminaţii ale trecutului neplăcut, ale injustiţiilor îndurate ori visări spectaculoase cu privire la virtualele experienţe neconturate încă. Toată această vorbărie chioară, iritantă, obositoare prin distrugerea liniştii interioare distorsionează percepţia realităţii, alterează simţirea şi constituie filtrele perceptive. Acestea sunt bariere ce se interpun in calea analizatorilor umani, a organelor noastre de simţ şi ne alterează modul in care decriptăm incidentele realităţii. Practic, noi nu vedem lumea, ci memorizăm interpretările noastre personale despre ceea ce s-a petrecut. Acum pricepem în ce mod grosolan denaturăm perpetuu realitatea. Trăim izolaţi pe nişte insule, îngrădiţi de creneluri sofisticate pe care le admirăm cu fervoare. Nu vedem că suntem captivi ai propriilor puncte de vedere, sclavi ai credinţelor auto-menţinute şi ne războim cu întreaga lume pt a le prezerva tronul. Egoul adoră certurile, starea de conflict. Cu cât se perpetuează beligeranţa, cu atât el se prelige mai fericit ca peştele prin apă. Nu e de mirare o atare dispoziţie, de vreme ce şi el se găseşte într-o disociere crasă, divizat în mii de fragmente opozite, cu dorinţe, pasiuni, pretenţii dintre cele mai diferite, cu personalităţi ce se bat cap în cap, cu idei şi convingeri straniu de divergente. Urzupând statutul divin al spiritului, egoul s-a autointitulat stăpân al trupului, al unei porţiuni a minţii, conducător peste sentimentele, controlând totul până în cel mai insignifiant amănunt. El acătuieşte mintea condiţionată, formată din scheme cognitive repetitive, ce s-au amprentat datorită unei uzitări necorespunzătoare, forţate. Săpând veritabile şanţuri mentale, aceste patternuri tind să se impună cu forţa in comportament, creeând omului senzaţia „că nu are alternativă”. Detalii aparent minore, care relevează o dispoziţie accentuată de control, de stăpânire într-un cuplu ar trebui să vă pună pe gânduri deoarece acolo companionul se converteşte în slugă preaplecată a intereselor eului. Trebuinţa eului de a iniţia şi păstra duşmănii e o realitate tristă, ce nu trebuie verificată, ci doar sesizată. Egoul se lipeşte cu atâta adeziune de o doleanţă scornită de el încât e în stare să altereze coordonatele realităţii pentru a încadra cu ceea ce îşi visează el să se întâmple. Astfel, eul porneşte să înregistreze semne şi dovezi ale posibilităţii de împlinire a aspiraţiei, chiar şi acolo unde ele nu există. Egoul ne aţâţă, ne îmboldeşte să considerăm că suntem îndreptăţiţi să-i judecăm pe ceilalţi. Suntem perfect responsabili numai de cugetele, părerile, reacţiile individuale. În năzuinţa sa ahtiată după condamnări, egoul răstălmăceşte cuvintele partenerului de interacţiune astfel încât să se potrivească mai bine scopurilor sale tainice. Această manieră comportamentală deschide larg calea resentimentelor, mâniei, atacului. În tentativa mea de a zugrăvi egoul aş utiliza o metaforă, sugerând că este un văl aburit, o draperie de fum, întunecoasă, dar aparent densă, care opacizează libera contemplaţie efectuată de către spirit asupra realităţii. De câte ori conştientizăm un amănunt despre noi, îndepărtăm una dintre numeroasele cortine înşelătoare egotice. Astfel înţelegem de ce militez eu cu răbdare pentru creşterea nivelului de conştiinţă. Acesta e unica manieră de a ne elibera cu toţii de festele egoului, căruia noi singuri îi conferim atâta putere. Eul consideră posesiunile sale drept terenul său primordial de acţiune, curtea sa de joacă. Consecutiv acestei mentalităţi limitatoare, acaparatoare, el procedează cu ferocitate la apărarea “domeniului” său, iar fapta ce însoţeşte asumpţia este tendinţa de a dirija, de a manipula orice intră în raza sa. Egoul se vede un împărat al fortăreţei sale. Nimeni şi nimic nu are dreptul să-i încalce prerogativele, legităţile. Din păcate toţi ceilalţi participanţi la traficul vieţii au riguros aceleaşi deliruri de domnitori in exerciţiul funcţiunii. Zilele trecute mi-am surprins eul cum susţinea o contradicţie feroce, in care două egalităţi ce se băteau cap în cap erau prezentate ca adevăruri imuabile. I-am pus in vedere acest lucru, iar răspunsul lui halucinant m-a uimit, însă m-a ajutat să-i desifrez mai bine natura şi mentalitatea. El a replica textual: „Cele două idei sunt adevărate fiindcă vreau eu să fie adevărate. Iar in lumea asta tot ce vreau eu să fie adevărat, e adevărat.” Pe bune? Din păcate, până nu-i depistăm manevrele ne învârte cum vrea el. A ne studia şi observa propria minte echivalează cu a cunoaşte mintea tuturor oamenilor din lume, întrucât minţile sunt îngemânate. Putem discuta despre trupul meu şi al tău ca fiind separate, însă la nivelul minţii nu există mintea mea şi a ta, ci MINTEA. Telepatia, descoperirile ştiinţifice similare ale unor cercetători aflaţi la mare distanţă unul de altul, găsirea pesoanele dispărute şi multe alte fenomene intitulate „paranormale” se explică prin acest proces absolut uman şi NORMAL. Cercetările avansate din fizica cuantică modernă susţin pe deplin procesul. Deşi descoperim deosebiri flagrante între conţinuturile stocate in mintea condiţionată (care constituie rampa de lansare a certurilor), la nivel subatomic, în profunzimea cea mai bazală, mintea tuturor oamenilor e unificată.

