Animalul nostru de companie - Creatura intitulată Ego (partea a doua)

Cel care ar fi trebuit să fie animalul nostru preferat de companie, eul s-a ridicat împotriva mâinii care i-a dat viaţă, care încă îl hrăneşte şi pe care a muşcat-o rău. Imaginea dresorului, sfâşiat de tigrul pe care tot el l-a „educat” de când era pui de o şchioapă e cât se poate de revelatoare şi ar trebui să ne trezească. S-ar cuveni să ne chestionăm de ce avem atât de multe cugete sumbre, de ce mustim de enervare, de pizmă, de ce luăm câteodată nişte hotărâri care ne fac rău nouă înşine, dar şi anturajului? Ce ne împinge să ne admonestăm partenerul, părinţii, fraţii şi de ce ne îmbolnăvim când există implementat în organism un fabulos sistem imunitar? Toate aceste dileme cu iz existenţial îşi găsesc un răspuns facil dacă ne învrednicim să ne scrutăm interiorul. În sinea noastră zac toate răspunsurile care ne chinuiesc. Egoul se străduieşte mai mereu să perpetueze nefericirea astfel încât, dacă nu găseşte în mediu motive de care să se lipească, scormoneşte prin amintiri ipostaze dureroase, pe care le afişează mândru pe tapetul actualităţii. El caută cu îndârjire raţiuni solide de supărare. Dacă într-o zi totul merge bine şi cerul e senin, eul se îndeletniceşte cu dezgroparea de argumente pentru care ar trebui să fie îngrijorat, să se mâhnească, să se necăjească. Dialogul său interior se răsteşte astfel: „Cum poţi să fi vesel când tocmai ai pierdut 10 lei, când ieri ai făcut criză de fiere şi acum iei medicamente. Ai uitat cât de nesuferit îţi este să înghiţi chimicalele acelea sintetice?! Cum să râzi şi să te bucuri de radianţa solară de afară când toate acestea sunt aievea?” Problema principală de care ne izbim mereu este că-i dăm crezare! De ceva vreme practic rugăciunea isihastă, cu scopul declarat de a stopa această veşnică văicăreală interioară. După ce o vreme egoul meu nu a ripostat, la manevra mea, la un momnet dat s-a enervat şi mi-a zis-o în plen: - Ia mai încetează cu chestia asta, că mă irită! Eu nu mai am loc să zic nimic! Am răs în sinea mea. după ce s-a mai scurs ceva timp îndeletnicidu-mă cu rugăciunea amintită, egoul meu a inventat altă stratagemă: - Tu nu te gândeşti că-l enervezi pe Isus? Cum ar fi să te strige permanent cineva? Îl deranjezi? Nici nu-mi trecuse prin cap o atare idee. O fracţiune de secundă am fost tentată să-l cred, dar m-am repliat rapid. Era doar eul meu îmbibat uneori de păreri stupide, care nu fac decât să-i protiguiască lui poziţia de putere. Însă am priceput concomitent că dacă nu aş fi fost vigilentă şi conştientă de gânduri aş putut să fiu convinsă că e o opinie pertinentă şi să renunţ la preţioasa rugăciune. O conştiinţă elevată ne ajută să cernem adevărul de falsitate şi să separăm asumpţiile care ne vor binele de cele mai puţin inspirate, care nu fac decât să ne afunde în materialitate. Trăncăneala perpetuă reprezintă meniul cotidian al Eului. Atâta vreme cât el depistează probleme, drame, tragedii e cel mai fericit, ca un câine în faţa osului. Proprie egoului este senzaţia pregnantă de gol interior, care de regulă se propagă de a lungul întregului organism uman. Prezenţa ei în minte, ca senzaţie difuză, dificil de localizat sau de îndepărtat, produce durere pură, pe care fiinţa va încerca să o umple în diferite modalităţi: agonisire de bunuri materiale, încărcarea programului de muncă, adunarea unui număr impresionant de amici ori când mecanismul se compensează satisfăcător virează spre opere de caritate compulsive, donare săptămânală de sânge, privarea de lucruri pt a-i ajuta pe săraci, ajutorarea altora cu sacrificarea bunăstării individuale. Accentuarea subită a acestui chin egotic se transformă uneori în expectanţe fierbinţi, intensificate. Dacă ieri trăiai bine mersi în epiderma proprie, azi ca urmare a conversiei interioare te torturezi cu sârguinţă fiindcă îţi lipseşte materialul pe care l-ai zărit acum două săptămâni într-un magazin (şi de care între timp uitaseşi cu desăvârşire). Renasc aspiraţii pitite prin colţuri prăfuite, dosnice şi se repun în discuţie leziuni antice de 5 decenii. Privirile toropite rătăcesc din ce în ce mai des la succesele înregistrate de vecinul de peste drum şi enervări vetuste se îndeasă în rândurile din proximitatea scenei. Totul apare inutil, steril, cerul intelectual se înnourează, partenerul e mai plictisitor decât oricând. Existenţa devine monotonă, fără sens, decolorată, nimic senin şi vesel la orizont. Un gest banal capătă valenţe existenţiale nefaste, lipsuri cotidiene devin bariere fără putinţă de rezolvare, o amânare a unui comision promis declanşează al treilea război conjugal. Valul imens de afecte de superioritate, de mofturi şi fasoane de toate speţele posibile, pe care le etalează cu voioşie anumite personalităţi denotă credinţa înrădăcinată a egoului că el este deasupra tuturor, mai presus de orice altcineva. De aici izvorăşte o mentalitate dubioasă că ceilalţi îi sunt datori, că el merită un tratament special, preferenţial, că el trebuie cocolit, menajat, nicidecum supus atitudinii manifestată faţă de “oamenii obişnuiţi”. Aceşti indivizi chiar nu realizează identificarea deplină cu eul lor şi experimentează intens mânie, ofuscare şi frustrare atunci când alte persoane refuză să-i perceapă drept VIP-uri în plină glorie. Egoul protejează cu îndârjire o imagine falsă despre sine compusă dintr-o colecţie de afirmaţii referitoare la cine este el, ce face, cum acţionează, cum se descurcă în anumite situaţii, cât de glorios şi de viteaz munceşte, etc, aserţiuni despre care el crede cu tărie că sunt riguros adevărate în orice circumstanţă. Orice fiinţă care atentează la veridicitatea credinţelor sale înrădăcinate va fi întâmpinată cu ostilitate, inclusiv o fracţiune din el însuşi, care îndrăneşte să întrezărească adevărul. Egoul se agită perpetuu, jinduieşte să se situeze în centrul acţiunii, să fie primadonă, adulată. Numai dezidentificarea conştientă, travaliul cu sine şi desprinderea de sub vraja umbrelor scornite de ego ne va dirija spre sănătate mentală veridică. Aprehensiunea permanentă, duşmănia viscerală, egoismul monstros nu ne permit să ne înfrumuseţăm existenţa, nici să vieţuim în pace şi armonie alături de semeni. Sfâşâind iluzia egotică vom descoperi că o credinţă instalată confortabil în mentalul propriu are puţin ori deloc de a face cu realitatea autentică. O convingere solidă se construieşte printr-o experienţă ce amprentează mentalul individului. Generalizând excesiv, raţionalul lui extrapolează acea unică întâmplare la toate conjuncturile relativ asemănătoare, crezând că de fiecare dată când acţionează acel stil, el va păţi acelaşi lucru iniţial. Inconştientul nu face distincţie între zona personală şi restul umanităţii. egoul este cel care trasează graniţele individualităţii. Astfel, se fac loc pt interpretări, pt erori monstuoase.