Cum un program mental ne dirijează gândirea

La nivelul actual de dezvoltare a conștiinței, omenirea funcționează de pe nivelul chakrei a treia, cea egotică. Acesta nu înseamnă că celelalte chakre sunt moarte sau în vegetează, ci doar că individul respectiv gândește și adoptă decizii filtrând orice percepție prin intermediul programelor rezidente în chakra de reședință a egoului, respectiv chakra 3. Această chakră te predispune să crezi că tu ești centrul Universului, că meriți totul în lumea aceasta, că orice acțiune a cuiva trebuie raportată numai la interesele tale, că trebuie să te lupți ca să-ți procuri cele trebuincioase supraviețuirii, că e necesar să te aperi constant fiindcă totul în jur atestă un atac, etc. Toate aceste convingeri intim înrădăcinate în minte constituie programe mentale. Acum înțelegem că orice cuget și fiecare hotărâre a noastră va fi filtrată prin programele mentale mai sus menționate. Ca să descifrăm mai concret cum funcționează lucrurile, haideți să adoptăm un exemplu: O nepoată își vizitează mătușa din altă localitate. Spre seară, fata se oferă să ducă gunoiul la ghenă, felicitându-se că face o faptă bună întrucât o scutește pe bătrână de o ieșire intempestivă în frig. La revenirea în locuință, mătușa ignoră gestul nepoatei și nici nu se sinchisește să-i mulțumească. Fata nu ripostează verbal, dar se înfurie în regim silențios. La suprafața vizibilă, comportamentală totul pare în ordine, căci nici una dintre interlocutoare nu-și exteriorizează emoțiile nefaste (vârstnica lipsa de recunoștință, iar tânăra, furia). Absența autoobservării propriilor sentimente le predispune să rateze ceea ce trăiesc efectiv. Astfel, fata nici măcar nu e conștientă că a reprimat instant acea mânie pasageră. Acest lucru însă își va arunca efectele a doua zi când mătușa va spune ceva despre gunoi, dar fata orbită de resentimentele de ieri va auzi că i se reproșează că nu a dus nici măcar gunoiul. Urmarea logică va fi că tânîra se va încărca cu o nouă porție de furie. Dacă ar fi derulat filmul evenimentelor, dacă ambele ar fi fost conștiente de ceea ce se petrece în sufletele lor ar fi depistat programele ce sălășluiau în subconștientul fiecăruia. Să investigăm filiera mentală a fetei: Din punctul ei de vedere, fata se enervează fiindcă a efectuat o „faptă bună” și nu a primit mulțumirile așteptate, iar în ziua următoare ea cumulează o altă doză de iritare întrucăt a fost mustrată. În capul ei, adică conform logicii programului ei mental, ceea ce a auzit ea e purul adevăr, iar bătrâna a procedat incorect. Modul de gândire îmbibat în logica programului ei mental o determină să creadă că are dreptul să fie furioasă. Această legitimare a furiei contravine flagrant adevărului divin. Conform legii Dumnezeiești nicio mânie nu poate fi justificată. În realitate, mânia din seara precedentă i-a convertit auzul. Tânîra efectiv nu a auzit vorbele mătușii, ci numai ceea ce dospea in mintea ei de cu o seară înainte. Bătrâna nu i-a repoșat că nu a dus gunoiul, dar furia neprocesată din seara precedentă a făcut-o să audă, să perceapă ceea ce sălășluia deja in mintea ei. Astfel observăm cum a doua șarjă de furie a fetei era gratuită, autoprovocată. Săpând mai în adâncimea lucrurilor, investigația ne conduce spre