Pânza de păianjen a ficţiunilor

Mintea noastră îmbibată de credinţe dubioase ne amăgeşte să credem că orice persoană drăguţă sau lucru frumos fasonat, ornamentat sunt neapărat şi plini de calităţi. Prin această manevră dibace, egoul scoate în relief forma, in detrimentul conţinutului. Adevărul este că în secunda in care zărim pe cineva arătos, noi nu ştim absolut nimic despre el. Însă mintea proprie vine şi umple golul cu o sumedenie de proiecţii. Şi chiar mai târziu, interacţionând frecvent cu el tot nu izbutim să-i pătrundem esenţa fiindcă individul îşi are activate măştile sociale. În plus, odată ce mintea a stabilit, prin proiecţie că omul din faţa lui figurează cu X,Y şi Z trăsături comportamentale, toate interacţiunile ultarioare vor fi orientate exclusiv pt verificarea ipotezelor iniţiale. Practic nu vom mai încerca să cunoaştem cetăţeanul veridic, ci ne vom testa propriile concepte iniţiale hazardate. Şerban Ionescu în Mecanismele de apărare, carte lansată pe piaţă de editura Polirom, specifică definiţia proiecţiei:”Operaţia prin care subiectul expulzează în lumea exterioară gânduri, afecte şi dorinţe de care nu are ştiinţă sau pe care le refuză în el atribuindu-le altora, persoane sau lucruri din mediul său înconjurător”. Referindu-se la aceeaşi temă stringentă, iată ce consemnează fabulosul Curs de miracole, editat de Foundation Inner Peace:”Proiecţia face percepţia. Ne uităm mai întâi înăuntru, hotărâm ce fel de lume vrem să vedem şi apoi proiectăm lumea respectivă în afară, făcând din ea adevărul aşa cum îl vedem. O facem adevărată prin felul în care interpretăm ce anume vedem. Dacă folosim percepţia pentru a ne justifica propriile greşeli – mânia, impulsurile de a ataca, lipsa de iubire, sub orice formă ar apărea – vom vedea o lume a răului, a distrugerii, a maliţiei, a invidiei şi a disperării. Toate acestea trebuie să învăţăm să le iertăm, nu pentru că suntem „buni” şi „milostivi”, ci pentru că ceea ce vedem nu e adevărat. Noi am distorsionat lumea cu sucitele noastre mecanisme de apărare şi, de aceea vedem ceea ce nu este. Pe măsură ce învăţăm să ne recunoaştem erorile perceptuale, învăţăm totodată să le trecem cu vederea sau să le „iertăm”. În acelaşi timp, ne iertăm pe noi înşine, privind dincolo de sucitele noastre concepte de sine, spre Sinele pe Care L-a creat Dumnezeu să fie în noi, să fie noi.” Mintea condiţionată la care apelăm aproape in întreaga viaţă, ne lasă impresia că atunci când gândim chiar efectuăm ceva constructiv. De fapt, rulăm iluzii, adică ruminăm itemi ai trecutului ori ai viitorului virtual. În momentele in care nu suntem ferm ancoraţi in prezent (adică mai tot timpul) mintea e pustie, fiindcă învârte nimicul, inexistentul. Nu mă credeţi pe cuvânt, ci coborâţi în interioritatea proprie şi urmăriţi cât timp alocaţi frecării gândurilor despre orice din trecut ori anticipând variante ale viitorului şi cât timp chiar sunt conectaţi efectiv la clipa de acum. Depistaţi şi câtă voinţă posedaţi să rămâneţi atent la ceea ce se desfăşoară in prezent şi să nu vă întoarceţi la cugete despre trecut. Indiferent ce revelaţie executaţi nu vă învinuiţi! Molima trecutului bântuie majoritatea covârşitoare a populaţiei umane. Necesită exerciţiu şi o reamintire constantă de reîntoarcere a vigilenţei spre prezent. Veridic este faptul că odată cu sporirea cantităţii de prezenţă va creşte considerabil şi eficacitatea muncii proprii. Indiferent ce job aveţi, indiferent ce sport sau activitate depuneţi, orientarea atenţiei exclusiv asupra ceea ce faceţi conduce automat la augmentarea calităţii acesteia. Încercaţi şi vă veţi convinge singuri! Gândurile au viteză şi curg aproape in flux continuu. Ele deţin o incredibilă forţă de atracţie, fascinând raţiunea şi captând-o. Numai o conştiinţă antrenată poate rezista tentaţiei de a urma gândul. Dacă manifestaţi curiozitatea să vă examinaţi mintea şi curgerea gândurilor veţi observa că noemele (gândurile) ne poartă in salturi, de la o idee la alta. Ca şi cum am fi adezivi la o cascadă spumoasă ce ne târâie in ritmul şi in direcţia voită de ea. Ne lovim de colţurile de stâncă ce răsar deasupra şuvoiului, ne înecăm in varias momente, ne izbim de maluri şi ne jupuim pielea de prundişul aspru, însă nu ne trezim să ne uităm in jur şi să vedem că suntem purtaţi de val. Noi nu fiinţăm în realitate până ce nu ne stabilizăm atenţia in prezent, ci suntem vieţuiţi de mintea noastră condiţionată (denominată şi ego). Un ceva scăpat de sub control ne dictează erori fatale, decizii îndoielnice, alegeri calamitate. Ne supunem fără crâcnire, aderând la falsul sfătuitor din interior, pe care-l credem noi înşine şi care acţionează adesea după o agendă secretă. Când propriile noastre hotărâri ne azvârle in genunea cea mai neagră ne plângem cu jale, inculpându-i pe alţii, soarta, karma, pe Dumnezeu, partenerul de cuplu şi oricine ne mai iese in cale. E vremea să ne trezim!

Duşmanii invizibili

Unii dintre cei mai insidioşi factori care ne amărăsc existenţa sunt pretenţiile. Acţionează tăcut, in regim camuflat, fiind foarte dificil de depistat. Deşi am la activ cel puţin 12 ani de travaliu cu mine, de efort permanent de ridicare a gradientului de conştiinţă până mai ieri nu am observat bântuirea fantomatică a pretenţiilor din intelectul propriu. La ce se referă ele? Majoritatea umanităţii se lasă manipulată de o serie de impuneri ciudate, rezidenţi oficiali ai propriilor lor psihisme. Oamenii cer imperios diverse revendicări de la situaţii exterioare ori de la persoanele ocurente în viaţa lor. Solicitările lor sunt atât de categorice, de rigide şi insistente încât nu se lasă înduplecaţi. Orice abatere de la „regula” din capul lor îi azvârle in nefericire cruntă, împiedicându-i să savureze ceea ce le oferă realmente universul. Oare de ce ne manifestăm cu atâta aroganţă încât să credem că ştim ce ne trebuie, ce e mai profitabil pentru dezvoltarea noastră decât decriptează Dumnezeu?! Să adoptăm un exemplu pt a înţelege mai precis despre ce e vorba, cât de comune sunt pretenţiile! Să presupunem că trebuie să merg neapărat la Piteşti, ca să rezolv o problemă. Când ajung la ghişeul gării sunt nemulţumită şi îngrijorată. Nu realizez care e starea mea emoţională, însă mă frământ, execut mişcări inutile, mă irită nenumărate lucruri, care de fapt nu prea interacţionează cu mine, etc. Doar îndreptându-mi conştiinţa asupra melanjului afectiv ce mă străbate aş detecta că răzbat din interior o sumedenie de cereri nerăbdătoare, ireconciliante: să nu fie aglomerat în tren, să capăt loc la fereastră, cetăţeanul care va şedea lângă mine să nu fie obez, compartimentul să fie încălzit, locul meu să fie poziţionat cu faţa înspre sensul de mers al trenului, să nu întârzie vehicolul, etc. Chiar dacă numai una dintre aceste pretenţii nu e îndeplinită de soartă, mintea mea va furniza motive de nemulţumire. Pericolul este că ele rulează automat, in subsidiarul intelectului. Cei mai mulţi indivizi nici măcar nu sesizează ce se petrece in sufletul lor. Sunt aruncaţi in vârtejul emoţiilor rezultate din aceste procesări inconştiente şi se pomenesc cu furtuna de insatisfacţii, cu înfricoşări ce le încordează la maxim musculatura cefei. Atunci când sunt văzute cu adevărat in interiorul nostru, când conştiinţa e suficient de capabilă să le tolereze prezenţa incomodă şi nu le