a descoperi că prima doză de furie a fetei deriva din opinia ei că oamenii trebuie să-i fie recunoscători pt acțiunile pe care ea le îndeplinește pt alții. Sub imperiul furiei crescânde, fata decide să nu mai ajute niciodată pe nimeni, de vreme ce oamenii nu sunt in stare să fie recunoscători. Acum haideți să vedem cum ar fi fost benefic să decriptăm această întâmplare aparent nesemnificativă: Despicând conștient ansamblul programului sesizăm că el se compune din două componente: - Una care stipulează că orice individ trebuie să-i mulțumească ei pt faptele bune efectuate in favoarea lui - Alta care o obligă pe ea să fie recunocătoare celorlalți care o ajută. Amândouă declarațiile mentale furnizează proprietarului o senzație de “normal”. Adică respectivul trăiește cu impresia că așa e nomal să decurgă lucrurile de fiecare dată, că oricine posedă responsabilitatea de a mulțumi. Caracteristica pregnantă a unui program mental imprimă gândirii această obligativitate. În traducere, omul simte în interior că a fost redreptățit, că nu-i s-a acordat ceea ce i se cuvenea, ceea ce produce frustrare și iritare, chiar dacă posesorul nu le obsevă cum cresc in interiorul său. Dacă cercetăm detașat această normativă mentală observăm cum ea impune efectiv altora ce să facă și ce să simtă. Mai detaliat, acea secțiune a programului mental care susține că “orice individ trebuie să-i mulțumească ei pt faptele bune efectuate in favoarea lui” comandă altuia ce să facă. Aceasta reprezintă o formă clară de control, chiar dacă el se situează la un nvel atât de subtil încât nici măcar nu este sesizat conștient. Fiecare dintre noi este responsabil numai de actele și cugetele proprii. Nu avem dreptul să obligăm pe cineva să ne acorde ceea ce pretindem. Bucata aceasta de program mental acționa contant în viața ei, ori de câte ori un străin nu-i mulțumea pt o indicație stradală ocazională, pt o grijă, o vorbă frumoasă, etc. Nedepistarea conștientă a acestui fragment de program mental o făcea pe fată să acumuleze mereu furie, cu repercursiuni dramatice asupra sănătății sale. Analizând o doua porțiune a programului ei mental, cea care argumenta că “ea trebuie să fie recunocătoare celorlalți atunci când ei o ajută” observăm că el era menit să dezvolte recunoștința. Prin hotărârea ei, adoptată în plină criză de furie, de a nu mai face nimic pt nimeni, fata anihila întregul program. Urmarea ar fi fost închiderea inimii, o decizie cu consecințe extrem de dăunătoare. Concluzia tinerei că nu merită să mai facă nimic pt nimeni decurgea din procesarea informațiilor (a celor petrecute in cele două zile) prin prisma opiniilor egoului, din nedevoalarea conștientă a acelui program mental depozitat în mintea sa. În absența unei astfel de investigații conștiente, tânăra ar fi rămas la concluzia ei fatală (că nimeni nu merită minic). Însă beneficind de avantajele observării conștiente, ea a priceput că ceea ce părea a fi o nedreptate s-a dovedit a fi un imens cadou al Universului. Acesta alcătuiește numai un exemplu simplu de program mental, dar sute sau mii de atare specimene mucegăiesc neștiute in subsolurile minții noastre. Numai autoobservarea perpetuă a modului in care gîndim, vigilența continuă de a despista ce simțim ne va scoate din suferință.

Imaginea de sine

Aceasta reprezintă o structura mentală foarte vehiculată in epoca contemporană. Ea se referă la o colecție de opinii adunate de la persoanele semnificative care s-au perindat în viața personajului, la care se mai adaugă: concluzii personale, judecăți de valoare, criterii de apreciere, standarde de performanță, modele admirate, plus o sumedenie de alte lucruri îngrămădite, amalgamate, care ne confuzează. Normele vehiculate in societate își aduc și ele aportul glorios la stimulare și popularea imaginii de sine. Prin reclame, prin itemii prezentați ca fiind valoroși, mass media aruncă o umbră asupra minților cetățenilor, sugerându-le să aprecieze anumite obiecte, bunuri, idei și să deprecieze altele. Astfel suntem manipulați fără ca măcar să detectăm aceasta. Ce nu sesizeză numeroase persoane este faptul că imaginea de sine e o iluzie, o construcție fantasmatică, care nu face decât să ne creeze probleme emoționale, relaționale și să ne târască în disperare. E suficient ca un străin să enunțe o remarcă inocentă (în viziunea lui) pt ca eu să mă simt jignit, să mă înfurii, să rumeg zilele întregi afrontul și eventual să caut să mă răzbun ori măcat să rupt orice contact cu insul respectiv. De ce un simplu enunț produce atâtea pagube afective im mintea cuiva? Pt că lezează acea fațadă fantomatică. Imaginea de sine poate fi descrisă exact ca un frontispiciu, ca o mască pe care o afișăm pretutindeni, cu care ne străduim să-i impresionăm pe ceilalți și în spatele căruia ne ascundem terifiați de o eventuală respingere. Teama de respingere constituie o temă spinoasă a întregului mental uman și din acest motiv ne chinuim să părem cât mai dezirabili cu putință, ne prezentăm ca fiind valoroși. Imaginea de sine funcționează ca un paravan atât de eficient (mai ales dacă proprietarul nu are o conștiință antrentă să se observe) încât chiar și purtătorul este indus în eroare. Așa ajungem să ne mințim pe noi, să nu vedem că săvârșim aceleași fapte care ne oripilează la alții, care ne irită și ne indignează când le zărim în afara propriului eu. Deși psihologii o ridică în slăvi și consideră că orice om normal trebuie să aibă o imagine de sine puternică, închegată, coerentă și stabilă, în realitate aceasta constituie un impediment major al funcționării noastre conștiente, o armă fabuloasă în mâna despotică a egoului. Prin intermediul ei suntem târâți în diverse încurcături, executăm acțiuni reprobabile de restabilire a integrității ei, ne dăm de ceasul morții atunci când este ciobită. Suferim pt o ficțiune și ne amărâm absurb. Inagine de sine e numai o adunătură de idei, care nu reflectă defel ceea ce suntem noi cu adevărat, adică spirite create de Dumnezeu și unificate la nivel mental. E spectaculos de observat cum noi avem impresia că părerea pe care ne-o facem noi despre calitățile si defectele noastre coincide cu atributele pe care ni le asignează cunoscuții. Atunci când se vădește că cele două ficțiuni din capul interlocutorilor nu se potrivesc ne apucă furia, depresia, uimirea, revolta. Mulți concetățeni sunt in stare să întreprindă acțiuni ciudate numai pt a-și apăra acest “bun neprețuit”. Dar și mai curios rămâne faptul că suntem în stare să credem și să ne torturăm pt un cuvânt aruncat într-o doară de un străin, care ne ochește pt prima dată. Dacă el ne aruncă un prostule, ne rănește. Ce știe omul respectiv despre mine? De ce e această imagine de sine himerică? Pt că ea e alcătuită din credințele subiective ale oamenilor din jur, indivizi cu care am fost mult timp în contact sau din concluziile noastre asupra unor evenimente care ne-au marcat. Ambele surse sunt eronate. Educatorii din copilăria timpurie (sorgintea primordială a imaginii de sine) au emis asumpții despre cum sunt noi, fiind străbptuți de clipe de furie (când ne apostrofau), proiectându-și propriile nemulțumiri sau neîmpliniri, criticându-ne sau dorind să ne pedepsească. Cât de relevante sunt niște evaluări îmbibate de furie, de trecutul propriu sau de nerăbdare, de nemulțumire? Doar un genitor conștient înțelege că odrasla sa îl copiază fidel, că acumulează și reproduce masiv orice minică, fiecare expresie verbală a părintelui său. În aceste condiții devine evident că așa zisele defecte ale copilului sunt numai reflexii ale părintelui. Dar cadrul parental nu se vede pe sine ce face , cum acționează, ce spune, cum se manifestă în varias împrejurări, însă sesizează aceleași lucrurile la progenitura sa și i le