rejectează, doar atunci vor putea fi examinate şi numai in acel moment va porni travaliul de extirpare a lor. Ceea ce nu este depistat nu poate fi înăturat. Straniu este că nici măcar nu le catalogăm drept „solicitări pretenţioase”, ci fiecare umblă cu un set complet de motive, de justificări absolut „întemeiate şi logice”. Nu doresc să fie aglomerat fiindcă nu suport înghesuiala, un ins supraponderal se va revărsa peste scaunul meu, sunt sensibilă la frig, ador să privesc peisajul din goana trenului, etc. Legitimitatea individuală atribuită propriilor pretenţii le metamorfozează in caracteristici „normale”, deloc deplasate. Nici măcar nu realizăm cât de multe se strâng la un moment dat. Tot colecţionând solicitări adresate universului ne trezim cu o sumedenie de restricţii impuse nouă înşine. Fiindcă toate caracteristicile enumerate se transformă în surse de nefericire. Orice trăsătură „nerespectată” va fi pt mine izvor de tortură afectivă, de teamă, de stare de incomoditate. Cosmosul are tupeul să nu se conformeze solicitărilor mele! Cumva mintea nostră condiţionată crede că ceilalţi (adică mapamondul) sunt obligaţi să se muleze pe solicitările noastre, în loc să ne adaptăm noi realităţii. Carenţa tuturor acestor prescripţii ne irită teribil. Deşi e clar că nu pot aranja eu lucrurile in tren, că nu pot împiedica lumea să urce atunci când doreşte, că nu pot să indic eu calculatorului gării să aşeze lângă mine o persoană silfidă, eu mă tensionez şi sper cu nădejde, iar dacă faptele nu coincid cu himera din capul meu, mă chinui. Evident că solicitările imperioase provin din experienţe neplăcute trecute, care m-au amprentat cu fierul roşu al fricii, dar e necesar să decantez prezentul de trecut. Amintirile ce năvălesc continuu asupra mentalului îmi imprimă emoţii bulversante. Se vădeşe rigiditatea insuportabilă a mentalului uman, care eşuează să se adapteze la realitatea în desfăşurare. Egoul tinde să croiască viaţa după gustul, ideile sale fixiste, să modeleze fluxul curgător al existenţei conform cu asumpţiile, convicţiunile sale înrădăcinate şi se supără instant atunci când evenimentele îl contrazic. O atitudine mult evoluată şi care ne-ar dispensa de o multitudine de necazuri ar fi să ne abandonăm ficţiunea că avem control asupra circumstanţelor vieţii şi să luăm conjuncturile aşa cum ne parvin. Atunci când te abandonezi vieţii reale survine o pacificare naturală, o liniştire a sistemului nervos, care se detensionează în profunzime. Chiar în acele secunde vieţuim cu adevărat, suntem inspiraţi şi ne eliberăm decisiv de nefericire ori teamă. Pretenţiile se ivesc şi în cadrul relaţiilor. De pildă, mă supăr, mă enervez şi ţip la un prieten că nu a putut să-mi îndeplinească comisionul promis sau că nu vrea să mă ajute să dezleg un obstacol. Observând cu vigilenţă vom constata că ne scăldăm într-un ocean de pretenţii inconştiente: solicităm să fim iubiţi, să ni se acorde atenţie, cerem lui Dumnezeu îndeplinirea dorinţelor, o slujbă mai bună. Avem impresia că dacă alţii au reuşit fulminant într-un domeniu ni se cuvine şi nouă acelaşi rang. Şi intitulăm acest fapt „dreptate”! Dar nu ne gândim că poate acela a lucrat multe încarnări la rând pt a cumula informaţii, pt a-şi însuşi competenţe referitoare la arealul cu pricina, pt a-şi ridica nivelul general de conştiinţă. Orice muncă desfăşurată cu sine, orice achiziţie ce modifică psihismul ne va întovărăşi de a pururi. Având in vedere acest mecanism spiritual, oare ce merită să facem in această viaţă: Să tezaurizăm bani sau să ne perfecţionăm aptitudinile, să căutăm să pricepem modul de funcţionare al minţii proprii şi să elevăm pe scala conştiinţei?