reproșează cu violență. Acum pricepem ce vrea să afirme dictonul spiritual că fiecare vorbește numai despre sine și că atunci când judecăm, admonestăm pe alții, în realitate ne blamăm pe noi. În cazul celei de a doua obârșie din care își extrage seva imaginea de sine atunci când traversăm circumstanțe puternic încărcate afectiv, temporar rațiunea noastră este suspendată. Emoțiile violente ne blochează capacitatatea de a extrage concluzii valide, așa cum au descoperit studiile de specialitate. Chiar coeficientul de inteligență scade dramatic. Astfel vedem că sub imperiul unor afecte zguduitoare, cum sunt cele ce ne bântuie atunci când parcurgem situații șocante nu suntem capabili să desprindem concluzii acurate. Opiniile rezultate din asemenea judecăți de valoare asupra noastră, asupra prestației desfășurate de noi sunt pline de erori. Ele se întipăresc însă in subconștientul noastru și rămân in vigoare până vor fi observate conștient și șterse de acolo. Însă în cele mai multe cazuri, omul nu-și mai reamintește concluziile desprinse și totuși ele vor continua să ne influențeze procesele mentale prin trimiterea de efecte din subconștient. Deși trăim cu iluzia că suntem conștienți de ceea ce gândim, de fapt mare parte a procesului se desfășoară cu viteză sporită, care scapă conștientului. În plus, intervin in cadrul operațiunii și o serie impresionantă de rutine, de programe mentale, de emoții reprimate, etc. Toate distosionează drastic cogniția. Ceea ce rezultă este un simulacru, o fantasmagorie și totuși persoana trăiește cu impresia că a extras concluzia potrivită, că a văzut lucrurile cu acuratețe. Și de aici survine încrederea nețărmuită pe care o acordăm judecăților noastre de valoare. Imaginea de sine deține un rol impresionant îm producerea și mentenanța vinovăției. Toată puzderia de sentimente de culpabilitate sunt intim conectate cu standardele de calitate depozitate in imaginea de sine. Modelele parentale inoculate și criteriile de performanță admirate in societate converg într-un ideal de perfecțiune, la care se va raporta de acum în colo mintea omului atunci când face o comparație cu altcineva, când dorește ceva, când se zbate să obțină ceva. Toate lucrurile pe care le valorizam sunt rezultatul unor criterii stabilite de alții. și atunci noi la ce ne mai întrebuințăm mintea? Să urmăm regulile emise alte egouțe? Așa o să procedăm și nici măcar nu o să sesizăm acest fapt dacă nu purcedem să ne observăm propria minte și să o curățăm de dejecțiile pe care le-au aruncat alții înăuntru. Copii fiind am preluat intr-o manieră nediscriminativă orice expresie a părinților, a profesorilor, orice referire la persoana noastră, orice cuvânt care părea să ne definească. Și fiindcă credem in ele, acestea ne influențează maniera de a gândi, de a ne raporta la noi înișe, la alții, de a ne edifica relațiile. Dar cum produce imaginea de sine acea vinovăție de care aminteam? Întotdeauna există o discrepanță solidă între idealul proiectat in mintea copilului și ceea ce este el de fapt. Acest decalaj produce o tensiune interioară, care este resimțită de individ drept vinovăție, adică un sentiment cronic de a nu fi așa cum cer standardele de calitate (ale părinților, ale societății). Crescând omul rămâne cu această așa zisă deficiență, de a nu corespunde, ceea ce se va traduce mai târziu prin bântuiala subtilă de a crede că ești nu suficient de bun, că nu ești iubit, că ești un nimeni. Afectul vinovăției este atât de toxic ăncât devine greu de tolerat psihic și va fi reprimat la greu, adică împins într-o zona mentală inaccesibilă conștientului. Ajunsă în inconștient ea nu dispare, ci va continua să ne influențeze existența prin directivele pe care le creează. Așa ajungem să fim convinși că suntem nedemni de iubire, că nu merităm nimic, că au dreptate ceilalți să ne respingă, că nu suntem valoroși, etc. Alții nu pot suporta nici aceste asumpții mentale astfel încât le compensează la greu. Prin fenomenul compensării acești indivizi se transformă miraculos în zei în viață, dotați cu proprietăți magice. Ei se cred extrem de potenți în toate domeniile, sunt convinși că au mereu dreptate in orice spun, că sunt frumoși, deștepți și vitejii precum eroii din mituri, că oricine trebuie să-i admire și să-i pună în ramă. Așa se naște un orgoliu nemăsurat. Dar acum vedem că trufia nu este decât un plasture, care să oblojească o rana atât de abisală încât bietul om nici măcar nu poate să o privească la chip.

Modelele culturale

Suntem impregnaţi de o varietate de imperative, de modalităţi de interacţiune culese de la nivel social. Ele ne determină să acţionăm în anumite moduri prestabilite, despre care credem că sunt general valabile, că sunt cunoscute şi respectate de toată lumea. Astfel ignorăm diferenţele zonale, care amprentează minţile nativilor cu alte forme de cultură şi cu alte obiceiuri. De aceea, un ins care este născut într-o ţară străină (uneori chiar într-o regiune mai îndepărtată a României) este hrănit din pruncie cu şabloane ritualice diferite. Acestea acţionează automat, de îndată ce este prezentat un stimul corespunzător, adică în situaţia ce pare potrivită. Egoul are prostul obicei de a compara circumstanţele din trecut cu cele ce se ivesc în prezent. Pentru mintea umană e suficientă o mică asemănare pt ca ea să aducă la suprafaţă o metodă de tratare a conjuncturii, o soluţie pregândită şi intens folosită. Adică mintea nu mai analizează secvenţial fiecare incident în parte, ci global pe categorii. De aici rezultă o gramadă de erori, de derapaje în interpretarea realităţii şi evident de dureri emoţionale suportate de toţi cei implicaţi în situaţie. Un astfel de tipar comportamental social foarte răspândit este reprezentat de „obligaţia” de a da bineţe cunoscuţilor. Cum el formează o speţă extrem de populară, toată lumea îl utilizează pe scară largă. Cunoscându-se inserţia lui foarte intimă în sufletul fiecărui om, există şi specimene umane care fac din el o armă: „Hai că individul acesta m-a enervat rău, aşa că nu-l mai salut.” Ignorarea este resinţită foarte dureros de către orice persoană astfel încât iniţiatorul „proiectului” îşi va atinge răzbunarea plănuită. Fără să fim pe deplin conştienţi, în mintea noastră rulează şi multe alte varietăţi de modele, unele atât de subtile încât nici măcar nu ne închipuim că le utilizăm pe scară largă. Ca să înţelegem mai concret despre ce e vorba să exemplificăm: La o reuniune se întâlnesc un bărbat şi o femeie. Cei doi se plac reciproc. Din vorbă în vorbă el destăinuie că este hair-stilist şi o invită la o şedinţă în salonul personal. După finalizarea operaţiunii propriu-zise de aranjare a parului, cei doi pornesc o conversaţie amicală agreabilă. Apoi domnul, proaspăt sosit dintr-o localitate mai mărginaşă a ţării pronunţă un „bineee” prelungit, care în mintea femeii sună teribil de asemănător cu cel întrebuinţat la terminarea conversaţiilor telefonice din zona ei de provenienţă. Ea recepţionează cuvântul ca pe un pumn în plex şi văzându-se gonită atât de brutal, se ridică şi iese pe uşă. Bărbatul, care utilizase cuvântul ca pe ceva banal, la rândul lui nu înţelege nimic şi rămâne stupefiat, supărat de părăsirea bruscă. Cei doi se percep amândoi ultragiaţi, lezaţi şi nu-şi mai vorbesc deloc. Ambii cred că au dreptate şi povestesc amicilor cum au fost ei desconsideraţi. Fiindcă prietenii primesc variantele distorsionate ale fiecărui participant, îi cred pe aceştia, le susţin părerea, ceea ce nu face decât să le întărescă participanţilor senzaţia că au fost ofensaţi. Incapacitatea prozagoniştilor de a observa intruziunea modelului cultural, de a-şi altera perspectiva asupra incidentului şi de a ierta conduce la ruperea relaţiei abia înmugurite. De aici se desprinde clar dovada că în cadrul altercaşiilor interumane nu este nimic de iertat (aşa cum precizează Cursul de Miracole). De ce? Pentru că femeia nu a plecat că i s-a năzărit ei, aşa din răutate sau indiferenţă, ci împinsă de programul mental cules social, ce rula în capul ei, iar bărbatul nu a izgonit-o crud şi mojic, ci doar nu deţinea în memorie şi nu întrebuinţa uzual acelaşi model cultural. Şi aici vorbim numai despre un soi aparte de programe mentale. Dar toţi oamenii posedă alte mii de programe depozitate in memorie şi habar nu au că le folosesc. Ele rulează in mod automat, de la nivel subconştient şi pot fi evidenţiate numai prin elevarea propriului nivelul de conştiinţă. Programele menţionate provin din obiceiurile familiei de origine, din întâmplări repetate de a lungul existenţei, din opinii despre propria persoană aruncate de alţii, din mentalităţile profesorilor, prietenilor apropiaţi, etc. Niciun dintre protagonişti nu sesizează neînţelegerea şi cu cât îşi repetă mental mai des că celălalt a greşit, cu atât se va amprenta mai tare supărarea lui. Va rămâne întipărit in suflet că a fost tratat urât, pe nedrept. Pentru a ieşi din capcana minţii proprii: - femeia trebuie să vadă că e posibil ca ea să fi interpretat eronat intonaţia cuvântului „bine” susurat de bărbat - iar el s-ar cuveni să se informeze asupra obiceiurilor locale sau măcar să o fi întrebat pe doamnă ce a supărat-o ori de ce pleacă. Numai o conversaţie sinceră, dublată de o capacitate de autoobservare va putea dezlega misterul incidentului. Dacă ambii îşi scrutează interiorul, depistează ce a gândit în acele clipe, admite că interpretarea lui nu e infailibilă, că e posibil să nu aibă dreptate, că el în realitate nu ştie de intenţii posedă interlocutorul său, doar atunci se va ameliora conflictul. Apoi e necesar ca ambii să deţină curajul de a mărturisi celuilalt ce s-a petrcut in mintea şi in sufletul lui în clipele cu pricina. Dar şi mai esenţială rămâne prezenţa conştiinţei care va fi capabilă să observe toate aceste operaţiuni interioare. Dacă săpăm şi mai în adâncimea poveştii vom înţelege că de fapt nimeni in lumea asta nu greşeşte cu nimic. De ce? Pentru că omul este angrenat mental într-o sumedenie de programe inconştiente şi le rulează pe acestea ori de câte ori apare ocazia, fără să observe acest lucru. Dacă femeia nu ar fi avut întipărită în mintea existenţa modelului cultural, care susţinea că atunci când amfitrionul spune un bineee prelungit, el anunţă sfârşitul vizitei atunci ea nu ar fi avut cum să alunece atât de rapid în acea traducere mentală a evenimentului. Numai repetarea cutumei de zeci de ori a împins-o să decripteze cuvântul în acel fel. Dacă mintea ei ar fi fost liberă, probabil că ar fi ales altă variantă de interpretare a cuvântului. Tocmai despre acesta e vorba când vorbim despre inconştienţă: de absenţa libertăţii mentale, care ne împinge spre trasee predefinite cu mult timp în urmă. Ce am învăţat de la educatorii noştri timpurii, exact acele forme educative cele mai folosite în trecut sunt „alese” acum cu precădere pt a interpreta realitatea. Ajungem să nu mai trăim, să nu mai experimentăm prezentul, ci numai trecutul. Acest fapt ne predispune să repetăm mereu aceleaşi greşeli, să atragem situaţiile care ne-au traumatizat altădată, să alegem ca parteneri mereu şi mereu un anume gen de om, care ne-a rănit în multiple ocazii. Numai observându-ne mintea, reacţiile, comportamentele, numai schimbându-ne perspectiva asupra vieţii putem evada din capcană.